1. Introducere

      Problema cotității disponibile speciale a soțului/soției supraviețuitor/supraviețuitoare din a doua sau subsecventa căsătorie a defunctului a preocupat de-a lungul timpului lumea juridică cel puțin din spațiul european de drept continental. Unele sisteme de drept (care chiar au inițiat această măsură de protecție a copiilor defunctului în raport cu posibilitatea exercitării de către cea de a doua – sau subsecventă – soție a defunctului a unei influențe nefaste asupra voinței acestuia, în speță, sistemul francez) au renunțat la ea, altele nici nu au mai reglementat-o, considerând-o desuetă, inutilă.

Codul civil român, deși în principiu a avut (sau trebuia să aibă) în vedere modificările făcute de Codul civil francez în această chestiune (ultima dintre ele a fost făcută în 2006), nu a urmat „linia franceză” de gândire, continuând să meargă pe linia tradițională, românească, de gândire juridică, de această dată, în problema care ne interesează total neinspirat (opinie personală).

Așadar, în prezentul studiu vom analiza succint oportunitatea acestei măsuri de protecție a copiilor defunctului care nu sunt comuni cu ultima sa soție care vine la moștenire în calitate de soție supraviețuitoare, modul cum legiuitorul român a reglementat această măsură, faptul dacă opțiunea legiuitorului român este modernă, actuală, nediscriminatorie sau ar fi fost mai bine dacă legiuitorul român ar fi renunțat la o asemenea măsură.

Situația apare cu atât mai paradoxală cu cât „pericolul” influenței nefaste asupra viitorului de cujus poate veni chiar din partea primei lui soții, de la cea de-a doua soție (sau subsecventă) și cu atât mai mult de la concubina defunctului. Dacă în privința primei soții a defunctului, mama copiilor acestuia, pericolul dezmoștenirii propriilor copii în interesul soției supraviețuitoare este mai puțin probabil, în privința celorlalte două ipoteze când la moștenire pot veni cea de-a doua soție a defunctului sau concubina acestuia, în ambele cazuri, copiii fiind dezmoșteniți direct, pericolul influențării voinței defunctului în sensul gratificării de către acesta a celei de-a doua soții sau a concubinei sale poate fi real. Cu toate acestea, să preferi concubina în locul soției defunctului parcă devine din ce în ce mai greu de acceptat mai ales atunci când opțiunea aceasta este a legiuitorului.

Cuvinte-cheie: cotitate disponibilă, rezervă succesorală, exheredare, soț supraviețuitor

2. Definirea problemei

       Teoria protejării intereselor copiilor din prima căsătorie de influența (nefastă) a soțului din a doua căsătorie a defunctului își găsește originile în dreptul roman (cum altfel?). Astfel, Constituția din 382 (Feminae quae) oprea femeile care se măritau, având copii dintr-o căsătorie anterioară, să înstrăineze bunurile primite de la fostul lor soț, obligându-le să le transmită copiilor născuți din acea căsătorie. O altă constituție din 469 (Hac edictali) prevedea că cel care se recăsătorea, având copii dintr-o căsătorie anterioară, va putea să dispună cu titlu gratuit, în favoarea noului soț, de bunurile sale personale (nu și cele dobândite de la fostul soț), numai până la concurența părții cuvenite copilului care lua mai puțin.

      Apoi, în Franța, în urma scandalului provocat de o văduvă cu copii, care se remăritase cu un bărbat mult mai tânăr decât ea, căruia îi făcuse o donație considerabilă, Francisc al II-lea promulgă în 1560, cu aplicare în toată Franța, edictul cunoscut sub numele de edict „de secondes noces” prin care se interzicea văduvelor (ulterior și văduvilor) să facă noului soț donații sau legate care ar fi depășit partea cuvenită copilului celui mai defavorizat. Apoi, văduva (sau văduvul) era obligată să păstreze, în favoarea copiilor din căsătoria anterioară, tot ceea ce primise din acea căsătorie. Așa a apărut art. 1098 C. civ. fr. care nu a mai menținut regula ca bunurile primite de soț din căsătoria anterioară de la soțul decedat să fie păstrate doar pentru copiii rezultați din acea căsătorie, ci a generalizat regula în sensul că nu se mai face distincție între bunurile soțului dobândite din căsătoria anterioară de la soțul decedat și propriile sale bunuri. Cu o redactare cvasiidentică, a fost preluat textul art. 1098 din Codul civil francez și a devenit vechiul articol 939 C. civ.[1]

       Continuator al liniei de gândire exprimate prin art. 939 C. civ. (vechi), legiuitorul din 2011, prin art. 1.090, stabileşte cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor[2]. Din analiza textului de lege, putem desprinde câteva concluzii:

      a) Noţiunea de „descendent” la care se referă textul are în vedere copiii defunctului din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, dar şi descendenţii lor, toți fiind descendenți ai defunctului, alții decât cei comuni cu ultima lui soție. Situaţia prezentată prin ipoteza legii [art. 1.090 alin. (1) C. civ.] este aceea în care soţul supravieţuitor ar veni la moştenire în concurs cu „alți descendenți decât cei comuni lor” – copiii rezultaţi din căsătoria anterioară a defunctului sau din afara căsătoriei acestuia, inclusiv din adopția recunoscută de lege în formele sale de la data încheierii adopției. Prin chiar ipoteza legii, descendenții lui de cujus sunt separați în două categorii: descendenții necomuni cu soția supraviețuitoare și cei comuni lor care, așa cum vom vedea, vor avea drepturi diferite ca moștenitori rezervatari.

b) Noțiunea de „soț supraviețuitor” trebuie înțeleasă în sensul că are această calitate soțul (soția) defunctului din momentul decesului lui de cujus, indiferent al câtelea soț (soție) este acesta. Precizăm că ipoteza art. 1.090 C. civ. se referă strict la situația în care soțul decedat nu a avut copii cu soțul supraviețuitor, dar a avut copii din căsătorii anterioare sau în afara căsătoriei, care vin la moștenire împreună cu acesta. Dacă defunctul nu a avut copii deloc și se află la a doua sau o subsecventă căsătorie, dispozițiile cuprinse în art. 1.090 C. civ. nu își găsesc aplicabilitatea.

c) Liberalităţile neraportabile la care se referă art. 1.090 C. civ., text care trebuie interpretat strict („liberalitățile neraportabile […] nu pot depăși un sfert din moștenire și nici partea descendentului care a primit cel mai puțin”) se coroborează cu art. 1.150 C. civ. care le menţionează expres. Or, în condiţiile art. 1.150 C. civ., nu sunt supuse raportului donaţiile precizate în textul legii, după cum urmează:

     – donațiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport. Scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donație sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalități;

      – donațiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse, cu excepția cazului în care se dovedește că cel care a lăsat moștenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport;

     – darurile obișnuite, donațiile remuneratorii și, în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreținerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenților, a părinților sau a soțului și nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel;

     – fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moștenirii și echivalentul bănesc al folosinței exercitate de donatar asupra bunului donat;

     – de asemenea, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără culpa donatarului. Cu toate acestea, dacă bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizații încasate ca urmare a pieirii sale, donatarul este ținut să facă raportul bunului în măsura în care indemnizația a servit la reconstituirea acelui bun. În cazul în care indemnizația nu a fost utilizată în acest scop, ea însăși este supusă raportului. Dacă indemnizația rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta se raportează numai în măsura în care depășește cuantumul total al primelor plătite de donatar.

Putem deduce astfel că soţul supravieţuitor dintr‑o căsătorie subsecventă poate fi gratificat de către de cujus prin testament cu limitele impuse de lege și sub rezerva reducţiunii liberalităţilor excesive, liberalităţi având ca obiect bunuri de genul celor cuprinse în art. 1.150 C. civ.

Aşadar, în baza libertăţii sale testamentare, de cujus ar putea să‑i lase celui de‑al doilea soţ (soţie) legate până la limita rezervei succesorale a moştenitorilor rezervatari, dar numai în limitele cotității disponibile speciale, așa cum vom arăta în continuare.

      d) Limitele cotităţii disponibile speciale sunt fixate de partea descendentului care a primit cel mai puţin, dar în niciun caz nu pot depăşi un sfert din moştenire. Un descendent nu poate primi mai puţin decât rezerva sa succesorală (va putea el oare primi mai mult?), în ciuda actelor cu titlu gratuit făcute de defunct, care sunt de natură să altereze echilibrul presupus existent între descendenţi (donaţii făcute cu scutire de raport, legate, exheredări etc.). Prin urmare, descendentul care a primit cel mai puţin este cel care a primit doar rezerva sa succesorală. Apreciem astfel că limitele cotităţii disponibile speciale sunt minimum rezerva succesorală a descendentului care a luat cel mai puţin şi maximum cota de 1/4 din moştenire.

      e) Dezmoștenirea la care face referire art. 1.090 C. civ. are în vedere în primul rând descendenții defunctului care prin ipoteza legii trebuie dezmoșteniți direct, folosindu-se formule exprese de dezmoștenire, nefiind suficientă instituirea de legatari (instituer c’est exhereder nu este întru totul adevărată). Așadar, instituirea soțului supraviețuitor ca legatar universal nu constituie o exheredare directă a descendenților, astfel încât aceștia ar putea moșteni mai mult decât rezerva lor succesorală. Condiția impusă de legiuitor în mod imperativ este aceea ca descendenții să fie exheredați direct de către de cujus, voința legiuitorului fiind neechivocă.

      Prin instituirea soției supraviețuitoare ca legatar universal, se produce indirect și dezmoștenirea tuturor rudelor nerezervatare ale defunctului.

      f) Există posibilitatea ca prin aplicarea regulilor mai sus evocate, cotitatea disponibilă ordinară să fie mai mare decât cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor. Luând ca exemplu situaţia în care la moartea lui de cujus au rămas ca moştenitori soţul supravieţuitor din ultima sa căsătorie care este și legatar universal şi un copil al defunctului rezultat în afara acestei ultime căsătorii, putem constata că, în condiţiile art. 972 lit. a) C. civ., primul moşteneşte cota de 1/4, iar copilul cota de 3/4 din întreaga masă succesorală. Deducem astfel cotele de rezervă ale celor doi rezervatari, şi anume cota de 1/8 pentru soţul supravieţuitor şi cota de 3/8 pentru copil, cota totală de rezervă fiind de 2/4 din moştenire (1/8+3/8), iar cotitatea disponibilă ordinară de 2/4.

      Din această cotitate disponibilă ordinară, defunctul putea să facă soţului supravieţuitor liberalităţi neraportabile numai în limita maximă de ¼, conform art. 1.090 C. civ.

Diferenţa evidentă dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cea specială de 1/4 se va atribui copilului. Din analiza art. 939 C. civ. vechi şi a art. 1.090 C. civ. rezultă, credem cu evidenţă, principiul limitării drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor dintr‑o căsătorie subsecventă din care au rezultat sau nu au rezultat copii, prin stabilirea cotităţii disponibile speciale, dar şi prin faptul că diferenţa dintre cotitatea disponibilă generală şi cea specială, atunci

când există, se atribuie descendenţilor [avem în vedere toţi descendenţii defunctului, inclusiv cei rezultaţi din ultima sa căsătorie, concluzie care se desprinde prin interpretarea art. 1.090 alin. (2) C. civ.].

În această ipoteză, copiii defunctului, deși exheredați direct în condițiile art. 1.090 alin. (3) C. civ. (prin ipoteză, soțul supraviețuitor este și legatar universal, însă ipoteza legii prevede ca descendenții să fi fost dezmoșteniți direct, simpla instituire de legatari nefiind suficientă, instituer c’est exhereder nu este întotdeauna adevărată), vor primi pe lângă rezerva lor succesorală și diferența dintre cotitatea disponibilă generală și cea specială. Este oare posibil?

3. Lege versus doctrină

În literatura juridică a fost exprimată opinia potrivit căreia diferența dintre cotitatea disponibilă generală și cea specială nu se poate atribui soțului supraviețuitor, care nu poate primi mai mult decât cotitatea disponibilă specială, nu se poate atribui descendenților, întrucât aceștia au fost dezmoșteniți direct și, pe cale de consecință, această diferență ar trebui atribuită moștenitorilor din clasa subsecventă, în ordinea chemării la moștenire[3].

Interesantă opinia acestor autori care nu găsesc o altă soluție pentru aplicarea totuși a unui text de lege care în opinia noastră este extrem de deficitar. Deși această opinie aparent este corectă [avem în vedere dispozițiile art. 1.075 alin. (4) C. civ. potrivit cărora „dacă în urma dezmoștenirii, o persoană este înlăturată total de la moștenire, cota ce i s-ar fi cuvenit se atribuie moștenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moștenitorilor subsecvenți” (s.n.)], nu credem că aceasta a fost intenția testatorului care a testat, pe de-o parte, ca întreaga sa avere să-i revină soțului (soției) său și, pe de altă parte, și-a dezmoștenit direct toți descendenții.

Mai mult chiar, prin instituirea soțului supraviețuitor ca legatar universal, toate rudele nerezervatare ale lui de cujus au fost la rândul lor dezmoștenite indirect, astfel încât nu se va putea face aplicarea art. 1.075 C. civ. mai sus evocat.

Legiuitorul, în „înțelepciunea” lui, prin art. 1.090 C. civ., poate voit sau poate nu, a alterat voința testatorului, atribuind diferența dintre cotitatea disponibilă generală și cea specială unor persoane pe care testatorul le-a dezmoștenit!

Cotitatea disponibilă specială vine să confirme faptul că soţul supravieţuitor, în general, nu este un moştenitor rezervatar „privilegiat” (așa cum s-a afirmat în doctrina anterioară), care ar avea „prioritate” în deducerea drepturilor sale dintr‑o masă succesorală mai mare decât a celorlalţi rezervatari.

Să nu‑i atribuim soţului supravieţuitor mai multe drepturi decât a dorit însuşi legiuitorul să-i atribuie, dar nici mai puține, alterând în acest fel voința testatorului, cu atât mai mult cu cât prin noua reglementare drepturile rudelor rezervatare se micşorează semnificativ în beneficiul legatarilor defunctului (cum se va arăta în continuare) şi nu ale soţului supravieţuitor.

      Din analiza art. 1.090 C. civ. mai sus citat rezultă că textul respectiv s-ar putea aplica în cazul exheredării directe a descendenților, alții decât cei comuni soților.

Ca urmare, în cazul dezmoștenirii indirecte a descendenților (prin instituire de legatari) întregul text al art. 1.090 C. civ. devine neaplicabil.

De aici se pot naște o serie de întrebări: către cine se va atribui diferența dintre cele două cotități dacă descendenții prevăzuți la alin. (1) al art. 1.090 C. civ. au fost dezmoșteniți direct? Către celelalte rude ale defunctului care ar veni la succesiune și care la rândul lor au fost exheredate indirect? Este oare posibil ca descendenții defunctului, deși exheredați direct, să poată moșteni mai mult decât rezerva lor ereditară? Se constituie oare art. 1.090 C. civ. mai sus evocat, ca excepție în raport cu art. 1.074 C. civ. potrivit căruia moștenitorii exheredați sunt înlăturați de la moștenire, parțial, cum este cazul moștenitorilor rezervatari, dar care moștenesc totuși rezerva succesorală sau, ca urmare a voinței legiuitorului, chiar mai mult, adică și diferența dintre cotitatea disponibilă ordinară și cea specială, adică specialia generalibus derogant? Este greu de apreciat.

Pentru a găsi totuși o soluție la problema aflată în discuție sau o explicație a soluției alese de legiuitor de a atribui descendenților (tuturor descendenților, și celor necomuni, și celor comuni) diferența dintre cotitatea disponibilă ordinară și cea specială, am apelat la o sursă doctrinară ceva mai veche[4], în care, explicându-se vechiul art. 1.098 C. civ. fr. (precursorul art. 939 din vechiul Cod civil), se arată că „restricția adusă cotității disponibile ordinare prin art. 1.098 a fost stabilită în mod direct în favoarea copiilor rezultați din mariajul precedent. Diferența care există între cele două cotități disponibile constituie, în favoarea acestor copii, în raport cu noul soț, o creștere relativă la rezervă”[5] (s.n.). O teorie similară regăsim și în doctrina românească fidelă celei franceze[6] unde se arată că succesiunea astfel sporită „se va divide în părți egale, între descendenți, indiferent dacă ei provin din căsătoria anterioară sau din cea nouă”.

Legiuitorul român a adoptat prin art. 1.090 al Codului civil aceeași teorie, stipulând că „dacă defunctul nu a dispus prin liberalități de diferența dintre cotitatea disponibilă stabilită potrivit art. 1.089 și cotitatea disponibilă specială, atunci această diferență revine descendenților”[7]. Precizăm că potrivit textului evocat anterior, defunctul ar putea să dispună prin testament de diferența dintre cotitatea disponibilă generală și cea specială în favoarea oricărei persoane, dar nu și în favoarea soțului supraviețuitor a cărui capacitate de a primi este limitată.

Iată că, deși exheredați direct de către de cujus, copiii acestuia din prima căsătorie împreună cu ceilalți copii ai defunctului vor împărți în cote egale diferența dintre cele două cotități mai sus precizate. De aici rezultă cu claritate faptul că moștenitorii rezervatari – copiii defunctului din prima căsătorie, deși exheredați direct, vor putea moșteni mai mult decât rezerva lor succesorală ca urmare a voinței legiuitorului care prevalează în acest caz asupra voinței defunctului.

4. Este oare benefică această diferență de tratament dintre soțul supraviețuitor și o terță persoană (eventual concubina defunctului)?

Dacă vom continua analiza speței mai sus propuse, iar în locul soțului supraviețuitor vom avea ca beneficiar al testamentului universal concubina (sau orice terță persoană) defunctului, vom constata că descendentul lui de cujus va culege din moștenire cota sa de rezervă de 3/8, iar concubina defunctului va putea culege întreaga cotitate disponibilă ordinară de 5/8 din moștenire.

De aici se naște o altă serie de întrebări: Este posibil ca o terță persoană (de exemplu, concubina defunctului) să primească prin efectul testamentului universal o cotă de moștenire mai mare decât cota soției supraviețuitoare?

Este oare posibil ca descendentul dezmoștenit direct să poată moșteni mai mult decât rezerva sa succesorală?

Da, este posibil, prin aplicarea art. 1.090 C. civ. În discuție, dar este moral, echitabil, nediscriminatoriu să se întâmple acest lucru? Iată că prin „soluția” Codului civil, statutul unei concubine (sau al oricărei terțe persoane) este mai favorabil decât al soției supraviețuitoare chiar din a doua sau o subsecventă căsătorie a defunctului.

Prăpastia se poate adânci și mai mult constatând că, cu cât crește numărul copiilor defunctului cu atât mai mică va fi partea din moștenire pe care o va culege soțul supraviețuitor, putându-se ajunge la situația în care soțul supraviețuitor dintr-o căsătorie subsecventă a defunctului să moștenească o cotă mai mică decât cota sa ereditară de drept (de 1/4 atunci când vine în concurs cu descendenții defunctului).[8]

Deși dispozițiile legale speciale menționate anterior nu modifică rezerva succesorală a soțului supraviețuitor, deși s-a încercat (poate) o modernizare a art. 939 al vechiului Cod civil (articol corespunzător art. 1098 din Codul civil francez nemodificat și care în urma modificărilor ulterioare, ultima fiind făcută în 2006, a fost schimbat radical, practic, legiuitorul francez a renunțat total la „măsura de protecție” instituită inițial prin articolul respectiv[9]) în opinia noastră, aceste norme cuprinse în actualul art. 1.090 din Codul civil sunt anacronice și, ca urmare, trebuie eliminate în întregime din legislația civilă românească[10]. Din câte cunoaștem, Codul civil român este singurul Cod civil la nivel european care mai menține o reglementare anacronică de tipul cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor dintr-o căsătorie subsecventă a defunctului.

Dacă asemenea norme au avut ca scop protejarea copiilor din prima căsătorie a defunctului împotriva influențelor „nefaste” ale soțului defunctului dintr-o căsătorie subsecventă, trebuie să constatăm că protecția copiilor, în general și indiferent din ce căsătorie ar fi provenit sau chiar din afara căsătoriei, se realizează prin instituția rezervei succesorale, prin cotele de rezervă și nu prin limitarea libertății testamentare a defunctului, mai ales atunci când acesta încheie legate către soția sa.

Aceleași legate încheiate în favoarea terțelor persoane ar fi posibile, dar în favoarea propriei soții (din căsătorie subsecventă) sunt limitate, cel mult, la cota copilului care a luat cel mai puțin din moștenire. O asemenea reglementare contravine, credem, chiar unor instituții de drept comunitar (nefiind cazul aici să ne referim la acestea). Posibila discriminare ar putea fi constatată nu între prima soție a defunctului și a doua sau o subsecventă soție, ci între cea de-a doua soție a defunctului și o terță persoană, aceasta din urmă având un statut mai favorabil decât soția defunctului (nu are importanță din care sau a câta căsătorie a defunctului). Așadar, soția a murit! Trăiască concubina!

 5. Concluzii privind cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor

În urma succintei analize efectuate în materia cotității disponibile speciale atribuite soțului supraviețuitor din a doua sau o subsecventă căsătorie a defunctului, putem desprinde câteva concluzii:

1.  între moştenitorii rezervatari, în special între descendenții defunctului, indiferent din câte căsătorii au provenit aceștia sau chiar din afara căsătoriei, sau copii adoptați, nu există niciun fel de ierarhii, priorităţi sau orice forme de discriminare. Nu putem, astfel, afirma că drepturile descendenților din prima căsătorie ar trebui protejate într-o mai mare măsură decât cele ale descendenților rezultați din căsătoriile ulterioare, prin alte mijloace decât consacrarea unor instituții, cum ar fi raportul donațiilor, reducțiunea liberalităților excesive sau rezerva succesorală.

b) Rațiunile de la care au plecatromanii sau, ulterior, Francisc al II-lea, și anume acelea de a nu-i permite soției supraviețuitoare să încheie donații sau testamente în favoarea noului soț din bunurile primite de la fostul soț, aceste bunuri trebuind să fie transmise doar către copiii născuți din acea căsătorie, nu mai pot fi susținute cu aceeași legitimitate. Dacă regula inițială, ca bunurile dobândite de la soțul decedat să fie transmise prin liberalități către noul soț, în detrimentul copiilor născuți din căsătoria cu primul soț avea o justificare morală evidentă, în prezent, când nu se mai face distincție între bunuri (dobândite de la fostul soț sau propriile bunuri), o asemenea justificare este discutabilă cu atât mai mult cu cât limitarea capacității de a primi liberalități îl vizează doar pe noul soț, nu și pe terțul beneficiar al unei asemenea liberalități (eventual concubinul sau concubina lui de cujus).

c) Credem că nu este moral, iar legea trebuie să țină seama de moralitatea reglementării (o lege care este imorală încetează de a mai avea autoritatea necesară pentru a fi considerată obligatorie) ca soțul/soția defunctului, din a doua sau o subsecventă căsătorie, să aibă mai puține drepturi succesorale decât o persoană străină (am numit concubina defunctului caz în care imoralitatea reglementării este maximă). Nu mai există de mult rațiunile din vremea lui Francisc al II-lea, iar francezii înșiși și-au modificat reglementarea în așa fel încât soțul supraviețuitor, indiferent din ce căsătorie, nu poate avea drepturi succesorale de la soțul decedat mai mici decât o persoană străină.

Francezii care au generat regula, dându-și seama de atemporalitatea ei, și-au schimbat-o. Doar noi am rămas consecvenți, iar consecvența nu întotdeauna este un factor pozitiv, în special atunci când devine sinonimă cu inflexibilitatea.

Bibliografie

Eliescu, M., 1997, Curs de succesiuni, București, Humanitas.

Macovei, C., Dobrilă, M.C., comentariul sub art. 1.090, în Baias, Fl.A., Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei, I. (coord.), 2012, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, București, C.H. Beck.

Isache, D., 2021, Lichidarea voluntară a succesiunii, Solomon.

Aubry & Rau, 1897 – 1902, Cours de droit civil français, ediția a 5-a, vol. XI, Paris, Imprimerie et Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence.

Deak, F., 2002, Tratat de drept succesoral, ediția a II-a, București, Universul Juridic.

Chirică, D., 2003, Drept civil. Succesiuni și testamente, București, Rosetti.

Chirică, D., 2014, Tratat de drept civil, Succesiunile și liberalitățile, București, C.H. Beck.

---

     [1] Pentru considerațiile cu caracter istoric, a se vedea M. Eliescu, Curs de succesiuni, Humanitas, 1997, p. 156.

[2] Textul art. 1.090 C. civ. este următorul: „Liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu alţi descendenţi decât cei comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici partea descendentului care a primit cel mai puţin” [alin. (1)]. „Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de diferenţa dintre cotitatea disponibilă stabilită potrivit art. 1.089 şi cotitatea disponibilă specială, atunci această diferenţă revine descendenţilor” [alin. (2)]. „Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când descendentul menţionat la alin. (1) a fost dezmoştenit direct, iar de această dezmoştenire ar beneficia soţul supravieţuitor” (s.n.) [alin. (3)].

[3] În acest sens, a se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, comentariul sub art. 1.090, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, C.H. Beck, București, 2012, p. 1120. În sens contrar, doctrina dominantă în materie la care s-a adăugat și D. Isache, Lichidarea voluntară a succesiunii, Solomon, 2021, p. 255 unde autorul se întreabă retoric: „Unde s-a mai întâlnit ca de porțiunea reductibilă să beneficieze, chiar și indirect, cel gratificat peste limitele legale, printr-o interpretare artificială a textelor de lege?” Nu ne putem reprima o altă întrebare: unde s-a mai întâlnit ca un moștenitor rezervatar, exheredat direct, să moștenească mai mult decât rezerva succesorală?

[4] A se vedea Aubry & Rau, Cours de droit civil français, ediția a 5-a, vol. XI, Imprimerie et Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1897 – 1902, p. 163.

[5] În doctrina românească mai veche, s-a arătat că diferența dintre cotitatea disponibilă ordinară și cea specială urma să fie împărțită potrivit regulilor moștenirii legale, adică ¼ soțul supraviețuitor și ¾ copiilor (a se vedea F. Deak, Tratat de drept succesoral, ediția a II-a, Universul Juridic, București, 2002, p. 326).

[6] A se vedea M. Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, 1997, p. 158.

[7] O interesantă teorie a fost exprimată de D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Rosetti, București, 2003, p. 322 unde autorul arată că „diferența se va trece în partea rezervată a moștenirii care se va împărți între toți rezervatarii cu vocație succesorală (inclusiv soțului supraviețuitor) conform cotelor de moștenire legală”.

[8] Putem constata că, la trei copii ai defunctului, cota de moștenire a soțului supraviețuitor este de ¼, dispărând astfel efectul gratificării. La peste trei copii ai defunctului, soțul supraviețuitor moștenește sub cota de ¼ din moștenire, adică mai puțin chiar decât cota sa ereditară de drept. În același sens, pentru o critică a actualului art. 1.090 din Codul civil, a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil, Succesiunile și liberalitățile, C.H. Beck, București, 2014, p. 407.

[9] În urma reformei dreptului succesoral francez făcută în 2006 (L. Nr. 2006-728 din 23 iunie 2006), problema cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor din a doua sau o subsecventă căsătorie a fost modificată radical. În prezent, această problemă este reglementată de art. 1094, 1094-1 și 1098 C. civ. fr. Astfel, regula în materie este stabilită de art. 1094 potrivit căruia, soțul care nu a lăsat copii sau descendenți va putea lăsa soțului/soției său/sale tot ce va putea lăsa unui străin. Art. 1094-1 vine și nuanțează arătând că în situația în care soțul lasă copii sau descendenți, va putea să dispună în favoarea celuilalt soț, fie de proprietatea bunurilor pe care le va putea lăsa unui străin, fie de un sfert din proprietatea acestor bunuri și trei sferturi din restul bunurilor în uzufruct, fie de totalitatea bunurilor în uzufruct. În sfârșit, prin art. 1098, dacă soțul recăsătorit a făcut în favoarea celui de-al doilea soț o liberalitate în proprietate, orice copil care nu aparține celor doi soți „va avea în afara voinței contrare și neechivoce a dispunătorului, facultatea de a substitui la executarea acestei liberalități, abandonul uzufructului părții din succesiune pe care ar fi primit-o în absența soțului supraviețuitor” (s.n.). Ceea ce rezultă în urma unei analize sumare a acestor texte este constatarea faptului că legiuitorul francez elimină orice posibilă discriminare între drepturile soțului supraviețuitor, indiferent din a câta căsătorie cu defunctul și drepturile unui străin, precizând că drepturile soțului supraviețuitor nu pot fi mai mici decât cele ale unui străin. Mai mult, legiuitorul francez acordă prioritate absolută voinței dispunătorului precizând că facultatea de substituire la care face referire art. 1098 C. civ. fr. se aplică doar în situația în care transmițătorul nu a dispus, neechivoc, contrariul. Aceste texte (din 2006) erau cunoscute legiuitorului român (din 2011) care a preferat să reia această instituție controversată a cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor, din vechiul Cod, și să o readucă în actualitate ca și cum ar fi indispensabilă unei reglementări moderne.

[10] Menționăm totuși că jurisprudența Curții Constituționale, analizând art. 1.090 C. civ., a considerat că textul de lege corespunde exigențelor de claritate și previzibilitate (CCR, dec. nr. 442 din 24 iunie 2020, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 941 din 14 octombrie 2020) și este nediscriminatoriu (ÎCCJ, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019). Caracterul nediscriminatoriu al instituției în sine rămâne discutabil câtă vreme francezii, dându-și seama de discriminare, au stipulat în Codul civil francez faptul că soțul supraviețuitor nu poate avea drepturi mai mici în raport cu un străin.