Europa nu cunoaște un regim uniform
al rezervei succesorale. Chiar și acolo
unde este întâlnită și reglementată, există
diferențe notabile în privința naturii rezervei,
a întinderii acesteia și a modului său de calcul,
precum și în privința sferei rezervatarilor.

Notar public conf. univ. dr. Dan Andrei POPESCU
Facultatea de Drept
Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca

Rezumat: În cadrul acestui studiu autorul analizează evoluțiile recente ale cotelor succesorale obligatorii din perspectiva dreptului internațional privat (Regulamentul european privind succesiunile). Este cota obligatorie (Pflichtteil/legitima) o instituție publică? În ce măsură instanțele de judecată au dreptul de a modifica legea străină privind succesiunile, lege care nu cunoaște protecția obligatorie? Dacă clauza de ordine publică se aplică doar în circumstanțe excepționale, este aplicabilă și în ceea ce privește protecția obligatorie? Autorul analizează, în mod critic, deciziile Curții de Casație franceze din 27 septembrie 2017, concluzionând că, prin recurgerea la un mecanism de gândire facil, Curtea de Casație din Franța și-a îndeplinit doar parțial rolul, fără a analiza cu atenție posibilele consecințe în privința fragmentării transmiterii succesiunii și distrugerii predictibilității de către cel care își planifi că succesiunea. Poate că obligația legală de întreținere, printre rudele apropiate, îndeplinește mai bine această sarcină de ajustare a legislației străine atunci când este necesar. Desigur, nu există o suprapunere perfectă nici cu instituția obligației legale de întreținere, deoarece este strict datorată în cazurile prevăzute de lege, însă este justifi cat într-o măsură mult mai mare să fi e folosită de către judecător ca instrument corector în cazuri individuale care necesită această intervenție, fiind mult mai fl exibilă decât cota obligatorie, mai ales că cea din urmă este reglementată ca pars hereditatis în sistemul nostru juridic. Pe de altă parte, recursul la réserve héréditaire, ca o chestiune de clauză de ordine publică, poate uneori să conducă la discriminarea unuia sau mai multor moștenitori protejați în raport cu ceilalți, în funcție de situația lor economică. Pe de altă parte, interpretarea art. 35 al Regulamentului european privind succesiunile trebuie reconciliată cu principiul unității succesiunii. Principiul unității succesiunii văzut din două perspective: pe de-o parte, aplicarea unei legi unice a moștenirii, indiferent de natura bunurilor care alcătuiesc patrimoniul și indiferent de locația respectivelor bunuri și, pe de altă parte, identitatea principiului dintre legea care guvernează succesiunile și instanța (sau autoritatea) competentă să o administreze. Această unitate este adaptată în funcție de reședința obișnuită a decedatului de la data decesului (ultima reședință obișnuită – letzte gewöhnliche Aufenthalt des Verstorbenen – art. 4 al Regulamentului privind succesiunile, respectiv art. 21 alin. 1 al legii aplicabile succesiunii). În acest sens, considerentul (27) menționează că „normele prezentului regulament sunt concepute astfel încât să asigure faptul că autoritatea care se ocupă de succesiune va aplica, în cele mai multe situații, propria lege. În consecință, prezentul regulament prevede o serie de mecanisme care să fi e activate atunci când defunctul a ales ca succesiunea să îi fi e reglementată de legea unui stat membru a cărui cetățenie o deținea.” Principiul unității succesiunii este cea mai importantă realizare a legiuitorului european, ținând cont de faptul că în conflictul de legi ale statelor membre nu există o poziție unitară în acest sens. Chiar și în cazul nostru, în condițiile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea rapoartelor de drept internațional privat, localizarea succesiunilor internaționale a fost făcută în mod diferit, în funcție de natura bunurilor care alcătuiesc patrimoniul: pentru bunurile mobiliare și fondul de comerț se va aplica legea națională a decedatului (lex patriae), în timp ce pentru bunurile imobiliare, legea statului pe teritoriul căruia s-a situat fi ecare dintre acestea (lex rei sitae). Această disjuncție (dépeçage/Spaltung) privind stabilirea legii aplicabile succesiunii a fost o reminiscență a teoriei statutelor moștenită din Evul Mediu, care, din cauza atracției pe care o exercită proprietățile imobiliare, a rămas, din păcate, până în prezent. În cele din urmă, aplicarea unei singure reguli a conflictului asupra succesiunii reprezintă revenirea la normal, având în vedere natura sa: un patrimoniu unic, un autor unic, o cauză unică, o transmitere unică, cu caracter universal (sau titlu universal), și nu o sumă de transmiteri particulare, diferențiate în funcție de natura mobilă sau imobilă a bunurilor care aparțineau decedatului. Așa cum ne-a spus Savigny, pentru a determina legea aplicabilă unei situații juridice, ar trebui să căutăm întotdeauna ca „centrul” acesteia – „centrul relației juridice” considerat („der Sitz der Rechtsverhältnisse”/„the seat of the legal relationship”) – să se încadreze perfect. Potrivit lui Savigny, orice relație juridică se afl ă, depinzând de natura sa, la o anumită instituție juridică, căreia îi aparține. Relația juridică (Rechtsverhältnis) nu este altceva decât relația subordonată unei anumite reguli: „das Lebensverhältnis den zu entscheidenden Rechtsfall”. Prin urmare, misiunea centrului relației juridice este aceea de a indica, pentru fi ecare relație specifică, luând în considerare natura și elementele specifi ce, sistemul juridic de care aparține, reprezentând astfel competența de aplicare în cauză: „daß der Sitz (die Heimat) jedes Rechtsverhältnisses ermittelt werden müsse”. Astfel, Savigny s-a îndepărtat de teoria spiritului statutelor care subordona disponibilitatea fiecărui drept material (Sachrecht) voinței sale (gemäßseinem „Geltungswillen”). Nu era preocupat de clasificarea normelor legale în funcție de domeniul pe care îl guvernează, ci de clasificarea „situațiilor de viață” (Lebenssachverhalte) în funcție de natura și de „centrul” căruia îi aparțin, provocând astfel legea aplicabilă fiecăreia dintre ele. Prin urmare, el a schimbat abordarea, renunțând la metoda deductivă în favoarea celei inductive. Dacă în cazul teoriei statutare, punctul de plecare este reprezentat de lege, întrebarea fi ind adresată cu privire la domeniul de reglementare, Savigny schimbă perspectiva pornind de la situația concretă, întrebându-se cărei legi sau cărui sistem juridic îi este alocată. Deși, așa cum a remarcat profesorul Gerhard Kegel, finalitatea ambelor metode este, în cele din urmă, din punct de vedere logic, aceeași, punctul lor de pornire este diferit. Cu toate acestea, acest lucru poate să conducă, în termeni psihologici, la o anumită diferență de abordare: una care pornește analiza de la situația actuală (Lebenssachverhalt), întrebându-se cărui sistem juridic îi aparține, fiind în general favorabilă unei anumite deschideri, admițând în egală măsură posibilitatea aplicării propriei legi sau a celei străine; în schimb, cel ce se uită mai întâi la norme, întrebându-se despre domeniul lor de aplicare, va sfârși, în general, favorizând teritorialitatea. (Kegel, Schurig, Internationales Privatrecht, ediția a 9-a, C.H. Beck, 2004, §3 IX, p. 184).

 Cuvinte-cheie: rezerva succesorală, libertatea de a dispune, unitatea succesivă, ex patriae, lex rei sitae

 § 1. INTRODUCERE

 Dreptul succesoral nu se rezumă doar la o sumă de reguli tehnice, „contabile”, destinate distribuirii unui patrimoniu care riscă să rămână fără stăpân, ci principiile sale, menite să stabilească regulile devoluțiunii, transmisiunii și împărțelii moștenirii, vin să legitimeze posteritatea celui plecat. El este preocupat de menținerea și întărirea armoniei acestei posterități, fixând ceea ce trebuie să însemne rezonabilitate și etică în familie.(2) El este, așadar, strâns legat de ideea de echitate și moralitate. Acestea se raportează atât la persoana autorului moștenirii, cât și, în egală măsură, la cei ce alcătuiesc familia acestuia.

 Moștenirea presupune, așadar, un echilibru între voința celui ce-și planifică anticipat transmisiunea patrimoniului (der sich sein Erbschaft geplant) și cel (sau cei) ce „așteaptă” (der ein Erbschaft erwarten). În egală măsură, transmisiunea succesorală pune în ecuație și creditorii moștenirii (die Erbschaftsgläubiger – der gegen die Erbe Ansprüche aufrufen). Raporturile între aceste trei categorii de interese sunt reglementate în mod diferit în legislațiile succesorale ale statelor, care fi e favorizează pe cel interesat de planifi carea succesiunii sale, fie încearcă un anumit echilibru, temperând libertatea de a dispune a autorului moștenirii, încercând astfel să protejeze membrii apropiați ai familiei acestuia (rezervatarii). Nu în cele din urmă, poziția creditorilor succesiunii este și ea diferită, sistemele de influență anglo-saxonă favorizând lichidarea prealabilă a pasivului succesoral și acoperirea creanțelor creditorilor față de moștenire, evitând astfel „dispersia” acestora prin transmitere către moștenitori.(3)

 Europa nu cunoaște un regim uniform al rezervei succesorale. Chiar și acolo unde este întâlnită și reglementată, există diferențe notabile în privința naturii rezervei(4), a întinderii acesteia și a modului său de calcul, precum și în privința sferei rezervatarilor(5). Fiecare stat membru cunoaște propria codifi care în materie succesorală, care reflectă specificul tradițiilor existente și particularitățile evoluției istorice din țara respectivă.

 Materia succesiunilor cunoaşte, așadar, reglementări dintre cele mai diferite în legislaţiile statelor lumii.(6) Principalele diferenţe de reglementare pot fi remarcate în privinţa modului de alcătuire a claselor de moştenitori, inclusiv în stabilirea întinderii cotelor succesorale cuvenite moştenitorilor legali, a poziţiei soţului supravieţuitor, a existenţei, a naturii şi a întinderii rezervei, a persoanelor incluse în categoria moştenitorilor rezervatari, a întinderii obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul succesoral.(7) Deosebiri pot apărea şi în ceea ce priveşte modalitatea şi momentul transmisiunii patrimoniului succesoral(8), condiţiile, formele şi efectele dispoziţiunilor pentru cauză de moarte, stabilirea naturii dreptului statului asupra succesiunii vacante etc.

 Determinarea legii aplicabile succesiunii prezintă importanță majoră din punctul de vedere al modului de gândire al devoluțiunii și transmisiunii succesorale și, implicit, în privința rezervei succesorale. Spre exemplu, alegerea făcută de către autorul succesiunii în temeiul art. 22 din Regulamentul european al succesiunilor – Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă , recunoașterea și executarea hotărârilor judecă torești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor –, în favoarea legii suedeze (legea cetățeniei sale) va conduce la aplicarea acestei legi succesorale în privința tuturor bunurilor care compun masa succesorală (inclusiv în privința celor situate în România), dar și în privința ordinii de chemare la moștenire și a rezervei. Dacă, în cazul de speță, la succesiune vine soțul supraviețuitor în concurs cu copiii comuni ai soților, potrivit cap. III, secțiunea 1 din Codul suedez al succesiunilor, din 1958 (Ärvdabalken), masa succesiunii va reveni în întregime soțului supraviețuitor, copiii comuni moștenind după decesul soțului supraviețuitor, fiind moștenitori reziduali: „If the deceased was married, the estate shall go to the surviving spouse. If, however, the deceased leaves any direct heir who is not the direct heir of the surviving spouse, the spouse’s entitlement to the estate shall only include the inheritance share of such an heir if that heir has forgone his right as provided in Section 9.” Așadar, dacă autorul succesiunii era căsătorit, iar toți descendenții sunt copii comuni, aceștia vor fi nevoiți să aștepte până la decesul celuilalt părinte (soțul supraviețuitor sau soția supraviețuitoare) pentru a dobândi partea lor de moștenire: „If the spouses have only joint direct heirs these inherit only after both parents have died. During the lifetime of the surviving spouse (where there are only joint direct heirs), the surviving spouse has the right to a usufruct on the remaining half of the matrimonial property, but without the right to make testamentary or other dispositions or unusual gifts. An unusual gift is something that has substantially lowered the value of the estate. It is hard to determine exactly when a gift is said to substantially lower the value of the estate, but it must probably be worth significantly more than 10 per cent of the value of the estate. […] If the parents were married the direct heir must wait until both parents have died to receive his or her inheritance […]”.9

 Referindu-ne la acest caz, când legea aplicabilă succesiunii este legea suedeză, aleasă de testator, ne putem imagina ce efecte ar produce impunerea unei rezerve aparținând legii succesorale a forului în favoarea copiilor defunctului. Practic, s-ar nărui întreaga filosofie a legii suedeze! Descendenții comuni ai părinților, din moștenitori reziduali ar deveni moștenitori „imediați”, lipsind de sens și năruind codificarea suedeză.

 § 2. UNITATEA SUCCESIUNII ȘI REZERVA SUCCESORALĂ

 Unitatea succesiunii reprezintă cheia de boltă a regulamentului european. Ca și în dreptul intern, transmisiunea succesorală nu poate fi privită ca o sumă de transmisiuni particulare, în funcție de natura și localizarea bunurilor care compun masa succesorală (cum proceda legiuitorul nostru în art. 66 al Legii nr. 105/199210 – în prezent abrogată), ci ca un întreg în principiu indivizibil, transmisiunea către moștenitori având un caracter universal (sau cu titlu universal). În consecință, ea trebuie să aibă și un caracter unitar, adică să fie guvernată de o lege unică, care va reglementa cauzele, momentul și locul deschiderii succesiunii, vocația succesorală a moștenitorilor (beneficiarilor), întinderea cotelor părți ce revin acestora, inclusiv a obligațiilor care le pot fi impuse de autorul succesiunii, drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor, capacitatea succesorală, dezmoștenirea și nedemnitatea, transmi siunea către moștenitori și legatari(11) a bunurilor, drepturilor și obligațiilor care compun patrimoniul succesoral, validitatea de fond a actelor de opțiune succesorală, inclusiv efectele acestora(12), numirea executorilor testamentari, inclusiv puterile conferite acestora, modul de calcul și întinderea rezervei succesorale și a cotității disponibile a moștenirii, precum și orice alte restricții privind libertatea de a dispune mortis causa, raportul și reducțiunea liberalităților, partajul succesoral etc.

 Așa cum am arătat și cu un alt prilej(13), principiul unității succesiunii trebuie privit sub un dublu aspect: pe de o parte, aplicarea unei legi unice moștenirii, indiferent de natura bunurilor care compun masa succesorală și indiferent de localizarea acestor bunuri, iar, pe de altă parte, identitatea de principiu între legea care guvernează succesiunea și instanța (sau autoritatea) căreia îi revine competența să o dezbată. Această unitate este croită în jurul reședinței obișnuite a defunctului din momentul morții sale (ultimei reședințe obișnuite – letzte gewöhnliche Aufenthalt des Verstorbenen – art. 4 din Regulament, în privința competenței internaționale, respectiv art. 21 par. 1, în privința legii succesorale aplicabile). În acest sens, considerentul (27) menționează că „(n)ormele prezentului regulament sunt concepute astfel încât să asigure faptul că autoritatea care se ocupă de succesiune va aplica, în cele mai multe situații, propria lege. În consecință , prezentul regulament prevede o serie de mecanisme care să fie activate atunci când defunctul a ales ca succesiunea să îi fie reglementată de legea unui stat membru a cărui cetățenie o deținea”(14). Principiul unității moștenirii este cea mai importantă realizare a legiuitorului european, ținând seama de faptul că în dreptul conflictual al statelor membre nu exista o poziție unitară în această privință. Chiar și la noi, sub imperiul Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat(15), localizarea succesiunilor internaționale se făcea în mod diferențiat, în funcție de natura bunurilor care compuneau masa succesorală: în privința bunurilor mobile și a fondului de comerț se aplica legea națională a defunctului (lex patriae), în vreme ce în privința imobilelor, legea statului pe al cărui teritoriu fiecare din aceste bunuri se găseau situate (lex rei sitae). Această disjungere (dépeçage/ Spaltung16) în privința determinării legii aplicabile moștenirii era o reminiscență a teoriei statutelor, moștenită din Evul Mediu, care, din cauza atracției pe care o exercitau bunurile imobile, s-a menținut, din nefericire, până în zilele noastre. Până la urmă, aplicarea unei norme de conflict unice în privința moștenirii reprezintă revenirea la normal, ținând seama de natura acesteia: un unic patrimoniu, un unic autor, o cauză unică, o unică transmisiune, cu caracter universal (sau cu titlu universal), iar nu o sumă de transmisiuni particulare, diferentiate în funcție de natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor ce au aparținut defunctului. Teoria lui Savigny, potrivit căreia, în determinarea legii aplicabile unei situații juridice, trebuie să căutăm întotdeauna „sediul” acesteia – „sediul raportului juridic” avut în vedere („der Sitz der Rechtsverhältnisse”/„the seat of the legal relationship”) – prinde astfel contur.17 Potrivit lui Savigny, orice raport juridic este arondat, în funcție de natura sa, unei anumite instituții juridice de care aparține. Raportul juridic (Rechtsverhältnis) nu este altceva decât relația arondată unei anumite norme: „das Lebensverhältnis den zuentscheidenden Rechtsfall”. Prin urmare, menirea sediului raportului juridic este aceea de a indica, pentru fiecare relație concretă, ținând seama de natura și elementele specificității sale, sistemul de drept căruia aparține, revenindu-i astfel competența de aplicare în cauză: „daß der Sitz (die Heimat) jedes Rechtsverhältnisses ermittelt werden müsse”.(18) Savigny s-a îndepărtat astfel de spiritul teoriei statutelor, care a subordonat valabilitatea fi ecărui drept material (Sachrecht) voinței sale (gemäß seinem „Geltungswillen”). El nu s-a preocupat de clasifi carea normelor juridice potrivit domeniului pe care-l reglementează, ci de clasificarea „situațiilor de viață” (Lebenssachverhalte) potrivit naturii și „sediului” căruia ele aparțin, în felul acesta determinând dreptul aplicabil fiecăreia. Prin urmare, el a schimbat metoda de abordare, părăsind metoda deductivă în favoarea celei inductive.(19) Dacă în cazul teoriei statutare punctul de pornire îl reprezenta legea, întrebarea punându-se în privința domeniului său de reglementare, Savigny schimbă perspectiva pornind de la situația concretă, întrebându-se cărei legi sau cărui sistem de drept îi este, aceasta alocată. Deși, așa cum remarca profesorul Gerhard Kegel, finalitatea ambelor metode este, până la urmă, din punct de vedere logic, aceeași, punctul lor de plecare este diferit. Or, acest lucru este în măsură să conducă, din punct de vedere psihologic, la o anumită diferență de abordare: cel care pornește analiza de la situația concretă (Lebenssachverhalt), întrebându-se cărui sistem juridic îi aparține, este, în general, favorabil unei anumite deschideri, admițând, în egală măsură, posibilitatea aplicării legii proprii sau a celei străine; în schimb, cel care-și aruncă privirea mai întâi asupra normelor, întrebându-se în privința domeniului lor de aplicare, va sfârși, în general, prin favorizarea teritorialității.(20)

 În privința legii aplicabile moștenirii, Savigny a fost adeptul principiului unității, în concordanță cu principiul roman al universalității moștenirii, considerând că legea ultimului domiciliu al defunctului este cea îndreptățită să se aplice (op. cit., § 376). Revenind la dispozițiile Regulamentului, putem spune că acest principiu – al unității moștenirii – reprezintă una dintre pietrele sale de temelie. Unitatea moștenirii este asigurată atât în lipsă de alegere a legii aplicabile, cât și atunci când autorul succesiunii a ales legea aplicabilă acesteia. În prima situație unitatea este croită în jurul ultimei reședințe obișnuite, iar în cea de-a doua unitatea este asigurată prin limitarea impusă testatorului de alegere a unei singure legi – aparținând sta tului sau, după caz, unuia dintre statele a căror cetățenie o posedă – care să se aplice ansamblului moștenirii: „(o) persoană poate să aleagă ca legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblul său să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului. O persoană care deține mai multe cetățenii poate să aleagă legea oricăruia dintre stateleal căror cetățean este în momentul alegerii legii sau la momentul decesului” – art. 22 (1). Constatăm astfel că, spre deosebire de sistemul Convenției de la Haga din 1 august 1989 privind legea aplicabilă succesiunilor pentru cauză de moarte, care permite și o alegere secundară în privința unor bunuri ce compun masa succesorală, fără însă a periclita dispozițiile imperative aparținând legii aplicabile cu titlu principal, conform art. 3 sau 5 (1) al Convenției (art. 6)21, Regulamentul, tocmai din dorința păstrării unității moștenirii, împiedică o asemenea posibilitate de alegere parțială. În plus, unitatea în privința legii aplicabile decurge și din concepția extensivă în privința domeniului de aplicare al acesteia, lex succesionis guvernând toate aspectele privind succesiunea, de la deschiderea ei (cauzele, momentul și locul) și până la împărțeala moștenirii (partajul). Cu alte cuvinte, potrivit art. 23, legea succesorală stabilită potrivit dispozițiilor Regulamentului „reglementează̆ succesiunea în ansamblul său”. În fine, mai amintim că principiul unității moștenirii nu va putea fi înfrânt nici atunci când, în lipsă de alegere a legii aplicabile, instanța apelează la clauza de excepție prevăzută de art. 21 (2), deoarece, pe de o parte, excepționalitatea se raportează la „toate circumstanțele cazului” (neexistând excepționalități parțiale), iar, pe de altă parte, legătura în mod evident mai strânsă trebuie să existe „cu un alt stat” decât cel a cărui lege ar fi fost aplicabilă în mod normal, iar nu cu alte (sau mai multe) state.(22) 

§ 3. REZERVA SUCCESORALĂ ȘI ORDINEA PUBLICĂ DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT 

Ordinea publică de drept internațional privat constituie o cauză generală de evicțiune a legii străine incidente în cauză ori de câte ori, prin conținutul ei, aceasta aduce atingere principiilor fundamentale ale sistemului nostru de drept. În acest sens, art. 2.564 alin. (1) din Codul civil prevede că „(a)plicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internațional privat român […]. În cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea română”. Potrivit alineatului (2) al aceluiași articol, se consideră că legea străină aplicabilă „încalcă ordinea publică de drept internațional privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene și cu drepturile fundamentale ale omului”.

 De reținut, de asemenea, că Regulamentul (UE) nr. 650/2012 consacră în art. 35 posibilitatea înlăturării unor dispoziții aparținând legii succesorale străine dacă acestea sunt „vădit incompatibile” cu ordinea publică internațională aparținând forului: „Aplicarea unei dispoziții din legea oricărui stat specifi cată în prezentul regulament nu poate fi refuzată decât dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a forului.” Din formularea textului rezultă condiția ca aplicarea legii străine să producă un efect vădit inacceptabil și șocant în țara forului, ofensând principiile și valorile fundamentale ale ordinii sale juridice. Altfel spus, legea succesorală străină trebuie să fie „vădit incompatibilă” cu aceste valori, cum am fi , spre exemplu, în situația în care legea străină consacră discriminări între moștenitori în funcție de sex sau apartenență religioasă sau ar reglementa „moartea civilă” ca sancțiune.

 Pe de altă parte, ordinea publică trebuie privită în această materie, mai ales atunci când suntem în prezența unor raporturi între state membre, în excepționalitatea ei pentru a nu afecta scopul și obiectivele Regulamentului. Astfel, considerentul (58) al Regulamentului prevede că doar „(î)n circumstanț e excepționale, considerații de interes public ar trebui să dea instanțelor judecătorești și altor autorită ți competente în materie de succesiuni din statele membre posibilitatea de a nu ține seama de anumite dispoziții din legea străină atunci când, într-un anumit caz, aplicarea unor astfel de prevederi ar fi vădit incompatibilă cu ordinea publică a statului membru în cauză . Cu toate acestea, instanț ele sau celelalte autorități competente nu ar trebui să poată aplica excepția de ordine publică pentru a lăsa deoparte legea unui alt stat membru sau pentru a refuza să recunoască – sau, dacă este cazul, să accepte – sau să execute o hotărâre, un act autentic sau o tranzacție judiciară dintr-un alt stat membru, dacă în felul acesta ar încălca dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special articolul 21, care interzice toate formele de discriminare.”

 Așa cum întemeiat s-a arătat în doctrină(23), impactul dreptului european conduce, în mod firesc, la o restrângere a posibilității de invocare a excepției de ordine publică de drept internațional privat în raporturile dintre statele membre: „Il convient de rappeler que le droit européen a également pour effet de restreindre l’usage de la réserve de l’ordre public. En effet, la protection des principes fondamentaux propres à chaque État membre ne peut se faire que dans le respect des limites imposées par le droit européen. S’il revient aux juridictions des États membres de déterminer si et dans quelle mesure l’application d’un droit étranger est compatible avec l’ordre public du for […]” (s.n.).

 Prin urmare, rămâne la latitudinea fiecărui stat membru de a aprecia măsura în care dreptul străin aplicabil conține dispoziții a căror aplicare ar periclita în mod manifest ordinea publică internațională a statutului respectiv, cu mențiunea că această apreciere trebuie să fie una rezonabilă, fără a periclita scopul și obiectivele Regulamentului. De altfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) are competența de a controla maniera și limitele în care judecătorul național, ținând seama de circumstanțele speței, apelează la această cauză de evicțiune a legii străine.(24)

 În altă ordine de idei, ordinea publică internațională presupune o analiză concretă asupra efectelor legii străine în cazul de speță, nicidecum una abstractă. Iar această analiză nu poate face abstracție de intensitatea legăturilor de proximitate cu statul forului (Inlandsbeziehung). Este ceea ce Paul Lagarde numea „ordinea publică de proximitate”. Codul belgian de drept internațional privat (2004) prevede explicit în art. 21, dedicat ordinii publice de drept internațional privat: 

„Aplicarea unei dispoziţii a dreptului străin desemnat de prezenta lege este înlăturată în măsura în care ea ar produce un efect care este în mod vădit incompatibil cu ordinea publică.

 Această incompatibilitate se apreciază ţinând cont, în special, de intensitatea legăturii situaţiei cu ordinea juridică belgiană şi de gravitatea efectului pe care l-ar produce aplicarea acestui drept străin.

 Atunci când o dispoziţie a dreptului străin nu este aplicată datorită acestei incompatibilităţi, o altă dispoziţie pertinentă a acestui drept sau, la nevoie, a dreptului belgian, este aplicată” (s.n.).(25)

 Există și țări, precum Germania, în care protecția anumitor moștenitori, precum copiii defunctului, prin intermediul rezervei succesorale, este considerată ca ținând de ordinea constituțională. În acest sens, Curtea Constituțională Federală a Germaniei (Bundesverfassungsgericht) a decis printr-o hotărâre din 19.04.2005 că o anumită participație minimală a copiilor defunctului la împărțirea moștenirii este garantată prin Constituție, indiferent de situația economică a acestora.(26) Pornind de la interpretarea art. 14 alin. (1) din Constituție (GG)(27), coroborat cu art. 6 alin. (1)(28), Bundesverfassungsgericht a statuat că rezerva succesorală a copiilor defunctului, prevăzută de § 2303 alin. (1) BGB, întrunește cerințele constituționale. Dispoziția din secțiunea 2303 (1) BGB, pe de o parte, garantează copiilor defunctului o participație obligatorie și adecvată sub forma unei creanțe monetare (Pfl ichtteil) îndreptate împotriva succesiunii, iar, pe de altă parte, lasă testatorului suficientă libertate de a-și împlini ideile legate de distribuirea proprietății sale după moarte. Prin urmare, această normă reflectă gândirea legiuitorului în această materie: „Damit hält sich diese Norm innerhalb des dem Gesetzgeber zustehenden Gestaltungsspielraums.”

 Sarcina dreptului civil este, în primul rând, aceea de a rezolva conflictele de interese între subiecții aflați pe poziție de egalitate din punct de vedere juridic [a se vedea BVerfGE 30, 173 (199); 52, 131 (153)]. Impunerea unei cote obligatorii de participare a copiilor la succesiunea părinților lor decedați se află în conflict cu libertatea de testare a testatorului, care este, de asemenea, protejată de drepturile fundamentale. Soluția acestui conflict rămâne în sarcina legiuitorului, precizează Curtea Constituțională Federală. Legiuitorul trebuie să pună în acord conținutul acestor drepturi, respectiv libertatea testamentară și dreptul copiilor la rezervă, diferențiind și concretizând acest raport între părțile implicate. În acest sens, el trebuie să privească pozițiile divergente ale celor implicați, prin prisma drepturilor fundamentale, în interacțiunea lor, ajustându-le și limitându-le, astfel încât să rezulte cel mai eficient echilibru, care să exprime rezonabilitate atât pentru testator, cât și pentru copiii săi. Legiuitorul are o largă marjă de apreciere în ceea ce privește forma concretă, unică, a detaliilor [a se vedea BVerfGE 67, 329 (340 f.)]. De exemplu, în loc să dețină un drept obligatoriu sub forma unei creanțe monetare, el ar putea, de asemenea, să introducă participarea copilului decedat sub forma unei cote indivize din masa succesorală. De asemenea, valoarea rezervei succesorale nu este prescrisă strict din punct de vedere constituțional (doar legal); prin urmare, este necesar doar să se asigure o participare corectă, adecvată, a copiilor la moștenirea testatorului. În orice caz, legiuitorul nu are nicio obligație, prestabilită constituțional, de a asigura copiilor defunctului o anumită cotă valorică din succesiune: „Das Pflichtteilsrecht der Kinder des Erblassers genügt auch in der konkreten Ausprägung, die es in § 2303 Abs. 1 BGB erfahren hat, den verfassungsrechtlichen Anforderungen. Die Regelung des § 2303 Abs. 1 BGB sichert einerseits den Kindern des Erblassers eine grundsätzlich unentziehbare und angemessene Nachlassteilhabe in Form eines gegen den Nachlass gerichteten Geldanspruchs. Der den Kindern gewährte Anteil am Nachlass lässt andererseits dem Erblasser einen hinreichend großen vermögensmäßigen Freiheitsraum, um seine Vorstellungen über die Verteilung seines Vermögens nach dem Tode umzusetzen. Damit hält sich diese Norm innerhalb des dem Gesetzgeber zustehenden Gestaltungsspielraums. Aufgabe des bürgerlichen Rechts ist es in erster Linie, Interessenkonfl ikte zwischen rechtlich gleichgeordneten Rechtssubjekten sachgerecht zu lösen (vgl.BVerfGE 30, 173 (199); 52, 131 (153)). Die Pfl icht zur rechtlichen Ausgestaltung einer grundsätzlich zwingenden Nachlassteilhabe der Kinder des Erblassers steht in einem Spannungsverhältnis zur ebenfalls grundrechtlich geschützten Testierfreiheit des Erblassers. Die Lösung dieses Konfl iktes ist Aufgabe des Gesetzgebers. Er muss den Gehalt der Struktur bildenden Merkmale sowohl der Testierfreiheit wie des Pfl ichtteilsrechts der Kinder differenzierend und konkretisierend in für die Beteiligten unmittelbar verbindliches Recht umsetzen. Dabei hat er die kollidierenden Grundrechtspositionen in ihrer Wechselwirkung zu sehen und jeweils so zu begrenzen, dass sie sowohl für den Erblasser als auch für seine Kinder so weit wie möglich wirksam bleiben. Bei der konkreten einfachrechtlichen Ausgestaltung der Einzelheiten hat der Gesetzgeber einen weiten Gestaltungsspielraum (vgl.BVerfGE 67, 329 (340 f.)). So dürfte er etwa statt eines Pflichtteilsrechts in der Ausgestaltung eines Geldanspruchs auch eine Beteiligung des enterbten Kindes an der Erbengemeinschaft einführen. Auch die Höhe des Pfl ichtteils ist nicht verfassungsrechtlich strikt vorgegeben; es muss lediglich eine unentziehbare angemessene Teilhabe der Kinder am Nachlass des Erblassers gewährleistet werden. Eine Verpfl ichtung des Gesetzgebers, über die derzeitigen Vorschriften hinaus den Kindern einen unentziehbaren Anteil am Nachlass zu sichern, besteht jedenfalls nicht (vgl. BVerfGE 91, 346 (360)).”(29)

 Mai mult, Curtea Constituțională Federală consideră, prin decizia amintită, că rezerva succesorală a copiilor defunctului se impune și în cazurile de înstrăinare, când autorul succesiunii nu a păstrat în timpul vieții legături intense cu copiii săi sau aceștia din urmă s-au dezinteresat de acesta. Prin urmare, în opinia Curții, rezerva succesorală din Codul civil german (BGB) este considerată „fundamental adecvată și necesară” („grundsätzlich geeignet und erforderlich”) pentru a proteja copiii defunctului, intensitatea relațiilor de familie dintre aceștia nefiind în sine relevantă și netrebuind să se reflecte automat în distribuția post mortem a patrimoniului succesoral.(30)

 Rămâne însă de discutat, în planul dreptului internațional privat, care va fi impactul Regulamentului în această privință, reflectat în practica viitoare a instanțelor germane. Deși rezerva germană se bucură de protecție constituțională, s-a considerat(31) că această protecție ar trebui să fie privită funcțional, pentru a nu periclita scopul și obiectivele Regulamentului. Practic, ori de câte ori legea străină consacră o formă de protecție a descendenților și soțului sau partenerului supraviețuitor sub forma unei compensații în favoarea acestor moștenitori, comparabilă ca întindere cu rezerva germană, funcțiile rezervei sunt considerate îndeplinite, fără a se mai face apel la ordinea publică internațională. Faptul că o lege străină conferă o altă natură rezervei sau determină o altă întindere a acesteia (fără ca ea să fie derizorie) sau că prevede în favoarea acestor moștenitori o compensație bănească nu ar trebui să constituie un motiv de evicțiune a legii succesorale aplicabile pe temeiul ordinii publice internaționale. Doctrina germană este suficient de categorică în această privință.(32)

 În schimb, în țări în care instituția rezervei succesorale nu cunoaște o protecție de rang constituțional, aplicarea unei legi succesorale care permite exheredarea rezervatarilor nu ridică, în principiu, probleme de ordine publică internațională (Belgia, Franța, România etc). De altfel, Casația franceză s-a pronunțat recent în acest sens (decizii pe care le vom prezenta în continuare). Totuși, dacă circumstanțele concrete, precum situația precară a rezervatarilor exheredați (mai ales copiii defunctului și soțul supraviețuitor), impun, din considerente morale, o anumită protecție, nimic nu oprește instanța să stabilească natura și întinderea acestei protecții. Este efectul ordinii publice de proximitate!

 Art. 27 din proiectul Regulamentului prevedea, în alin. (2), că aplicarea unei legi succesorale străine determinate potrivit regulilor Regulamentului nu trebuie considerată ca fiind contrară ordinii publice a forului pentru simplul fapt că rezerva prevăzută de lex succesionis diferă de cea a legii forului. Este adevărat, acest paragraf nu se mai regăsește în forma Regulamentului adoptat (art. 35), dar acest lucru nu schimbă în mod fundamental lucrurile. Statele membre sunt libere să aprecieze și să impună o anumită protecție în favoarea „moștenitorilor apropiați”, fără însă a depăși limitele raționale în interpretarea conținutului noțiunii de ordine publică internațională. Altfel spus, trebuie să existe un echilibru între politicile naționale de protecție și obiectivele Regulamentului. Instituția rezervei succesorale aparține prin excelență dreptului material (Sachenrecht), având o fi nalitate substanțială, fiind exterioară normei de conflict.(33) Ea nu se bucură de un punct de legătură propriu, distinct: „kein besonderer kollisionsrechtlicher Pfl ichtteilsschutz”! Ea aparține normei de conflict care cârmuiește succesiunea în ansamblul ei (art. 23 alin. (2) lit. h) din Regulament).(34) Prin urmare, ea trebuie să se integreze în concepția și în tiparele legii succesiunii. Ea este lipită în mod indisolubil de elementele personale ale autorului succesiunii (persönlichen Merkmalen des Erblassers)(35), cele care conduc la determinarea legii aplicabile acesteia: ultima reședință obișnuită (letzten gewöhnliche Aufenthalt der Verstorbenen), respectiv, după caz, cetățenia defunctului (Staatsangehörigkeit des Erblassers). Beneficiarii rezervei nu pot controla legea aplicabilă acesteia și, prin urmare, nici să-și aleagă rezerva după deschiderea succesiunii, comparând rezerva prevăzută de lex succesionis cu cea aparținând legii forului. Altfel spus, interesele beneficiarilor rezervei privite din perspectiva jocului normelor de conflict („die kollisionsrechtlichen Interessen der überlebenden Familienmitglieder”)(36) sunt, în concepția legiuitorului european, doar în mod indirect ocrotite, prin restrângerea posibilității de alegere a testatorului (art. 22 din Regulament) pentru a se evita eventuala tentație de „speculă” din partea acestuia („Pflichtteilsshoping”). De aceea, rezerva succesorală a lex fori nu poate fi exportată și integrată forțat în perimetrul altui sistem de drept. Ea aparține legii succesiunii. Celei care este! Celei căreia i-a fost atribuită competența de aplicare în cauză. Pe de altă parte, chemarea în ajutor a rezervei forului, cu natura și întinderea ei, efectuată în mod repetat, este în măsură să distrugă scopul și aplicarea uniformă a Regulamentului, anihilând practic autonomia de voință recunoscută testatorului, reducând-o la cotitatea disponibilă a moștenirii prevăzută de legea forului, ca în dreptul intern, și lipsind-o astfel de sens. Recunoașterea unei anumite protecții de către lex fori trebuie subsumată obiectivelor Regulamentului. Mai precis, ea trebuie, pe de o parte, limitată doar în favoarea descendenților defunctului și, eventual, a soțului supraviețuitor, iar, pe de altă parte, trebuie privită ca o corecție excepțională, de proximitate. Nu rezerva forului trebuie să fie criteriul acestei corecții, ci, mai degrabă, etica și moralitatea publică astfel cum sunt acestea încetățenite în statul forului. Acordarea unei compensații bănești în forma unei creanțe asupra moștenirii atunci când acești rezervatari nu au beneficiat de nicio „contribuție” din partea autorului succesiunii sau când „situația disperată” a acestora, rezultând din analiza temeinică a concretului speței, impune acest lucru, poate constitui un criteriu posibil de ajustare prin intermediul excepției de ordine publică de drept internațional privat. Judecătorul este chemat, pe de altă parte, să facă o analiză funcțională a modului de organizare a acestei protecții prevăzut de legea străină. Cu alte cuvinte, chiar dacă legea străină aplicabilă nu cunoaște instituția rezervei succesorale, dar, spre exemplu, soțul supraviețuitor a beneficiat de protecție prin intermediul regulilor de lichidare a regimului matrimonial, nu va mai acorda și rezerva. La fel, descendenții exheredați în temeiul legii aplicabile succesiunii nu vor mai putea pretinde compensații în temeiul rezervei forului dacă au beneficiat de liberalități din partea autorului moștenirii. Sau, chiar dacă nu au beneficiat de liberalități, dacă situația economică a acestora și natura relațiilor pe care le-au întreținut cu testatorul nu justifi că acordarea de compensații, mai ales dacă acești moștenitori aparțin unui orizont cultural și juridic care nu recunoaște instituția rezervei succesorale (având reședința obișnuită într-o țară de common law sau exclusiv cetățenia acesteia). Rămâne însă la latitudinea fi ecărui stat membru de a aprecia forma de protecție a rezervatarilor exheredați, fără însă a afecta principiile și obiectivele Regulamentului. Este evident că o protecție consistentă, detașată de orice rațiuni concrete legate de situația economică a moștenitorilor poate conduce la afectarea aplicării unitare a Regulamentului cu efecte discriminatorii în funcție de forul sesizat. De aceea, considerăm că se impune intervenția Curții de la Luxemburg pentru a trasa limitele acestei corecții și a da o interpretare uniformă a art. 35 al Regulamentului. Așa cum s-a remarcat recent(37), „(s)ince domestic public policy plays a role in the interpretation of the Regulation’s public policy clause, the notion can be invoked as a counterpart to the liberal spirit of the Succession Regulation. It favours party autonomy with the habitual residence as a connecting factor in combination with the possibility of a choice of law. However this does not mean that the compulsory share may be protected with an excessive application of the public policy clause. Even if the national parliaments of certain Member States, such as Belgium, France and Romania were opposed to the formulation of the original Art. 27 and have underlined the public policy character of the compulsory share, the public policy clause cannot be used to undermine the effect utile of the main rules of Succession Regulation. The application of a rule of the law determined by the Regulation may not be considered to be contrary to the public policy of the forum on the sole ground that its clauses regarding the compulsory share of a State differ from those in force in the forum. The new formulation of the public policy clause does not mean that the protection of the compulsory protection has been extended. Given that the public policy clause only applies in exceptional cases, the violation of the compulsory has to be very invasive and should deprive the heirs completely or to large extent of their compulsory share without any other compensation. Minor differences between the applicable law and the law of the forum cannot justify the application of the public policy clause. […] On the contrary, the non-existence or the pure formal existence without any economic content and a significantly smaller amount may violate public policy. The same result can be achieved through the calculation of compulsory share and available share. Minor differences have to be disregarded; major differences should be treated in the same way as a significant lesser amount and may violate public policy” (s.n.).

 În mod întemeiat, în doctrină(38) s-a precizat că nu țin de ordinea publică internațională: faptul că rezerva succesorală prevăzută de legea străină are o altă natură și o altă întindere decât cea reglementată de legea forului sau dacă legea străină consacră rezerva sub forma unui uzufruct asupra unei părți a moștenirii, fără a conferi rezervatarilor un drept de proprietate; faptul că legea străină conferă o creanță rezervatarilor sau organizează în alt mod protecția acestora (sub forma unei indemnizații, iar nu a unei părți în natură din succesiune); faptul că modul de calcul al rezervei succesorale și al cotității disponibile a moștenirii sunt diferite de cele consacrate de legea forului. Cum s-a spus, în aceste cazuri diferențele de reglementare nu sunt legate de principiul recunoașterii rezervei, ci privesc modalitățile de protecție a rezervatarilor: „(d)ans toutes ces hypothèses, la divergence ne porte pas sur le principe de la réserve, mais uniquement sur les modalités de protection des réservataires.”(39) Invocarea ordinii publice este de asemenea exclusă și în situațiile în care legea străină aplicabilă moștenirii nu recunoaște calitatea de rezervatar anumitor moștenitori precum părinții defunctului (cum este cazul în Austria). Dacă, în schimb, legea succesorală străină nu cunoaște instituția rezervei succesorale, vom fi nevoiți să privim la efectul concret al aplicării acesteia în cazul de speță. Astfel, dacă moștenitorii apropiați (copiii și soțul supraviețuitor) au fost exheredați, dar legea succesorală aplicabilă cunoaște modalități alternative de protecție a acestora, cu funcțiuni similare rezervei (e.g. family provision anglosaxon), nu se va pune problema intervenției ordinii publice de drept internațional privat.

 Evident, nu se va pune problema ordinii publice internaționale nici în cazul în care legea străină prevede un alt mod de calcul al masei succesorale, stabilind, spre exemplu, reguli diferite în privința reducțiunii liberalităților făcute de autorul succesiunii.

 Așa cum am arătat și cu un alt prilej(40), dreptul moștenirilor este, prin excelență, un loc al tradițiilor. Ar putea fi reținute ca elemente de tradiție în dreptul nostru succesoral: transmisiunea directă și imediată a moștenirii, încă din momentul deschiderii ei, către moștenitori, articularea moștenitorilor defunctului, în funcție de „intensitatea” legăturii de sânge, în clase de moștenitori și chemarea la moștenire în ordinea claselor de moștenitori, principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii aparținând aceleiași clase, egalitatea între rudele din aceeași clasă și având același grad de chemare la moștenire, asigurarea unei anumite protecții moștenitorilor apropiați (rezervatari) prin limitarea dreptului de a dispune al autorului moștenirii, deși, în această privință, credem că nici natura (de pars hereditatis), nici întinderea rezervei succesorale nu pot fi considerate veșnic „înțepenite”, invocând tradiția, mai ales că acest trecut nu reflectă o „memorizare colectivă”, fiind mai degrabă impus și, oricum, contrazis de nevoia de mai multă libertate care trebuie să se reflecte în planul posibilității mai largi de planificare succesorală, răspunzând astfel noilor tendințe și mobilității crescute a persoanei în noul stadiu de evoluție a societății. Se poate, cel mult, vorbi, ca element de tradiție, despre nevoia unei anumite protecții, sub forma rezervei succesorale, lăsând libertate viitorului să gândească forma cea mai adecvată a acestei protecții, determinând natura, condițiile și limitele rezervei succesorale. Deși legiuitorul nostru nu s-a îndreptat în această direcție, preferând „statornicia” („tradiția?”), considerăm că o rezervă calificată ca drept de creanță ar fi corespuns mult mai bine realităților lumii de astăzi, mobilității crescânde a persoanelor, răspunzând, în același timp, finalității de protecție a acestei instituții. O asemenea natură a rezervei succesorale ar fi permis menținerea „integrității juridice” a bunurilor din masa succesorală, permițând transmiterea acestora în natură, conform voinței lui de cujus. Oricum, din perspectiva dreptului internațional privat, instituția rezervei succesorale nu trebuie privită ca fiind de ordine publică internațională.(41) Altfel spus, ea nu poate conduce la evicțiunea legii succesorale străine, care ar prevedea, spre exemplu, o altă natură a rezervei (drept de creanță – Pfl ichtteilsrecht, ca în dreptul austriac sau în cel german) sau o altă întindere a acesteia sau chiar o altă formă de protecție (fără rezervă), recunoscută doar în anumite condiții anumitor moștenitori apropiați ai defunctului (family provision din dreptul anglo-saxon).

 § 4. POZIȚIA CASAȚIEI FRANCEZE ȘI CRITICA EI 

La 27 septembrie 2017 Curtea de Casație franceză a pronunțat două hotărâri, nr. 16-13151 și nr. 16- 17198, cu conținut similar, prin care a tranșat chestiunea rezervei succesorale din perspectiva ordinii publice de drept internațional privat, respingând recursurile declarate.

 În ambele spețe este vorba despre doi compozitori stabiliți în California, de cetățenie franceză, căsătoriți din anul 1984, respectiv 1990, care au constituit în conformitate cu legea californiană un trust de familie, transmițând bunurile lor trustului creat și desemnându-și soțiile în calitate de benefi ciari. Copiii din căsătoriile lor anterioare au fost astfel excluși de la orice participație la succesiune.

 În prima speță (16-13151)(42), defunctul Michel X a lăsat un testament, încheiat la 14.02.1999, prin care a transmis toate bunurile sale trustului familiei. Acest trust a fost înfi ințat două zile mai târziu, în data de 16.02.1999, cei doi soți organizându-și în comun gestiunea patrimoniului lor, prevăzând că soțul supraviețuitor va deveni la decesul celuilalt soț unicul benefi ciar al bunurilor cuplului, bunuri care însă vor reveni la decesul celui din urmă soț, celor două fiice ale cuplului. La decesul domnului Michel X (în data de 14.11.2004), soția supraviețuitoare (doamna Y) pretinde că este unica moștenitoare a defunctului său soț, moștenire care cuprinde bunuri imobile situate în Statele Unite ale Americii și bunuri mobile situate în SUA și Franța. Cei patru copii din căsătoria anterioară a defunctului au reclamat acordarea rezervei franceze, susținând că aceasta ține de ordinea publică internațională franceză, iar aceasta se opune aplicării legii californiene, care, necunoscând instituția rezervei succesorale, permite exheredarea. Astfel, aceștia au invocat faptul că rezerva succesorală interzice lui de cujus să-și înlăture de la moștenire copiii (sau o parte dintre aceștia), „fi ind un principiu esențial al dreptului francez ce ține de concepția franceză asupra ordinii publice internaționale”. De asemenea, copiii exheredați au mai invocat că hotărârea atacată a curții de apel – care, aplicând în speță legea din California, lege care, nerecunoscând rezerva lor succesorală, se limitează să prevadă doar un drept de creanță de natură alimentară în beneficiul copiilor majori aflați în întreținerea defunctului, considerând că aceasta nu contravine concepției franceze asupra ordinii publice internaționale „deoarece nu s-a demonstrat că absența rezervei succesorale îi lasă pe primii patru copii ai defunctului într-o stare de precaritate economică ori de nevoie” – reducând rezerva succesorală la o funcție alimentară, încalcă principiul egalității între moștenitori, inclusiv dispozițiile art. 3, 912 și 913 din Codul civil francez.

 Casația franceză a decis însă că „(u)ne loi étrangère désignée par la règle de confl it qui ignore la réserve héréditaire n’est pas en soi contraire à l’ordre public international français et ne peut être écartée que si son application concrète, au cas d’espèce, conduit à une situation incompatible avec les principes du droit français considérés comme essentiels. Fait l’exacte application de ce principe l’arrêt qui, après avoir constaté que la loi applicable à la succession est celle de l’État de Californie (États-Unis d’Amérique), laquelle ne connaît pas la réserve héréditaire, et relevé qu’il n’est pas soutenu que son application laisserait un héritier dans une situation de précarité ou de besoin et que la situation présente un lien de proximité étroit avec la Californie, en déduit que cette loi, ayant permis au défunt de disposer de tous ses biens en faveur d’un trust bénéfi ciant à son épouse, mère de leurs deux enfants mineurs, sans en réserver une part à ses autres enfants, ne heurte pas l’ordre public international français.”(43)

 Prin urmare, potrivit Casației franceze, aplicarea unei legi străine desemnate de norma de conflict, chiar dacă ignoră instituția rezervei succesorale, nu trebuie privită, în sine, ca afectând ordinea publică franceză de drept internațional privat. Recunoașterea vocației de aplicare a unei asemenea legi nu poate fi exclusă decât în mod excepțional dacă, ținând seama de circumstanțele speței analizate, rezervatarii excluși s-ar găsi într-o situație precară, care ar genera serioase semne de îndoială asupra moralității testatorului. Comportamentul său ar avea consecințe „șocante” potrivit reperelor ordinii publice a forului. De remarcat și faptul că succesiunea din speță prezenta legături vădit mai strânse cu California decât cu Franța.

 Suntem întru totul de acord cu această poziție și considerăm că ea ar trebui aplicată și la noi. Este vorba despre condițiile restrictive în care s-ar putea invoca ordinea publică internațională pe acest temei. Avem însă anumite obiecții în ceea ce privește recursul la instituția rezervei succesorale. Mai precis, presupunând că apelul la ordinea publică se justifică ținând seama de datele speței, considerăm că nu instituția rezervei succesorale – astfel cum este aceasta reglementată de lex fori – este cea care trebuie chemată în ajutor. Judecătorul sesizat va putea opera această corecție fără a fi legat de natura și întinderea rezervei succesorale, astfel cum este ea reglementată în dreptul intern al forului.

 Rezerva succesorală este o instituție imperială, am putea spune. O instituție care vreme îndelungată nu putea fi ignorată, indiferent de legea care cârmuia succesiunea. O instituție intim legată de solidaritatea familială, o instituție de familie, menită a-i ocroti pe rezervatari de extravaganțele testatorului. Cum ar putea fi văduvit, spre exemplu, un rezervatar francez de rezerva franceză?(44)

 Apoi, treptat, lucrurile au început să revină la normal. Rezerva, ca parte a moștenirii, nu putea scăpa de legea întregului ei. Așadar, rigorile substanțialității ei nu pot depăși granițele sistemului de drept căruia aparține. Ea nu poate fi lăsată, în principiu, să dea lecții de morală legislatorului străin, trebuind să se limiteze la bornele dreptului național căruia aparține. Nu poate fi lăsată să impună și nici să cerșească! Ea trăiește și moare în fiecare zi odată cu legea succesorală a forului, privind neputincioasă… Ea nu aparține, ca principiu, conținutului ordinii publice! Excepția o constituie, așa cum am văzut, Germania.

 Corecția efectului legii străine care nu cunoaște rezerva, atunci când se impune, este una fără repere de natură substanțială cu dreptul succesoral aparținând forului. Legea succesorală competentă a fost deja determinată, începând să-și producă efectele. Absența „sau micimea” rezervei lex causae nu trebuie să constituie, în principiu, o problemă de ordine publică internațională. Și atunci? Judecătorul cauzei va fi cel care, după propriile sale simțuri și repere, va înfăptui „botezul secvenței minimale”. Iar acest botez are loc în apa dreptului internațional privat. Și, cum norma de drept internațional privat nu-l poate ajuta, judecătorul este pus în situația să cântărească în echitate, înfăptuind el acest reglaj fin (fine tuning) pentru a nu-l abandona pe cel aflat în neputință, însă fără să recurgă la măsuri și efecte excesive, străine cauzei. În mintea și în sufletul său stau acum echilibrul și justiția cauzei. Însă pentru a-și putea îndeplini misiunea, pentru a înfăptui justiția desăvârșită a cauzei, el trebuie să simtă tensiunea cauzei, trecând prin acel sentiment al fulgurației; el trebuie să simtă acea stare de graniță, acel fulger care-l străbate vreme de o secundă, care-l trezește din amorțeală, deschizându-i mintea și făcându-l să gândească altfel, fără a mai fi prizonierul instituțiilor și tehnicilor juridice aparținând dreptului în care s-a format. Acum judecătorul nu se mai uită la drept. Privește exclusiv persoana. Specificul circumstanțelor ei, doar ele vor deveni acum conținutul și măsura dreptului rostit. El glorifică detaliul non-dreptului, transformându-l în drept, abandonând astfel sacrul conceptual (Sachbegriffl ichkeit). De aceea, el nu mai are acum nevoie de rezerva succesorală. Chiar l-ar încurca, limitându-i posibilitățile de modelare. Pentru că nu rezerva va fi cea care va face acum ordine, ci „ceva” mult mai înalt decât rezerva – fluxul trăirii care dictează etica cazului, cea care transcende prealabilul scris al normei. Acum nu mai este vorba despre substanțialitatea reperelor, ci despre imperativul categoric kantian (kategorischer Imperativ) concretizat în reperele înalte ale dreptului natural, care nu pot fi contrazise indiferent de legea care cârmuiește succesiunea. Este o stare naturală (morală) de a fi , inerentă și imanentă lumii civilizate, înțeleasă și subînțeleasă, legată intim de substanța și menirea dreptului, dar fără a se reduce la substanțialitatea conținutului codificat, o stare legată de nucleul moral al dreptului, care izvorăște din profundul interior, dar și din acel „deasupra” și „de dincolo” al dreptului.

 Rezerva este, la noi ca și la francezi, o parte a moștenirii (pars hereditatis). De aceea, ea nu poate fi sustrasă legii întregului ei; ea nu poate fi dislocată din întregul succesiunii căreia aparțin toate părțile ei. Eventuala corecție nu poate fi înfăptuită prin ruperea întregului, ci doar prin ajustarea sau adăugarea de efecte noi, izvorâte din echitate, legii deja aplicabile.

 Rezerva succesorală franceză, referindu-ne la cazul de speță, devine astfel exterioară propriei sale naturi, încercând să salte dincolo de sistemul de drept căruia îi aparține în mod natural. Ea se pregătește să susțină o soluție în echitate, arogându-și o funcție pentru care nu este suficient de bine pregătită. Deși aparține indiscutabil, ca natură, dreptului succesoral, fiind, în cazul analizat, în interiorul unei proceduri succesorale internaționale, totuși aici ea se găsește undeva „în afară”, pentru că rațiunea acestei protecții cazuale minime nu se pliază perfect pe rațiunile de protecție ale rezervei forului din dreptul său intern, neîndeplinind, așadar, o funcție succesorală, ci mai degrabă una specială de protecție, mult mai apropiată ca natură de obligația de întreținere, izvorând și ea din solidaritatea familială. Iar această solidaritate este, în primul rând, una „la nevoie”, impunând proporționalitate cu dificultatea momentului, ea nefiind egală ca întindere cu rezerva succesorală și nelimitându-se, pe de altă parte, strict și obligatoriu la rezervatari.

 Este adevărat, nu există o suprapunere perfectă nici cu instituția obligației legale de întreținere, deoarece aceasta se datorează strict în cazurile prevăzute limitativ de lege(45), dar oricum ea este mult mai îndreptățită să fie folosită de judecător ca instrument de corecție în cazuri individuale care justifică această intervenție, fiind mult mai flexibilă decât rezerva, mai ales așa cum este aceasta din urmă reglementată, ca natură, în sistemul nostru de drept. Pe de altă parte, apelul la rezerva succesorală ca temei al ordinii publice de proximitate poate conduce uneori la discriminarea unuia sau unora dintre rezervatari în raport cu ceilalți pe criteriul situației lor economice, patrimoniale. Mai precis, în cazul unei exheredări guvernate de o lege străină, ar beneficia de „rezervă” doar rezervatarul aflat într-o stare patrimonială dezastruoasă, în vreme ce ceilalți ar fi excluși. În acest caz, întrebarea care se ridică este dacă va culege întreaga rezervă cel rămas, mai ales dacă, potrivit lex fori, rezerva este colectivă, sau doar partea care i s-ar fi cuvenit acestuia. În plus, calculul rezervei implică deseori și alte operațiuni juridice precum aducerea la masa de calcul a succesiunii a liberalităților făcute anterior, ceea ce ar complica și mai mult spectrul speței, ținând seama de faptul că atunci când au fost făcute aceste liberalități, cel în cauză s-a raportat la dispozițiile legii succesorale a căror aplicare o prefigura în acel moment (legea succesorală ipotetică). Bunăoară, judecătorul român confruntat cu o speță similară ar putea folosi ca reper dispoziția art. 518 alin. (1) din Codul civil, potrivit căreia „(m)oştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală sunt ţinuţi, în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor.” Mai precis, avem de-a face cu o creanță recunoscută celui aflat în stare de dependență și impusă, „în măsura valorii bunurilor moștenite”, moștenitorilor. Deși articolul citat se referă doar la minori, considerăm că acesta poate fi extins, pentru identitate de rațiune, și în favoarea majorilor aflați în dificultate, textul legal având în acest caz o valoare orientativă.

 În concluzie, Casația franceză nu și-a împlinit decât parțial rolul, recurgând la un mecanism de gândire facil, la îndemână, fără a cântări atent posibilele consecințe în planul fragmentării transmisiunii succesorale și anihilării predictibilității din partea celui ce-și planifică succesiunea. Pe de altă parte, ea nu a înțeles subtilitatea mecanismelor specifice dreptului internațional privat, funcția sa regulatorie, care nu se reduce la distribuirea competențelor legislative, ci deseori deschide perspectiva reglărilor subtile, fără a distorsiona soluția conflictului de legi. Această din urmă sarcină revenea, în cazul din speță, magistratului învestit cu soluționarea conflictului de legi, oferindu-i șansa unui act creator, în deplină consonanță cu principiile generale ale echității și justiției. Dreptul internațional privat are propria sa logică și propriile-i metode, care nu se suprapun cu gândirea legiuitorului intern. Dreptul internațional privat implică uneori o gândire supraconceptuală, neaservită inerției inerente celui format într-o anume tradiție (particulară). Dreptul internațional privat are misterul și selectivitatea lui! Are o autonomie, chiar sacralitate specifică, care implică condescendență și selectivitate, nepermițând oricui să-i pătrundă tainele și misterul. Are selectivismul lui! În consecință, nu trebuie să resuscităm rezerva succesorală atunci când legea căreia îi aparține nu-și găsește câmp de aplicare. Ea trebuie lăsată să moară odată cu legea sa națională care a fost ocolită și care nu-și găsește vocație de aplicare în relația concretă vizată. Rigorile substanțialității nu trebuie să depășească, în principiu, granițele legii care le impun. Nu se pot ridica deasupra condiției lor de autoritate subsecventă normei de conflict. Justiția normelor de conflict este nu numai prealabilă celei substanțiale, ci și dominantă a acesteia din urmă. Ea are mecanisme proprii de corecție, urmărind rațiuni și principii proprii, mai înalte decât cele din dreptul privat intern. Iar atunci când nu le găsește, justiția conflictelor de legi deschide cale liberă magistratului, delegând-i puterea deplină de a o înfăptui în numele principiilor generale ale echității, echidistanței și predictibilității. Această „delegare” care-i conferă judecătorului contemporan poziția de pretor nu este însă una expresă, ci implicită, subtilă, decurgând din însuși sufl etul și însăși menirea dreptului internațional privat. Nu poți lăsa o cauză fără soluție, la fel cum nu poți împrumuta „soluții” inadecvate din dreptul intern necompetent în cauză. Clasicul refugiu la ordinea publică de drept internațional privat conduce deseori la distorsiuni periculoase, trebuind descurajat (mai ales în raporturile dintre state membre!) cât de mult cu putință. Soluția conflictului de legi trebuie să respecte policromia raportului juridic. Orice intruziune neașteptată modifică nu numai structura spectrului de culori (dacă peste albastru adaugi galben devine verde), ci și încrederea și expectanțele celor legați juridic.

 Rezerva succesorală este reglementată de dreptul substanțial intern aparținând fiecărei țări. Și, ca orice dispoziție a dreptului intern, ea are un caracter subsecvent, aplicându-se numai în măsura în care jocul normelor de conflict conduce la atribuirea competenței de reglementare în favoarea legii succesorale căreia îi aparține rezerva succesorală însăși, ca natură și întindere. Cu alte cuvinte, nu îi este, în principiu, îngăduit să tulbure intimitatea relației de proximitate dintre cazul concret avut în vedere și legea succesorală a cărei competență a fost desemnată (lex causae). Legea succesorală a forului nu poate „invada” conținutul codificat aparținând legii a cărei competență a fost dictată de regulile dreptului european al succesiunilor internaționale. Ea trebuie să rămână în adormire.

 Prin resuscitarea rezervei succesorale se aduce la viață o codifi care națională care nu se bucură de competență legislativă urmând criteriile Regulamentului sau care chiar nu se află în legătură de proximitate relevantă cu speța concretă. Se ajunge astfel la suprapunerea a două legi succesorale, deopotrivă aplicabile în speță, lex succesionis și lex fori, prima jucând rolul de vioara întâi, ea dictând natura, întinderea și sfera persoanelor incluse în categoria rezervatarilor, inclusiv modul de calcul al rezervei succesorale, în vreme ce cea din urmă devine un controlor al primeia. Practic, rolul legii succesiunii principial aplicabile, determinate potrivit Regulamentului, riscă să devină unul subordonat, cu consecințe directe în planul predictibilității celui ce-și exersează planificarea succesorală. Voința acestuia din urmă va fi spulberată prin impactul unei legi neavute în vedere.

 Am fi tentați să spunem că se ajunge la Spaltung (dépeçage); însă, în realitate, „controlul succesiunii” îl va deține, judecând în acest mod, legea forului (rezervei), cea care va stabili în mod abuziv limitele cotității disponibile, lăsând legii alese doar un rol formal, fi gurativ. Or, Regulamentul european este construit pe principiile unității succesiunii și predictibilității. Cel ce este interesat în planificarea succesiunii sale trebuie să cunoască legea succesorală aplicabilă încă din acest moment, alegând-o sau acceptând-o pe cea aplicabilă în absența alegerii. Ia naștere, astfel, metaforic vorbind, un atașament între cel ce-și planifică anticipat succesiunea și legea succesorală ipotetică: o îmbrățișare între testator, care „dă mandat legii” și aceasta din urmă, care dă siguranță și predictibilitate primului.

 Dacă în planul dreptului privat rezerva succesorală prezintă un caracter imperativ, testatorului nefiindu-i îngăduit să afecteze întinderea rezervei, așa cum va fi aceasta calculată la data deschiderii succesiunii, în schimb, în peisajul dreptului internațional privat ea este „ținută în adormire” pentru a nu ofensa rațiuni și interese situate deasupra ei. În dreptul intern rezerva lovește voința testatorului ori de câte ori aceasta din urmă o sfidează întorcându-i spatele. În dreptul internațional privat rezerva succesorală este privită „la pachet” cu cotitatea disponibilă, ambele fiind cârmuite de legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său, oricare ar fi ea (lex causae). Altfel spus, rezerva națională nu se poate ridica deasupra normei de conflict succesorale, sugrumând-o, pentru că ea este închisă în membrana legii naționale care o consacră. Ea, ca existență, natură și întindere, este consecința voinței și acțiunii normei de conflict. Dacă aceasta din urmă dictează competența unei anumite legi succesorale, rezerva națională aparținând legii forului (lex fori) va trebui să cede ze în fața dispozițiilor substanțiale aparținând lex succesionis. Într-adevăr, potrivit art. 23 alin. (2) lit. h) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012, legea desemnată potrivit dispozițiunilor acestui Regulament va determina, printre altele, rezerva și cotitatea disponibilă a moștenirii: „partea din patrimoniul succesoral de care se poate dispune, rezervele succesorale și alte restricții privind libertatea de a dispune pentru cauză de moarte, precum ș i pretenț iile pe care persoanele apropiate defunctului le-ar putea avea față de patrimoniul succesoral sau față de moștenitori”. Prin urmare, dacă s-ar permite rezervei naționale să acționeze împotriva dispozițiilor legii succesorale desemnate de norma de conflict, s-ar ajunge mutatis mutandis la demolarea unuia din pilonii Regulamentului – unitatea succesiunii.

 § 5. „REZERVA JUDICIARĂ” – O CREAȚIE A DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT 

Pornind de la cele semnalate, putem enunța trăsăturile care, în opinia noastră, definesc și particularizează „rezerva de necesitate”, rezerva excepțională lăsată la îndemâna instanței, singura în măsură să aprecieze dacă circumstanțele speței justifică intervenția ei. Aceasta:

 1. nu are o natură succesorală, ci una exclusiv de corecție morală, neaparținând domeniului legii succesorale a forului, ci principiilor moralei și dreptului natural; acordarea ei este posibilă, opțională și condiționată, nicidecum obligatorie pentru instanță. Nu există un „drept” la această formă de „compensație a sărăciei” (sau neputinței); ea nu este altceva decât un botez al secvențelor (trăirilor) minimale;

 2. nu are o natură legală, deoarece nu este opera legii, ci rodul aprecierii judecătorului sesizat, ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, mai ales de precaritatea situației materiale a celui exclus. Asistăm astfel la o corecție dictată de incidența „particularului” speței, care conferă puteri sporite magistratului, transformându-l într-un legiuitor al cauzei, într-un legiuitor ad-hoc;

 3. persoanele îndreptățite la recunoașterea acestei rezerve speciale nu sunt, în consecință, determinate de lege, ci exclusiv de instanță. Poate fi vorba doar despre unul dintre rezervatarii recunoscuți de lex fori, după cum la fel de bine poate fi recunoscută și atribuită unui moștenitor nerezervatar, indiferent dacă există sau nu, potrivit legii forului, rezervatari exheredați. De exemplu, legea engleză aleasă de testator permițând exheredarea, acesta a lăsat întreaga moștenire unui terț. După deschiderea succesiunii, instanța constată că defunctul avea un frate într-o situație precară, aflat în îngrijirea defunctului;

 4. operează punctual în favoarea celui a cărui situație justifi că „mila instanței”, nu în favoarea tuturor rezervatarilor, indiferent dacă, potrivit legii succesorale aparținând forului, rezerva are un caracter individual sau colectiv;

 5. poate fi stabilită ca întindere și natură de instanță, prin fi xarea unei cote rezonabile din masa succesorală sau prin determinarea unei sume de bani – creanță asupra moștenirii, ținând însă seama atât de nevoile rezonabile ale celui aflat în dificultate extremă, cât și de intenția autorului succesiunii, aceea de exheredare. Prin urmare, instanța este chemată să judece foarte atent circumstanțele concretului speței, fără a face din excepții reguli. Nu simpla sărăcie a celui ce revendică această formă specială de protecție justifică acordarea ei, ci un cumul de împrejurări precum boala gravă și imposibilitatea de a munci, faptul de a fi fost în întreținerea faptică a autorului succesiunii, absența oricărui mijloc de subzistență și a unei locuințe etc.;

 6. fiind indisolubil legată de ideea de moralitate publică, ea nu trebuie, în opinia noastră, legată de instituția rezervei succesorale din dreptul intern al forului. Această formă specială de rezervă (excepțională prin însăși natura și însăși menirea ei) nu își propune să concureze rezerva succesorală a forului, nici să modifice sau „să corecteze” legea succesorală străină incidentă în cauză. Termenul de „rezervă” este de altfel impropriu, deoarece el este în măsură să conducă la confuzie cu „rezerva succesorală națională” aparținând sistemului de drept al instanței sesizate;

 7. rezerva succesorală nu poate fi privită la noi ca aparținând ordinii publice internaționale. La noi, ca și în Franța, ea ține exclusiv de ordinea publică internă, având un caracter substanțial și de protecție, în măsura în care legea aplicabilă succesiunii este cea română (respectiv cea franceză);

 8. privirea ei ca instituție de ordine publică de drept internațional privat poate conduce la modificarea substanțială a legii succesorale străine, competentă potrivit Regulamentului, anihilând astfel rolul opțiunii testatorului în alegerea legii aplicabile, inducând impredictibilitate și confuzie în privința efectelor planifi cării succesorale.

 Impunerea unor principii sau valori substanțiale aparținând dreptului material al forului se poate realiza nu doar pe calea ordinii publice de drept internațional privat, ci și prin alte tehnici, unele de natură conflictuală (normele de conflict alternative), altele cu caracter substanțial (art. 10 Roma III). Sau chiar prin ajustarea unor efecte ale legii străine aplicabile, ținând seama de impactul lor concret. În cazul acesteia din urmă, rolul decisiv îi revine judecătorului, care, negăsindu-și de cele mai multe ori sprijin în norma de conflict, va opera supra legem, ținând seama de principiile și valorile fundamentale ale propriului sistem de drept, având în vedere specificul instituției juridice vizate. Or, în cazul nostru, deși ne aflăm indiscutabil în interiorul unei proceduri succesorale, nu activarea rezervei succesorale aparținând forului reprezintă soluția cea mai potrivită, ci, mai degrabă, cea care exprimă cel mai fi del solidaritatea familială – obligația de întreținere, mult mai fl exibilă la adaptare în funcție de circumstanțele concrete.

 Menirea dreptului internațional privat nu este aceea de a fi o gardă de protecție a dreptului substanțial național, protejându-l de „agresiunea externă”, ci, dimpotrivă, aceea de a facilita libera circulație și, odată cu ea, predictibilitatea, confortul și siguranța circuitului privat transfrontalier. Cu alte cuvinte, nepunându-se o problemă clasică de ordine publică internațională având ca temei conținutul însuși al legii străine competente, „decuparea chirurgicală” a acesteia din urmă trebuie să fie minim invazivă pentru a nu deturna în totalitate efectele acesteia.

 Hotărârea Casației franceze încearcă să rezolve problema impactului unei legi succesorale străine care nu cunoaște instituția rezervei succesorale. Și decide principial că absența rezervei nu contravine în sine ordinii publice internaționale franceze. Prin urmare, vorbim despre o conformitate abstractă a conținutului legii succesorale americane cu principiile de ordine publică de drept internațional privat francez.

 Dacă însă în cazul concret impactul aplicării legii străine care nu cunoaște instituția rezervei succesorale este unul care sfidează standardul minim de moralitate cerut autorului succesiunii, având în vedere situația concretă a unuia sau mai multor moștenitori cărora dreptul succesoral francez le-ar fi conferit protecție, comportamentul testatorului poate fi amendat, instanța forului (franceză, în cazul de față) putând conferi protecția pe care împrejurările cauzei o justifică. Ordinea publică, în acest caz, se întemeiază nu pe principiile dreptului succesoral francez, nu pe sacralitatea rezervei, ci pe „strigătul celui abandonat în nevoie”, pe condiția precarității și lipsei de ajutor. Solidaritatea familială se opune abandonului, impunând atenție și o minimă protecție. De aceea, natura acestei protecții (refuzate în cauză) nu trebuie să fi e identică (ca întindere și natură) cu cea a rezervei din dreptul intern, pentru că nu absența rezervei din codificarea străină incidentă este cea care ofensează ordinea publică, ci abandonul celui aflat în nevoie, celui disperat aflat în legătură de familie cu autorul succesiunii.

 Nu se impune, așadar, substituirea legii străine cu cea aparținând forului, ci doar corecția efectelor în planul concret – „periajul” legii străine.

 În consecință, considerăm că instanța poate apela, într-o asemenea situație, la orice instrument juridic cunoscut sau chiar poate recurge la propriul său simț juridic pentru a restabili echitatea în cauză.

 Casația a apelat la un concept clasic, am putea spune, la o metodă facilă, chemând instituția rezervei succesorale în ajutor. Iar odată chemată, ea riscă să vină ca un tăvălug, dezintegrând toată construcția planifi cării succesorale, anihilând practic efectele relevante ale lex causae.

 Se omite adesea că dreptul internațional privat oferă un spațiu de gândire mult mai amplu, inclusiv tehnici și metode proprii de identificare a proximității și înfăptuire a justiției în echitate. Judecătorului îi este deschisă posibilitatea (i se oferă șansa!) – atunci când circumstanțele o impun – de a deveni legiuitor în concretul speței, ridicându-se astfel deasupra normei de conflict. Ea devine obligatorie numai în măsura în care realizează justiție.

 Așadar, judecătorul este călăuzit de normă, dar și, în egală măsură, cenzor al ei. Datorează ascultare normei de conflict, dar, în același timp, este propriul ei (împlinitor) întregitor. Este cel care o aplică și o interpretează, dar și cel care o ajută să-și împlinească funcția și menirea. Este cel care o ascultă și cel care o îmbogățește prin infuzia specifi cului fi ecărui caz concret.(46)

 Prin fiecare din normele sale și prin toate la un loc, dreptul internațional privat își trăiește și impune noblețea. Spiritul său nobil decurge din valorile și din misiunea sa, integrate normelor de conflict, dar situate și deasupra acestora.

 Dreptul nu este până la urmă altceva decât glorificarea detaliului speței, a acelor circumstanțe, aparent fără interes, fără semnificație, dar care, însumate, dau sensul și orientarea justiției particularului, contrapusă abstractului și insensibilității conceptelor. Justiția concretului este justiția care se recită din interiorul trăirii relației juridice, cea care ne arată că subiecții adesea își aleg singuri proximitatea și apartenența juridică, își țes singuri legăturile cu sistemele de drept care ființează în jurul lor. A fi în particular înseamnă, pe undeva, a privi periferic, a ignora „tarele” predefinite ale gândirii conceptelor, a refuza tot ceea ce a devenit sigur, indiscutabil, de neconceput altfel. Iar sarcina judecătorului este, înainte de toate, aceea de a înfăptui echitatea în speță, glorificând detaliile ei specifice, acele circumstanțe ale concretului care dau, de fiecare dată, măsura și echilibrul relației juridice. 

---

1 Prezentul studiu a fost publicat în volumul In honorem Dan Chirică. Între dogmatica dreptului și rațiunea practică, Hamangiu, București, 2018.

 2 D. A. Popescu, Ghid de drept internațional privat în materia succesiunilor, Notarom, 2014, p. 5.

 3 Ibidem, p. 6.

 4 Dacă în sistemul nostru succesoral rezerva reprezintă o parte a moștenirii (pars hereditatis), în schimb, în dreptul german și în cel austriac ea reprezintă o simplă creanță recunoscută moștenitorilor rezervatari (pars bonorum), această din urmă califi care prezentând avantajul nu numai al unei mai mari fl exibilități, ci și cel legat de posibilitatea de dispoziție prin acte cu titlu gratuit asupra bunurilor, fără a afecta drepturile terților dobânditori și fără a periclita astfel soarta unor acte juridice supuse reducțiunilor. În dreptul francez, art. 912 alin. (1) din Code civil ne spune că rezerva succesorală „est la part des biens et droits successoraux dont la loi assure la dévolution libre de charges à certains héritiers dits réservataires, s’ils sont appelés à la succession et s’ils l’acceptent”. În pofi da acestei califi cări juridice (pars hereditatis), încă din anul 1971, prin reforma lichidărilor succesorale (legea franceză nr. 71-523 din 3 iulie 1971) s-a admis într-o măsură tot mai mare reducțiunea valorică a liberalităților care aduceau atingere rezervei succesorale, ceea ce a condus, practic, la știrbirea naturii rezervei ca pars hereditatis. Reforma succesiunilor din 23 iunie 2006 a consacrat reducțiunea valorică ca un principiu general, rezervatarilor exheredați rămânându-le posibilitatea obținerii unei „rezerve monetare” (d’une réserve en argent). Prin urmare, generalizarea caracterului valoric al reducțiunilor produce consecințe de natură a periclita caracterul de pars hereditatis al rezervei succesorale, lăsându-i tot mai mult un profi l teoretic decât unul efectiv și practic. Cum spunea Pierre Catala, rezerva franceză s-a despărțit, începând cu 1 ianuarie 2007 (data intrării în vigoare a legii de reformă din 2006), de rezerva cutumiară milenară și de cea a Codului civil: „la réserve héréditaire française a rompu, le 1er janvier 2007, avec mille ans de réserve coutumière et deux siècles de Code civil” (Pierre Catala, „Prospectives et perspectives en droit successoral”, în JCP N, 2007, p. 1206). Urmare a unei asemenea evoluții și realități, apare o evidentă contradicție, nemaiexistând identitate între natura rezervei și modul de producere a reducțiunii liberalităților excesive, ca instrument de reîntregire a rezervei succesorale. Legat de acest aspect, prof. Michel Grimaldi, în ultima ediție a cursului său de succesiuni, subliniază: „la réduction en valeur des libéralités adressées à des tiers marque assurément une évolution vers une réserve qui serait pars bonorum, cousine de la légitime romaine. Pour autant, le maintien de certains solutions atteste la résistance de l’analyse traditionnelle : c’est parce que la réserve demeure pars hereditatis que la qualité de réservataire n’appartient toujours qu’à l’héritier qui accepte la succession et que l’héritier réservataire continue de pouvoir dans certains cas revendiquer le bien donné ou légué entre les mains du tiers acquéreur. Somme toute, la réserve d’aujourd’hui conserve la marque de son double lignage, même si l’héritage coutumier s’amenuise et que l’héritage romain s’affi rme” (M. Grimaldi, Droit des successions, ediția a 7-a, Lexis Nexis, Paris, 2017, p. 233).

 5 Prin legea de reformă din 2015, Austria a eliminat din categoria rezervatarilor părinții defunctului. A se vedea P. Bydlinski ș.a., Das neue Erbrecht. Erbrechts-Änderungsgesetz 2015, Manz, 2015, p. 71 și urm.

 6 Pentru o prezentare a principalelor diferențe de reglementare, a se vedea Alain Verbeke, Yves-Henri Leleu, „Harmonization of the Law of Succession in Europe”, în A. Hartkamp, M. Hesselink, E. Hondius, C. Joustra, E. du Perron (coord.), Towards a European Civil Code, second revised and expanded edition, Ars Aequi Libri – Nijmegen, Kluwer Law International – The Hague/ London/Boston, 1998, p. 173 – 188 (cap. 11); Y.-H. Leleu, La transmission de la succession en droit comparé, Antwerp/Brussels, Maklu/Bruylant, 1996, nr. 154, p. 491, nr. 864, p. 500; Louis Garb, International Succession, Union Internationale du Notariat Latin, 1998; Walter Pintens (coord.), Family and Succession Law, International Encyclopedia of Laws, 1997 (în două volume); Ferid, Firsching, Lichtenberger, Internationales Erbrecht, ediția a 4-a, C.H. Beck, 1993; Flick, Piltz, Der Internationale Erbfall: Erbrecht. Internationales Privatrecht. Erbschaftsteuerrecht, C.H. Beck, München, 1999; Zillmann, Die Haftung der Erben im internationalen Erbrecht, 1998; M. Goré, L’administration des successions en droit international privé français, Economica, Paris, 1994; F. Boulanger, Les successions internationales : problèmes contemporains, Paris, 1981; Héron, Le morcellement des successions internationales, Paris, 1986. A se mai vedea și C. Toader, „Armonizarea dreptului succesoral în Europa”, în Juridica nr. 4/2000, p. 136 și urm., articol care se inspiră, în mare măsură, după Alain Verbeke, Yves-Henri Leleu, op. cit.

 7 D. A. Popescu, op. cit., p. 6 – 7.

 8 Fără a intra în detalii, menționăm că, din acest punct de vedere, în literatura de specialitate sistemele succesorale au fost împărțite în trei categorii: a) sistemul transmisiunii directe și imediate, prin efectul legii, a patrimoniului succesoral. Acest sistem este consacrat în țara noastră, dar și în țări ca Franța, Belgia, Germania, Grecia, Olanda, Elveția. Patrimoniul succesoral se transmite la moștenitori încă din momentul morții lui de cujus, fără a fi necesară vreo inițiativă din partea acestora. Cum s-a spus, „Le mort saisit le vif son hoir plus proche et habile à lui succéder” (A. Verbeke, Y.-H. Leleu, op. cit., p. 177). Acceptarea moștenirii are doar rolul de a confi rma transmisiunea succesorală care a avut deja loc. Sistemul se caracterizează, în principiu, prin răspunderea nelimitată a moștenitorilor, care răspund ultra vires hereditatis. Răspunderea limitată este întâlnită, de regulă, în cazul succesorilor incapabili sau în cazul acceptării moștenirii sub benefi ciu de inventar. Prin excepție, sistemul succesoral german consacră răspunderea limitată a moștenitorilor (intra vires hereditatis), urmărind protecția acestora; b) sistemul transmisiunii directe, dar amânate a patrimoniului succesoral. Acest sistem – întâlnit în Austria – se caracterizează prin faptul că, deși transmisiunea patrimoniului succesoral operează în mod direct la moștenitori, momentul transmisiunii nu coincide cu cel al deschiderii succesiunii (data morții lui de cujus), ci este ulterior, la inițiativa moștenitorului, având semnifi cația acceptării moștenirii (aditio hereditatis). În plus, pentru ca transmisiunea succesiunii să opereze, este necesară o decizie judecătorească (Einantwortung), data pronunțării instanței coincizând cu cea a transmiterii masei succesorale. Evident, în acest sistem sezina nu joacă niciun rol. Deși prezintă avantajul caracterului controlat și ordonat al transmisiunii, acest sistem nu poate totuși explica vidul creat între momentul deschiderii succesiunii și cel al transmiterii acesteia ca efect al deciziei instanței (hereditas jacens); c) sistemul transmisiunii indirecte și amânate este cel de-al treilea sistem, specifi c țărilor care „nu se recunosc în clasifi carea lui Gaius”, adică ţărilor de common law. În acest sistem patrimoniul succesoral se transmite provizoriu unui „reprezentant personal” (personal representative), erezii şi legatarii având de aşteptat până în momentul lichidării pasivului succesoral, care nu este decât o etapă prealabilă și neintegrată în procedura succesorală propriu-zisă, doar servind acesteia. În consecinţă, la data deschiderii succesiunii operează primul transfer, către personal representative, prin intermediul unei proceduri judiciare (probate procedure). Funcţia de reprezentant personal poate fi îndeplinită de executorul testamentar instituit sau, în lipsă, de către unul dintre moştenitori, în ambele cazuri numirea făcându-se de instanţă. Reprezentantul personal este un mandatar, un administrator provizoriu, prerogativele sale fi ind limitate atât în timp (lichidarea pasivului succesoral), cât şi din punctul de vedere al naturii operaţiunilor ce intră în competenţa sa (achitarea datoriilor succesiunii). În toată această perioadă erezii şi legatarii au doar calitatea de creditori ai activului succesoral net, calitate în care pot introduce acţiuni împotriva executorului testamentar sau administratorului succesiunii. După lichidarea datoriilor şi stabilirea activului net al moştenirii operează cel de-al doilea transfer succesoral, către moştenitorii legali şi către legatari. De remarcat că în acest sistem obiectul transmisiunii succesorale către moştenitori este limitat la activul succesoral net, datoriile fi ind lichidate în etapa anterioară. Este şi motivul pentru care răspunderea moştenitorilor nu poate fi imaginată decât ca fi ind una strict limitată (Alain Verbeke, Yves-Henri Leleu, op. cit., p. 178). A se vedea prezentarea noastră făcută în Ghid…, p. 6 – 7.

 9 L. Berlin, C. Peterson, în L. Garb, J. Wood (coord.), International Succession, ediția a 4-a, Oxford, 2015, 46, p. 793 (46.16-17).

 10 Potrivit acestui articol, succesiunea era supusă: „a) în ce privește bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naționale pe care persoana decedată o avea la data morții; b) în ce privește bunurile imobile și fondul de comerț, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat.”

 11 Chiar modul de articulare a conceptelor diferă adesea între sistemele succesorale. Regulamentul european, ca să ne limităm doar la acest exemplu, folosește în întregul său cuprins termenul „moștenitor” în conjuncție cu cel de „legatar”: „(p)entru a simplifi ca viața moș tenitorilor și a legatarilor […]” [consid. (32) al Regulamentului, s.n.], fără a-i defini, așa cum procedează cu alte noțiuni în cuprinsul art. 3, dedicat definițiilor. Semnificația acestor concepte se determină, în consecință, în concordanță cu dreptul aplicabil succesiunii în cauză. În unele state membre conceptul de „moștenitor” are un caracter generic, incluzând toate persoanele cu vocație succesorală, indiferent de temeiul chemării la succesiune (legal, testamentar sau, după caz, contractual), în vreme ce în sistemele de influență germană calitatea de legatar (Vermächtnisnehmer) nu se identifică cu cea de moștenitor, legatarii nefiind considerați moștenitori, ci creditori ai „bunurilor legate”, beneficiind de o vocație particulară și având la dispoziție un drept propriu la acțiune împotriva moștenitorilor, de natură obligațională (nu reală), acțiune având ca obiect predarea legatelor (einen obligatorischen Anspruch auf Entrichtung des Vermächtnisses). Pentru detalii, D. A. Popescu, „Forma actelor de opțiune succesorală din perspectiva dreptului internațional privat”, în 5 ani de Cod civil. Perspectiva notarială, Monitorul Oficial, 2016, p. 116.

 12 Validitatea de formă a actelor de opțiune succesorală – problema se pune în cazul actelor de renunțare la succesiune – este cârmuită fie de legea aplicabilă succesiunii, în temeiul art. 21 sau 22 al Regulamentului, fie de legea reședinței obișnuite a moștenitorului din momentul opțiunii. Cu alte cuvinte, deși avem o succesiune deschisă și o lege care o cârmuiește, pentru a favoriza validitatea formală a opțiunilor, ținând seama de faptul că moștenitorii (sau unii dintre ei) pot locui într-o altă țară decât cea unde s-a deschis succesiunea, supunându-se rigorilor de formă ale acesteia, legiuitorul european recunoaște ca valid din punctul de vedere al formei înscrisul care îndeplinește cerințele oricăreia din cele două legi amintite [art. 28 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012]. Pentru o analiză de detaliu a impactului acestui articol, a se vedea D. A. Popescu, „Forma actelor de opțiune succesorală…”, ed. cit., p. 115 – 138.

 13 D. A. Popescu, Ghid…, ed. cit., p. 38 – 40.

 14 Este vorba fie despre posibilitatea conferită moștenitorilor de a încheia un acord de alegere a forului prin care să atribuie competența exclusivă instanțelor din statul membru a cărui lege a fost aleasă de autorul succesiunii (art. 5), fi e, după caz, de a solicita instanței sesizate în temeiul art. 4 sau al art. 10 din Regulament.

 15 În prezent abrogată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil [art. 230 lit. q), care a abrogat art. 1 – 33 și art. 36 – 147 ale Legii], respectiv prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă [art. 83 lit. e), care a abrogat întreaga Lege].

 16 Cu privire la această instituție, a se vedea A. Aubart, Die Behandlung der dépeçage im europäischen Internationalen Privatrecht, Mohr Siebeck, 2013; Symeon C. Symeonides, „Issue-by-Issue Analysis and Dépeçage in Choice of Law: Cause and Effect”, în The University of Toledo Law Review (U.Tol.L.Rev.), 45 (2013): „(i)ssue-by-issue analysis means that, if a case (or, more precisely, a cause of action) comprises more than one issue on which the substantive laws of the involved states confl ict, each issue should be subjected to a separate choice-of-law analysis. If such an analysis leads to the application of the substantive laws of different states to the different issues, then the resulting phenomenon is called dépeçage. Thus, dépeçage is the application of the substantive laws of different states to different issues of the same cause of action.” Deseori califi cat în jurisprudență ca fi ind „o teorie mistică”, „o teorie juridică”, „o abordare”, „o procedură”, „o tehnică”, „un principiu”, „o regulă” sau „un proces”, dépeçage-ul, așa cum s-a arătat, „is not the goal of the choice-of-law process, not even the goal of issue-by-issue analysis. Rather, dépeçage is the potential and occasional result of issue-by-issue analysis” (Ibidem). A se mai vedea: Ch. G. Stevenson, Note, „Dépeçage: Embracing Complexity to Solve Choice-of-Law Issues”, în Indiana Law Review, vol. 37 303 (2003); H. Batiffol, P. Lagarde, Droit international privé, ediția a 8-a, 1983, p. 273; B. Audit și L. D’Avout, Droit international privé, ediția a 6-a, 2010, p. 125 și 288.

 17 Fr. C. von Savigny, System des heutigen römischen Rechts, vol. VIII, Berlin, 1849, p. 28 și 108: „daß bei jedem Rechtsverhältnis dasjenige Rechtsgebiet aufgesucht werde, welchem dieses Rechtsverhältnis seiner eigentümlichen Natur nach angehört oder unterworfen ist (worin dasselbe seinen Sitz hat)”. S-ar putea spune că, în general, toate sistemele naționale de drept internațional privat converg în această privință.

 18 Ibidem, p. 120. A se mai vedea Albert A. Ehrenzweig, „Savigny and the Lex Fori, Story and Jurisdiction: A Reply to Professor Briggs”, în California Law Review, vol. 53, nr. 1, p. 535 – 539 și, în special, R. Michaels, „Globalizing Savigny? The State in Savigny’s Private International Law and the Challenge of Europeanization and Globalization”, în Duke Law School Legal Studies, lucrarea nr. 74; C. S. Ramirez, „Consideraciones históricas acerca de la responsabilidad precontractual antes de Rudolf von Jhering. Aproximación doctrinal”, în Revista de Derecho Privado, nr. 22, ianuarie – iunie, 2012, p. 277 – 298; M. Lehmann, „Auf der Suche nach dem Sitz des Rechtsverhältnisses: Savigny und die Rome I-Verordnung”, în Festschrift für Ulrich Spellenberg: Zum 70. Geburtstag, Sellier, 2010.

 19 A. Junker, Internationales Arbeitsrecht im Konzern, Mohr, Tübingen, 1992, p. 48 – 49.

 20 Kegel, Schurig, Internationales Privatrecht, ediția a 9-a, C.H. Beck, 2004, §3 IX, p. 184: „Das Rechtsverhältnis ist ein Eckpfeiler seines gesamten Rechtssystems. Indem er es hier in den Vordergrund schiebt, ändert er die Blickrichtung: Die Statutentheorie ging von den Rechtssätzen aus und fragte, über welche Tatbestände sie herrschten. Savigny geht zwar noch nicht vom Lebenssachverhalt aus, wie vielfach behauptet wird. Das Rechtsverhältnis wird wohl als im Kern vorgegeben angesehen, so daß das anwendbare Recht nur die Ausgestaltung übernimmt, weswegen Savigny auch der Meinung ist, daß diejenigen «Rechtsinstitute eines fremden Staates» von vornherein von der Anwendung ausgeschlossen seien, «deren Dasein in dem unsrigen überhaupt nicht anerkannt ist.» Die «Rechtsverhältnisse» sind aber eng an die Tatbestände gebunden, so daß Savigny in der Sache von diesen ausgeht und fragt, welchen Rechtssätzen sie unterworfen sind. Logisch ist dies dasselbe wie die Frage nach dem Anwendungsbereich der Rechtsätze, was Savigny selbst hervorhebt. Aber psychologisch besteht ein Unterschied. Denn wer vom Rechtsverhältnis ausgeht, hat einen der Statutentheorie gleichwertigen Ausgangspunkt und ist doch frei vom Denkzwang ihrer Dreiteilung. Er kann stets unbefangen das Rechtspolitisch richtige Ergebnis suchen und bei der Darstellung dem System des materiellen Privatrechts folgen, das jedem Juristen vertraut und bequem ist”.

 21 Convenția nu a intrat până în prezent în vigoare, fiind semnată doar de patru țări (Argentina, Elveția, Luxemburg și Olanda), iar șansele sunt minime în această privință, având în vedere adoptarea Regulamentului. Totuși, în pofi da sistemului destul de complicat, ea a exercitat o puternică infl uență asupra codifi cărilor naționale ce i-au urmat, recunoscând autonomia de voință în materia succesiunilor prin deschiderea posibilității de alegere a legii aplicabile acestora. În această privință, art. 5 (1) al Convenției este chiar mai generos decât art. 22 al Regulamentului, oferind autorului succesiunii posibilitatea de alegere și a legii reședinței sale obișnuite din momentul desemnării: „(a) person may designate the law of a particular State to govern the succession to the whole of his estate. The designation will be effective only if at the time of the designation or of his death such person was a national of that State or had his habitual residence there” (s.n.).

 22 Trebuie totuși spus că nu întotdeauna păstrarea unității va fi posibilă. Mai precis, atunci când legea aplicabilă moștenirii, determinată potrivit regulilor Regulamentului, este cea a unui stat terț, ruperea unității devine posibilă în măsura în care norma de conflict aparținând acestuia retrimite parțial la dreptul unei alte țări. Tot astfel, în cazul unui defunct cu reședința obișnuită într-un stat membru de aplicare a Regulamentului, care nu a uzat de professio juris, dar a cărui masă succesorală conține bunuri imobile situate pe teritoriul unui stat terț a cărui lege se consideră competentă să guverneze transmisiunea succesorală a acestor imobile pe temeiul lex rei sitae (spre exemplu, bunuri imobile situate în Regatul Unit, căruia nu i se aplică Regulamentul). De asemenea, tot cu titlu excepțional, în măsura în care legea locului situării anumitor imobile sau altor categorii de bunuri consacră în privința acestora un regim succesoral distinct, derogatoriu de la cel de drept comun, acest regim se va aplica, fiind sustras competiției cu alte legi succesorale. Astfel, potrivit art. 30 al Regulamentului, „(î)n cazul în care legea statului în care sunt situate anumite bunuri imobile, anumite întreprinderi sau alte categorii speciale de bunuri conține norme speciale care, din motive economice, familiale sau sociale, stabilesc restricții privind succesiunile sau care afectează succesiunile în ceea ce privește acele bunuri, acele norme speciale se aplică succesiunii în mă sura în care, în temeiul legii acelui stat, respectivele norme sunt aplicabile indiferent de legea aplicabilă succesiunii”. Suntem, în acest caz, în prezența unei duble excepții. Pe de o parte, este vorba doar despre acele sisteme de drept care consacră un regim succesoral distinct, in rem, derogatoriu de la cel de drept comun din dreptul lor intern, iar, pe de altă parte, acest regim nu poate fi extins, el având un caracter special și limitativ, aplicându-se doar în privința unor categorii aparte de bunuri, ținând seama de afectațiunea lor specială și de politicile promovate de legiuitor în anumite domenii considerate de interes național. Considerentul (54) este destul de lămuritor în această privință: „(d)in motive economice, familiale sau sociale, anumite bunuri imobile, anumite întreprinderi și alte categorii speciale de bunuri fac obiectul unor norme speciale în statul membru în care sunt situate; aceste norme speciale stabilesc restricții privind succesiunile sau care afectează succesiunile, în ceea ce privește acele bunuri. Prezentul regulament ar trebui să asigure aplicarea acestui tip de norme speciale. Totuși, această excepție în aplicarea legii aplicabile succesiunii necesită o interpretare strictă , pentru a păstra compatibilitatea cu obiectivul general al prezentului regulament. În consecință , nici normele care reglementează conflictul de legi care supun bunurile imobile unei legi diferite de cea aplicabilă bunurilor mobile, nici dispozițiile care prevăd o rezervă succesorală mai mare decât cea prevăzută în legea aplicabilă succesiunii în temeiul prezentului regulament nu pot fi considerate drept norme speciale instituind restricții privind succesiunile sau care afectează succesiunile în ceea ce privește anumite bunuri.”

 23 A. Bonomi, în A. Bonomi, P. Wautelet, Le droit européen des successions: Commentaire du Règlement nº 650/2012 du 4 juillet 2012, ediția a 2-a, Bruylant, 2016, p. 577, nr. 4.

 24 A se vedea, în acest sens, Hotărârea CJUE din 22 decembrie 2010 în cauza Sayn-Wittgenstein, punctul 87: instanța trebuie să țină seama că „circumstanțele specifice care ar putea justifica recurgerea la noțiunea de ordine publică pot varia de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta și că, în această privință, trebuie astfel să se recunoască autorităților naționale competente o marjă de apreciere în limitele impuse de tratat”. De asemenea, Hotărârea Curții din 28 martie 2000, în cauza C-7/98, Krombach c. Bamberski, în care Curtea a decis că, deși aparține instanței sesizate aprecierea conținutului noțiunii de ordine publică, Curtea este îndreptățită să controleze limitele în care o instanță națională a unui stat membru poate face apel la ordinea publică de drept internațional privat pentru a refuza recunoașterea unei hotărâri judecătorești pronunțate de o instanță a unui alt stat membru: „while it is not for the Court to define the content of the public policy of a Contracting State, it is none the less required to review the limits within which the courts of a Contracting State may have recourse to that concept for the purpose of refusing recognition to a judgment emanating from a court in another Contracting State.” De asemenea, Hotărârea din 14 octombrie 2004 în cauza C-36/02 – Omega Spielhallen- und Automatenaufstellungs-GmbH v. Oberbürgermeisterin der Bundesstadt Bonn, unde Curtea a statuat: „the concept of «public policy» in the Community context, particularly as justification for a derogation from the fundamental principle of the freedom to provide services, must be interpreted strictly, so that its scope cannot be determined unilaterally by each Member State without any control by the Community institutions”.

 25 Pentru comentarii, a se vedea Fr. Rigaux, M. Fallon, Droit international privé, ediția a 3-a, Larcier, 2005, p. 322 – 323, unde se precizează că doctrina belgiană are în vedere două categorii de criterii în aprecierea ordinii publice internaționale: criteriul naturii și extinderii efectelor invocate, pe de o parte, și criteriul intensității legăturilor cu ordinea juridică de referință. A se vedea și J.-Louis van Boxstael, Code DIP. Premiers Commentaires, Larcier, 2010, p. 45 și urm.; F. Guillaume, Droit international privé. Principes généraux, ediția a 3-a, Helbing Lichtenhahn, 2015, p. 115 și urm.

 26 BVerfG v. 19.4.2005 – 1 BvR 1644/00 (NJW 2005, 1561) și 1 BvR 188/03.

 27 Potrivit acestui articol (pct. 1), „(p)roprietatea și dreptul de moștenire sunt garantate. Conținutul și limitele acestora sunt stabilite prin lege”.

 28 „Căsătoria și familia se bucură de protecția specială a statului.”

 29 BVerfG 19.4.2005 – NJW 2005, 1561, 4.

 30 Ibidem, 3, c): „Gerade in den Fällen einer Entfremdung zwischen dem Erblasser und seinen Kindern oder gar der Zerrüttung dieser Beziehung setzt das Pfl ichtteilsrecht der Testierfreiheit des Erblassers und der damit für ihn eröffneten Möglichkeit, ein Kind durch Enterbung zu «bestrafen», Grenzen. Es beschränkt die Entscheidungsfreiheit des Erblassers, in welchem Umfang und auf welche Art und Weise er seine Kinder an seinem Nachlass beteiligen will. Das Pfl ichtteilsrecht schließt auf diese Weise die Ungleichbehandlung von Kindern durch den Erblasser zwar nicht aus, aber es relativiert diese Möglichkeit. Zugleich wird eine unverhältnismäßige erbrechtliche Benachteiligung der Kinder durch die Einsetzung des Ehegatten oder einer familienfremden Person als Erben oder Vermächtnisnehmer vermieden. Das Pfl ichtteilsrecht des Bürgerlichen Gesetzbuches ist damit grundsätzlich geeignet und erforderlich, die Kinder des Erblassers davor zu schützen, dass sich die Familienbeziehungen überhaupt nicht oder nur unzulänglich in der Verteilung des Nachlasses widerspiegeln.”

 31 A. Dutta în Münchener Kommentar zum Bürgerlichen Gesetzbuch, ediția a 7-a, MüKo-BGB, Internationales Privatrecht I, C.H. Beck, 2018, p. 1958 – 1959.

 32 F. Bauer, în Dutta, Weber, Internationales Erbrecht, C.H. Beck, München, 2016, p. 289: „Nach der Rechtsprechung des Bundesverfassungsgerichts ist eine bedarfsunabhängige Beteiligung der Kinder des Erblassers grundrechtlich geschützt (BverfG NJW 2005, 1561). Daher dürfte eine grundsätzliche Beteiligung der Kinder und auch des Ehegatten Bestandteil des deutschen ordre public sein. Soweit im konkreten Ergebnis Kinder oder Ehegate von der Erbschaft ausgeschlossen oder nur minimal beteiligt sind, ohne im konkreten Fall eine vergleichbare Kompensation zu erhalten, liegt ein Verstoß gegen den deutschen ordre public vor.”

 33 V. S. Billarant, Le caractère substantiel de la réglementation française des successions internationales : Réfl exions sur la méthode confl ictuelle, Dalloz, 2004, p. 387 și urm.; F. Vischer, „Kollisionsrechtliche Verweisung und materielles Resultat. Bemerkungen zur Auslegung der Ausnahmeklausel (Art. 15 IPRG)”, în Rechtskollisionen. Festschrift für Anton Heini zum 65. Geburstag, Schulthess, Zürich, 1995, p. 479 și urm.: „Teoria europeană a dreptului internațional privat se teme întotdeauna de luarea în considerare a rezultatului material în stadiul desemnării legii aplicabile, la fel precum diavolul se teme de apa sfințită” (trad. n.).

 34 Potrivit acestui articol, legea succesiunii reglementează printre altele: „partea din patrimoniul succesoral de care se poate dispune, rezervele succesorale și alte restricții privind libertatea de a dispune pentru cauză de moarte, precum și pretențiile pe care persoanele apropiate defunctului le-ar putea avea față de patrimoniul succesoral sau față de moștenitori” [lit. h)].

 35 A. Dutta în op. cit., p. 1873.

 36 Ibidem.

 37 W. Pintens, „Public policy in succession matters”, în Europa als Rechts- und Lebensraum. Liber amicorum für Christian Kohler zum 75. Geburtstag am 18. Juni 2018, Ernst und Werner Gieseking, 2018, p. 399. În acord cu autorul, considerăm că în cazul altor rezervatari decât descendenții și soțul supraviețuitor (spre exemplu, părinții defunctului – recunoscuți în această calitate de lex fori), problema rezervei (nerecunoscută acestora de lex succesionis) nu se mai pune cu aceeași intensitate, drepturile acestora fi ind condiționate de absența descendenților, rezerva acestora, recunoscută de lex fori, nefiind expresia unui principiu fundamental de ordine publică internațională, ci doar de ordine internă: „their compulsory share does not reflecta fundamental principle of their law and a foreign law ignoring such a compulsory share cannot violate public policy” (Ibidem, p. 400).

 38 A. Bonomi, în A. Bonomi, P. Wautelet, op. cit., p. 595 – 596, nr. 32.

 39 Ibidem, p. 596.

 40 D. A. Popescu, „Dreptul european al moștenirilor sau cum să traversezi râul simțind pietrele”, în RRDP, nr. 1/2014, p. 140 – 142.

 41 În acest sens, referindu-se la propunerea de regulament „privind competența, legea aplicabilă , recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și a actelor autentice în materie de succesiuni, precum și crearea unui certificat european de moștenitor”, lansată în anul 2009, Eva Lein remarca: „the application of clauses of the lex successionis on the reserved portion of an estate which differ from those of the lex fori is not considered contrary to public policy. […] Furthermore, new issues of interpretation will arise with the Regulation’s concept of public policy considerations. It is clear that the Rule in Art. 22 on special «overriding» succession regimes shall be limited to those very specifi c cases which relate to only the transfer of particular immovables, so as not to circumvent the lex successionis. However, the absence of a general provision on overriding mandatory rules in the Proposal, such as foreseen in Art. 9 of the Rome I Regulation or Art. 16 of the Rome II Regulation, sheds a different light on national provisions that invalidate dispositions on property upon death regardless of the lex successionis. Those national provisions will now have to be considered from the viewpoint of Art. 27” (E. Lein, „A Further Step towards a European Code of Private International Law. The Commission Proposal for a Regulation on Succession”, în Yearbook of Private International Law, vol. XI – 2009, p. 125); de asemenea, în acest sens, D. Bureau, H. Muir-Watt, Droit international privé, PUF, 2007, t. II, nr. 843; M. Goré, Droit patrimonial de la famille, ediția a 3-a, Dalloz Action, 2011/2012, nr. 722-61. Într-o opinie „parohială” („disidentă”) se susține, fără argumente viabile, că rezerva succesorală ar trebui privită în dreptul francez ca fiind de ordine publică internațională. În acest sens, profesorul Grimaldi afirmă: „(l)a réserve porte en elle les valeurs essentielles qui sont dans l’ordre familial, la solidarité, l’égalité et la liberté. Elle représente une certaine conception du rôle qui revient à la loi et au juge pour en assurer la défense ; même assouplie par les réformes récentes, elle continue de protéger effi cacement l’héritier contre le pouvoir du de cujus de disposer à titre gratuit de ses biens et, si controversée qu’elle soit, le législateur français vient de confi rmer son ancrage dans notre droit. C’est assez pour qu’elle vaille d’être protégée au plan international” (M. Grimaldi, „Brèves réfl exions sur l’ordre public et la réserve héréditaire”, în Defrénois, 30.08.2012, nr. 15 – 16, p. 755. Opinia profesorului Grimaldi este singulară, relevând o manieră de abordare specifică dreptului succesoral intern, încercând extrapolarea acesteia în cazul conflictelor de legi. Or, acceptând o asemenea manieră de abordare, ajungem la fragmentarea succesiunii în privința legii aplicabile acesteia atunci când prezintă elemente de extraneitate, ceea ce contravine flagrant principiului unității moștenirii – piatra de temelie a Regulamentului (UE) nr. 650/2012. În planul dreptului internațional privat, „ocrotirea rezervei succesorale” se face într-o manieră indirectă, prin limitarea autonomiei de voință a autorului moștenirii, încadrând strict posibilitatea de opțiune a acestuia.

 42 Cass. 1re civ., 27 sept. 2017: „Mais attendu qu’une loi étrangère désignée par la règle de confl it qui ignore la réserve héréditaire n’est pas en soi contraire à l’ordre public international français et ne peut être écartée que si son application concrète, au cas d’espèce, conduit à une situation incompatible avec les principes du droit français considérés comme essentiels; Et attendu qu’après avoir énoncé que la loi normalement applicable à la succession est celle de l’État de Californie, qui ne connaît pas la réserve héréditaire, l’arrêt relève qu’il n’est pas soutenu que l’application de cette loi laisserait l’un ou l’autre des consorts Y…, tous majeurs au jour du décès de leur père, dans une situation de précarité économique ou de besoin, que Michel Y… résidait depuis presque trente ans en Californie, où sont nés ses trois derniers enfants, et que tout son patrimoine immobilier et une grande partie de son patrimoine mobilier sont situés aux États-Unis ; que la cour d’appel, qui n’était pas tenue de suivre les parties dans le détail de leur argumentation et qui a procédé aux recherches prétendument omises, en a exactement déduit que la loi californienne ayant permis à Michel Y… de disposer de tous ses biens en faveur d’un trust bénéfi ciant à son épouse, mère de leurs deux fi lles alors mineures, sans en réserver une part à ses autres enfants, ne heurtait pas l’ordre public international français ; que le moyen, inopérant en ses cinquième, sixième et septième branches qui critiquent des motifs surabondants du jugement, ne peut être accueilli en ses autres branches.”

 43 Cass. 1re civ., 27 sept. 2017.

 44 A se vedea și B. Audit, L. d’Avout, Droit international privé, ediția a 8-a, LGDJ, 2018, p. 962: „L’exception d’ordre public est donc susceptible d’être opposée à l’encontre d’une loi étrangère ne prévoyant aucune réserve héréditaire ou autre voie de protection des héritiers. Mais, conformément à la théorie générale, la divergence des législations nationales ne doit pas suffi re à justifi er une telle intervention ; il faut que l’application de la loi étrangère conduise à un résultat concrètement choquant au regard des liens étroits entre la situation litigieuse et le for et des intérêts opposés au cas d’espèce. Dans le contexte successoral, on aura égard au centre de gravité de la vie familiale et à la localisation de la majorité des biens.” De asemenea, G. Contaldi, C. Grieco în A.-L. Calvo Caravaca, A. Davi, H.-P. Mansel, The EU Succession Regulation. A. Commentary, Cambridge, 2016, p. 507 – 512.

 45 Referindu-se la subiectele obligației de întreținere, art. 516 alin. (1) din Codul nostru civil prevede: „Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege.”

 46 În trei ipoteze, credem noi, judecătorul sau cel însărcinat cu soluționarea conflictului de legi poate interveni supra legem: a) atunci când acțiunea normei de conflict trebuie corectată, sistemul de drept desemnat de aceasta neprezentând legături de proximitate suficient de relevante cu raportul juridic în cauză; b) când suntem în prezența unei lacune juridice, norma de conflict fiind eliptică/ neprevăzând nimic în materia analizată, neputându-se cristaliza o soluție nici pe calea interpretării conținutului normei de conflict; c) atunci când circumstanțele cazului impun ajustarea unor efecte ale lex causae, „periajul” legii străine competente în cauză, neimpunându-se înlăturarea legii străine pe motive de ordine publică de drept internațional privat.