„În istoria poporului român ziua de
1 Decembrie va fi pentru toate timpurile
viitoare cea mai frumoasă sărbătoare…”
Vasile Goldiș

Director al Direcției Arhivă Cosmin MIHAILOVICI
Camera Notarilor Publici București

Pe măsură ce ne apropiem de 1 decembrie 2018, iubitorii de trecut și de România dezgroapă vechi istorii uitate care ne amintesc de evenimentul politic major al anului 1918: desăvârșirea statului național român realizată prin unirea provinciilor istorice cu România(1) și de eforturile depuse de înaintașii noștri pentru înfăptuirea acesteia.

 La 100 de ani de la acele evenimente, moment în care sărbătorim Centenarul Unirii , mărturiile din aceste pagini se doresc a rămâne o dovadă materială menită să anunțe tuturor că numele admirabililor luptători pentru Unire, care au îmbrățișat la un moment dat cariera de notar public, nu vor fi omise niciodată. Acestei nobile categorii aparține amintirea celor care au fost Ioan Suciu, Hariton Pralea, Liviu-Ioan-Ștefan Cigăreanu, Ioan T. Cosma, Corneliu Alba, Boriș Epuri (Boris Iepure), Ioan Văluță. Aceste evocări au menirea de a fi reprezentative nu doar pentru profesia notarială, ci pentru un întreg popor obligat să nu dea niciodată uitării pe cei care au luptat cu credință nezdruncinată și au pătimit cu seninătate pentru drepturile poporului român, pentru că a le uita ar însemna să uite de sine.

 Ioan Suciu (n. 1/14 decembrie 1862 – d. 12 martie 1939)

 Nu puteam deschide această serie de articole fără a-l omagia pe unul dintre marii corifei ai Unirii despre care Vasile Goldiș(2) recunoștea că: „[…] pentru a împiedica falsificarea adevărului, mă simt dator, acum, după zece ani, să fac la locul acesta următoarele constatări: adevăratul organizator al Adunării Naționale de la Alba Iulia a fost Ioan Suciu, pe atunci avocat în orășelul Ineu, fost deputat în parlamentul ungar în anii 1906-1910 […] Cu energie de admirat Ioan Suciu s-a achitat în mod splendid de sarcina primită și națiunea română, lui Ioan Suciu are să-i mulțumească reușita atât de impunătoare a Adunării Naționale.”(3)

 Biografia notarului public Ioan Suciu poate fi încadrată atât în istoria notariatului public românesc și, deopotrivă, în istoria avocaturii românești, cât și în cea a mișcării naționale românești. Cele două planuri de activitate, juridic și politic, s-au întrepătruns în existența lui Ioan Suciu, oferind acea forță și tenacitate care au caracterizat toată manifestarea lui românească.

 Vrednic continuator al lui Mircea V. Stănescu, prieten credincios al lui Mihai Veliciu, Ion Russu-Șirianu, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, camarad de luptă cu Iuliu Maniu și Octavian Goga, Ioan Suciu a fost o personalitate marcantă a vieții politice, culturale și juridice transilvănene, luptător pentru apărarea drepturilor românilor în perioada dualismului austro-ungar, unul dintre cei 15 membri care au alcătuit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria, deputat, avocat, notar public, publicist și gazetar. Dar ceea ce l-a propulsat și ridicat pe poziția unică de corifeu al Unirii au fost meritele sale indiscutabile legate nemijlocit de pregătirea actului de la 1 Decembrie 1918.

 Ioan Suciu(4) se naște la 1/14 decembrie 1862 în satul Șiștarovăț(5) (maghiară: Sistaróc, germană: Schischtarowetz), în apropiere de Lipova, pe atunci aparținând de comitatul Timiș, în familia șumarului (pădurarului) Melentie Suciu(6), care între anii 1856 și 1858 urmase cursurile Preparandiei din Arad(7).

 „Părinții lui […] aveau patrimoniul lor în Șiștaroveț, o casă mare cu patru camere parter înalt și dependințe, grădină și extravilan, rămășițe de la părinții mamei – o blândă și harnică mamă, fiica brigadierului silvic.”(8)

După școala primară din satul natal, urmează începând cu anul 1872 cursurile gimnaziale și liceale la Gimnaziul Regal de Stat din Arad, unde devine coleg de bancă cu Vasile Goldiș, cu care va lega o lungă prietenie în anii ce vor urma.

 La scurt timp după absolvirea liceului din Arad, în 1882, la recomandarea tatălui său, se angajează secretar în cancelaria avocațială a lui Mircea V. Stănescu(9), cel care avea să devină model de viață și comportament pentru viitorul notar public:

 „Stănescu încă din primele zile de practică în biroul său nu mă trata ca pe un simplu angajat, ci ca pe un membru de familie […] m-a primit ca pe un coleg tânăr și căuta a mă introduce nu numai în ale avocaturii, ci peste tot a mă face un bun cunoscător al stării noastre sociale, economice și politice de pe acea vreme. […] Reținându-mă adesea la masă, la plimbări în grădină, îmi expunea situația și mă învăța a cunoaște cât mai bine oamenii. O adevărată școală de pregătire pentru viața publică mi-a dat jertfind multe ore cu instruirea mea, deși era mult ocupat; muncea 10-12 ore pe zi. În cursul acestor convorbiri generoase de care m-a aflat vrednic șeful meu, s-a format în sufletul meu o icoană reală a ființei lui, am ajuns azi să înțeleg și să apreciez tot mai adânc felul lui de a fi și întreaga lui ținută pe arena vieții publice.”(10)

Părăsește biroul avocațial pentru a-și satisface serviciul militar, iar, după o scurtă revenire în slujba mentorului său, se înscrie la Facultatea de Drept a Universității Regale din Budapesta. Devine, între anii 1885 și 1886, președinte al Societății Studenților Români „Petru Maior” din capitala Ungariei, calitate în care inițiază comemorarea a 100 de ani de la Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan(11). Activitatea în cadrul acestei Societăți a însemnat pentru tânărul Ioan Suciu „botezul” său în viața politică a românilor transilvăneni, așa cum mărturisea Ioan Sabaslău în amintirile sale:

 „În discuțiile de la Societatea noastră ne-am clarificat noi situația românilor din Ardeal și părțile ungurești. Acolo am învățat că trebuie să luptăm toată viața pentru idealul național al României ce se va întregi la 1918.”(12)

 Își finalizează studiile juridice la 24 decembrie 1887, obținând diploma de doctor în drept la 8 martie 1888. Din 22 iunie 1889, după un examen susținut în fața comisiei de examinare de pe lângă Curtea de Apel din Budapesta, devine avocat în cadrul Baroului de Avocați din Arad.(13) Își deschide propriul birou de avocatură în Arad, devenind în scurtă vreme cunoscut, apreciat și foarte solicitat. Sunt rare informațiile cu privire la activitatea avocațială a lui Ioan Suciu din acea perioadă, parte din ele identificabile în presa vremii, material al unor succinte articole, sau în memoriile sale apărute sub forma unor broșuri. În pofida lacunelor semnalate, se conturează ideea că era renumit în Arad, nu numai prin cunoștințele sale în domeniul juridic, apărând cu argumente solide persoane și cauze grele, ci și prin comportamentul său moral ireproșabil. Se face remarcat în anul 1892 când devine un apărător constant al ziarului Tribuna în procesele de presă pe care i le intenta statul maghiar pentru agitațiile produse în rândul populației românești.

 În calitate de avocat, a apărat grupul de tineri cărora li s-a intentat proces pe motiv că, la 9 mai 1896, au organizat o manifestare în Curtici, ocazie cu care au făcut paradă pe străzile comunei și au strigat „Trăiască Națiunea Română!”, sau pe țăranii din Sărățel(14). Ulterior, este învinuit de autoritățile austro-ungare de participare la frământările țăranilor români din părțile Hălmagiului și Cisteiului, de starea extraordinară de agitație existentă în aceste așezări românești. Cuvintele rostite în cadrul consultației juridice acordate gratuit țăranilor hălmăgeni au devenit repede cunoscute: 

„Trebuie să arătăm guvernului că voința de dreptate a poporului e mai tare decât a lui.”(15)

 Iată cum și-l amintește Alexandru Marta(16), cel care, începând cu 19 decembrie 1897, a fost înscris în calitate de candidat de avocat în biroul avocațial din Arad al lui Ioan Suciu:

 „Am intrat în cancelarie și i-am fost adiunctul credincios și hipersârguincios. Discutam împreună chestiunile ce surveneau. El examina lucrările mele scriptoristice, eu pe ale lui. Într-o causă de moștenire testamentară Domnia Sa făcuse un script vast, [pe care, apoi] mi l-a dat spre cetire și apreciere. Eu l-am criticat aspru – cum îmi era și fi rea – el s-a opus de a-l modifica în sensul propus de mine. Respunsul meu a fost următoriul: puteți să contrasemnați actul redactat de Dv. Și aveți ori cinstea ori oprobiul; eu nu voi răspunde dacă veți suferi un blamaj. A trântit scriptul în fața mea pe masa la care lucram: «poftim dară, fă-l D-ta dacă știi mai bine ca mine». Domnia Sa avea reputația celui mai bun civilist în Arad. Am primit scriptul, l-am prelucrat insistând asupra simplei chestii că cei doi martori testamentari, prevăzuți în legea testamentelor, trebuie să vorbească limba testatorului, iar în lipsa acestei cunoștințe aduc cu ei invalidarea testamentului. Scriptul-apel îndreptat în contra sentinței forului al II-[lea] a fost înaintat la Curia maghiară, care a acceptat în totul susținerile mele, dând câștig de causă șefului meu și urmând decenii [de atunci încolo] același principiu juridic.”(17)

 Despre personalitatea sa complexă și uneori contradictorie au rămas, de asemenea, mărturii:

 „[…] șeful jignea adjuncții, cari apoi îi cereau satisfacție cu arma săbiei, /f. 3/ săbii pe care apoi le-am moștenit eu de la șef ”,

 dar și faptul că șeful a rămas un apropiat al foștilor săi subalterni: 

„Se înțelege că l-am consultat și pe Dr. Ioan Suciu, binevoitorul meu șef. Mi-a recomandat orășelul Lipova, vecin cu satul lui natal, Șiștarovețul. El făcuse praxă în acest orășel scurtă vreme, părăsindu-l apoi și mutându-se la Arad. A rămas urmă de dânsul, înființând acolo banca [cu activitate de institut de credit și economii] «Lipovana» [în anul 1893]. Și ca să am de lucru și câștig mi-a predat gratis 20 cause din ale lui – în bună parte din satele Șiștaroveț și Lăbășinți, încărcate cu rude familiare [sic !] ale lui. Pe deasupra, mi-a garantat către fabricantul de mobile din Arad, Reinhardt Fulop, prețul mobilelor – cumpărate cu plata în rate a prețului – pentru birou: o cameră, dormitor-pat înzestrat cu saltea de spirale, dolap pentru rufe și haine, masă cu scaune, două fotolii și alte lucruri trebuincioase.”(18)

 Revenind la biografia lui, Ioan Suciu se căsătorește la Arad cu Hortensia Pagubă, fiica unui judecător din Tribunalul Arad, simpatia studenților liceali, o frumusețe răpitoare, după ce în prealabil fusese refuzat de Lucreția Tămășdan(19), fata unui notar comunal din Curtici, căci domnișoara nu era mulțumită numai cu un advocat și pretindea [un] descendent din[tr-o] familie aleasă. Nepotul de soră al Hortensiei Pagubă, inginerul George Sârbu, își amintea că tânărul Ioan Suciu, în cei aproape 13 ani de căsnicie cu Hortense avea comportamentul unui soț extrem de gelos și, deși aveau un băiat(20), la scurt timp de la nașterea acestuia, au divorțat.

 A doua soție(21), Maria (Marioara) născută Roșca, din Seliștea Sibiului, a devenit o personalitate marcantă în societatea arădeană de la începutul secolului al XX-lea, fiind implicată în numeroase acte caritabile și organizații umanitare locale. De numele ei se leagă construirea între anii 1906 și 1907 a Palatului Suciu(22), o clădire în stil secession, potrivit planurilor arhitectului arădean Ioan Niga.

 La Arad, Ioan Suciu a susținut instituțiile de bază ale românilor din Transilvania: biserica, școala și presa, iar atunci când acestea se aflau în dificultate financiară a găsit soluții pentru a le sprijini. Dovezi în acest sens sunt biserica comunei natale Șiștarovăț, al cărei iconostas a fost ridicat cu banii săi, sprijinul acordat țăranilor din localitatea Moroda (Arad) la cumpărarea pustei Ipsilanti, din hotarul satului, și construirea bisericii din localitate, despre care amintea:

 „[…] eu am riscat 30.000 coroane depunându-le arvună, care puteam s-o pierd […] și eu am făgăduit și vânzătorului că moșia n-avem s-o reținem pe seama noastră, ci avem s-o cedăm poporului din comună fără a râvni vreun câștig.”(22)

 În 1923, locuitorii comunei i-au ridicat în semn de mulțumire o cruce-monument în hotarul comunei.

 Din 1890 devine membru al consiliului eparhial din Arad, precum și al unor importante instituții financiar-bancare românești precum „Victoria” din Arad, băncile „Lipovana” și „Mureșul” din Maria- Radna(23). În anul 1906, a fost cooptat în direcțiunea Asociației Naționale Arădene „Astra” și participă la adunarea Societății, desfășurată la Lipova, pentru un fond de teatru român.

 A fost proprietar-editor al publicației Gura Satului, în perioada în care revista a apărut în a doua ei serie (1901 – 1903). În 1911, Ioan Suciu împrumuta Partidul Național Român cu suma de 42.000 de coroane, reprezentând contravaloarea casei sale din Arad, pentru a pune bazele Tipografi ei „Concordia”, care avea scopul să promoveze cultura națională în mediul rural. Tot de numele lui se leagă și fondarea Societății pe acțiuni „Concordia”, în iulie 1911. Este și anul în care, alături de alți lideri arădeni, acționează pentru înființarea la Arad a ziarelor Românul, ca organ oficial al Partidului Național Român(24), și Poporul Român: 

„[…] simțim datoria de a recunoaște înaintea publicității, că la întemeierea și organizarea ziarului «Românul» și la mutarea aici a foii «Poporul Român» d. dr. Ioan Suciu a desvoltat o muncă cu adevărat uriașă și absolut desinteresată. D. dr. Ioan Suciu a infeptuit cumpărarea casei în care s’a așezat tipografia partidului național român, d. dr. Ioan Suciu a condus singur și fără nici o răsplată materială înjghebarea tipografiei Concordia precum și toate transformările de lipsă la casa noastră pentru așezarea aici a redacției și administrației foilor partidului național român. D. dr. Ioan Suciu a condus singur și redactarea foii «Poporul Român» aproape un an întreg. O muncă mare și frumoasă, săvârșită numai din curată dragoste de neam.”(25)

 Încă de la începutul carierei sale de avocat s-a implicat și în viața politică. Numărul mic de funcționari români, raportat la numărul de locuitori români din Transilvania, îl determină pe viitorul notar public să îmbine experiența din domeniul dreptului cu necesitățile politice ale momentului. Avocații români, dintre care o parte au devenit notari publici după Unire, formau în Transilvania celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea o categorie importantă a vieții politice și culturale românești, singura categorie mai liberă să se angajeze în susținerea luptei naționale.

 Apariția ziarului Tribuna Poporului, la Arad, începând cu anul 1897, avea să contribuie în mod decisiv la mutarea centrului politic al românilor transilvăneni de la Sibiu în orașul de pe Mureș. Este perioada în care românii transilvăneni erau separați atât politic, cât și confesional. Grecocatolicii, având centrul confesional la Blaj, erau într-un conflict mocnit cu ortodocșii de la Arad și Sibiu. Înscăunarea episcopului ortodox arădean Iosif Goldiș în anul 1899, văzută la Arad ca un succes important al tribuniștilor activiști, avea să fie criticată dur în ziarele „unite” de la Blaj, Brașov și Timișoara. Ioan Suciu relata mai târziu că: 

„[…] nici pasiviștii și uniții nu voiau să se lase bătuți, ci mereu atacau pe episcopul Goldiș și pe arădani. Zi de zi ne înțepau și ponegreau. Ei ajunseseră a fi atât de mici la suflet, încât chiar nici luptele noastre, ce le dădeam tot așa de energic în congregații, să nu le mai înregistreze în ziarele lor.”(26)

Alegerea sa în Congregațiunea comitatensă din 3/15 decembrie 1895, ca membru al Clubului Central al Partidului Național Român, o organizație locală a Partidului Național Român, a însemnat fără îndoială un reviriment în mișcarea de emancipare națională a românilor din Arad. În cadrul noii organizații politice arădene a Partidului Național Român, Ioan Suciu aduce un suflu nou, militând, alături de alți tineri, pentru apărarea drepturilor și libertăților românești și pentru abandonarea pasivismului politic. Palatul Suciu devine temporar locul de întrunire, de inițiere și organizare a numeroase acțiuni politice.

 O dovadă a recunoașterii sale ca redutabil om politic a constituit-o desemnarea de către românii, slovacii și sârbii din cercul electoral Nădlac ca unic candidat la alegerile din 5 martie 1904 pentru parlamentul maghiar:

 „O bombă de cădea în mijlocul lor, și nu i-ar fi surprins mai tare pe colegii din presa maghiară de cât candidatura la Nădlac a d-lui Dr. I. Suciu […] La Nădlac îi surprinde încă ceva: solidaritatea între naționalități. Țărani fruntași slovaci s’au dus eri pe sate, să îndemne pe frații lor a ține cu Dr. Suciu, candidatul – primul candidat de acest fel – a trei naționalități.”(27)

Deși a pierdut, fiind victima josnicelor abuzuri electorale ale autorităților, participarea sa a deschis noi orizonturi pentru românii transilvăneni și a pus pentru prima dată la îndoială victoria reprezentanților maghiarilor în alegeri:

 „[…] căci azi nici unul dintre aceștia nu-și mai simt sigur terenul sub picioare, ci orbecă prin întuneric.”(28)

 Primii pași spre Parlamentul de la Budapesta fuseseră făcuți, chiar dacă fruntașii Partidului Național Român de la Sibiu susțineau încă pasivismul și neimplicarea în politica de stat. Printr-o largă dezbatere de presă și prin acțiuni politice întreprinse de arădeni, aceștia reușesc să determine renunțarea la pasivism. Astfel, în urma Conferinței Naționale de la Sibiu din 10 ianuarie 1905, ocazie cu care se hotărăște revenirea la activismul politic, în cadrul comitetului executiv al Partidului Național Român sunt aleși arădenii Ștefan Cicio-Pop(29) și Ioan Suciu(30), căruia îi revine sarcina, în condițiile absenței lui Vasile Goldiș, motivată de boală, de a fi raportorul Conferinței. Ascensiunea spre cele mai înalte poziții în cadrul conducerii Partidului Național Român, în care va deține funcția de vicepreședinte, avea la bază, în exclusivitate, calitățile sale personale deosebite: inteligență și pregătire juridică excepțională, spirit organizatoric deosebit și, mai presus de toate, o dăruire totală față de cauza națională.

 La alegerile din 1905, Partidul Național Român din Transilvania va avea câștig de cauză în trei cercuri electorale: Boroșineu, Șiria și Chișineu-Criș, fiind aleși ca deputați în Dieta Ungariei: dr. Ioan Suciu, dr. Ștefan Cicio-Pop și Ion Russu Șirianu. Activitatea politică a lui Ioan Suciu la nivelul anului 1905 consemnează o prezență activă în Adunarea comitatului, dar și acte de curaj precum declarația în care amintea că întreaga politică a statului maghiar, vizând făurirea unei singure națiuni maghiare unitare, prin unitatea de trăiri și sentimente a tuturor „naționalităților nemaghiare cu națiunea maghiară, după mine niciodată nu va fi realizată”(31).

 Bucuria românilor a fost de scurtă durată, pentru că în anul 1906, Parlamentul maghiar a fost dizolvat. În aceste condiții, românii din Transilvania și Banat se văd puși din nou în situația reluării drumului anevoios al participării la alegeri. În urma noilor alegeri parlamentare din 28 aprilie și 8 mai 1906, românii din Transilvania reușesc să trimită în Dieta Ungariei de la Budapesta 14 deputați, din care patru erau din Arad: dr. Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, dr. Nicolae Oncu – directorul băncii „Victoria” și dr. Ioan Suciu – câștigător la Boroșineu în fața baronului Solymossy Lajos, cu 1.014 voturi față de 858.

 Despre activitatea dr. Ioan Suciu în calitatea sa de deputat național în Parlamentul de la Budapesta, Nicolae Roșuț amintea:

 „Dintre deputații arădeni care au vorbit cel mai rar în dietă a fost dr. Ioan Suciu – el era omul faptelor, de acțiune […] El a abordat mai mult probleme sociale, a luat apărarea țăranilor despuiați nu numai de pământ ci și de islazuri, păduri și vite. A condamnat practica colonizării la care «guvernul » – spunea el – «n-ar trebui să facă deosebire între naționalitate, ci să împartă pământul între nemaghiari».”(32)

 Pentru contemporani, a rămas celebră ședința din 7 iunie 1907 a Camerei deputaților din Budapesta, ședință în care Alexandru Vaida-Voevod a fost victima unei agresiuni din partea deputaților maghiari, înfuriați de discursul acestuia. Conștient de pericolul în care se aflau deputații români, Ioan Suciu și-a părăsit locul, interpunându-se între victimă și deputații maghiari Somogyi și Horváth, pe care a început să-i lovească cu furie pentru a putea permite colegilor săi Vaida-Voevod și Iuliu Maniu să părăsească teferi Parlamentul.

 Constituiți la Budapesta în Clubul parlamentar al naționalităților sub conducerea lui Teodor Mihály, club care se manifesta activ contra politicii maghiare, deputații români s-au alăturat reprezentanților celorlalte minorități, devenind apărători neobosiți ai naționalităților oprimate. Clubul naționalităților a hotărât ca Aradul să fie centrul de reorganizare a Partidului Național Român, deoarece aici erau patru deputați: dr. Ioan Suciu, dr. Nicola Oncu, Ștefan Cicio-Pop și Vasile Goldiș. Astfel, la 16 februarie 1908, s-a constituit la Arad Clubul partidului ca secție (română) a Clubului naționalităților, în prezența a 50-60 de persoane. Biroul central de organizare al partidului îl va avea ca președinte pe dr. Nicolae Oncu, secretar pe dr. Ioan Suciu, casier pe Vasile Goldiș, iar Ștefan Cicio-Pop răspundea de controlul partidului. Clubul național român din Arad își avea sediul în Palatul Suciu.

 Activitatea partidului se derulează lent pentru ca, în final, să fi e oprită în urma intervenției autorităților maghiare. Acestea retrag deputaților români dreptul de imunitate parlamentară, iar la 30 iulie 1908 Ioan Suciu, Ștefan Cicio-Pop și Vasile Goldiș erau amendați cu 150 de coroane pentru organizarea Clubului arădean al Partidului Naționalităților(33).

 În anii care au urmat, Ioan Suciu a fost preocupat de problema reorganizării Partidului Național Român. Intransigența sa privind necesitatea reor ganizării partidului și insuccesul inițiativei Clubului național român vor antrena, începând cu anul 1911(34), retragerea sa din viața parlamentară și politică, după ce, în februarie 1910, printr-o scrisoare trimisă lui Vasile Goldiș, acesta demisionase din „Astra”

: „[…] abzic de onoare și distincția de a fi și pe mai departe membru în comitetul asociațiunii și totodată mă rog a fi șters dintre membrii asociațiunii arădene.”

 Se deschidea astfel o etapă distinctă în viața și activitatea lui Ioan Suciu: notar public în comuna Ineu, acolo unde se mutase la 31 ianuarie 1912:

 „Eu, după bună precugetare am transpus cancelaria mea avocațială în Boroșineu și mulțumit cu mersul treburilor am hotărât să mă așez definitiv aici. În februarie (1912 – n.n.) când m-am mutat n-am aflat altă locuință de închiriat decât una constând doar din două odăi […] Definitiv așezat în Ineu, a trebuit să-mi cumpăr casă proprie, pentru că aici locuințe de închiriat foarte puține se află și aproape de județ absolut nici una nu e. Mi-am cumpărat în octombrie casă și în noiembrie m-am și mutat în ea.”(35)

 Clădirea cu parter înalt achiziționată de la avocatul Teodor Burdan, nepot prin alianță al episcopului Romul Roman Ciorogariu, va fi și sediul biroului notarial.

 Atribuțiile sale ca notar public se rezumau în conformitate cu legile de organizare – Legea nr. XXXV/1874, modificată prin Legea nr. VII/1886, la constatarea raporturilor juridice nelitigioase, facilitarea exercitării drepturilor și apărarea intereselor legitime ale titularilor acestora – în respectul legii, asigurarea păcii sociale prin crearea și conservarea de instrumente probatorii ale voinței părților.(36) Așezarea și stabilirea sa la Ineu, unde va lucra ca notar public până în preajma zilelor Marii Uniri din 1918, nu l-a împiedicat să se implice iar în activitatea politică, așa cum ne-o demonstrează mai multe momente din viața lui.

 În anii Primului Război Mondial, Ioan Suciu merge la București, unde se întâlnește cu Octavian Goga și părintele Lucaciu pentru a stabili modalitățile sub care urma să se ducă mai departe lupta românilor din Ardeal împotriva muribundei administrații austro-ungare. Transilvania cunoștea în acea perioadă un val de represiune, cu arestări și condamnări ale fruntașilor românilor transilvăneni. Pentru că era „în anii dinaintea unirii pentru multe mii de țărani luptătorul pustei arădene, omul care avea vedenia izbânzii noastre naționale și se sacrifica pentru ea”(37), dr. Ioan Suciu este arestat și deportat în lagărul de la Veszprém, în apropiere de Șopron, unde va sta șapte luni.

 În decembrie 1917, Comitetul Executiv al Partidului Național Român a hotărât să-și reia activitatea. Cu prilejul ședinței de la Oradea se constituia Comitetul Național Român, cu sediul la Arad, avându-l ca președinte pe Vasile Goldiș și membri pe dr. Ioan Suciu, dr. Ștefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod și dr. Iuliu Maniu. Rolul acestui organism era acela de a analiza situația politică internă și internațională, de a elabora soluții și căi de urmat pentru ieșirea definitivă a Transilvaniei din granițele Ungariei.

 Prezența sa în mișcarea națională va fi decisivă în unul din cele mai importante momente ale luptei pentru emancipare națională a românilor. În ședința Comitetului Executiv al Partidului Național Român, organizată în casa lui Aurel Lazăr din Oradea, se hotărăște exprimarea publică a hotărârii din ianuarie 1918 și adoptarea actului care consfințea autodeterminarea națiunii române(38). Alexandru Vaida-Voevod rostea, la 5/18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, Declarația de autodeterminare a românilor din Imperiul Habsburgic, în conformitate cu principiul autodeterminării și cel al egalității în drepturi pentru toate națiunile, provocând revolta colegilor maghiari. Despre acest moment Marta amintește că: 

„Suciu îmi povestise despre această revoltă, cum Vaida, în huiduielile ungurilor /prezenți/, după cetire se îndreptase printre băncile sălii parlamentului spre eșire, cum îl urmăriseră unii deputați și cum el – Suciu – le-a stat în cale și cum s-a îmbrâncit cu ei, trântindu-i la poalele sălii; și împiedecând astfel să-l poată ajunge, eșind cu acest ajutor în stradă și scăpând de urgia sălbaticilor.”(39)

 La 30 octombrie 1918 Comitetul Național Român se va transforma în Consiliul Național Român Central. La 18 noiembrie 1918, Vasile Goldiș publică în ziarul Românul un manifest „Către popoarele lumii”, în limbile română și franceză, prin care arată hotărârea fără echivoc a națiunii române din Transilvania de a se uni cu România și Convocatorul Adunării Naționale de la Alba Iulia. Organizarea Adunării Naționale de la Alba Iulia este încredințată arădeanului Ioan Suciu.

 Din dorința de a evita tulburările sociale, Consiliul Național Român Central a acceptat propunerea guvernului maghiar de a purta tratative privind rămânerea Transilvaniei alături de Ungaria. Acestea s-au desfășurat la Arad, între 13 și 15 noiembrie 1918. Delegația maghiară, condusă de ministrul pentru naționalități, Oszkár Jászi, n-a avut niciun succes, eșecul fiind previzibil, iar liderii românilor sunt deciși să înfăptuiască totala ruptură de Ungaria și unirea Transilvaniei cu România.

 După eșuarea tratativelor de la Arad, Ioan Suciu pleacă la Alba Iulia, reușind să transforme preconizata Adunare într-o manifestare cu o amploare deosebită. În doar 11 zile, el a izbutit să mobilizeze și să convoace reprezentanți ai celor 135 de circumscripții electorale din 25 de comitate, asigurând participarea celor 1.228 de delegați și a celor peste 100.000 de români prezenți la Alba Iulia, care au validat actul unirii. Pe 1 decembrie 1918, delegații românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească au votat Rezoluția Unirii care „decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

 Ioan Suciu va face parte din noile structuri instituționale de organizare și conducere a Transilvaniei până la integrarea ei definitivă în cadrul României Mari. Astfel, Ioan Suciu a fost ales în Marele Sfat Național Român între cei 150 de membri în chiar istorica zi de 1 Decembrie și a făcut parte din Consiliul Dirigent, organism politic provizoriu cu atribuții executive, legislative și administrative limitate, a cărui durată s-a întins de la 2 decembrie 1918 până la 10 aprilie 1920(40).

 Merite deosebite îi revin lui Ioan Suciu pentru modul în care, în calitate de șef al Resortului Organizării, și-a îndeplinit misiunea încredințată de Consiliul Dirigent, în primăvara anului 1919, în Munții Apuseni. Ioan Suciu a ajutat la crearea Regimentului de voluntari „Horia”, care, alături de armata română comandată de generalul C. Mărdăresu va înfrânge armatele Ungariei bolșeviste. La 26 noiembrie 1919, Ioan Suciu se retrage din Consiliul Dirigent pentru a prelua o altă funcție, cea de președinte al Consiliului Superior al Agriculturii din Cluj.

 Pe fondul integrării provinciilor revenite României, guvernul de la București a dispus, prin Decretul-lege nr. 1462 din 2 aprilie 1920, desființarea Consiliului Dirigent din Transilvania. Acesta va fi urmat de un altul, Decretul-lege nr. 1477 din 3 aprilie 1920, prin care se desființa Comisia Centrală pentru Unificarea și Descărcarea Serviciilor(41). Comisia Regională de la Cluj va avea drept președinte, potrivit Decretului regal nr. 1537 din 8 aprilie 1920, pe dr. Ioan Suciu(42) care devenea persoana numărul unu a Transilvaniei în plan administrativ. Conducerea sa a fost de scurtă durată din cauza politicii de la București care dorea să urgenteze unificarea:

 „[…] toți funcționarii trimiși în Transilvania de /către/ vechiul Regat pentru a face legătura între Transilvania și guvernul central se erijaseră ca mari oameni de guvernare și voiau să supună Transilvania sub conducerea lor cu titlul că ei fac unificarea, deși se dovediseră lipsiți de cultura juridică superioară a lui Suciu și a colaboratorilor săi, luați dintre oamenii transilvăneni. Suciu le spunea: da, da, unificare, dar nu cum îl taie capul pe fi ecare, căci asta ar însemna «unificare cu furca», la ceea ce el nu se preta.”(43)

 În posturile ocupate în administrație, a știut să-și folosească armele pe care le avea la îndemână: inteligența, logica argumentației și soluțiile date la vastitatea de probleme ce trebuiau rezolvate. Meritele îi vor fi recunoscute în anul 1922, când deținea funcția de șef al Serviciului contencios Cluj, în Ministerul Agriculturii și Domeniilor, fiindu-i conferit Ordinul „Coroana României”, în grad de ofițer(44).

 După Unire, traseul vieții sale va cuprinde suficiente deziluzii politice, așa cum vor trăi și alți fruntași ardeleni. Deși n-au fost subapreciați de contemporani, după 1918, oamenii generației memorandiste sau în legătură cu generația memorandistă, ca Vasile Lucaciu, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Ioan Suciu și alții, atât cât au trăit, au fost împinși un pas în spate și au rămas pe poziția a doua, cu roluri mai mult sau mai puțin importante. Nu au lipsit nici atacurile din presă la adresa fostului deputat:

 „Dar ne-a fost dat să avem și noi, și să se înmulțească dela o vreme încoace bătrânii senili cari își cântă palinodia lor și spurcă un trecut frumos, pentru care ei însiși în primul rând ar trebui să aibă mai mult respect, ca să poată pretinde să-i respectăm și noi bătrânețele. Astfel de gânduri și sentimente m’au recercat, când am cetit broșura, pamfletistă a dlui dr. Ioan Suciu Arădanii și Partidul național român, care prea-mărește pe noul său șef, Vasile Goldiș, și pe sine însuși, batjocorind partidul național și pe conducătorii lui din trecut și din prezent.

 Vrând să facă a se crede, că arădanii și bănățenii se aflau și în trecut în desacord cu ardelenii, actuala mișcare goldistă ar fi numai o continuare a frământărilor din trecut și reluarea conducerii efective a partidului național din mănile […]

 Suciu a avut în evoluarea sa o linie oablă și crescândă, până în 1920. Tot cu ce se mândrește, cade în acest răstimp: fost deputat în parlamentul ungar, fost ministru/ organizatorul reg. Horia, ca să amintim numai cele mai luminoase puncte, asupra cărora stăruie și D-sa. De atunci încoace nimic de remarcat, ci numai de retăcut! L-am văzut pe rând trecut la avere’scani, apoi la țărăniști, ca să revină iar la partidul național al fripturiștilor. Pe semne a avut oareșcareva mustrări-de conștiință și s’a bucurat că poate reveni Ia o pseudo-matcă.

 Nu cred că ar exista o mai tristă figură, căruia soartea batjocoritoare i-ar fi rezervat atâtea surprize și l-ar fi corecționat mai aspru.

 Dânsul era doar președintele faimoasei Comisiuni de unificare ca la scurt timp să-l vedem la antipod, în contra unificării cu furca, O/ele păcate și crudă răsbunare. Iar mai nou, l’am văzut pe lista senatorială a județului Arad, alăturea cu mâncătorul de valahi, Barabás Bila, în contra căruia ducea pe vremuri acele lupte frumoase congregaționale cari iau făcut cinste atunci, cu acel Barabás, care nu numai atunci pe vremurile urgiei maghiare, i-a amenințat și insultat încât inimosul său șef, Goldiș a leșinat, dar care și acum, în aceeași propagandă pentru scaunul senatorial al României-Mari, a batjocorit în modul cel mai trivial neamul românesc. E drept că din motive electorale nu s’a referit la scumpii noștri bănățeni, ci numai la iobagii puturoși din Basarabia, de cari noi ardelenii am fi mai apropiați. Poate că aceasta-i servește de consolare și aceasta va fi cauza că nu va cere invalidarea soțului de pe lista senatorială. Un astfel de om sucit, n’are dreptul să-și ia aere de purificator și să facă aspre imputări tinerimei române. Ar trebui să se cufunde în neantul tăcerii și al remușcării.”(45)

 Ioan Suciu rămâne în Cluj până în 1929, în calitate de președinte al Baroului de avocați Cluj. Bun cunoscător al problemei unificării, depozitarul unei cuprinzătoare culturi juridice, el militează intens pentru o unificare juridică moderată. Intră astfel în conflict cu Constantin Hamangiu, adeptul unificării rapide și integrale, dar și al desființării notariatului public. Privind retrospectiv, trebuie să remarcăm că instituția notarilor publici, care își căuta locul cuvenit în arhitectura justiției române, atrăgea opinii diferite în Transilvania și Vechiul Regat, alimentate de o serie de teorii mai mult sau mai puțin obiective. Cert este că, după cum remarca August Ottenbreit: „în Vechiul Regat, lumea nu știe ce este notarul public.”(46)

 Drept argument, Suciu publică în Revista juridică din Cluj (1927 – 1928) pe care o conducea un important studiu referitor la această chestiune în care arată dezavantajele unei unificări radicale, care, în situația de atunci, ar fi răsturnat raporturile de drept existente în Ardeal. Singurul său contact cu politica activă, în acest interval, este trecerea sa prin Parlamentul României, fiind ales senator de Arad.

 Revine în Arad în 1930, dar de această dată la Chișineu-Criș, unde își va deschide un birou notarial. Reîntoarcerea în profesia de notar public nu a fost însă lipsită de incidente, după cum amintea judecătorul Marta:

 „Cât timp a stat în Cluj în calitate de decan, sau și numai ca advocat, nu știu. Dar după câțiva ani m-a cercetat în Timișoara, unde /eu/ din 13 mai 1921 îndeplineam slujba de prim-președinte al Curții de Apel. [Ioan Suciu] era certat încă din 1920 cu partidul național, mai bine zis cu Iuliu Maniu. [Ioan Suciu] trecuse la [Partidul Poporului al lui] Averescu, dar activa fără mare ispravă până nu s-a certat și cu averescanii.

 [El] venisă la Timișoara și Caransebeș cu rugăminte către episcopul Miron Cristea să-l ajute a fi numit notar public în Timișoara spre a-și vedea asigurată viața ce se înclina cătră bătrînețe și era lipsit de câștig. Episcopul [Miron] Cristea însă sprijinise apoi, la acest post, nu pe Suciu ci pe soțul nepoatei lui. Așa că un mic advocat dar cu bună proptă i-a trecut înaintea marelui naționalist și om de seamă al neamului, cu merite neperitoare pentru neam (între altele: /în perioada neo activismului politic parlamentar românesc/ alegerea de deputat în Beiuș a lui Vasile Lucaciu, iar în Lugoj a protopopului Dr. Gh/eorghe/ Popovici în parlamentul ungar cu program național românesc). Dar (că) episcopul Cristea totuși l-a sprijinit [sic!], adresându-se guvernului Maniu, că «nu înțelege să i se facă greutăți lui S/uciu/ de a obținea numirea într-un oarecare post de notar». Reflectase astfel [după acest episod] la postul de notar în comuna Ciacova din Banat, dar și de aici a fost respins căci a fost numit Dr. Ștefan Rozvan, omul lui Alex. Vaida-Voevod. În fine, tot în urma sprijinului lui Miron Cristea, a fost numit la Chișineu Criș ca notar. Partidul național, mai bine zis /Iuliu/ Maniu, nu putea tolera numirea lui /Ioan/ Suciu. Și a trimis un magistrat de la Curtea de Casație să cerceteze «afacerea numirei lui Suciu de notar, în special, dacă a fost numit în baza unui concurs publicat în ‘Monitorul Ofi cial’ ». Consilierul cercetător [care] nu cunoștea /f. 7/ legea notarilor mi se adresă să-i dau informațiunea precisă a modului cum e reglementată o astfel de numire. Eu o cunoșteam. Căci cunoșteam legea XXXV din 1874 a notarilor, care nu cerea publicarea concursului. Și [astfel] numirea era validă dacă aceasta a fost recomandată de Camera notarilor din circumscripția cu vacanța de notar(47). Eu bucuros de situația fostului meu șef de odinioară în postul ce-l avea fără greș de formă, i-am recomandat consilierului cercetător să raporteze că totul e în regulă și numirea e inatacabilă.”(48)

 Înconjurat la Chișineu-Criș de respectul și dragostea locuitorilor care îl alintau cu titlul de părinte, dând sfaturi și îndrumări administrației locale, „și-a petrecut tihnit, netulburat de nimeni, restul vieții, conducându-și până la adânci bătrâneți biroul de notar public”(49). Exponent al serviciului public al autentificării actelor voluntare, titular al unei magistraturi de prevenție, garant al echilibrului contractual – și deci al unui sector esențial al păcii sociale, prin caracterul obiectiv și imparțial al activității depuse –, Ioan Suciu s-a bucurat în calitatea de notar public de un respect deosebit în rândul populației care i-a încredințat o mare parte din afacerile ei de drept nelitigios.

 În devenirea pentru sine și idealul de emancipare al poporului român se înscriu și funcțiile pe care Ioan Suciu le-a deținut în ultima perioadă a vieții: președinte al Frăției Ortodoxe Române din Chișineu-Criș, președinte al Corpului Pompierilor Voluntari din Chișineu-Criș (22 februarie 1933), președinte al Comitetului Ocrotirilor Sociale din cadrul Prefecturii Județului Arad (1935), președinte al Biroului Consiliului Județean (din 17 iulie 1934), președinte de onoare al Ligii Antirevizioniste – Secția Arad (1933), precum și cea de președinte al Cercului Cultural ASTRA din Chișineu-Criș din care va demisiona în anul 1937, forțat de boală. Funcțiile de președinte de onoare al Asociației Comercianților din Chișineu-Criș (februarie 1935), dar și cea de membru al Consiliului Comunal din Chișineu-Crișei întregesc tabloul unui spirit dinamic, integrat activ în viața micuței urbe.

 Ioan Suciu a încercat în ultimii ani din viață să obțină aprobarea pentru realizarea unui bust al lui Mircea V. Stănescu, pentru a comemora 50 de ani de la moartea sa. Autoritățile din Arad nu se lăsau însă ușor convinse, iar, pentru a grăbi lucrurile, Ioan Suciu a oferit personal o donație de 5.000 de lei. Datorită lui, în fața clădirii Palatului Cultural din Arad, există astăzi busturile a trei dintre arădenii care s-au implicat în lupta românilor pentru obținerea drepturilor naționale: Gheorghe Popa de Teiuș (1826 – 1867), Mircea Vasile Stănescu (1837 – 1888) și Ioan Russu Șirianu (1864 – 1909).

 De numele lui Ioan Suciu se leagă și primele festivități importante din Chișineu-Criș destinate zilei de 1 Decembrie. În anul 1936, din inițiativa notarului public, cu sprijinul bisericii din localitate și al ASTREI și cu participarea școlilor și a asociațiilor culturale, s-a hotărât organizarea unei adunări cu scopul de a reînvia conștiința națională a poporului, tradiția sărbătoririi Unirii într-un cadru amplu, așa cum se întâmpla odinioară. Se pare că toate aceste eforturi au avut efectul scontat. În data de 1 decembrie 1936, în fața statuii din Chișineu- Criș a lui Mihai Viteazul, s-au strâns în jur de 10.000 de oameni, care au participat mai întâi la un serviciu religios oficiat de Petru Marșieu, asistat de 20 de preoți. Au urmat cântecele interpretate de Corul Lyra din Beiuș, defi larea unui corp de pompieri și cuvântul de deschidere ținut de Ioan Suciu. După dispariția lui Ioan Suciu, Chișineu- Criș a mai găzduit și alte aniversări ale zilei de 1 Decembrie, care însă nu au mai depășit amploarea unor manifestări obișnuite din lumea satelor. Cu toate că era bolnav, a continuat să muncească până la epuizare, refuzând să se îngrijească de propria persoană. Se stinge din viață la 12 martie 1939, la Chișineu-Criș, în urma unui atac de cord, pe un fond gripal, la vârsta de 78 de ani. Guvernul hotărăște să-l înmormânteze cu funeralii naționale la Arad(50). La 16 martie 1939, lângă catafalcul ridicat în aula Palatului Cultural, reprezentantul regelui Carol al II-lea, reprezentanții guvernului, rezidentul regal al Ținutului Timiș, dr. Alexandru Marta, reprezentanții ASTRA, ai comunei natale Șiștarovăț, ai Frontului Renașterii Naționale, în al cărui consiliu intrase, ai Camerei Notarilor Publici, președintele Asociației Foștilor Întemnițați Politici din cursul Războiului de Reîntregire, reprezentantul Regimentului „Horia” și-au adus ultimul omagiu.

 „Plecarea lui Ioan Suciu a fost ca un splendid crepuscul de soare, după care, în urma lui s’a așternut un văl de umbră și o mare întrebare pornită din îndemnul său mut, de dincolo de mormânt: «[…] vrednică vei fi , generație nouă, de asemenea înaintași? Și vrednică vei fi tu, nouă generație, să tai pârtie de strălucire românească prin acest veac plin de zguduiri, zădărind o epocă nouă și minunată, așa cum nouă și minunată a fost epoca lui Ioan Suciu?»  […]” (51)

 Supraviețuirea lui Ioan Suciu, dincolo de granița contemporaneității, a luat și forma concretă a pietrei, în care a fost turnată imaginea lui, prin solicitudinea generoasă a arădenilor, care au înțeles astfel să dea expresie durabilă sentimentului de gratitudine românească față de unul dintre cei mai aprigi luptători pentru Unire. 

---

1 La început a fost unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), ulterior unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918), iar în final unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Țara Mamă (1 decembrie 1918). Cele trei acte de unifi care formează împreună Marea Unire de la 1918.

 2 Vasile Goldiș (n. 12 noiembrie 1862, Mocirla, azi Vasile Goldiș, Arad – d. 10 februarie 1934, Arad) a fost un pedagog, om politic, membru de onoare (1919) al Academiei Române. La 1 decembrie 1918 Vasile Goldiș a rostit la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia un discurs în care a relevat inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare și necesitatea unirii Transilvaniei cu România. Începând cu 2 decembrie 1918 a fost ministru al instrucțiunii publice în Consiliul Dirigent de la Sibiu, funcție pe care a exercitat-o până la 17 decembrie 1918, când a fost numit ministru fără portofoliu în guvernul central de la București. În perioada interbelică, Vasile Goldiș a făcut parte din guvernele de la București conduse de I.C. Brătianu (1918 – 1919), Artur Văitoianu (1919 – 1920), Alexandru Averescu (1920 – 1926) și a fost ales deputat al Partidului Național Român în circumscripțiile Radna (1919), Pecica și Ineu (1922).

 3 Vasile Goldiș, Discursuri rostite în preajma Unirii (coord. Vasile Popeangă), 1992, p. 21.

 4 Se pare că familia tatălui era originară din Oltenia și se numea Văcărescu, numele de Suciu provenind de la străbunicul său dinspre tată, care învățase meșteșugul cojocăritului.

 5 Comună în județul Arad în care s-a născut și Sever Bocu (1874 – 1951), politician, economist, ziarist, redactor la ziarul Tribuna din Arad, unul dintre fruntașii Partidului Național Român, ulterior Partidul Național Țărănesc, deputat reprezentant al Banatului, apoi ministru în guvernul lui Iuliu Maniu.

 6 A mai avut un frate mai mic – Iustin, care va ajunge arhimandrit, și o soră – Victoria, căsătorită la Radna (Lipova) cu dr. Vasile Avramescu.

 7 Înfi ințată la Arad, în anul 1812, Preparandia Română a fost prima școală pedagogică românească.

 8 Apud [Alexandru Marta], „Un manuscris inedit. Amintiri din prietenia mea cu Dr. Ioan Suciu din Șiștaroveț, fost ministru și apoi notar public în Chișineu-Criș” în Rodica Colta, Ion Traia, Dorn Sinaci, Căprioara: monografi e, Mirador, Arad, 2011, p. 261.

 9 A fost un avocat, publicist, culegător de folclor, scriitor și politician român, militant al mișcării de eliberare națională a românilor din Transilvania. În cabinetul său își vor face stagiul, pe lângă Ioan Suciu, Ioan Slavici și Francisc Hossu Longin.

 10 Ioan Suciu, Despre Mircea Vasile Stănescu, Tipografia Românească, Timișoara, 1939, p. 6.

 11 Idem, Arădanii și Partidul Național Român, adevăruri istorice, reamintiri de interes național-istoric, Tipografia Diecezana, Arad, 1926, p. 12.

 12 Ioan Sabaslău, Amintiri de la Societatea „Petru Maior”. Conferință ținută la Palatul Cultural din Arad, Tipografia Diecezana, Arad, 1920, p. 1.

 13 Organizarea profesiei era stabilită prin Legea nr. XXXIV din 4 decembrie 1874 în materia practicării avocaturii și oferea posibilitatea organizării avocaților într-un corp propriu, cu organe de conducere proprii, și stabilea condițiile ce trebuiau îndeplinite pentru a dobândi calitatea de avocat: cetățenia maghiară, domiciliul în raza de activitate a camerei (viitorul barou), diploma de absolvent al unei facultăți de drept, trecerea unui examen de capacitate organizat la Budapesta și Târgu Mureș. Potrivit legii, existau la acea dată avocați defi nitivi, avocați stagiari (care trebuiau să își efectueze stagiul în biroul unui avocat defi nitiv), precum și candidați de avocați (care nu aveau voie să facă lucrări juridice în nume propriu, ci doar în numele unui avocat defi nitiv, care își asuma răspunderea pentru respectivele lucrări). Tinerii avocați își făceau stagiatura în birourile unor avocați mai în vârstă, cu un prestigiu profesional deja bine consolidat.

 14 „Calendarul poporului pe anul 1898ˮ, XIII (1897), Sibiu, p. 97.

 15 Ioan Suciu, Din zilele de proces, Tipografia Diecezana, Arad, 1911, p. 4.

 16 După desființarea Consiliului Dirigent (4 aprilie 1920), Alexandru Marta a fost prim-președinte la Curțile de Apel din Oradea, pentru scurt timp, și Timișoara (inițial consilier), rămânând în funcție până în august 1938. În perioada 13 august 1938 – 20 septembrie 1940 a fost rezident regal al ținutului Timiș.

 17 Apud [Alexandru Marta], „Un manuscris inedit. Amintiri din …”, loc. cit., p. 259 – 260.

 18 Ibidem.

 19 L-a și găsit în fiul notarului public Dimitrie Bonciu din Arad, membru fondator și președinte al Camerei Notarilor Regali din Arad, fost deputat în parlamentul maghiar.

 20 Eugen Ionel Suciu, după terminarea Facultății de Medicină la Budapesta, s-a stabilit la Timișoara, unde a devenit medic radiolog.

 21 Din această căsătorie a avut un fiu, Viorel Iordache Suciu, redactor la Agenția de Presă RADOR, și o fiică, Valeria Maria, care a decedat în anul 1910, la vârsta de 9 luni (în Foaia Poporului, nr. 13, 1910).

 22 Palatul Suciu este o clădire sobră și elegantă, proiectată cu demisol, parter, două etaje și mansardă, având ornamente geometrice îmbinate cu cărămidă aparentă și metope cu scene religioase.

 23 Tribuna, nr. 32, 1905, Arad, p. 3.

 24 Românul a reprezentat pentru câțiva ani unul dintre principalele instrumente de luptă pentru păstrarea identității naționale a românilor ardeleni.

 25 Românul, nr. 18, 1912, Arad.

 26 Ioan Suciu, Arădanii și Partidul Național Român…, ed. cit., p. 24.

 27 Tribuna, nr. 37, Arad, 1904, p. 1.

 28 Ibidem.

 29 Ștefan Cicio-Pop (n. 1 aprilie 1865, Șigău, Cluj – d. 16 februarie 1934, Conop, Arad) a fost jurist și om politic român, membru al PNR și mai apoi al PNȚ, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent, deținând portofoliul Apărării.

 30 Alexandru Roz, Aradul – cetatea Marii Uniri, Mirton, Timișoara, 1993, p. 49 – 52.

 31 T.V. Păcățian, Cartea de Aur sau luptele politice naționale ale românilor de sub coroana maghiară, vol. III, Sibiu, 1915, p. 205.

 32 Nicolae Roșuț, „Activitatea politică a deputaților arădeni între 1905-1918”, în Ziridava, IX/1979, p. 232.

 33 Tribuna, nr. 188, Arad, 1908, p. 1.

 34 A se vedea Ioan Suciu, Scrisoare deschisă către alegătorii Români din cercul electoral al Boroșineului adresată lor de către dr. Ioan Suciu, Tipografia Diecezana ort. rom., Arad, 1910.

 35 Apud Doru Bogdan, „Dr. Ioan Suciu: părinte al patriei”, în Viața Arădeană, Arad, 1999, p. 69.

 36 Se ocupa cu redactarea actelor autentice și învestirea unui act privat cu caracterul unui act autentic; redactarea de testamente; eliberarea de adeverințe: certifi carea copiilor după acte și a extraselor din registrele comerciale; legalizarea de traduceri în limbile pentru care avea autorizație de la Ministerul de Justiție; legalizarea semnăturilor; darea datei certe; legalizarea hotărârilor aduse în adunările generale sau în consiliile de administrație ale societăților pe acțiuni ori în alte reuniuni; certifi carea unor acte și fapte cu urmări juridice, petrecute în fața notarului public; notifi cări, somații; certifi carea conținutului unui comunicat, al unei scrisori sau telegrame și a faptului că actele au fost transmise; protestarea polițelor, cecurilor și a altor efecte comerciale; păstrarea documentelor, titlurilor de împrumut, polițelor și testamentelor mistice; primirea, provizorie, de bani, efecte publice de credit și alte efecte de valoare, în scopul de a fi predate unui terț sau unei autorități; procedura în cauzele succesorale; îndeplinirea unor delegații primite de la judecătorii și instanțele tutelare; deținea și o atribuție de reprezentare limitată a părților, fi ind îndreptățit să înainteze autorităților în general, iar instanțelor judecătorești numai în cauze extraprocesuale, cereri în numele mandanților săi, fi ind dator să semneze cu mână proprie fi ecare cerere.

 37 Teodor Mihali, Oamenii noștri politici. Discurs la Alba Iulia, Cluj, 1928, p. 3.

 38 Ioan Scurtu, Alba Iulia. 1 Decembrie 1918, Sport-Turism, București, 1988, p. 75 – 76.

 39 Apud [Alexandru Marta], „Un manuscris inedit. Amintiri din …”, loc. cit., p. 264.

 40 Gheorghe Iancu, Contribuția Consiliului Dirigent la consolidarea statului național unitar român,1918-1920, Dacia, Cluj- Napoca, 1985, p. 305.

 41 Monitorul Oficial, nr. 4 din 4 aprilie 1920.

 42 Gazeta Oficială a Comisiei Regionale de Unificare Cluj, nr. 15 din 3 iulie 1920; deține această calitate până când demisionează și este înlocuit prin Decretul regal nr. 2725 din 26 iunie 1920.

 43 Apud [Alexandru Marta], „Un manuscris inedit. Amintiri din …”, loc. cit., p. 266.

 44 Ordinul Coroana României a fost instituit în anul 1881 de către regele Carol I, fiind conferit militarilor și civililor pentru servicii deosebite aduse statului român. Ordinul cuprinde cinci grade: mari cruci, mari ofițeri, comandori, ofițeri și cavaleri.

 45 „Câmpeanul, O tristă figură” în Chemarea, I (4 iulie 1926), nr. 10, Cluj, p. 3.

 46 August Ottenbreit, „Notarul public în România Mare”, în Adevărul, XLV (1932), nr. 14745, p. 5.

 47 În conformitate cu prevederile paragrafului 6 din Legea nr. XXXV/1874, postul de notar public se obținea în urma unui concurs și a unei cereri avizate de Camera Notarilor Publici, dar, în practică, până în anul 1928, în Transilvania, niciun post de notar public nu se va ocupa pe baza unei examinări prealabile a cererii candidatului, iar avizul va fi solicitat doar sporadic. Motivațiile erau dispozițiile Decretului nr. I al Consiliului Dirigent, care implicit suspendase cerințele referitoare la formalitățile de numire în posturile de notar public.

 48 Apud [Alexandru Marta], „Un manuscris inedit. Amintiri din …”, loc. cit., p. 267 – 268.

 49 Apud Mircea T. Bandu, „Dr. Ioan Suciu”, în Luceafărul, revista regionalei bănățene a Astrei, anul V, seria II, nr. 10 – 12, Timișoara, Institutul de Arte Grafice „Tipografia Românească”, p. 22.

 50 Este înmormântat la Arad, în cimitirul „Eternitatea”, alături de Ștefan Cicio-Pop și Vasile Goldiș.

 51 Apud Mircea T. Bandu, loc. cit., p. 20.