Rezumat:

Pe durata executării contractului de fiducie, fiduciarului i-a încetat  calitatea de notar, ceea ce atrage încetarea de drept a fiduciei. Acceptarea calității de beneficiar de către un terț trebuia să aibă loc înainte de încetarea contractului. Din convenția de încetare a fiduciei această împrejurare nu rezultă, astfel că transmiterea dreptului de proprietate, a celorlalte drepturi și a obligațiilor rezultate din contractul de fiducie nu se poate realiza către beneficiar, ci doar la constituitor.Dacă beneficiar este constituitorul, fiducia poate fi denunțată pe tot parcursul contractului. Doar dacă beneficiar este un terț sau fiduciarul, dreptul de denunțare unilaterală a contractului de către constituitor încetează la momentul când i se aduce la cunoștință că a avut loc  acceptarea. Contractul de fiducie se aseamănă cu stipulația pentru altul, dar între cele două reglementări există și deosebiri notabile: dacă beneficiarul nu trebuie să accepte în mod expres stipulația făcută în favoarea sa, în cadrul fiduciei constituite în scop de gratificare a terțului beneficiar este obligatoriu ca acceptarea acestuia să existe; în caz contrar, nu s-ar putea aplica prevederile art. 775, potrivit cărora contractul de fiducie este lovit de nulitate absolută dacă prin el se realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului.

Cuvinte-cheie: acceptarea de către beneficiar, denunțarea unilaterală a contractului, liberalitate indirectă, stipulație pentru altul, convenție de încetare a fiduciei

În anul 2017 s-a autentificat un contract de fiducie, prin care constituitorul a transmis fiduciarului, pentru nouă ani, dreptul de proprietate asupra imobilelor ce-i aparțineau, în scopul administrării lor cu puteri depline în cele mai avantajoase condiții. Calitatea de constituitor o avea o persoană fizică, necăsătorită, iar cea de fiduciar, un notar public; constituitorul a desemnat ca beneficiari ai fiduciei pe cei doi nepoți de fiu ai săi și pe mama acestora. Beneficiarii însă nu își asumaseră calitatea până în anul 2019, când a încetat calitatea de notar public a fiduciarului. La scadență, beneficiarilor urmau să li se restituie imobilele și sumele de bani rezultate în urma administrării, totodată aceștia urmând să preia și datoriile ce grevau masa fiduciară. Față de clauzele contractului și de calitatea beneficiarilor față de constituitor, această transmisiune urma să opereze animus donandi, iar nu cu titlu oneros (cum ar fi, de exemplu, în vederea executării unei obligații pe care constituitorul ar fi avut-o față de aceștia). 

Încetarea calității de notar public a fiduciarului în anul 2019 a atras după sine încetarea de drept a fiduciei; explicația rezidă în faptul că, dacă orice persoană fizică sau juridică poate fi constituitor, fiduciar nu poate să fie decât persoana fizică sau juridică prevăzută de lege.[1]

Cu toate acestea, din convenția de încetare a contractului de fiducie  încheiată în anul 2020 – în temeiul art. 1.270[2] și, am adăuga noi, al art. 1.321[3] C. civ. – nu reiese că fiducia ar fi încetat de drept la data la care fiduciarul nu a mai îndeplinit funcția de notar public, probabil pentru că această situație nu se numără printre cauzele de încetare a fiduciei prevăzute de lege[4]. Convenția de încetare a fiduciei a fost încheiată prin acordul de voință al părților din contractul de fiducie, inclusiv beneficiarii, deși nu există dovada că aceștia ar fi acceptat această calitate; prin urmare, s-a folosit o altă modalitate de încetare a contractului, și anume mutuus dissensus. În realitate însă, după cum am arătat, lipsirea de efecte a fiduciei s-a datorat pierderii, de către fiduciar, a calității de notar, care l-a pus în imposibilitate de a-și exercita în continuare puterile ce i-au fost conferite prin contract.

Legat de această problemă, se pune întrebarea dacă beneficiarii fiduciei desemnați prin contract ar fi putut să accepte această calitate după ce fiduciarul a încetat să mai fie notar, deci contractul de fiducie și-a încetat existența. Considerăm că răspunsul ar trebui să fie negativ, asumarea calității de beneficiar neputând să aibă loc decât pe durata existenței contractului.

Cu toate acestea, chiar dacă notarul căruia îi încetase funcția nu mai putea să fie fiduciar, părțile ar fi putut totuși proceda la o modificare a contractului de fiducie; astfel, prin novație obiectivă[5] fiducia s-ar fi putut transforma într-un contract de administrare a imobilelor respective, după ce acestea s-ar fi întors în patrimoniul constituitorului; contractul de administrare, supus prevederilor art. 792 și urm., ar fi permis fostului fiduciar să se ocupe în continuare cu puteri depline de administrarea bunurilor ce i-au fost încredințate de către constituitor; ca administrator deplin al imobilelor, fostul fiduciar ar fi avut dreptul, potrivit art. 801 C. civ., să procedeze chiar la înstrăinarea lor cu titlu oneros, la grevarea cu un drept real ori chiar la schimbarea destinației; de asemenea, ar fi avut dreptul să efectueze orice acte necesare sau utile, inclusiv orice formă de investiție. În speță însă, nu se poate invoca novația obiectivă, întrucât nu a avut loc stingerea obligațiilor inițiale și înlocuirea lor cu o nouă obligație; de altfel, intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică, iar novaţia nu se prezumă[6].

Trebuie să revenim la tratarea problemei dacă beneficiarii ar fi putut să accepte această calitate și după ce a încetat funcția exercitată de către fiduciar, context în care facem următoarele precizări.

Fiduciarul a devenit proprietar al bunurilor și drepturilor ce i-au fost încredințate, fiind ținut și de obligațiile ce aparțineau constituitorului, de la autentificarea contractului de fiducie. În schimb, nefăcându-se dovada acceptării de către terții beneficiari pe durata exercitării calității de fiduciar, iar după această dată contractul de fiducie încetând de drept, nu se explică din ce motiv dreptul de proprietate și celelalte drepturi și obligațiile ce-i reveneau în calitate de fiduciar s-ar transmite către beneficiari, iar nu către constituitor, ultima variantă fiind în opinia noastră cea corectă. 

Din contractul de fiducie nu reiese că persoanele desemnate ca beneficiari – toate existând la data încheierii contractului – ar fi fost obligate să accepte împreună această calitate, motiv pentru care fiecare manifestare de voință a unuia dintre ei, comunicată atât constituitorului, cât și fiduciarului, ar fi fost de natură să producă efecte la data încetării fiduciei. Dacă acceptarea ar fi avut loc, aceasta ar fi fost arătată în convenția de încetare a fiduciei, iar existența ei ar fi avut o semnificație în privința următoarelor aspecte:

(1)    Cât timp nu a fost acceptat de către beneficiar, contractul de fiducie poate fi denunţat unilateral de către constituitor [art. 789 alin. (1)]. În doctrină[7] s-a arătat că exercitarea discreţionară a dreptului de denunţare unilaterală a contractului de fiducie se poate ivi în situaţia în care aceeaşi persoană are calitate atât de constituitor, cât şi de beneficiar; în această situație, constituitorul ar putea să denunţe unilateral contractul sau să-și dea acordul cu privire la altă cauză de încetare, în calitate de beneficiar.

În opinia noastră, problema denunțării unilaterale se pune altfel: prin ipoteză trebuie să existe, în afară de constituitor și fiduciar, cel puțin un alt beneficiar, deoarece doar în această situație ar deveni relevantă acceptarea de către constituitor a calității de beneficiar (de exemplu, clauza ar suna astfel: dacă terțul nu va accepta calitatea de beneficiar, atunci eu însumi, constituitorul, voi avea această calitate); altfel, nu s-ar explica din ce motive părțile contractante ar consimți la încheierea contractului de fiducie, dar nu și-ar asuma direct și calitatea de beneficiar (a constituitorului, de exemplu). În concluzie, mecanismul analizat de autorul sus-citat ar putea să funcționeze doar dacă ar exista un terț beneficiar.  

În continuare autorul arată că în situaţia în care constituitorul fiduciei este şi beneficiar, exprimarea consimţământului său la încheierea contractului de fiducie înlătură posibilitatea ca ulterior să-l poată denunţa unilateral, întrucât consimţământul cuprinde şi acordul beneficiarului. În amenajarea contractuală, deoarece fiducia necesită formă autentică, notarul public va trebui să consilieze părţile ca acestea să înțeleagă ambele valenţe ale consimţământului constituitorului, respectiv consimţământul necesar la încheierea contractului și acordul constituitorului când acesta este și beneficiar. În cazul cumulului calităţii de fiduciar cu cea de beneficiar, fiduciarul îşi exprimă concomitent consimţământul atât pentru încheierea contractului, cât şi pentru a deveni beneficiar, cu toate că nu este obligatoriu ca exprimarea ultimului consimţământ să fie concomitent. Nimic nu interzice însă ca, la încheierea contractului de fiducie, să fie prezent chiar terțul beneficiar pentru a-și asuma ab initio această calitate.

În replică, am nuanța prevederile art. 789 care permit constituitorului să denunțe unilateral fiducia cât timp aceasta nu a fost acceptată de către beneficiar, dar după acceptare contractul de fiducie poate fi denunțat unilateral de constituitor, dar cu acordul beneficiarului sau, în lipsă, cu autorizarea instanței.

Acordul beneficiarului este necesar, în mod firesc, dacă acesta este fiduciarul sau un terț. Dacă însuși constituitorul este beneficiar, acestuia îi este permisă denunțarea unilaterală a contractului pe toată durata executării lui. Soluția seamănă cu cea din materia locațiunii, dar constituitorului i se acordă cu mai multă larghețe (față de împrejurarea că nu doar locatorul, ci și locatarul pot denunța unilateral locațiunea fără precizarea duratei)[8]; de altfel, fiducia se înscrie uneori în tiparul clasic de contract cu executare succesivă (de exemplu, fiduciarului nu i se transferă proprietatea asupra bunurilor din patrimoniul fiduciar, ci doar folosința ca drept de creanță)[9]. 

În concluzie, ex lege rezultă că fiducia poate fi denunțată unilateral oricând dacă beneficiar este constituitorul.

Referitor la obiectul contractului de fiducie, deși fiduciarului i s-au încredințat spre administrare 16 apartamente, restituirea făcută prin convenția de încetare a fiduciei a vizat doar 11 apartamente; în privința celorlalte cinci nu reiese că au fost înstrăinate de către fiduciar și, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, ce destinație au avut banii reprezentând prețul (nu rezultă nici plata de către fiduciar a unei sume de bani). Întrucât fiduciarului i s-a conferit dreptul de a înstrăina imobilele, la încetarea fiduciei ar fi fost necesar:

– să se arate ce imobile au fost înstrăinate și cu ce titlu;

– să aibă loc desocotirea între fiduciar și constituitor; 

– fiduciarul ar fi trebuit să dea socoteală în legătură cu modul în care a administrat imobilele, cum a plasat sumele de bani rezultate din înstrăinarea unora, ce cheltuieli a făcut în afara celor obișnuite (de exemplu, asigurarea facultativă a acestora);

– constituitorul trebuia să-i dea descărcare fostului fiduciar în legătură cu modul în care acesta și-a executat misiunea.

Probabil s-au îndeplinit obligațiile legale privind înregistrarea fiscală a imobilelor pe numele fiduciarului și realizarea publicității contractului, dar din convenția de încetare nu rezultă dacă aceste formalități au fost îndeplinite. Astfel, potrivit Ordinului Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 816/2020  pentru aprobarea Procedurii de înregistrare a contractelor de fiducie, de organizare şi funcţionare a Registrului central al fiduciilor, precum şi a modelului şi conţinutului formularului „Declaraţie de înregistrare a contractelor de fiducie”, la cererea fiduciarului contractul de fiducie trebuie să fie înregistrat la organul fiscal competent, în termen de o lună de la data încheierii lui. Neînregistrarea atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului de fiducie [art. 780 alin. (1) C. civ.][10]. Atunci când în masa fiduciară sunt cuprinse drepturi reale imobiliare, acestea trebuie să fie înregistrate la autorităţile administrației publice locale din raza teritorială a imobilelor; neînregistrarea lor are ca efect aceeași sancțiune, a nulității absolute[11]. 

În privința opozabilității față de terți a contractului de fiducie, aceasta operează de la data menţionării fiduciei în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare [art. 781 alin.(1) C. civ.]. În cazul drepturilor reale imobiliare, inclusiv al celor născute din garanţiile reale imobiliare, care fac parte din masa patrimonială fiduciară se instituie obligaţia înscrierii acestora în cartea funciară [art. 781 alin. (2)]; deci trebuia să se intabuleze dreptul de proprietate al fiduciarului asupra fiecărui imobil cu arătarea duratei fiduciei. De asemenea, în cartea funciară a fiecărui imobil trebuia să se noteze, conform art. 902 alin. (2) pct. 10, dreptul constituitorului de a denunța unilateral contractul (când beneficiar este constituitorul, dreptul putând fi exercitat pe toată durata fiduciei). 

Notarul public care a îndeplinit calitatea de fiduciar trebuia să îndeplinească aceste cerințe, iar notarul care a autentificat convenția de încetare trebuia să le menționeze în cuprinsul ei; s-a considerat necesar să se arate că „beneficiarii se obligă să preia și să suporte datoriile fiduciarului existente la data autentificării contractului către asociațiile de proprietari ale imobilelor în care sunt amplasate apartamentele” (s.n.), dar nu s-a făcut referire că ar exista și alte datorii, cum ar fi taxe sau impozite restante pentru imobile – mențiune necesară pentru a opera transmiterea drepturilor și obligațiilor de la fiduciar. De altfel, contopirea masei patrimoniale fiduciare în patrimoniul beneficiarului sau al constituitorului se va produce numai după plata datoriilor fiduciare[12]. De reținut că transmiterea masei patrimoniale fiduciare în sens invers, către constituitor sau beneficiar are loc în condiții similare celei de la constituirea fiduciei, în privința atât a drepturilor, cât și a datoriilor.

În fine, un alt argument ca beneficiarii din speță să fi acceptat fiducia îl constituie art. 775, care sancționează cu nulitate absolută contractul de fiducie prin care se realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului. În această ordine de idei, sunt nule gratificările realizate de constituitor prin mecanismul remiterii de datorie sau al renunțării la un drept dacă beneficiarul desemnat cu intenție de gratificare nu ar fi acceptat această calitate. În privința stipulației pentru altul, a treia formă de donație indirectă, acest mecanism s-a analizat în doctrină prin prisma asemănărilor și deosebirilor față de contractul de fiducie. 

Astfel, potrivit unei opinii[13], beneficiarul fiduciei se află într-o poziție juridică asemănătoare cu a terțului din stipulația pentru altul[14]. Chiar dacă fiducia este constituită în scopul protejării unui terț beneficiar, asemănându-se prin aceasta cu stipulația pentru altul, nu este identică cu aceasta din urmă. De exemplu, fiul constituitorului poate să fie alienat mintal sau să prezinte o dizabilitate de natură a-l priva de viața socială; constituitorul transmite fiduciarului bunurile sale de valoare, iar acesta din urmă se obligă să le administreze în interesul fiului; la încetarea fiduciei va restitui bunurile fie constituitorului, fie beneficiarului. În schimb, în cazul stipulației pentru altul, stipulantul îi transmite promitentului un bun al său, iar promitentul se obligă să plătească fiului stipulantului o rentă pe timpul vieții acestuia, fără a exista obligația să-i restituie bunul care va rămâne în proprietatea promitentului. Prin urmare, cele două instituții se diferențiază net; bunul transmis prin fiducie se întoarce în patrimoniul constituitorului, echivalent al stipulantului, se transmite în patrimoniul beneficiarului și doar excepțional ar putea să-i rămână în proprietate fiduciarului, dacă așa a dispus constituitorul; în schimb, în cazul stipulației pentru altul, proprietatea bunului se transmite de regulă către promitent. 

Într-o altă opinie[15] s-a arătat că atunci când beneficiar al fiduciei este un terț, acceptarea acestuia nu reprezintă condiție de validitate a fiduciei; acest raport juridic este caracteristic pentru mecanismul stipulației pentru altul, constituitorul având rol de stipulant, fiduciarul de promitent, iar terțul de beneficiar; fiducia însă, ca operațiune juridică distinctă, își produce pe deplin efectele între constituitor și fiduciar fără a fi necesară existența unui terț beneficiar. Odată cu intrarea în vigoare a fiduciei, dacă există terț – beneficiar, acesta devine titular al unui drept de creanță afectat de termen, împotriva fiduciarului; în schimb, până la acceptarea stipulației făcute în favoarea terțului, constituitorul poate denunța contractul de fiducie, în timp ce după acceptare contractul devine irevocabil.

În opinia noastră, contractul de fiducie îi impune terțului obligația să accepte de îndată calitatea de beneficiar, mai ales dacă îi este conferită ex animus donandi; doar după acceptarea acestei oferte de donație, beneficiarul poate să ceară ca fiducia să-și producă efecte în ceea ce-l privește. Dificultatea poate consta în faptul că uneori beneficiarul este doar determinabil, iar nu determinat. Dacă acesta nu există, acceptarea calității de beneficiar trebuie să aibă loc imediat ce s-a născut (sau dacă este persoană juridică, după ce a luat ființă). Chiar dacă dreptul de proprietate se transmite de la fiduciar către beneficiar, acceptarea trebuie să fie făcută și comunicată constituitorului ce l-a desemnat cu intenția de a-l gratifica cât timp acesta este în viață, căci trebuie să fie respectate și cerințele din materia contractului de donație încheiat între absenți.  

Ca și în cazul stipulației pentru altul, dacă terţul beneficiar nu acceptă fiducia, iar contractul încetează, ca în cazul analizat, dreptul beneficiarului este considerat a nu fi existat niciodată. Contrar prevederilor art. 1.286 alin. (2)[16], acceptarea de către terț după ce a avut loc decesul constituitorului nu este posibilă, chiar dacă fiduciarul este în viață, iar contractul de fiducie este în ființă. 

Revenind la convenția de încetare a fiduciei, nu rezultă că fiduciarul a dat constituitorului socoteală cu privire la îndeplinirea obligațiilor sale, mai ales că fiducia a încetat în condiții speciale; aceeași obligație ar fi revenit fostului fiduciar dacă beneficiarii și-ar fi acceptat calitatea; această obligație trebuia să fie executată la intervale precizate în contractul de fiducie[17], iar în lipsa stipulației, fiduciarul avea obligația să prezinte darea de seamă a gestiunii sale cel puțin o dată pe an[18].

De asemenea, din convenție nu rezultă că fiduciarul ar fi procedat la asigurarea bunurilor ce i-au fost încredințate spre administrare și nici dacă a garantat restituirea lor. Constituirea garanțiilor[19]și a asigurărilor[20] și-ar fi produs efecte mai ales în situația atipică pe care o analizăm, încetarea contractului de fiducie datorându-se pierderii acelei calități ce-l îndreptățea pe fiduciar să o exercite.

Din contract lipsind stipulațiile exprese ar fi fost totuși aplicabile dispozițiile art. 824 potrivit cărora: „(1) Chiar în absenţa unei obligaţii stabilite prin lege, prin actul constitutiv sau prin înţelegerea părţilor ori prin hotărâre judecătorească, administratorul poate asigura bunurile încredinţate împotriva riscurilor obişnuite, precum furtul sau incendiul, pe cheltuiala beneficiarului sau a patrimoniului fiduciar. (2) Administratorul poate subscrie, totodată, o poliţă de asigurare profesională pentru buna executare a obligaţiilor sale. (3) Cheltuielile prilejuite de asigurarea prevăzută la alin. (2) sunt în sarcina beneficiarului sau ale patrimoniului fiduciar, în cazul în care administrarea este efectuată cu titlu gratuit.”În speță, administrarea fiind cu titlu oneros, aceste măsuri cădeau în sarcina fiduciarului. Această soluție transpare și din Ordinul ministrului justiției nr. 2.333/C/2013 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, care la art. 182 precizează că nu intră în categoria riscurilor asigurate de Casa de Asigurări activităţile desfăşurate de notarii publici în calitate de fiduciari şi/sau lichidatori desemnaţi de părţi; prin urmare, în cazul notarului-fiduciar, aducerea unui fideiusor nu ar fi constituit o garanție suficientă, ci trebuia ca fiduciarul însuși să încheie un contract cu o societate de asigurări ce pune acest produs la dispoziția clienților, în scopul unei eventuale răspunderi. În concluzie, încetarea calității de notar a fiduciarului a avut ca efect și încetarea contractului de fiducie; ar fi fost necesar ca fostul fiduciar să ia de îndată măsuri pentru transmiterea către constituitor a masei fiduciare. Beneficiarii nu puteau să devină proprietari ai bunurilor transmise de constituitor către fiduciar, din moment ce nu acceptaseră această calitate înainte ca notarului să-i înceteze calitatea de fiduciar.

---

[1] Art. 776 alin. (2) și (3) C. civ. dispune: „(2) Pot avea calitatea de fiduciari în acest contract numai instituţiile de credit, societăţile de investiţii şi de administrare a investiţiilor, societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate. (3) De asemenea, pot avea calitatea de fiduciari notarii publici şi avocaţii, indiferent de forma de exercitare a profesiei.”

[2] Art. 1.270 alin. (2) C. civ. prevede: „(2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.”

[3] Art. 1.321 C. civ. arată: „Contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege.” (s.n.)

[4] Art. 790 C. civ. referitor la încetarea contractului de fiducie prevede:„(1) Contractul de fiducie încetează prin împlinirea termenului sau prin realizarea scopului urmărit când aceasta intervine înainte de împlinirea termenului. (2) El încetează, de asemenea, în cazul în care toţi beneficiarii renunţă la fiducie, iar în contract nu s-a precizat cum vor continua raporturile fiduciare într-o asemenea situaţie. Declaraţiile de renunţare sunt supuse aceloraşi formalităţi de înregistrare ca şi contractul de fiducie. Încetarea se produce la data finalizării formalităţilor de înregistrare pentru ultima declaraţie de renunţare. (3) Contractul de fiducie încetează şi în momentul în care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului sau în momentul în care se produc, potrivit legii, efectele reorganizării persoanei juridice.”

[5] Art.1609 alin.(1) din Codul civil dispune:” novaţia are loc atunci când debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială”.

[6] Așa cum prevede art.1610 din Codul civil

[7] David-Domiţian Bolduţ, „Fiducia – operaţiune juridică insolită în dreptul românesc (I)”,în Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 9/2014, https://sintact.ro/#/publication/151009138?keyword=acceptarea%20fiduciei%20de%20c%C4%83tre%20beneficiari&cm=SREST

[8] Art. 1.816 alin. (1) C. civ. prevede: „(1) Dacă locaţiunea a fost făcută fără determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare.”

[9] Art. 1.276 alin. (2) C. civ. prevede: „(2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare.” (s.n.) Art. 1.277 C. civ. dispune: „Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă.”

[10] Reiese totuși că există o înregistrare la ANAF a contractului fără să se precizeze în ce constă aceasta.

[11] Așa cum prevede art. 780 alin. (2) C. civ.

[12] Așa cum prevedeart. 791 alin. (2) C. civ.

[13] Bujorel Florea, „Unele observații asupra contractului de fiducie astfel cum este reglementat în noul Cod civil”, în Dreptul, nr. 8/2013, p. 63 și p. 66 – 67.

[14] Art. 1.284 și urm. C. civ. 

[15] D. Chirică, „Fiducia în Noul Cod civil”, în Noile coduri ale României. Studii și cercetări juridice, Universul Juridic, București, 2011, p. 194.

[16] Art. 1.286 alin. (2) C. civ. dispune: „(2) Stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent. Stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului sau al promitentului.”

[17] Potrivit art. 783 C. civ.

[18] Așa cum prevede art. 842 C. civ.

[19] De exemplu, obligația asumată de către un fideiusor de a răspunde pentru restituirea imobilelor sau a sumelor de bani rezultate din administrarea lor.

[20] Potrivit art. 818 și urm. C. civ., fiduciarului îi revin obligațiile administratorului bunurilor altuia.