Rezumat:

Dreptul la moștenire este un drept fundamental, ce protejează subiectul, „conservând” patrimoniul unei generații întregi, drept ce se materializează în certificatul de moștenitor, după acceptarea succesiunii, aspect ce conferă acestuia o importanță incontestabilă, cu atât mai mult cu cât, astăzi, este folosit ca titlu de proprietate, bucurându-se de o forță probantă superioară, ce face dovada tuturor drepturilor cuprinse în acesta.

Cuvinte-cheie: certificat de moștenitor, forță probantă, titlu de proprietate, act declarativ, jurisdicție voluntară, caracter convențional

Se poate afirma că dreptul la moștenire a rămas aproape intact; în ciuda numeroaselor schimbări din viața socială, acesta s-a manifestat încă din comuna primitivă, deși pe atunci proprietatea privată nu era cunoscută încă; exista, însă, numai o „stăpânire” exercitată asupra uneltelor. În societatea actuală, fundamentată pe dreptul de proprietate privată, drepturile și obligațiile ce formează patrimoniul nu se pot stinge prin moartea proprietarului, trebuie „prelungite”, astfel cum se regăsesc la momentul deschiderii succesiunii, dincolo de moartea acestuia, trecând mai departe la „continuatorii patrimoniului defunctului” (Hereditas nihil aliud est, dum succesio in universum jus quod defunctus habu erit[1]).Cu atât mai mult, este important și util pentru succesibili ca transmisiunea postumă a patrimoniului defunctului să fie eficientă, facilă, iar actul care atestă această transmitere într-o manieră rapidă și necontencioasă este certificatul de moștenitor.

Noțiunea și natura juridică a certificatului de moștenitor

Certificatul de moștenitor reprezintă actul eliberat de către notarul public la finalizarea procedurii succesorale notariale, de regulă, ca urmare a dezbaterilor necontencioase, pe baza încheierii finale, acesta făcând dovada calității de moștenitor, a drepturilor și a obligațiilor care fac parte din patrimoniul succesoral, precum și a cotei ce revine fiecărui succesor în parte. Conținutul certificatului de moștenitor cuprinde constatările din încheierea finală cu privire la masa succesorală, numărul, respectiv calitatea moștenitorilor și cotele ce revin fiecăruia din patrimoniul defunctului, astfel cum este reglementat prin art. 116 alineatul (1) din Legea nr. 36/1995 republicată.

Ținând seama de faptul că natura juridică a certificatului de moștenitor a fost deseori pusă sub semnul îndoielii, cu atât mai mult cu cât pe planul dreptului internațional nu există încă o soluție unitară, mai exact nu putem găsi un corespondent similar; de exemplu, potrivit procedurii succesorale a provinciei Québec și a dreptului italian, procedura succesorală este privită ca o procedură de lichidare a patrimoniului, procedură efectuată cu asistența notarului; în dreptul francez, dovada calității de moștenitor se face cu așa-numitul act de notorietate, întocmit fie de către notar, fie de către grefierul șef al tribunalului unde succesiunea a fost deschisă, așadar moștenitorii desemnați prin actul de notorietate sunt considerați ca fiind detentori ai bunurilor succesiunii în raport cu terții.

Prima opinie cu privire la natura juridică afirmă susținut faptul că certificatul de moștenitor are caracter convențional, acesta fiind eliberat în baza încheierii finale, care reprezintă acordul de voințe al moștenitorilor, astfel dobândind valoarea de înscris constatator al unei convenții. Încheierea finală reprezintă actul prin care se finalizează procedura succesorală, având forța probantă a înscrisului autentic. Aceasta cuprinde constatările notarului public efectuate în urma probelor administrate în cauză și, de asemenea, modul în care notarul public aplică dispozițiile legale cu privire la stabilirea clasei și a numărului moștenitorilor pe baza principiilor devoluțiunii, apreciază valabilitatea testamentelor, aplică instituția reprezentării, a retransmiterii, a rezervei succesorale și a cotității disponibile, a raportului donațiilor, respectiv a reducerii liberalităților excesive, compunerea masei succesorale și stabilirea cotelor. Spre deosebire de încheierea finală, certificatul de moștenitor nu cuprinde semnăturile moștenitorilor, acesta este format din mențiuni cu privire la modalitatea prin care a fost stabilită întinderea drepturilor succesorale (astfel fiind, natura juridică convențională o are mai degrabă încheierea finală, iar nu certificatul de moștenitor, câtă vreme acesta este semnat numai de către notar).

O altă opinie nu neagă caracterul convențional, însă susține faptul că acesta este mai mult decât o convenție, mai exact arătând că, într-adevăr, cuprinsul certificatului de moștenitor se bazează în cea mai mare parte pe convenția sau declarațiile moștenitorilor, dar acesta ar putea avea o altă natură decât convenția pe care o conține întrucât nu orice act care conține o convenție are el însuși o natură convențională, de exemplu hotărârea de expedient, care deși conține în dispozitivul său o tranzacție, își păstrează natura sa de act jurisdicțional.

O a treia opinie, fiind considerată cea mai potrivită, este cea care susține faptul că certificatul de moștenitor reprezintă un act de jurisdicție voluntară. Plecând de la ideea că întreaga procedură succesorală este o procedură necontencioasă, așa cum este supranumit notarul în doctrina străină Richter im Vorfeld, adică un magistrat în justiția preventivă, notarul care semnează, singur, certificatul de moștenitor se comportă ca un judecător în justiția necontencioasă. Astfel, certificatul de moștenitor este un act de putere, cu caracter oficial, executoriu și irevocabil, asupra căruia nici notarul, dar nici moștenitorii, în principiu, nu mai pot reveni.

În concluzie, încheierea finală este un act ce are natura juridică a unei convenții, iar certificatul de moștenitor are natura unui act de jurisdicție voluntară.

O situație controversată este întâlnită în cazul eliberării certificatului de moștenitor pe baza unei hotărâri judecătorești, astfel acesta nu poate fi considerat ca având o natură convențională, întrucât la baza acestuia nu mai stă încheierea finală (convenția moștenitorilor), ci voința instanței de judecată și nici nu poate fi considerat un act judiciar. „În cazul eliberării certificatului de moștenitor în baza unei hotărâri judecătorești, preponderență va trebui să primească elementul administrativ. Foarte important este că în acest caz nu s-ar mai putea pune problema răspunderii notarului public, întrucât acesta nu face altceva decât să respecte cele dictate de judecător.”[2]

Rolul certificatului de moștenitor

Trei perspective conturează cel mai bine rolul și utilitatea certificatului de moștenitor – cea a dovedirii calității de moștenitor, cea de act de proprietate (dezvoltată în secțiunea privind forța probantă) și în relația cu instituția sezinei.

• Mijloc de dovadă a calității de moștenitor

După cum concluzionăm mai sus, certificatul de moștenitor are natura juridică a unui act de jurisdicție voluntară, acesta fiind actul prin care, în urma unei proceduri necontencioase, respectiv procedura succesorală notarială, se dovedește calitatea de moștenitor, motiv pentru care trebuie solicitat atât de către moștenitorii sezinari (soțul supraviețuitor, ascendenții ordinari și descendenții), cât și de către moștenitorii nesezinari. În doctrină există păreri potrivit cărora dovada calității de moștenitor poate fi făcută, pe lângă certificatul de moștenitor, cu orice alte mijloace de probă admise de lege, cum ar fi actele de stare civilă și testamentele. Însă atât în situația actelor de stare civilă, cât și a testamentelor, ceea ce schimbă calitatea succesibilului în cea de moștenitor este chiar opțiunea sa succesorală, pe care acesta o face în termenul legal de opțiune de un an stabilit, de regulă, de la data decesului defunctului și inexistența oricărui impediment de a moșteni (nedemnitatea, dezmoștenirea, lipsa capacității necesare pentru a putea moșteni, renunțarea etc.).

Astfel, nu simpla stare civilă sau calitatea de beneficiar al unui legat produce această transformare, actul de stare civilă făcând dovada unei situații de fapt, și anume nașterea, căsătoria, prin care, de fapt se stabilește legătura dintre defunct și succesibil, deci acesta reprezintă practic premisa însușirii calității de moștenitor și nu dovada acesteia.   

În ceea ce privește dovada calității de moștenitor prin intermediul testamentului, exact ca în situația de mai sus, beneficiarul unui testament nu devine de drept moștenitorul testatorului, această calitate fiind dobândită numai în urma aprecierii făcute de un expert, notarul, respectiv judecătorul a opțiunii succesorale făcute de către legatar, în același timp verificând și dacă testamentul este valabil și dacă își poate produce efectele, bineînțeles fiind îndeplinite condițiile de a moșteni în persoana beneficiarului testamentului.

Prin urmare, pentru motivele de mai sus, la fel cum și în doctrină se susține, „credem că hotărârea judecătorească ori certificatul de moștenitor sau de calitate de moștenitor sunt singurele mijloace de dovadă a calității de moștenitor, fără a confunda aceste înscrisuri cu actele care au stat la baza eliberării lor”[3].

• Este certificatul de moștenitor un act translativ de proprietate?

După cum știm, în funcție de efectele pe care le produc, actele juridice civile se împart în acte constitutive de drepturi, acte translative de drepturi și acte declarative de drepturi. Potrivit art. 1.133 alineatul (1) din Codul civil, certificatul de moștenitor face dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia. Așadar, dacă prin certificat se atestă calitatea de proprietar a moștenitorilor asupra bunurilor transmise prin moștenire, acesta fiind un veritabil titlu de proprietate, se poate concluziona că este un act translativ de proprietate?

Articolul 557 alineatul (1) din Codul civil[4] prevede printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate moștenirea legală sau testamentară. Termenul „dobândire” nu ar trebui să ne ducă cu gândul că certificatul este act translativ sau constitutiv de drepturi ca atare. Pentru că atestă operarea ope legis a patrimoniului succesoral, este un act declarativ de drepturi; moștenitorii dobândesc exact aceleași drepturi pe care le-a avut defunctul. De asemenea, nu trebuie să creeze o situație neclară nici articolul 1.133 alineatul (1) din Codul Civil, tocmai, acesta evidențiază faptul că certificatul de moștenitor dovedește transmisiunea care a operat în baza legii.

Cât privește înscrierea certificatului de moștenitor în registrul de carte funciară, comunicarea certificatului de moștenitor către biroul de carte funciară competent făcută în vederea realizării formalităților de publicitate prevăzute de lege va avea caracterul unei înscrieri de informare.[5] Cum este precizat și în articolul 887 alineatul (1) din Codul civil, ca o excepție de la prevederile articolului 557 alineatul (4) din Codul civil[6], drepturile reale provenite din moștenire se dobândesc fără înscriere în cartea funciară, însă pentru a dispune de acestea titularul trebuie să se înscrie conform regulilor generale de carte funciară.

• În raport cu sezina

Conform articolului 1.125 Codul civil, pe lângă stăpânirea de fapt pe care moștenitorii sezinari o exercită asupra patrimoniului succesoral, sezina le conferă acestora și dreptul de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului. Aceleași persoane care sunt ocrotite prin rezerva succesorală se bucură și de calitatea de moștenitori sezinari: soțul supraviețuitor, ascendenții privilegiați și descendenții. Acest beneficiu, al posesiunii moștenirii, conferă sezinarului anumite puteri pe care acesta le exercită în intervalul cuprins între data deschiderii moștenirii și data la care își exprimă opțiunea succesorală, deși în realitate s-a constatat că în puține cazuri se acceptă ca dovada calității să fie făcută în alt mod decât prin certificat de moștenitor (sau de calitate de moștenitor). Astfel, în fața instanțelor de judecată o persoană nu poate face dovada calității procesuale active sau pasive doar cu acte de stare civilă arătând că face parte din categoria de moștenitori care beneficiază de acest privilegiu. Cu atât mai mult, în procesele ce au ca obiect revendicarea de bunuri sau procesele începute de defunct și continuate de către moștenitori, instanțele solicită de fiecare dată ca dovada calității de moștenitor să se facă prin certificat de moștenitor sau certificat de calitate, moștenitorii sezinari nefiind excluși de la obținerea acestora. Aceeași procedură au adoptat-o și băncile, în momentul în care se solicită eliberarea unor sume de bani din contul defunctului, sezina putând rezolva și situația aceasta, dar consideră destul de riscant să se bazeze pe o calitate dovedită doar cu actele de stare civilă, iar aproape în unanimitate instituțiile bancare solicită un certificat de moștenitor.

În ceea ce privește moștenitorii nesezinari, pentru aceștia certificatul de moștenitor este actul prin care aceștia își legitimează calitatea pentru a cere predarea posesiei.

Forța probantă a certificatului de moștenitor

Certificatul de moștenitor are o forță probantă superioară, atestând dobândirea de către moștenitori a dreptului de proprietate și a tuturor celorlalte drepturi ce sunt cuprinse în patrimoniul succesoral. Cu toate acestea, așa cum am spus și mai sus, acest fapt nu trebuie să conducă la ideea că certificatul de moștenitor este un înscris translativ de drepturi, acesta păstrându-și calitatea de înscris declarativ, constatator. Momentul de la care acesta dovedește dreptul de proprietate al moștenitorilor este de la intrarea în vigoare a Codului civil actual, respectiv 1 octombrie 2011. În vechea reglementare se admitea că de la momentul deschiderii succesiunii (decesul lui de cujus) se transmite de drept patrimoniul succesoral, așadar certificatul de moștenitor nu constituia un titlu de proprietate, deci din punct de vedere probatoriu, certificatul de moștenitor nu putea fi opus terților ca instrument de dovadă a proprietății – „în ceea ce privește puterea doveditoare a certificatului de moștenitor, se admite că el nu poate fi opus terților ca instrument de dovadă a proprietății, nu constituie față de terți un titlu de proprietate, căci notarul nu are căderea să certifice calitatea de proprietar a celui care lasă moștenirea, ci numai calitatea de moștenitor și a cotei sau bunurilor (împărțite prin bună învoială) care se cuvin fiecărui moștenitor în parte (art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995)”.[7]

Actuala reglementare a preluat prevederile art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 40/1953 şi respectiv art. 85 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 36/1995 conține o dispoziție importantă referitoare la valoarea probatorie a certificatului de moștenitor, și anume articolul 119 alineatul (1) din Legea notarilor, care afirmă faptul că certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor legal și/sau testamentar, precum și dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți, asupra bunurilor din masa succesorală, în cote corespunzătoare; dispoziție ce a fost preluată din articolul 1.133 Codul civil. Așadar, noua reglementare reprezintă un progres considerabil din perspectivă probatorie, „întrucât moștenitorul se va putea apăra într-un viitor proces invocând, chiar față de un terț, certificatul de moștenitor ca un titlu de proprietate”.[8]

Regăsim mai jos o scurtă trecere în revistă a consecințelor de ordin practic ale teoriilor doctrinare ce vizează puterea doveditoare a certificatului de moștenitor:

„Prevederile art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 40/1953 şi art. 88 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 36/1995 au generat numeroase discuţii în literatura juridică şi o practică judiciară neunitară cu privire la natura juridică şi puterea doveditoare a certificatului de moştenitor, care în mod evident ar fi continuat şi în urma reglementării din art. 1.133 alin. (1) din NCC.

Astfel, în literatura juridică, într-o opinie majoritară, s-a minimalizat natura juridică şi puterea doveditoare a certificatului de moştenitor, ca act juridic notarial, susţinându-se că face numai dovada cu privire la calitatea de moştenitor şi cota sau bunurile ce revin fiecărui moştenitor, neconstituind titlu de proprietate pentru moştenitori.

Instanţele judecătoreşti au avut o practică neunitară, în sensul că prin unele hotărâri certificatului de moştenitor i s-a recunoscut valoarea de titlu de proprietate, în timp ce prin alte hotărâri nu i s-a recunoscut o asemenea valoare.

Într-o speţă, instanţa de fond a admis o acţiune în revendicare introdusă de un moştenitor împotriva unui terţ cu privire la un bun trecut în certificatul de moştenitor, considerând că certificatul de moştenitor este titlu de proprietate, însă instanţa de control judiciar a desfiinţat hotărârea cu motivarea că certificatul de moştenitor depus drept titlu de proprietate reprezintă un act administrativ cu putere limitată între succesori, el neavând efect erga omnes, nefiind opozabil terţilor, întrucât nu este constitutiv sau atributiv de drepturi reale (Trib. Reg. Bucureşti, Col. III civil, dec. 5260/1956, în Legalitatea populară nr. 5/1956, p. 725.)

În altă speţă s-a reţinut că certificatul de moştenitor face dovadă deplină împotriva succesorilor, atât timp cât nu s-a dovedit în cadrul unei acţiuni în anulare că acordul de voinţă este rezultatul unul viciu de consimţământ (Curtea Supremă de Justiţie, sec. civ., dec., nr. 232 din 13 februarie 1992, în Deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990 – 1992), Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 136 – 138.)

Cu privire la menţiunile din certificatul de moştenitor s-a reţinut că menţiunile din acesta nu au putere probantă împotriva terţilor, în ce priveşte drepturile moştenitorilor (Trib. Suprem, sec. civ., dec., nr. 672 din 15 aprilie 1976, în Culegerea de Decizii pe anul 1976, p. 150).

După adoptarea Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, unele birouri de carte funciară din cadrul oficiilor de cadastru şi de publicitate imobiliară au respins cererile de intabulare a dreptului de proprietate dobândite printr-un act notarial întocmit în baza unui certificat de moştenitor, cu motivarea că «Certificatul de moştenitor atestă doar calitatea de moştenitor, nu dreptul de proprietate» (Biroul de carte funciară de pe lângă Judecătoria Buftea, Încheierile de respingere nr. 273/1999, nr. 470/1999, nr. 1.712/2000, nr. 1.920/2000, nr. 2.788/2000, nepublicate, citate de Gh. Dobrican, în articolul «Intabularea dreptului de proprietate dobândit printr-un act notarial întocmit în baza unui certificat de moştenitor», în Dreptul, nr. 2/2001, p. 108).

Aceste soluţii au fost criticate în literatura juridică, arătându-se că în condiţiile în care certificatului de moştenitor nu i se recunoaşte valoarea de act notarial, neputând sta la baza actelor notariale de dispoziţie, se pune întrebarea firească ce l-a determinat pe legiuitor să reglementeze procedura succesorală notarială, din moment ce nu are nici o finalitate practică şi cum justifică statul perceperea unor impozite asupra succesiunilor, iar notarii publici onorariile asupra cărora statul încasează impozit pe venit (Gh. Dobrican, «Intabularea dreptului de proprietate dobândit printr-un act notarial întocmit în baza unui certificat de moştenitor», în Dreptul, nr. 2/2001, p. 111).

Pentru a se evita opiniile divergente cu privire la natura juridică şi puterea doveditoare a certificatului de moştenitor şi practica judiciară neunitară, cu prilejul dezbaterilor proiectului de Lege pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil am propus modificarea art. 1.133 alin. 1 din NCC în sensul că certificatul de moştenitor face şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor asupra bunurilor dobândite de la defunct (Gh. Dobrican, «Proiectul Legii pentru punerea în aplicare a Codului civil – observaţii şi propuneri», în Palatul de Justiţie, nr. 4/2011, p. 3. Propunerile au fost susţinute de Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România şi Uniunea Juriştilor din România, fiind trimise Comisiei Juridice, de Disciplină şi Imunităţi a Camerei Deputaţilor şi Ministerului de Justiţie. Deputaţii Bogdan Ciucă şi Ciprian Nica au formulat amendamentul la alin. 1 al art. 1.133).

În urma modificării art. 1.133 alin. 1 din NCC prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, acesta are conţinutul «Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.»

Noua reglementare din art. 1.133 alin. 1 din NCC se corelează şi cu prevederile art. 557 din NCC cu denumirea «dobândirea dreptului de proprietate din NCC aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011», care enumeră printre modurile de dobândire a proprietăţii şi moştenirea legală sau testamentară care se concretizează prin certificatul de moştenitor, dacă moştenirea se dezbate la notarul public, în cadrul procedurii succesorale notariale jurisdicţionale necontencioase sau prin hotărâre judecătorească dacă se dezbate în procedura jurisdicţională contencioasă de către instanţa judecătorească.

            Mai nou este de observat că în practica legislativă, în cazul succesiunilor vacante, certificatul de vacanţă succesorală face dovada dreptului de proprietate pentru stat conform art. 5 alin. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate potrivit legii în proprietatea privată a statului publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 16 aprilie 2009, care prevede că «pentru bunurile provenind din succesiuni vacante, titlul de proprietate al statului asupra acestora este certificatul de vacanţă succesorală emis de notarul public, care se transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti.»

Faţă de cele enunţate de noi mai sus, este evident că soluţia legislativă adoptată de Legea nr. 71/2001 prin care certificatului de moştenitor i se recunoaşte natura juridică şi puterea doveditoare a unui titlu de proprietate pentru moştenitori este pe deplin justificată faţă de caracterul jurisdicţional al procedurii succesorale notariale necontencioase, în cadrul căreia se eliberează. În acest fel se va garanta în mod efectiv dreptul la moştenire consacrat de Constituţie.

Prin soluţia adoptată de legiuitor se vor înlătura şi opiniile divergente din literatura juridică şi practica judiciară neunitară cu privire la natura juridică şi puterea doveditoare a certificatului de moştenitor, ceea ce va constitui un mare câştig pentru ordinea socială şi de drept, precum şi pentru prestigiul şi încrederea deplină în actul notarial.

În interesul ordinii sociale şi de drept, precum şi pentru apărarea drepturilor moştenitorilor şi ale terţilor, precum şi pentru evitarea unor soluţii alternative de lege lata şi de lege ferenda, procedura succesorală notarială trebuie să rămână, în continuare, pentru moştenitori, accesibilă, clară, simplă, operativă, eficientă şi cu costuri mai reduse în raport de procedura contencioasă îndeplinită de instanţele judecătoreşti. De altfel, aceasta a fost raţiunea pentru care legiuitorul a trecut, prin Decretul nr. 40/1953, cauzele succesorale din competenţa instanţelor judecătoreşti în competenţa fostelor notariate de stat, iar ulterior în competenţa notarilor publici.”[9]

Un aspect important de reținut este și acesta: chiar dacă certificatul de moștenitor este el însuși titlu de proprietate, această calitate a lui nu este de natură sa acopere lipsa înscrisurilor doveditoare ale drepturilor defunctului privind bunurile imobile declarate în masa succesorală, de exemplu, posesia faptică sau înzestrarea verbală, după cum se specifică și în următoarea speță:

„Un notar public a solicitat formularea unui punct de vedere cu privire la respingerea de către BCPI a unei cereri de intabulare a unui imobil dobândit în baza certificatului de moștenitor suplimentar la certificatul de moștenitor X, de pe urma unei persoane decedate la data de 28.06.2012. Cererea de înscriere și cererea de reexaminare au fost respinse cu motivarea lipsei actelor de proprietate. Din analiza documentației transmise rezultă că respingerea a fost motivată astfel: în urma solicitării de a se depune acte translative sau constitutive ale dreptului de proprietate care au stat la baza certificatului de moștenitor, s-a depus un alt certificat de moștenitor, care nu reprezintă un act translativ. Prin încheierea pronunțată cu privire la cererea de reexaminare se reține că chiar în condițiile art. 888 Cod Civil, în conformitate cu care înscrierea în cartea funciară se efectuează, printre altele, în baza certificatului de moștenitor, este necesar de precizat că cele două articole trebuie interpretate în mod sistematic, ceea ce conduce la concluzia că prezentarea certificatului de moștenitor este suficientă numai în situația în care defunctul este menționat în cartea funciară ca proprietar tabular actual, caz în care nu mai este necesară dovedirea dreptului de proprietate în patrimoniul său. Soluția este firească, deoarece verificarea titlului de proprietate al defunctului s-a efectuat cu prilejul admiterii cererii de intabulare anterioare pe numele acestuia. În schimb, în situația în care se solicită pentru prima dată intabularea, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea moștenitorului nu se poate efectua exclusiv pe baza certificatului de moștenitor, conform art. 888 Codul civil, ci este necesară prezentarea tuturor înscrisurilor doveditoare ale dobândirii dreptului de proprietate în patrimoniul autorului decedat, potrivit art. 894 Codul civil.

În speța de față, soluția registratorului de carte funciară este corectă, nu doar raportat la vechea reglementare, ci și potrivit noilor dispoziții introduse prin noul Cod civil, atât timp cât petentul este primul proprietar care solicită intabularea dreptului său de proprietate. Câtă vreme nu s-a realizat verificarea titlului autorului său nu se poate proceda la intabularea numai în temeiul certificatului de moștenitor, pentru că, în caz contrar, ar fi sub semnul întrebării chiar eficiența sistemului de publicitate imobiliară.[10]”

Istrate Micescu afirma că „moștenirea este un drept cu rădăcini adânci în psihologia umană. Viața socială ar fi serios deteriorată în lipsa recunoașterii și protejării dreptului la moștenire pentru că civilizația adevărată consistă în a păstra din fiecare generație ceea ce a adunat, și în a transmite generațiilor viitoare, pentru ca nimic să nu se piardă din ceea ce este util. Ritmul succesiunii întrerupt, ar fi însuși ritmul vieții suprimat.” Chiar acestă idee se păstrează și în noile reglementări interne și internaționale care au adus modificări însemnate legislației cu incidență succesorală sub numeroase aspecte, venind să sublinieze importanța transmisiunii succesorale și a rolului certificatului de moștenitor în societate.

Pornind de la principala caracteristică a certificatului de moștenitor, și anume „aptitudinea” acestuia de a face dovada proprietății, se poate observa că acesta simplifică procedura succesorală din perspectiva tuturor participanților, inclusiv a notarului public care va instrumenta actele de dispoziție ce au ca obiect derivat bunurile cuprinse în masa succesorală, acesta nemaifiind nevoit să facă verificările tuturor actelor de proprietate în baza cărora defunctul deținea bunurile respective (probatio diabolica), ci va fi suficientă prezentarea la notar de către moștenitor doar a certificatului. Concluzionând, certificatul de moștenitor – titlu de proprietate constituie un câştig pentru ordinea socială şi de drept, precum şi pentru prestigiul şi încrederea deplină în actul notarial.

---

[1] Moştenirea nu este altceva decât dreptul de a succede în toate drepturile defunctului.

[2] A se vedea Ioan Popa, Alin-Adrian Moise, Drept notarial, Universul Juridic, București 2013,p. 292.

[3] Ibidem, p. 280.

[4] (1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși.

[5] A se vedea Marian Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, p. 463.

[6] (4) Cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândește prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispozițiilor prevăzute la art. 888. Efectul constitutiv al înscrierii a fost amânat, conform art. 56 din LPA a Codului civil.

[7] A se vedea F. Deak, Tratat de drept succesoral, ediția a II-a, Universul Juridic, București, 2002, p. 482.

[8] A se vedea Ioan Leș, Elemente de drept notarial, ediția a III-a, C.H. Beck, București, 2014.

[9] A se vedea Gheorghe Dobrican, Buletinul Notarilor Publici, numărul 6/2011.

[10] A se vedea Culegere de practică notarială, vol. IV, Notarom.