Considerații doctrinare cu privire la FONDUL DE COMERȚ

Rezumat

            Din perspectiva normelor de drept comun, noțiunea și definirea legală a fondului de comerț s-au confruntat cu absența unei reglementări, legislația (atât cea anterioară, cât și cea actuală) neacordând importanța cuvenită instituției comerciale în raport cu circuitul juridic civil. Atât Codul civil de la 1864 și Codul comercial de la 1887, cât și prevederile Noului Cod civil fac abstracție de configurarea cadrului legal și a regimului juridic caracteristice actelor de comerț și operațiunilor curente derulate în interiorul unei activități comerciale.

         Codul comercial de la 1887 cuprindea o singură dispoziție, cea prevăzută de art. 861, care dispunea oarecum tangențial față de fondul de comerț următoarele: „Falitul concordatar, mai înainte de îndeplinirea obligațiunilor luate prin concordat, nu va putea constitui fondul său de comerț în gaj, nici înstrăina acest fond în alt mod decât acela cerut de felul comerțului său. Orice constituire de gaj sau înstrăinare, făcute în contra dispozițiunilor acestui articol, sunt nule de drept și creditorii interesați pot cere chiar anularea concordatului și restabilirea stărei de faliment.”

            Meritul de a da consistență instituției juridice revine doctrinei și jurisprudenței, dovadă fiind opiniile teoreticienilor şi practicienilor în materie civilă şi comercială, precum şi hotărârile judecătorești pronunțate în epocă.

            Luând în considerare actele normative de după anul 1990, constatăm prefigurarea conceptului de fond de comerţ prin menţionarea sa în cuprinsul unor norme juridice de reglementare cu caracter comercial, legiuitorul punctând instituţia fondului de comerţ în legile privind registrul comerţului şi stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. În anul 2001, legiuitorul modern decide să dea conţinut instituţiei juridice reglementând concret definiţia acesteia prin actualizarea legală a dispoziţiilor Legii concurenţei. Câţiva ani mai târziu, în anul 2014, legiuitorul revine asupra reglementării, abrogând articolul de lege ce definea instituţia juridică, fără a elimina însă trimiterile legale la fondului de comerț.

            În acest context, materialul de faţă îşi propune identificarea normelor legale, a opiniilor doctrinare şi a jurisprundenţei din conţinutul cărora se pot desprinde raţionamente coerente menite să contureze cadrul legal şi regimul juridic al instituţiei în dezbatere.

            Cuvinte-cheie: fond de comerţ, universalitate de fapt, patrimoniu de afectaţiune, bunuri incorporale

  1. Definirea fondului de comerț. Precizări

            Dispozițiile art. 11 lit. c) din Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale definesc fondul de comerț ca fiind constituit din „ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfășurării activității sale”. Chiar și această prevedere legală, considerată de doctrină „mai mult o enumerare a elementelor ce compun fondul de comerț, decât o definiție”[1], a fost abrogată prin dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 12/2014[2]. Cu toate acestea, dispozițiile legale care fac trimitere la fondul de comerț au rămas în vigoare.

În acest sens, prevederile art. 183 din Normele metodologice privind modul de ținere a registrelor comerțului, de efectuare a înregistrărilor și de eliberare a informațiilor, aprobate prin Ordinul nr. 2.594/C/2008 emis de ministrul justiției, dispun cu privire la obligația înregistrării în registrul comerțului a oricăror acte sau fapte de comerț prevăzute de lege, precum și a modificărilor referitoare la acestea și ale mențiunilor înregistrate, în scopul asigurării opozabilității acestora și al efectuării formalităților de publicitate, conform legii. În aplicarea dispozițiilor art. 184 alin. (1) lit. c), f) și n) din norme, persoanele juridice înmatriculate în registrul comerțului sau, după caz, persoanele interesate au obligația de a depune la ORCT, pentru menționare în registrul comerțului, actele privind operațiuni asuprafondului de comerț, precum și orice alte înscrisuri pentru care legea prevede obligația menționării în registrul comerțului.

Potrivit prevederilor art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, în registrul comerțului se vor înregistra mențiuni referitoare la donația, vânzarea, locațiunea sau garanția reală mobiliară constituită asupra fondului de comerț, precum și orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în registrul comerțului sau care face să înceteze firma ori fondul de comerț – măsură de natură a folosi terților care justifică un interes în privința persoanei juridice, respectiv, acționarilor minoritari sau creditorilor. Art. 41 alin. (1) din același act normativ prevede obligația dobânditorului unui fond de comerț transmis pe cale succesorală de menționare în registrul comerțului a calității de succesor, iar art. 42 din lege dispune cu privire la imposibilitatea înstrăinării firmei separat de fondul de comerț.

De asemenea, Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii cuprinde dispoziții referitoare la transferul întreprinderilor mici și mijlocii ca reprezentând transmiterea întreprinderii, fondului de comerț către terțe persoane [art. 20 alin. (2)], la taxele de timbru pentru cedarea cu titlu gratuit a întreprinderii, fondului de comerț [art. 21 alin. (1) lit. d)], precum și cu privire la condițiile privind transferul întreprinderilor mici și mijlocii prin cedarea cu titlu gratuit a întreprinderii, fondului de comerț [art. 22 alin. (1) lit. a)].

            În condițiile acestei reglementări, pe baza principiiior generale, doctrina și-a spus cuvântul cu privire la noțiunea, natura juridică și elementele fondului de comerț. Astfel, dat fiind că orice activitate comercială presupune existența și folosirea unor mijloace și instrumente de lucru necesare realizării obiectului ales, totalitatea bunurilor destinate realizării activității comerciale formează fondul de comerț.

————————————————–

Jurisprudență anul 1936[3]

(Practică judiciară în materie comercială, vol. I, Editura Lumina, București, p. 229, extras)

Fond de comerț. Conținutul noțiunii. Contract de locațiune. Caracter. Elemente de apreciere

Curtea de Casație, Decizia nr. 160/1939 

     „Prin fond de comerț se înțelege totalitatea bunurilor corporale și incorporale, și a raporturilor de fapt cu valoare patrimonială care aparțin unui comerț, inclusiv datoriile. Când însă, din contractul de închiriere nu rezultă că proprietarul ar fi închiriat dreptul la firmă, clientelă, organizarea întreprinderii etc. (elemente care, în cadrul noțiunii de fond de comerț, devin elementele patrimoniale și, ca atare, susceptibile de negociere), urmează ca atunci când este vorba de închirierea unui imobil cu mobilele aflătoare într-însul, în care obiectul principal este imobilul, iar mobilele un simplu accesoriu, un atare contract nu este de natură civilă și nu este enumerat prin paragrafele art. 3 C. com.[4] (ca fiind faptă de comerț). Astfel că, nici obiectiv, nici subiectiv, actul nu este comercial.”

————————————————–

            În doctrină, fondul de comerț este definit ca reprezentând ansamblul de bunuri mobile și imobile, corporale și incorporale pe care un comerciant le afectează desfășurării unei activități comerciale în scopul atragerii clientelei și implicit obținerii de profit.[5]

            Dispozițiile legale actuale, respectiv normele de drept comun prevăzute de art. 541 C. civ., definesc universalitatea de fapt ca fiind ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege; bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.

            Din această perspectivă, doctrina recentă[6] definește fondul de comerț ca reprezintând universalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare patrimonială, rezultată prin divizarea patrimoniului comerciantului și afectată de către acesta desfășurării activității sale profesionale, organizată în mod creativ pentru atragerea și dezvoltarea clientelei, în scopul obținerii de profit.

         În opinia prof. univ. dr. Stanciu D. Cărpenaru, „fondul de comerț nu poate fi calificat, în temeiul art. 541 C. civ., ca o simplă universalitate de fapt, adică un ansamblu de bunuri care au o destinație comună stabilită de comerciant pentru desfășurarea activității comerciale”[7], motivat de faptul că, în desfășurarea activității pentru care s-a constituit acest ansamblu de bunuri, se nasc drepturi și obligații, ceea ce conduce la ideea unei universalități juridice. Astfel, fondul de comerț și patrimoniul de afectațiune au în vedere aceeași arie juridică, și anume „ansamblul de bunuri afectate desfășurării activității comerciale, precum și drepturile și obligațiile legate de această activitate. Deși noul cadru legislativ reglementat de Noul Cod civil a consacrat teoria modernă a patrimoniului, autorul citat apreciază în sensul modificării regimului legal actual în materia fondului de comerț, în sensul reglementării acestuia ca universalitate juridică. 

         Trebuie menționat că noțiunea fond de comerț se mai regăsește în cuprinsul Noului Cod civil referitor la reglementarea legii aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate; în lipsa alegerii de către părți a legii aplicabile raporturilor juridice de drept internațional privat (principiul libertății de alegere), art. 2.638 dispune că se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar, dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat. Norma legală consideră că există atare legături cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social.

  1. Natura juridică a fondului de comerț

         În vederea stabilirii naturii juridice în materia fondului de comerț în contextul actelor normative aplicabile, doctrina a emis o serie de teorii.

Teoria personificării fondului de comerț. În accepțiunea acestei teorii, fondul de comerț este calificat ca subiect autonom, dispunând de firmă, sediu și patrimoniu, titularul fondului de comerț fiind doar principalul reprezentant al acestuia.

Teoria contravine însă principiului unității patrimoniului, acesta fiind indisolubil legat de titularul său; o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu, cu care răspunde pentru toate obligațiile asumate, civile și comerciale.

Teoria universalității de drept (universitas juris). Potrivit acesteia, fondul de comerț reprezintă o universalitate juridică ce presupune un patrimoniu autonom, cu drepturi și obligații distincte de drepturile și obligațiile civile.

Nici această teorie nu a fost acceptată de doctrină, motivat de faptul că efectele sale juridice încalcă principiul unicității patrimoniului, al obligativității existenței unui titular al patrimoniului; mai mult, universalitățile de drept existente sunt prevăzute expres și limitativ de lege, neputând fi interpretate prin analogie.

Spre deosebire de universalitatea de fapt, universalitatea de drept conține nu numai elemente active, ci și datorii. Pentru universalitatea juridică sunt definitorii activul și pasivul, precum și fungibilitatea în sens general a elementelor patrimoniale componente. În cazul universalității de fapt, elementele patrimoniale care o compun nu sunt fungibile, în accepția generală a acestui termen, întrucât individualitatea lor materială nu se topește într-o substanță economică generală, comună. Ca urmare, înstrăinarea unor bunuri din universalitatea de fapt nu mai permite conservarea întregului prin intermediul subrogației reale generale. Exemplul clasic este acela al unei biblioteci a cărei unitate rezultă din legătura dintre drepturile patrimoniale care o compun, iar nu din valoarea ei economică. Înstrăinarea drepturilor de proprietate asupra cărților în mod individual determină diminuarea întregului, întrucât prețul primit nu ia locul drepturilor înstrăinate. Asemănătoare este și situația colecțiilor de artă sau de altă natură. De asemenea, se apreciază că fondul de comerț este o universalitate de fapt[8].

Teoria universalității de fapt (universitas facti). Conform acestei teorii, fondul de comerț este o universalitate, un complex de bunuri, creat prin voința titularului său. Izvorul universalității de fapt îl constituie voința exclusivă a proprietarului.

Calificarea fondului de comerț drept o universalitate de fapt reprezintă o teză susținută de o mare parte a teoreticienilor și a practicienilor doctrinari. În accepțiunea autorilor[9], fondul de comerț este o universalitate (de bunuri) având o identitate de sine stătătoare care nu se reduce la bunurile care o compun, bunurile având o destinație comună stabilită prin voința profesionistului comerciant (în calitate de titular al fondului de comerț), fiind afectate aceleiași activități.

Ca universalitate de fapt, fondul de comerț[10] este obiectul dreptului de proprietate sau, în cazul dezmembrării acestuia, al dreptului de nudă proprietate și al dreptului de uzufruct, devenind astfel un bun incorporal. În acest sens, uzufructul  fondului de comerț este expres prevăzut în art. 745 C. civ.[11]. Drepturile patrimoniale care intră în conținutul fondului de comerț devin, ele însele, odată cu fondul de comerț, obiect al acestor drepturi reale. Astfel, proprietarul fondului de comerț poate să înstrăineze acest bun incorporal sau să constituie un drept de uzufruct, păstrând nuda proprietate, sau să își păstreze dreptul de uzufruct, înstrăinând nuda proprietate, după cum poate constitui dreptul de uzufruct în favoarea unei persoane și să înstrăineze nuda proprietate către altă persoană.[12] Astfel, este pusă în evidență autonomia fondului de comerț ca bun incorporal, distinct de drepturile patrimoniale componente.[13]

————————————————–

Jurisprudență anul 1926[14]

(13 iulie 1926, Pandectele Române 1926, III, p. 140, extras)

Fond de comerț. Universalitate juridică. Universalitate de fapt. Vânzare. Transmitere ipso facto și a pasivului. Soluție negativă. Chemarea în garanție a cesionarului de către cedent. Respingere

Judecătoria Ocolului I Urban București

„Între părțile contractante vânzarea fondului comercial – care este o universalitate de fapt – nu operează ipso facto și transmiterea pasivului. În consecință, când din contractul de vânzare sau cesiunea fondului rezultă că debitorul nu și-a asumat explicit și pasivul fondului sau și-a asumat numai o parte din el, urmează a se respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de către cedent și contra cesionarului pentru ca acesta să fie obligat a-l despăgubi eventual de plata pasivului în afară de cel expres asumat.

Asupra cererii de chemare în garanție:

Având în vedere că, în fapt, situațiunea dintre părți este următoarea: prin contractul de vânzare-cumpărare cu data de 16 aprilie 1925 societatea E.F. prin componentul său O.G. cesionează d-lui M.H. întreg fondul său comercial pe prețul de 745.000 lei cu o clauză de răscumpărare, iar prin tranzacția autentificată de Tribunalul Ilfov s. Notariat sub nr. 3518 din 6 februarie 1926 cesionarul se obligă față de societatea cedentă a plăti pe toți creditorii acesteia anume arătați în contextul tranzacției, printre care nu se află și reclamantul J.C. Ori, acesta pretinzând prin acțiunea de față ca societatea E.F. să-i plătească suma de 49.000 lei din care: 20.000 lei reprezintă o garanție depusă pentru executarea unui contract de vânzare-cumpărare de filme încheiat cu așa-zisa societate, 2.272 lei dobânzi la această sumă, iar 26.728 lei daune derivând din neexecutarea menționatului contract de filme, pârâtul O.G. pentru societate, cheamă în garanție pe cesionarul H. spre a fi obligat a-l despăgubi de plata acestei sume ce eventual ar fi obligat să plătească reclamantului J.C. Că, în sprijinul cererii sale de chemare în garanție, pârâtul invocă faptul că cesionarul dobândind fondul de comerț, și-a asumat chiar explicit, prin contractul și tranzacția menționate, obligațiunea de a plăti pasivul fondului cedat.

Având în vedere că chematul în garanție cere scoaterea sa din cauză și în consecință respingerea cererii de chemare în garanție pe considerațiunea că transmisiunea fondului comercial nu implică eo ipso și transmisiunea pasivului, iar pe de altă parte că, în privința pasivului, dânsul nu și-a luat decât o obligațiune limitată, de a plăti numai pe creditorii anume arătați în tranzacția citată. Având în vedere că reclamantul nu se opune la cele susținute de chematul în garanție.

Considerând că pentru a se ști dacă vinderea sau cesiunea fondului de comerț operează ipso facto nu numai transmiterea activului dar și cea a pasivului, exonerând astfel pe cedent, de obligațiunile sale contractuale cu privire la fondul cedat, este necesar a se cunoaște în prealabil dacă fondul de comerț este o universalitate juridică sau numai o universalitate de fapt, în primul caz transmisiunea fondului având de efect și transmisiunea pasivului, indisolubil legat de fond prin efectul legii, iar în cel de-al doilea caz pasivul netransmițându-se decât prin voința comună a părților – fără ca aceasta să opereze însă o cesiune de datorii opozabilă creditorilor respectivi.

Considerând că, în adevăr, patrimoniul comercial al unui comerciant, considerat în integralitatea sa, constituie prin el însuși un lucru mobil incorporal – un iuris nomen – care poate forma obiectul oricărui contract comercial.

Că se discută și este o vie controversă asupra acestui punct – dacă fondul de comerț este o universitas iuris sau o universitas facti.

Considerând că o parte din doctrină, întemeindu-se mai ales pe textele romane, afirmă că fondul de comerț este o universalitate juridică, întocmai ca și hereditas ca fiind o reuniune de drept, o reuniune autonomă de lucruri corporale și incorporale în puterea legii.

Că teoria dominantă este însă aceea care vede în fondul de comerț o universitas facti.

Desigur universalitățile de fapt sunt și ele recunoscute de lege (ex., art. 449 C. com.), căci altfel nu ar putea exista; ele nu sunt însă guvernate prin voința legii ca universalitățile de drept, ci de voința acelora care le-au creat și le guvernează. Ori, fondul de comerț nefiind un organism economic autonom recunoscut expres ca atare de lege, cum este de pildă masa falimentară, ci el constituind numai un complex unitar, o reuniune de lucruri strâns unite între ele exclusiv prin puterea voinței comerciantului și a destinațiunii lor economice – complex de care comerciantul poate dispune, prin simpla lui voință, fie în total fie în parte – urmează că fondul de comerț nu poate fi decât o universalitate de fapt, care este divizibilă – prin natura sa.

De ex. se vinde numai o parte din elementele fondului comercial fără ca acestea să fie afectate de datoriile cedentului. Bineînțeles însă că în asemenea situațiune, nu numai că creditorii nu pierd acțiunea directă împotriva cedentului, cesiunea de datorii neputându-se realiza fără acordul novativ din partea acestora [art. 1128 alin. (2) C. civ.], dar ei vor putea exercita în contra cesionarului acțiunea pauliană sau acțiunea subrogatorie, iar doctrina și jurisprudența nu le contestă nici chiar o acțiune subsidiară împotriva acestuia în caz de insolvabilitate din partea cedentului.

Că, deci, fiind necontestat că cesiunea fondului comercial nu transmite ipso facto și pasivul aferent, iar pe de altă parte din clauza de la punctul 7 din contractul de vânzare-cumpărare a fondului și mai ales din tranzacția menționată constatându-se că cesionarul H. și-a asumat obligațiunea de a achita numai anumiți creditori, urmează că pentru restul de creditori ramași neachitați, printre care se află și reclamantul, societatea cedentă rămâne mai departe direct obligată fără posibilitate de a se întoarce împotriva cesionarului fie chiar pe calea unei cereri de chemare în garanție, ca cea de față, singuri creditorii având dreptul, după cum s-a arătat mai sus, la o acțiune subsidiară în contra cesionarului. Ori, creditorul J.C., nesusținând menținerea în cauză a cesionarului H., care este și chemat în garanție, această cerere de chemare în garanție urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Pentru aceste motive, respinge cererea de chemare în garanție ca nefondată.

Fond de comerț. Vânzare. Act de comerț. Componența fondului

a) În dreptul nostru vânzările de imobile sunt acte de natură civilă, iar nu comercială, chiar atunci când intervin între părți care sunt comercianți, deoarece art. 3 C. com., în enumerarea faptelor de comerț nu prevede și aceste contracte, deși în textul art. 3 C. com. italian, care a servit de model legiuitorului român, sunt trecute ca fapte de comerț și operațiunile asupra imobilelor făcute în scop de speculație comercială.

Numai când imobilele vândute fac parte dintr-un fond de comerț vândut în totalitatea lui, vânzarea poate avea un caracter comercial și atunci numai din cauză că operațiunea intervenind asupra unui fond comercial este de natură comercială, independent de persoanele între care a intervenit.

b) În cazul când vânzarea privește o serie de bunuri imobiliare, parte prin natura lor, iar parte prin destinație, iar nu un fond de comerț, care cuprinde nu numai imobilele în care se exercită comerțul sau industria respectivă, ci totalul elementelor ce servesc acestui scop, cum sunt firma, marfa, clientela etc., această vânzare este o vânzare civilă și nu comercială.”

————————————————–

Teoria proprietății incorporale reprezintă, de asemenea, un concept acceptat de o parte a doctrinei[15]. În accepțiunea adepților săi, fondul de comerț este calificat ca un drept de proprietate incorporal similar ca regim juridic dreptului de creație intelectuală, un drept de clientelă ce conferă titularului său un adevărat monopol de exploatare; unii autori apreciază că organizarea elementelor fondului de comerț, în vederea atragerii clientelei, constituie o creație intelectuală, asemănătoare creației științifice, literare artistice ori celei tehnice. Ținând cont de faptul că ansamblul elementelor cuprinse în fondul de comerț este compus preponderent din bunuri mobile, corporale sau incorporale, fondul de comerț este un bun mobil. Fiind un bun care înglobează elementele care îl compun, iar în cadrul acestora prevalează ca valoare bunurile incorporale, fondul de comerț este un bun mobil incorporal.

Teoria patrimoniului de afectațiune. Potrivit acestei teorii, fondul de comerț este asimilat patrimoniului de afectațiune – noțiune folosită în reglementările privind exercitarea comerțului de către comercianții persoane fizice.

Potrivit O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, patrimoniul de afectațiune reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activități economice, constituite ca o fracțiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor personali ai acestora. În privința comercianților persoane fizice, patrimoniul de afectațiune înglobează fondul de comerț. Actul normativ prevede că patrimoniul de afectațiune cuprinde și drepturile și obligațiile persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau ale membrilor întreprinderii familiale.

Doctrina face distincția între patrimoniul profesional ce aparține liber-profesionistului și fondul de comerț ce constituie doar o universalitate de fapt, putând constitui bun propriu în cadrul regimului comunității de bunuri (dacă doar unul din soți are calitate de întreprinzător) sau bun comun, după caz [art. 340 lit. c) – bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri].

Potrivit dispozițiilor Noului Cod civil, patrimoniile de afectațiune reprezintă masele patrimoniale fiduciare, constituite în temeiul dispozițiilor titlului IV al cărții a lll-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii [art. 31 alin. (3)]. În cadrul patrimoniilor de afectațiune, Codul civil reglementează și patrimoniul profesional individual; art. 33 dispune următoarele: „constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabilește prin actul încheiat de titular, cu respectarea condițiilor de formă și de publicitate prevăzute de lege”.

Profesorul Valeriu Stoica tratează subiectul arătând că răspunderea întreprinzătorului[16] este mai mare decât cea a liber-profesionistului[17] (liber-profesionistul răspunde doar în limitele masei patrimoniale profesionale). 

Potrivit art. 2.324 alin. (3), creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului autorizată de lege (situaţia întreprinzătorului constituit ca persoană fizică autorizată în temeiul O.U.G. nr. 44/2008) pot să se îndrepte doar asupra bunurilor din acea masă patrimonială căreia i-au fost afectaţi. În măsura în care acestea nu sunt suficiente, creditorul se poate îndrepta şi asupra restului bunurilor din patrimoniu.

Pe de altă parte, potrivit art. 2.324 alin. (3), situaţia diferă în cazul profesiilor autorizate de lege (avocaţi, notari, arhitecţi, medici, farmacişti), bunurile dintr-o masă patrimonială afectată exerciţiului unei profesii liberale pot fi urmărite numai de către creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Dacă există creditori ale căror creanţe s-au născut în legătură cu patrimoniul profesional, aceştia nu-şi pot extinde urmărirea asupra altor bunuri. Nici creditorii personali nu-şi pot extinde urmărirea asupra patrimoniului profesional. În opinia profesorului Valeriu Stoica, legiuitorul a urmărit protejarea patrimoniului profesional care reprezintă forţa oricărei economii moderne.

Dispoziţiile Noului Cod civil trebuie aplicate şi în coroborare cu dispoziţiile ce reglementează desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate (PFA), întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale.

Dacă patrimoniul profesional al persoanelor care exercită o anumită îndeletnicire (întreprinzător) este reglementat prin O.U.G. nr. 44/2008, în cazul liber-profesioniștilor, reglementarea-cadru o constituie art. 33 C. civ., întrucât profesiile liberale sunt reglementate distinct prin legile de organizare a fiecăreia.

————————————————–

Studiu de caz

Imobilele construite de un întreprinzător în scopul vânzării constituie elemente ale fondului de comerț ce intră în comunitate. Modificarea regimului matrimonial, prin restrângerea comunității în privința unor elemente ale fondului de comerț, îi va permite soțului – comerciant să încheie singur actele de dispoziție referitoare la aceste imobile, nemaiavând nevoie de consimțământul soției.

Se pune mai întâi problema calificării regimului juridic al imobilelor construite în scopul vânzării, comerciantul din speță fiind căsătorit în regim de comunitate legală.

În reglementarea acestui regim se arată că bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți constituie bunuri ale sale proprii, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri [art. 340 lit. c) C. civ.].

Spre a răspunde întrebării dacă imobilele construite în scopul vânzării sunt deținute de soți în devălmășie, făcând parte din comunitate, sau constituie bun propriu al soțului comerciant, se impune să clarificăm, mai întâi, o altă problemă: soțul care vinde în mod repetat imobile poate fi inclus în categoria profesionist, astfel cum aceasta este definită de art. 3 C. civ.[18]?

Orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu, ce include toate drepturile și datoriile evaluate în bani care-i aparțin. În cele mai multe cazuri, patrimoniul persoanei este unitar, nefăcând obiect al unei diviziuni sau afectațiuni; structurarea unei anumite mase patrimoniale poate apărea doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege[19]; un asemenea exemplu îl constituie masa afectată exercitării unei profesii autorizate.

În sens juridic, masa patrimonială destinată practicării unei profesii cuprinde toate drepturile exercitate și obligațiile asumate în acest scop. În sens economic însă, masa patrimonială va include și bunurile asupra cărora poartă drepturile și obligațiile respective.

În noțiunea profesionist, definită de art. 3 C. civ., potrivit doctrinei se includ două subdiviziuni cu regim juridic distinct. 

Prima o constituie cea a întreprinzătorilor, reglementată prin O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale. În categoria întreprinzătorului este inclus și comerciantul[20],deși exercitarea acestei îndeletniciri nu necesită vreo autorizare, ca în cazul reglementat de actul normativ la care ne-am referit. 

A doua subdiviziune, cea a liber-profesioniștilor, îi cuprinde pe aceia care exercită așa-numitele profesii liberale, fiecare dintre acestea având un statut determinat, o lege proprie de organizare[21]

Apartenența profesionistului la una din cele două categorii are relevanță cât privește regimul lui juridic – spre deosebire de prima, în care răspunderea profesionistului este nelimitată, în cazul celei de a doua categorii, răspunderea lui se rezumă la masa patrimonială profesională. Vom analiza însă problema răspunderii după ce vom stabili în ce categorie profesională se include comerciantul.

Potrivit art. 327 C. civ., plasat în materia dispozițiilor comune referitoare la regimurile matrimoniale, fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună de veniturile încasate. Soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu s-a prevăzut altfel.[22] Dacă sunt căsătoriți în regim de comunitate – legală sau convențională –, fiecare soț poate dispune liber doar de bunurile sale proprii[23], pe care tot astfel are dreptul să le folosească și să le administreze. Dovada că un anumit bun este propriu se poate face între soți prin orice mijloc de probă[24]. În privința imobilelor care constituie bun comun,actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți.[25] Oricare dintre soți poate cere să se menționeze în cartea funciară apartenența unui imobil la comunitate[26], iar calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită. 

Această reglementare succintă o considerăm necesară spre a stabili dacă, în cazul profesionistului căsătorit în regim de comunitate, bunurile destinate exercitării profesiei sunt ale sale, proprii, ori comune. Legea stabilește un regim juridic diferit în privința veniturilor, după cum este vorba de profesioniștii din prima categorie (întreprinzători) sau din cealaltă (liber-profesioniști), în privința creanței născute în legătură cu activitatea profesională.

În cazul întreprinzătorilor, creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului – masa patrimonială afectată exercitării profesiei – în principiu trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului[27]. Reglementarea citată îl include pe comerciant –întreprinzător ale cărui bunuri constituind elemente ale fondului de comerț intră, potrivit excepției de la lit. c) a art. 340, în comunitate. Prin urmare, în cazul persoanei care vinde repetat imobile, acestea vor fi deținute în proprietate devălmașă cu celălalt soț, întrucât constituie elemente ale fondului de comerț; în cazul creanțelor născute în legătură cu exercitarea acestui tip de profesie, creditorii vor executa silit mai întâi bunurile comune, iar, dacă acestea se dovedesc insuficiente pentru a acoperi datoriile, vor fi supuse executării și bunurile proprii ale fiecărui soț; răspunderea soților față de creditorii lor comuni este nelimitată.

În privința liber-profesioniștilor însă, răspunderea acestora se limitează la masa bunurilor afectate exercițiului profesiei lor[28] – creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă neputând urmări bunurile ce aparțin debitorului, nici pe cele reputate ca fiind proprii ale lui[29], nici pe acelea ce i s-ar cuveni în urma lichidării comunității[30].

În speța analizată, soțul care vinde în mod repetat imobile are calitate de întreprinzător, nu de liber-profesionist, iar imobilele construite în scopul vânzării constituie elemente ale fondului său de comerț, ce intră în comunitatea de bunuri.

Există vreo posibilitate ca imobilele, elemente ale fondului de comerț ce intră în comunitatea matrimonială, să fie înstrăinate doar de către soțul – comerciant, fără a mai fi necesar consimțământul celuilalt soț? Răspunsul este afirmativ dacă soții își modifică regimul matrimonial, procedând la restrângerea comunității față de aceste elemente ale fondului de comerț; în urma acestui demers, imobilele construite în scopul vânzării vor trece din masa comunității în cea a bunurilor proprii ale soțului – comerciant. Soluția aleasă de unii notari, în viziunea cărora ne-am afla în prezența unei „restrângeri a comunității față de toate imobilele”, nu este riguros exactă și nici profitabilă pentru soți.

Potrivit doctrinei, fondul de comerț constituie o universalitate de fapt[31] care cuprinde un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și incorporale, pe care comerciantul le afectează desfășurării activității sale, în scopul atragerii clientelei și, implicit, al obținerii de profit[32]. În situația analizată, între elementele fondului de comerțfață de care se va restrânge comunitatea se vor include atât bunuri prezente – imobilele deja construite, ce se vor identifica în mod corespunzător –, cât și cele ce urmează a se construi în scopul vânzării. Prin diminuarea comunității față de aceste elemente, imobilele vor putea să fie înstrăinate și grevate cu sarcini reale doar de către soțul – comerciant, fără a mai fi necesar consimțământul celuilalt soț.

În opinia noastră, ar fi excesiv să se procedeze la restrângerea comunității în privința tuturor imobilelor – a celor deja dobândite de către soți, în timpul căsătoriei, și a celor ce se vor dobândi în viitor. Dacă toate imobilele vor constitui bun propriu al soțului –comerciant, va însemna că un imobil va putea aparține comunității doar dacă dobândirea lui se va face, potrivit voinței dispunătorului, prin legat sau donație. Soluția nu va permite aplicarea prevederilor art. 339 în nicio altă situație privind dobândirea imobilelor; astfel, de exemplu, nu va putea constitui bun comun al soților locuința familiei sau o casă destinată odihnei acestora, întrucât acestea vor intra indiscutabil în sintagma imobile dobândite în timpul căsătoriei.

În concluzie, este suficient să se procedeze la restrângerea comunității doar în privința imobilelor ce constituie elemente ale fondului de comerț. Prețul dobândit de soțul – comerciant în urma vânzării lor va reprezenta bun propriu al său – sumele de bani sau orice valori, ca și bunurile care înlocuiesc un bun propriu având același regim juridic cu acesta[33]. Este totuși posibil ca în convenția matrimonială soții să stipuleze că fructele acestei categorii de bunuri proprii – chiriile ce urmează a fi încasate pentru imobilele neînstrăinate – să intre în comunitate [prin excepție de la art. 340 lit. h)]. Dacă se va opta în acest sens, prin convenție va avea loc concomitent atât o restrângere a comunității, cât și o extindere a acesteia – ultima, prin includerea în comunitate a fructelor bunurilor proprii, care altfel ar avea același regim, de bun propriu al soțului comerciant.

O altă problemă se referă la criteriile după care poate avea loc operația de restrângere a comunității. În cazul includerii în comunitate a unor bunuri proprii, se ține cont de reglementarea existentă în privința acestora – bunuri dobândite înainte de căsătorie, precum și bunuri incluse în categoriile reglementate la art. 340; în privința datoriilor, criteriul la care se poate recurge îl constituie prevederile art. 351[34]. În situația restrângerii comunității însă, găsirea unor criterii cu caracter de generalitate este mai dificilă, căci lipsesc reperele legislative de natura celor mai sus analizate; excepție face doar reglementarea incidentă care ne-a ajutat de altfel la găsirea soluției.  

În cazul restrângerii, singura limită impusă de legiuitor se plasează în privința datoriilor față de care nu poate fi diminuată comunitatea; este vorba despre obligațiile asumate de oricare din soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei [art. 351 lit. c)].

Pe de altă parte, operațiunea de diminuare a comunității ar trebui abordată în mod asemănător, simetric față de cea a augmentării respectivei mase patrimoniale; de altfel, în activitatea notarială este mai des întâlnită extinderea comunității decât restrângerea acesteia. Când comunitatea se micșorează, efectul se repercutează, după cum am arătat, și asupra fructelor și productelor, precum și a sumelor de bani rezultate în urma înstrăinării bunului individual determinat sau a unor elemente ce compun universalitatea de fapt – cu care se restrânge această masă patrimonială.

De plano, din comunitate nu trebuie să fie exclusetoate imobilele pe care soții le vor dobândi în timpul căsătoriei, indiferent de temeiul juridic – prin contract, accesiune, uzucapiune etc. –, ci restrângerea masei patrimoniale trebuie să opereze mai selectiv, soluția asupra căreia ne-am oprit – doar pentru imobile ce constituie elemente ale unui fond de comerț – fiind mai judicioasă, în opinia noastră.

În doctrină s-a subliniat că restrângerea comunității este posibilă doar până la limita impusă de lege, exceptând obligațiile asumate de oricare dintre soți în scopul acoperirii cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, datorii pentru care aceștia răspund cu bunurile comune[35]. În cazul unei comunități reduse drastic – față de toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei și față de toate veniturile încasate –, ar fi dificil să se mai distingă, chiar cât privește suportarea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, între minima coeziune patrimonială din regimul comunității restrânse, pe de-o parte, și regimul separației de bunuri, pe de alta.

Separația de bunuri se caracterizează prin aceea că fiecare dintre soți este proprietar exclusiv nu doar în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, ci și a celor pe care le dobândește după această dată, în nume propriu[36]. Potrivit regulilor aplicabile tuturor regimurilor matrimoniale, soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei. Prin convenție matrimonială se poate deroga de la principiul proporționalității, dar clauza potrivit căreia suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre ei este considerată nescrisă[37].

În regim de comunitate, pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei soții răspund cu bunurile comune [art. 351 lit. c)] – clauză obligatoriu a fi menținută în cazul reducerii comunității. În măsura în care obligațiile comune nu au fost însă acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, soțul care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate, dacă lichidarea s-ar face la data plății datoriei; prin urmare, trebuie să aibă loc lichidarea[38] chiar parțială a comunității. Soțul care a plătit datoria comună are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta i le datorează.

Pe de altă parte, în regimul separației de bunuri se observă că soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor[39]. Între debitori, obligația este solidară atunci când ei sunt îndatorați să execute aceeași prestație, astfel încât fiecare să fie răspunzător separat pentru întreaga obligație; executarea de către unul dintre codebitori a întregii obligații îi liberează pe ceilalți, față de creditor[40]. Întrucât solidaritatea între debitori nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres de către părți sau, în acest caz, să fie prevăzută de lege[41]. Între soții căsătoriți în regim de separație, solidaritatea răspunderii pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei, în scopul acoperirii cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor, rezultă din lege. Ca urmare a aplicării acestui principiu, creditorul poate cere plata de la oricare dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune. Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte și împotriva celuilalt codebitor. La rândul său, debitorul urmărit poate cere introducerea în cauză a celuilalt soț codebitor.[42] Între debitori efectul solidarității se manifestă prin aceea că debitorul solidar care și-a executat obligația poate cere de la soțul codebitor să-i plătească partea din datorie ce îi revine acestuia din urmă. Părțile din datorie ce revin soților – codebitori solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă nu rezultă contrariul din convenția matrimonială.[43] La încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt.[44]

În concluzie, o comunitate redusă la maximum, golită de bunuri și de venituri comune, va impune același regim de răspundere (solidaritatea) ca și în cazul separației de bunuri.

Operațiunea de trecere a imobilelor, ca elemente ale fondului de comerț, din comunitate în masa bunurilor proprii ale soțului – comerciant poate fi împiedicată de creditorii comuni ai soților, dacă aceștia au declanșat urmărirea silită a bunurilor ce le aparțin.

Cât privește publicitatea imobiliară, de reținut că în cartea funciară a imobilelor se poate nota nu numai calitatea de bun comun a oricărui imobil sau convenția matrimonială, modificarea ori, după caz, înlocuirea ei, ci și luarea unei măsuri de indisponibilizare (cum ar fi sechestrul), precum și urmărirea imobilului, a fructelor ori veniturilor sale[45].

În situația analizată își vor găsi aplicare mai ales prevederile art. 902 alin. (2) pct. 4 C. civ., potrivit cărora convenția matrimonială se notează în cartea funciară; tariful operațiunii notare este stabilit în sumă fixă (60 lei), potrivit punctului 2.4 din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 39/2009 privind aprobarea tarifelor pentru serviciile furnizate de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și unitățile sale subordonate și a taxei de autorizare pentru persoanele care realizează lucrări de specialitate din domeniile cadastrului, geodeziei și cartografiei (cod serviciu 2.4.2 din rubrica alte notări, inclusiv radierea).

În speță, convenția matrimonială nu constituie o modalitate de transmitere a dreptului de proprietate între soți și nici de constituire a altui drept real în favoarea comerciantului; convenția are semnificația reglementării raporturilor juridice dintre ei în privința regimului comunității, prin adoptarea unei comunități restrânse – motiv pentru care această operațiune juridică nu este susceptibilă de înscriere, ci doar de notare în cartea funciară. Pentru apartamentele neînstrăinate până la data autentificării convenției matrimoniale, ca și pentru cele ce urmează a fi construite, aceasta se va nota în partea a III-a a cărții funciare – ce cuprinde drepturi, fapte sau raporturi juridice care au legătură cu imobilele respective[46]. În concluzie, în privința imobilelor nu se va înscrie dreptul de proprietate exclusivă al soțului comerciant, ci se va proceda doar la notarea convenției matrimoniale.  

Analizând teoretic operațiunea ce are loc în această situație, potrivit reglementării din Codul civil[47], în caz de afectațiune drepturile și obligațiile pot trece dintr-o masă patrimonială în alta în cadrul aceluiași patrimoniu, fără ca transferul intrapatrimonial să constituie înstrăinare, întrucât dreptul de proprietate (respectiv bunul asupra căruia acesta poartă) nu părăsește patrimoniul persoanei respective. În privința soțului – comerciant,imobilele ca elemente ale fondului de comerț vor trece din comunitate în masa bunurilor sale proprii, acest transfer intrapatrimonial neavând semnificația înstrăinării imobilelor. Nefiind vorba de o înstrăinare, nu se pune problema perceperii unui impozit (pe venitul rezultat din transferul proprietății imobiliare). Cât privește restrângerea comunității în raport cu soția, imobilele ce devin elemente ale fondului de comerț al soțului vor trece din comunitate în masa bunurilor proprii ale soțului, fără a fi înlocuite cu altceva (alt bun sau valoare); din acest motiv, în privința patrimoniului ei, prin restrângerea față de ea a comunității nu va funcționa mecanismul subrogației reale cu titlu universal[48].

În această situație, soții ar trebui să aprecieze dacă nu este cazul ca reducerea comunității să nu fie atât de drastică; astfel, ei pot conveni ca măcar veniturile obținute din închirierea imobilelor nevândute – imobile aflate în masa patrimonială destinată exercitării profesiei soțului – să intre în comunitate. În lipsa acestei minime compensații, în privința soției, restrângerea comunității poate fi interpretată ca având efectul unei pierderi, căci transferul intrapatrimonial va avea ca efect doar micșorarea comunității.

În concluzie, ar fi preferabil ca, pentru restabilirea echilibrului patrimonial dintre soți, urmărind raționamentul juridic expus, aceștia să stipuleze concomitent cu restrângerea comunității și o clauză privind includerea în conținutul ei a chiriilor obținute de întreprinzător din cedarea folosinței imobilelor nevândute sau măcar dispoziții referitoare la lichidarea comunității convenționale și partaj (cum ar fi stabilirea unor cote inegale, o clauză de preciput etc.). Dacă soții vor opta pentru această variantă, convenția va cuprinde, în același timp, atât restrângerea comunității față de unele elemente ale fondului de comerț (1), cât și includerea în comunitate a valorii fructelor (chiriilor) acestor imobile sau chiar a prețului care le va înlocui pe cele vândute (2), ultimele constituind bun propriu al soțului –comerciant, în lipsa acestei stipulații.[49]

————————————————–

Caracteristici. Din perspectiva teoriilor enumerate, analiza fondului de comerț comportă următoarele caracteristici:

a) fondul de comerț constituie un bun unitar. Bunurile componente ale fondului de comerț pot face obiectul unor contracte dacă legea prevede posibilitatea înstrăinării lor separat de acesta. Fondul de comerț poate face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, de locațiune, al unor garanții reale mobiliare, poate fi lăsat moștenire sau poate face obiectul aportului la constituirea unei societăți sau la majorarea capitalului social al acesteia. Caracterul de bun unitar al fondului de comerț nu înlătură individualitatea elementelor componente, care își păstrează regimul lor juridic;

b) fondul de comerț justifică subrogația reală a bunurilor care îl compun (spre exemplu, mărfurile pot fi înlocuite cu bani în momentul vânzării lor, emblema poate fi modificată)[50];

c) fondul de comerț este o universalitate de fapt, neavând un activ și un pasiv (proprii), acestea fiind caracteristice universalității juridice, respectiv patrimoniului. Prin voința comerciantului, ca universalitate de fapt, bunurile ce intră în componența fondului de comerț sunt afectate exercitării unei activități economice;

d) fondul de comerț conferă titularului său un monopol de exploatare ce ține de proprietatea industrială a profesionistului comerciant asupra fondului. Organizarea bunurilor componente ale fondului de către titularul său constituie o creație intelectuală, considerată în literatura de specialitate asemănătoare cu creația științifică, literară și artistică[51]. În acest sens, fondul de comerț creează vocația unei clientele proprii, motiv pentru care legea oferă, potrivit Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, cu modificările și completările ulterioare, posibilitatea protecției acestuia prin acțiuni împotriva concurenței neloiale (spre exemplu, interzicerea activităților care prejudiciază accesul la clientelă[52]);

e) fondul de comerț este un bun mobil incorporal (res incorporalis), întrucât universalitățile nu au corporalitate[53]. De asemenea, în componența fondului de comerț prevalează bunurile mobile, corporale sau necorporale, iar dintre acestea preponderente ca valoare sunt cele necorporale. Astfel, în cazul executării silite a fondului de comerț, aceasta urmează regulile prevăzute de Codul de procedură civilă cu privire la bunurile mobile[54]. Totodată, nu poate fi dobândit prin uzucapiune sau prin posesia de bună credință asupra bunurilor mobile (prescripția instantanee reglementată de Codul civil), deoarece nu este susceptibil de posesie, din același motiv acțiunea posesorie și acțiunea în revendicare fiindu-i improprii, dar poate face obiectul unui drept de uzufruct și i se aplică regulile accesiunii mobiliare (art. 598 – 601).[55]

         Pentru determinarea noțiunii fond de comerț, a naturii și efectelor sale juridice, doctrina a emis următoarele considerații.

  1. Fondul de comerț și patrimoniul

          În timp ce fondul de comerț cuprinde unele dintre bunurile comerciantului (pe cele afectate derulării activității sale), fără a include însă creanțele și datoriile acestuia, patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor comerciantului ce au valoare economică[56]. Cu alte cuvinte, patrimoniul include datoriile și obligațiile comerciantului, fiind compus din activ și pasiv – caracteristică ce lipsește în privința fondului de comerț.

          Din punctul de vedere al unicității patrimoniului, o persoană nu poate deține decât un singur patrimoniu, nu poate avea unul civil și altul comercial; deși persoana juridică, în calitate de subiect de drept, deține un patrimoniu distinct față de cel al persoanelor care o compun, acesta nu are aceeași semnmificație nici cu patrimoniul comerciantului și nici cu fondul de comerț.

          Pe de altă parte, în timp ce fondul de comerț reprezintă o universalitate de fapt ce ia ființă prin voința exclusivă a profesionistului – comerciant, persoană fizică (întreprinzător) sau juridică care afectează bunurile ce compun fondul de comerț unei anumite activități, patrimoniul este calificat ca universalitate de drept, respectiv o universalitate juridică ce are drept izvor legea.

  • Fondul de comerț și întreprinderea

         Întreprinderea poate fi constituită în temeiul art. 3 alin. (2) și (3) C. civ., dar poate aparține nu doar unui comerciant, ci și altui titular de drept (întreprinzător) ca întreprindere economică[57], reglementată de dispozițiile O.U.G. nr. 44/2008 și de art. 2 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.

          În accepțiunea art. 3 alin. (2) și (3) C. civ., pot fi considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere în sensul prevăzut de lege, respectiv prin exercitarea sistematică a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ.

          În sensul art. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008, întreprinzătorul deține o întreprindere economică, definită ca fiind „activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege”.

          De asemenea, în condițiile art. 2 din Legea nr. 346/2004, prin întreprindere se înțelege orice formă de organizare a unei activități economice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă activități de producție, comerț sau prestări de servicii, în scopul obținerii de venituri, în condiții de concurență, respectiv: societăți, societăți cooperative, persoane fizice autorizate, întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale și întreprinderi familiale, autorizate potrivit dispozițiilor legale în vigoare, care desfășoară activități economice.

          Potrivit actelor normative menționate, întreprinzătorul (persoană fizică sau juridică) exploatează o întreprindere economică î n scopul de a obține profit și de a deține un fond de comerț, al cărui obiectiv este să atragă clientelă și să obțină profit.

          Curtea de Justiție a Comunităților Europene statua că, „în contextul dreptului concurenței, prin noțiunea de întreprindere înțelegem orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare”.[58]

          Pe când fondul de comerț este ansamblul bunurilor pe care comerciantul le afectează prin voința sa exercitării comerțului, întreprinderea reprezintă o activitate organizată de către un întreprinzător care cuprinde, pe lângă bunurile necesare îndeplinirii obiectului de activitate, capitalul și forța de muncă – elemente ce nu fac parte din fondul de comerț;[59] pe cale de consecință, sfera întreprinderii este mult mai largă decât aceea a fondului de comerț.

  • Fondul de comerț și patrimoniul de afectațiune

Patrimoniu de afectațiune reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor în legătură cu desfășurarea unei activități ce permite unei persoane ce desfășoară o activitate să afecteze, prin propria voință, o parte distinctă a patrimoniului său acelei activități; în acest fel, creanțele născute ca efect al desfășurării activității sunt acoperite doar cu acea fracție a patrimoniului, fără ca eventuali creditori personali să își poată realiza creanțele asupra respectivei mase patrimoniale.

Fondul de comerț cuprinde numai bunuri (mobile, imobile, corporale, necorporale) împreună cu drepturile corespunzătoare acestora, care aparțin profesionistului comerciant.

  1. Elementele fondului de comerț

În scopul determinării elementelor fondului de comerț, reluăm definiția legislativă chiar dacă actul normativ în care apărea a fost abrogat între timp; astfel, fondul de comerț este constituit din ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfășurării activității sale.

  1. Elementele CORPORALE ale fondului de comerț sunt materializate prin totalitatea bunurilor mobile și imobile corporale destinate desfășurării activității.

Bunurile corporale cuprind construcții, terenuri, instalații, utilaje, echipamente, autovehicole, materiile prime, mărfuri, materiale ș.a., destinate a fi prelucrate, precum și produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială.

Din sfera bunurilor mobile corporale afectate îndeplinirii obiectului de activitate comercială, mărfurile sunt calificate diferit în doctrină, motivat de legătura precară a acestora cu fondul de comerț, ca urmare a valorificării lor prin vânzare către clienții cuprinși într-un portofoliu.

Această teză este argumentată de faptul că, în cazul garanției reale mobiliare asupra fondului de comerț, mărfurile lăsate în detențiunea debitorului pot fi vândute fără a fi înlocuite, iar, în cazul vânzării fondului de comerț, mărfurile pot fi vândute cu ușurință.[60]

Cu toate acestea, există opinii potrivit cărora, întrucât fondul de comerț reprezintă o universalitate și cuprinde totalitatea bunurilor destinate exploatării, mărfurile pot fi considerate componente ale fondului de comerț, pe cale de consecință, în afară de stipulație contrară, actele juridice privind fondul de comerț cuprind inclusiv mărfurile rezultate din activitatea comercială.

Regimul juridic al actelor privind bunurile imobile cuprinse în fondul de comerț este reglementat de dispozițiile Codului civil, indiferent dacă fac sau nu parte din fondul de comerț.

Fondul de comerț și imobilul în care se desfășoară activitatea comercială

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și ale actelor incidente în materia societăților, imobilul în care își desfășoară activitatea sau în care se află principalele organe de administrare și conducere ori centrul de interese ale societății este denumit sediu social, fiecare comerciant având obligația legală să-și stabilească un sediu pe care să-l înregistreze la registrul comerțului [art. 17 alin. (5) din Legea societăților nr. 31/1990]. Imobilul destinat sediului social reprezintă un element al fondului de comerț.

  • Elementele INCORPORALE ale fondului de comerț cuprind drepturi ce privesc: firma, emblema, clientela și vadul comercial, drepturi de autor și drepturi de proprietate industrială.

Drepturile enumerate sunt denumite și drepturi privative, motivat de faptul că ele conferă comerciantului un drept exclusiv de a le exploata în folosul său, în condițiile stabilite de lege, având în acest scop la dispoziție și o serie de norme de apărare împotriva oricăror încălcări din partea terților.

Dreptul proprietății intelectuale reprezintă ansamblul normelor juridice ce reglementează totalitatea drepturilor exclusive acordate privind crearea și/sau valorificarea operelor de creație în cele mai variate forme de exprimare literară, artistică sau științifică, a creațiilor de concepție industrială sau comercială, precum și a drepturilor conexe acestora.

Sediul materiei în materia proprietății intelectuale se regăsește într-o serie de acte normative ce reglementează distinct elementele incorporale ale fondului de comerț și care nu oferă un concept de ansamblu prin raportare la fondul de comerț:

– Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului (firmă și emblemă);

– Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice;

– Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție;

– Legea nr. 129/1992 privind modelele și desenele industriale;

– Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Ca măsură de protecție, legiuitorul reglementează obligativitatea înregistrării în registrul comerțului a elementelor incorporale ale fondului de comerț. Potrivit art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990, în registrul comerțului se vor înregistra mențiuni referitoare la brevetele de invenții, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, denumirile de origine, indicațiile de proveniență, firma, emblema și alte semne distinctive asupra cărora societatea constituită în baza Legii nr. 31/1990, regia autonomă, organizația cooperatistă, comerciantul persoană fizică sau asociație familială are un drept.

Firma și emblema. Regimul firmelor și emblemelor este reglementat în capitolul IV, art. 30 – 43, din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.

  1. Firma este un element de individualizare a comerciantului în sfera activității sale comerciale cu rol în atragerea clientelei; este reprezentată din numele sau, după caz, denumirea sub care își exercită comerțul și sub care semnează. La înregistrarea în registrul comerțului, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente, iar, în cazul în care prezintă elemente de similitudine, este obligatorie adăugarea de mențiuni distinctive, sub sancțiunea respingerii înregistrării.

Dispozițiile legale prevăzute de actul normativ prevăd posibilitatea ca dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerț să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant persoană fizică sau al unui asociat al unei asociații familiale, societăți în nume colectiv ori comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi și cu obligația de menționare în cuprinsul acelei firme a calității de succesor (excepție de la obligația menționării raportului de succesiune o fac societățile pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau societățile cu răspundere limitată).

Dispozițiile art. 42 din lege instituie interdicția înstrăinării firmei separat de fondul de comerț la care este întrebuințată.

  • Emblema reprezintă un atribut de identificare a comerciantului, constituind un semn distinctiv mai sugestiv decât firma, este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de un altul de același gen, fiind o etichetă a comerciantului. Norma dispune în sensul diferențierii față de emblemele înscrise în același registru al comerțului, pentru același fel de comerț, precum și de emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară activitatea.

Spre deosebire de firmă, care are un atribut obligatoriu, emblema are caracter facultativ[61]. Prin înscrierea emblemei în registrul comerțului, comerciantul dobândește un drept de proprietate incorporaiă asupra acesteia, care poate fi exercitat în condițiile legii. Emblema poate fi înstrăinată atât în cadrul fondului de comerț, cât și separat de acesta. În cazul înstrăinării fondului de comerț, dobânditorul va putea folosi emblema numai având[I1]  consimțământul transmițătorului.

Dreptul de folosință exclusivă asupra firmei și emblemei se dobândește prin înscrierea acestora în registrul comerțului, ambele elemente radiate din registrul comerțului fiind indisponibile pentru o perioadă de 2 ani de la data radierii.[62]

  • Clientela și vadul comercial

Deși prezintă importanță [I2] în componența fondului de comerț, norma legală nu reglementează nici clientela, nici vadul comercial.

Clientela prezentă relevanță prin însăși definirea fondului de comerț, care subliniază faptul că profesionistul comerciant se constituie în vederea desfășurării unei activități comerciale în scopul atragerii clientelei și, implicit, al obținerii de profit. Clientela sau portofoliul de clienți reprezintă esența activității profesionistului și este formată din totalitatea persoanelor fizice și juridice care accesează același comerciant (fondul de comerț al acestuia) în vederea procurării de mărfuri și servicii.

Vadul comercial reprezintă aptitudinea fondului de comerț de a atrage clienți și este determinat, în principal, de locul unde se află amplasat imobilul, de calitatea mărfurilor, a serviciilor, de prețurile practicate, de comportamentul personalului comerciantului[63].

Clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerț. În timp ce clientela apare ca un factor obiectiv, ca un element material al fondului de comerț, vadul comercial se prezintă ca un factor subiectiv al acestuia. În ceea ce privește relația dintre vadul comercial și clientelă, s-a afirmat că vadul este mijlocul prin care este atrasă și păstrată clientela, iar clientela este ansamblul persoanelor care se află deja în relații de afaceri cu deținătorul vadului. Astfel, vadul este de natură să creeze clientelă, iar clientela constituită obiectivează vadul, cele două elemente fiind diferite unul de celălalt.[64]

  • Drepturi de autor și drepturi conexe

Actul normativ ce reglementează cadrul legal în materia protecției drepturilor de autor este Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, adoptată în scopul recunoașterii, garantării și protejării dreptului de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală, atât legat de persoana autorului, cât și legat de atributele de ordin moral și patrimonial pe care le comportă dreptul în esența sa.

Fondul de comerț poate fi constituit și din drepturi patrimoniale de autor, titularul fondului de comerț, ca autor sau dobânditor al unor drepturi patrimoniale de autor, are dreptul de reproducere și dreptul de difuzare, de reprezentare ori de folosire a operei, precum și drepturile patrimoniale aferente, în condițiile reglementate de actul normativ.

  • Drepturi de proprietate industrială

Proprietatea industrială exprimă rezultatul unei activități de creație intelectuală materializabilă industrial/comercial sub formă de produse, procedee sau metode. Cadrul legal ce reglementează normele de drept aplicabile în materie cuprinde protecția tuturor drepturilor cu privire la creațiile industriale, semnele distinctive și concurența neloială.

Prima categorie include protecția desenelor și modelelor industriale, protecția invențiilor și creațiilor industriale, protecția know-how-ului, protecția noilor soiuri de plante, iar în cea de-a doua categorie sunt incluse: protecția numelui comercial, a numelui de domeniu, a emblemei, a mărcilor, a indicațiilor geografice.

Brevetul de invenție este titlul de protecție ce poate fi obținut pentru orice invenție, inclusiv de serviciu, ce are ca obiect un produs, un procedeu sau o metodă, în toate domeniile tehnologice (inclusiv în agricultură), cu condiția ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să fie susceptibilă de o aplicare industrială [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991]. Brevetul reprezintă titlul constitutiv de drepturi prin care i se recunoaște titularului un drept exclusiv de exploatare asupra invenției sale pe întreaga sa durată, are caracter patrimonial, transmisibil, temporar și competență exclusivă pe teritoriul României, fiind eliberat de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

Marca face parte din categoria semnelor distinctive, fiind definită drept orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cu condiția ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi. Sunt calificate ca mărci orice semne distinctive precum: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinații de culori, holograme, semnale sonore, precum și orice combinație a acestor semne (Legea nr. 84/1998).

Marca de produs sau de serviciu reprezintă un semn susceptibil de reprezentare grafică servind[I3]  la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altei persoane. Pot constitui mărci semnele distinctive: cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, elementele figurative, formele tridimensionale, combinațiile de culori etc.

În sensul legii, marca reprezintă un[I4]  bun transmisibil, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit, transmisiunea putând opera în tot sau în parte, împreună cu întreprinderea sau fondul de comerț, dar și separat de acestea. Prevederile art. 40 din lege dispun cu privire la transmiterea drepturilor asupra mărcii prin cesiune, licență sau pe cale succesorală.

În ipoteza transmisiunii dreptului la marcă prin contract de donație sau a constituirii mărcii ca aport la capitalul social al persoanei juridice, înscrisul trebuie să respecte forma autentică ad validitatem.

De asemenea, pentru respectarea condiției opozabilității transmisiunii dreptului asupra mărcii, este necesară efectuarea formalității de înscriere în Registrul Național al Mărcilor, data înscrierii marcând momentul de la care cesiunea a devenit opozabilă terților. Între cedent și cesionar operațiunea juridică prin care se realizează transferul drepturilor asupra mărcii are loc la momentul realizării acordului de voință.

Denumirile de origine sunt mențiuni care indică locul fabricării unor produse, de regulă, de natură alimentară, de calitate deosebită datorită condițiilor naturale ale solului, climei etc., în special pentru vinuri, dar și pentru ape minerale, bere, brânzeturi, țigări etc. Ele sunt deci titluri de calitate și au devenit, în majoritatea legislațiilor, obiectul unui drept exclusiv sau privativ. Aceste denumiri nu se confundă cu mărcile.[65]

Indicația geografică reprezintă denumirea care servește la identificarea unui produs originar dintr-o anumită țară, regiune sau localitate a unui stat, în cazul în care o calitate, o reputație sau alte caracteristici determinate pot fi, în mod esențial, atribuite acestei origini geografice (Legea nr. 84/1998). De cele mai mute ori, indicațiile geografice sunt denumiri ale unor locuri care identifică produsele ce provin din aceste locuri și care au caracteristicile asociate cu acel loc.

Drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute și ocrotite în condițiile stabilite de lege. În scopul asigurării protecției legale, potrivit art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990, comercianții au dreptul să solicite înregistrarea în registrul comerțului a mențiunilor privind brevetele de invenții, mărcile, denumirile de origine, indicațiile de proveniență.

  1. Acte juridice privind fondul de comerț

Având în vedere caracteristica sa de bun unitar, fondul de comerț poate face obiectul unor contracte atât ca universalitate de fapt, cât și ca elemente separate; cele mai frecvente acte juridice întâlnite în practică sunt: vânzarea-cumpărarea, donația, transmiterea cu titlu de aport la capitalul social într-o societate, locațiunea, uzufructul, garanția reală mobiliară etc.

Actele juridice privind fondul de comerț sunt guvernate de principiile generale ale dreptului comun, în funcție de particularitățile obiectului contractului.

Fiind considerat un bun mobil, fondul de comerț se poate transmite și pe cale succesorală, în condițiile Codului civil; exploatarea fondului de comerț de către moștenitori se poate face în condițiile Legii nr. 31/1990[66], prin constituirea unei societăți comerciale.

  1. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerț

Contractul poate avea ca obiect vânzarea-cumpărarea fondul de comerț, ca bun unitar sau elemente componente ale acestuia.[67]

Ca urmare a încheierii contractului, operează transferul către cumpărător al totalității elementelor cuprinse în fondul de comerț, cu excepția situației în care exista o stipulație expresă privind bunurile exceptate de la vânzare. De principiu însă, chiar dacă nu este expres prevăzut în cuprinsul actului juridic, vânzarea-cumpărarea privește fondul de comerț ca bun mobil unitar, cu toate elementele ce îl compun, fondul de comerț fiind legal calificat, după cum s-a arătat, drept ansamblu de elemente legate între ele prin destinația lor și prin voința titularului său, pentru a servi la desfășurarea comerțului. Înstrăinarea fondului de comerț, fără nicio rezervă, cuprinde și vânzarea bunurilor imobile componente ale fondului.[68]

Actului juridic i se vor aplica regulile generale cu privire la contractul de vânzare, cu particularități ce derivă din natura specifică a obiectului derivat al vânzării; transferul fondului de comerț nu implică însă transferul creanțelor sau datoriilor comerciantului, iar, nefiind o universalitate juridică, fondul de comerț nu include nici creanțe și nici datorii proprii.[69]

Creanțele și datoriile comerciantului nu reprezintă un element component al fondului de comerț, ci acestea privesc subiectul de drept (profesionistul – comerciant) și patrimoniul său general; întrucât nu sunt cuprinse în fondul de comerț, acestea nu vor fi transmise dobânditorului fondului de comerț.

         În ceea ce privește vâzarea fondului de comerț, devin incidente dispozițiile art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990, potrivit cărora comerciantul are obligația de a înregistra în registrul comerțului mențiuni referitoare la vânzarea fondului de comerț, precum și oric[I5] e alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în registrul comerțului sau care face să înceteze firma ori fondul de comerț. Din punctul de vedere al opozabilității, mențiunea devine opozabilă terților din momentul înregistrării în registrul comerțului.

Înstrăinarea separată a elementelor fondului de comerț trebuie să țină cont de dispozițiile legale aplicabile fiecărei componente în parte.

Așa cum am precizat, dispozițiile art. 42 din din Legea nr. 26/1990 instituie interdicția înstrăinării în privința firmei separat de fondul de comerț la care este întrebuințată.

Clientela și vadul comercial sunt elemente indispensabile activității comerciale, fiind indisolubil legate de fondul de comerț, neputând fi înstrăinate decât odată cu fondul de comerț.

Așa cum s-a menționat anterior, spre deosebire de firmă, care are un atribut obligatoriu, emblema are caracter facultativ; pe cale de consecință, legea dă posibilitatea înstrăinării ei separat de fondul de comerț, cu obligația menționării acestei operațiuni în registrul comerțului.

Aceeași soluție este aplicabilă și în privința drepturilor de proprietate industrială (brevete de invenții, mărci etc.) și a drepturilor de autor.[70]

  • Transmiterea fondului de comerț cu titlul de aport la capitalul social

În baza caracterului său de bun mobil, fondul de comerț poate face obiectul aportului la constituirea unei societăți sau la majorarea capitalului social al acesteia. În interpretarea art. 16 din Legea nr. 31/1990 a societăților, o formă specială de aport, permisă de lege, este fondul de comerț, acesta fiind considerat un bun în sine, deși reprezintă o universalitate de fapt[71]. Caracterul de bun unitar al fondului de comerț nu înlătură individualitatea elementelor componente, care își păstrează regimul lor juridic. În ipoteza aportării fondului de comerț, unul dintre aspectele ce ar putea necesita operațiuni suplimentare este evaluarea elementelor din fondul comercial.

Potrivit legii, titularul fondului de comerț poate transmite dreptul de proprietate ori numai dreptul de folosință asupra fondului. Transmiterea dreptului de proprietate privind fondul de comerț ca aport în societatea comercială se deosebește de vânzarea fondului de comerț; acest act nu comportă primirea unui preț, ci, în schimbul fondului de comerț, asociatul va primi părți sociale sau acțiuni, în funcție de forma juridică a societății comerciale.[72]

         Operațiunea juridică intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 31/1990 a societăților și a prevederilor Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului.

  • Locațiunea fondului de comerț

Folosința fondului de comerț poate face obiectul contractului de locațiune. Prin încheierea unui astfel de contract, prin care titularul fondului transmite, în schimbul unui preț, folosința asupra fondului de comerț[73], locatarul are dreptul să continue exercitarea comerțului sub firmă proprie, exploatând fondul de comerț.

De asemenea, locatarul va putea să continue activitatea și sub firma anterioară, menționând în cuprinsul ei calitatea de succesor, dacă locatorul a consimțit expres. Dispozițiile art. 41 din Legea nr. 26/1990 prevăd că dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerț va putea să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant persoană fizică sau al unui asociat al unei asociații familiale, societăți în nume colectiv ori comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi și cu obligația de menționare în cuprinsul acelei firme a calității de succesor. Păstrarea firmei precedente este permisă societății pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau societății cu răspundere limitată, fără cerința menționării raportului de succesiune. În cazul în care firma unei societăți cu răspundere limitată cuprinde numele unuia sau mai multor asociați, dispozițiile referitoare la acordul expres rămân aplicabile.

De asemenea, locatarul are obligația să respecte destinația economică și funcțională dată de locator fondului de comerț, astfel încât nu poate aduce schimbări în organizarea și structura fondului de comerț, prin schimbarea destinației unor bunuri, prin înstrăinarea lor, aplicându-se, astfel, dispozițiile Codului civil privind contractul de locațiune. Locatarul este obligat să folosească bunul luat în locațiune cu prudență și diligență, potrivit destinației stabilite prin contract sau, în lipsă, potrivit celei prezumate după anumite împrejurări, cum ar fi natura bunului, destinația sa anterioară ori cea potrivit căreia locatarul îl folosește (art. 1.799 C. civ.).

Potrivit dispozițiilor art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990, comerciantul are obligația înregistrării în registrul comerțului a mențiunii referitoare la locațiunea fondului de comerț.

  • Garanția reală mobiliară asupra fondului de comerț

Potrivit prevederilor art. 2.389 C. civ., se pot ipoteca drepturi de proprietate intelectuală și orice alte bunuri incorporale; materia primă și materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de fabricație și produsele finite; echipamentele, instalațiile și orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării unei întreprinderi; orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.

Deși nu o prevede expres, legiuitorul apropie enumerarea de mai sus de componența universalității de fapt. Mai mult decât atât, reglementarea anterioară, Legea nr. 99/1999, prevedea în mod expres posibilitatea constituirii garanției reale mobiliare asupra fondului de comerț.

Potrivit dispozițiilor art. 2.357 raportate la art. 2.368 C. civ., ipoteca asupra unei universalități de bunuri se întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în aceasta; ipoteca convențională asupra unei universalități de bunuri mobile sau imobile, prezente ori viitoare, corporale sau incorporale nu poate fi consimțită decât cu privire la bunurile afectate activității unei întreprinderi.

Reiterăm că noțiunea de „întreprindere” are ca fundament legal:

  • art. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit căruia „întreprinderea” reprezintă activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege;
  • art. 2 din Legea nr. 346/2004, potrivit căruia prin „întreprindere” se înțelege orice formă de organizare a unei activități economice și autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte și fapte de comerț, în scopul obținerii de profit, în condiții de concurență, respectiv: societăți comerciale, societăți cooperative, persoane fizice care desfășoară activități economice în mod independent și asociații familiale autorizate potrivit dispozițiilor legale în vigoare.

Din coroborarea dispozițiilor legale rezultă că întreprinderea este o formă de realizare a unei activități organizate și sistematice în scop lucrativ – al obținerii de profit –, indiferent de forma de organizare: atât în situația când îmbracă forma unei persoane juridice de sine stătătoare, cât și atunci când este vorba despre un întreprinzător individual sau organizat în formă colectivă fără personalitate juridică.

Așadar, dispozițiile dreptului comun conduc la interpretarea potrivit căreia fondul de comerț, ca universalitate de bunuri, în măsura delimitării și individualizării lor, poate reprezenta obiectul unei garanții ipotecare.

         Ansamblul de elemente ce alcătuiesc universalitatea de fapt nu va modifica structura acesteia, rămânând un bun incorporal. Norma legală dă aplicabilitate ipotecii mobiliare constituite asupra universalităților de fapt, legând afectarea concretă a complexului de bunuri de exploatarea unei întreprinderi. Astfel, în cazul în care ipoteca poartă asupra universalității, contractul încheiat trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă privind natura și conținutul acesteia.[74]

De asemenea, dispozițiile de drept comun prevăd că ipoteca asupra universalităților de fapt poate fi rezultatul exclusiv al înțelegerii părților, cu alte cuvinte fiind vorba de constituirea unei ipoteci convenționale.

Garanția mobiliară asupra fondului de comerţ este supusă formalităţii de publicitate, înregistrarea operațiunilor privind ipotecile mobiliare, a operațiunilor asimilate acestora, precum și a altor drepturi prevăzute de lege efectuându-se numai în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, dacă prin lege nu se prevede altfel [art. 2.413 alin. (1) C. civ.].

Potrivit dispozițiilor art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, constituirea garanţiei reale mobiliare asupra fondului de comerţ obligă comerciantul la înregistrarea în registrul comerţului a menţiunii privind această operaţiune.

Concluzii

Având în vedere modalitatea de reglementare a fondului de comerț din punct de vedere conceptual și importanța incidenței acestuia raportată la instituțiile legale colaterale cu care interacționează, considerăm că, în prezent, norma juridică este lipsită de acuratețe legislativă, motiv pentru care apreciem că se impune de lege ferenda legiferarea coerentă, expresă și fundamentată a instituției juridice, ca noțiune, definire, regim juridic, precum și a modalităților de implementare legislativă, atât din perspectiva operațiunilor legate de activitățile economice cărora le este afectat, cât și în sfera circuitului civil a cărui siguranță și securitate se impun a fi asigurate de sistemul de drept românesc.

Bibliografie

Angheni, S., Volonciu, M., Stoica, C., 1993, Drept comercial, ediția a 3-a, Bucureşti, All Beck.

Herovanu, L. V.,2010, Fondul de comerţ, Bucureşti, Universul Juridic.

Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 3/30 iunie 2006.

Căpăţână, O., 1990, „Caracteristicile generale ale societăţilor comerciale”, în Dreptul, nr. 9 – 12/1990.

Cărpenaru, S. D., „Fondul de comerţ în condiţiile noului Cod civil”, în Dreptul, nr. 6/2016.

Stoica, V., sursa: https://www.juridice.ro/essentials/1646/notiunea-de-bun-incorporal-in-dreptul-civil-roman#_ftn1.

Angheni, S. (col.), 2008, Drept comercial, Bucureşti, C. H. Beck.

Cărpenaru, S. D., 2004, Drept comercial român, ediția a 5-a, București, All Beck.

Turcu, I., 1998, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. II, Bucureşti, Lumina Lex.

Angheni, S., Volonciu, M., Stoica, C., Lostun, M. G., 2000, Drept comercial, Bucureşti, Oscar Print.

Deleanu, I., 2001, „Fondul de comerţ – consideraţii generale”, în Dreptul, nr. 4/2001.

Angheni, S., 2002, „Câteva aspecte privind consecinţele juridice ale includerii imobilelor în fondul de comerţ˝, în Curierul Judiciar, nr. 5/2002.

Stoica, V., sursa: https://www.juridice.ro/essentials/1646/notiunea-de-bun-incorporal-in-dreptul-civil-roman#_ftn1.

Cărpenaru, S. D., 2014, Tratat de drept comercial român, ediția a IV-a actualizată, București, Universul Juridic.

Dunca, D., sursa: https://buletinulnotarilor.ro/studiu-de-caz-2/.

Piperea, 2012, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, București, C. H. Beck.

Stoica, V., 2004, Drept civil. Drepturile reale principale, Bucureşti, Humanitas.

CJCE, 23 aprilie 1991, Klaus Hofner şi Fritz Elser c. Macrotron GmbH, C-41/90, Rec. 1991, I, p. 1979, apud Mihai, E., „Din nou despre noţiunea de întreprindere în dreptul comunitar”, în Analele Universităţii de Vest din Timişoara, Seria Drept, nr. 1 − 2/2008, sursa: https://drept.uvt.ro/administrare/files/1481038001-emilia-mihai.pdf.

https://www.ceccarbusinessmagazine.ro/fondul-de-comert-a4157/.

Popa, F., Câteva reflecţii asupra regimului juridic al fondului de comerţ, sursa: https://lege5.ro/App/Document/gmztsmjygm3a/cateva-reflectii-asupra-regimului-juridic-al-fondului-de-comert-ii.

Practica judiciară în materie comerciałă, vol. I, 1991, Bucureşti, Lumina.

Bodu, S., 2017, Legea societăţilor comentată şi adnotată, București, Rosetti Internațional.

Pandectele române, 1928, vol. III.


[1] S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ed. a 3-a, All Beck, Bucureşti, 1993, p. 89, apud L. V. Herovanu, Fondul de comerţ, Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 23.

[2] O.G. nr. 12/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi a altor acte în domeniul protecţiei concurenţei.

[3] Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 3/30 iunie 2006.

[4] Cod comercial. Art. 3 – „Legea consideră ca fapte de comerț:

1. Cumpărăturile de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea și cumpărarea spre a se revinde, de obligațiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comerț;

2. Vânzările de producte, vânzările și închirierile de mărfuri în natură sau lucrate și vânzările de obligațiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comerț, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;

3. Contractele de report asupra obligațiunilor de Stat sau altor titluri de credit circulând în comerț;

4. Cumpărările sau vânzările de părți sau de acțiuni ale societăților comerciale;

5. Orice întreprinderi de furnituri;

6. Întreprinderile de spectacole publice;

7. Întreprinderile de comisioane, agenții și oficiuri de afaceri;

8. Întreprinderile de construcțiuni;

9. Întreprinderile de fabrici, de manufactură și imprimerie;

10. Întreprinderile de editură, librărie și obiecte de artă când altul decât autorul sau artistul vinde;

11. Operațiunile de bancă și schimb;

12. Operațiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale;

13. Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat;

14. Cambiile și ordinile de producte sau mărfuri;

15. Construcțiunea, cumpărarea, vânzarea și revânzarea de tot felul de vase pentru navigațiunea interioară și exterioară și tot ce privește la echiparea, armarea și aprovizionarea unui vas;

16. Expedițiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime și toate contractele privitoare la comerțul de mare și la navigație;

17. Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor și asupra vieții;

18. Asigurările chiar mutuale, contra riscurilor navigațiunei;

19. Depozitele pentru cauză de comerț;

20. Depozitele în docuri și antrepozite, precum și toate operațiunile asupra recipiselor de depozit (warante) și asupra scrisorilor de gaj, eliberate de ele.

Art. 4 – Se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerț, celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul.

Art. 5 – Nu se poate considera ca fapt de comerț cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumațiunea cumpărătorului, ori a familiei sale; de asemenea revânzarea acestor lucruri și nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, sau cel cultivat de dânsul.

Art. 6 – Asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerțului și asigurările asupra vieții sunt fapte de comerț numai în ce privește pe asigurător.

Contul curent și cecul nu sunt considerate ca fapte de comerț în ce privește pe necomercianți, afară numai dacă ele n-au o cauză comercială.”

[5] O. Căpăţână, Caracteristicile generale ale societăţilor comerciale, în Dreptul, nr. 9 – 12/1990, p. 23.

[6] L. V. Herovanu, op. cit., p. 13 – coordonator ştiinţific: prof. univ. dr. Stanciu D. Cărpenaru.

[7] Prof. univ. dr. Stanciu D. Cărpenaru, Fondul de comerţ în condiţiile noului Cod civil, în Dreptul, nr. 6/2016, p. 17.

[8] Valeriu Stoica, sursa: https://www.juridice.ro/essentials/1646/notiunea-de-bun-incorporal-in-dreptul-civil-roman#_ftn1.

[9]  Drept comercial (Smaranda Angheni în colaborare), C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 53.

[10] Într-o concepţie, se apreciază, implicit, că acceptarea teoriei proprietăţii incorporale (în realitate, este vorba de un drept de proprietate asupra unui bun incorporal) exclude teoria universalităţii de fapt în ceea ce priveşte calificarea naturii juridice a fondului de comerţ (în acest sens, a se vedea Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. 5, All Beck, București, 2004, p. 113 şi 114). Într-o altă concepţie, se consideră că fondul de comerţ poate fi calificat, în egală măsură, ca universalitate de fapt şi ca bun mobil incorporal (în acest sens, a se vedea I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998,p. 15; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, p. 68 – 71; deşi aceşti autori afirmă că fondul de comerţ este o universalitate de fapt, totuşi consideră că operează subrogaţia reală; or subrogaţia reală operează în cadrul unei universalităţi juridice, iar nu în cadrul unei universalităţi de fapt); în sensul că fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi un bun mobil incorporal, a se vedea şi I. Deleanu, „Fondul de comerţ – consideraţii generale”, Dreptul, nr. 4/2001, p. 74 şi 91.

[11] Art. 745 C. civ.: „În lipsă de stipulație contrară, uzufructuarul unui fond de comerț nu poate să dispună de bunurile ce îl compun. În situația în care dispune de aceste bunuri are obligația de a le înlocui cu altele similare și de valoare egală.”

[12] Calificarea generală a fondului de comerţ ca bun mobil a fost pusă sub semnul întrebării, de vreme ce, mai întâi în doctrină (a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 14; Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 122; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M. G. Lostun, op. cit., p. 70 şi 71, text şi notele 10 – 13) şi apoi în legislaţie (a se vedea dispoziţiile art. 11, lit. c) din Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată prin Legea nr. 298 din 7 iunie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 313 din 12 iunie 2001; pentru comentarea acestei modificări legislative, a se vedea S. Angheni, „Câteva aspecte privind consecinţele juridice ale includerii imobilelor în fondul de comerţ˝, în Curierul Judiciar, nr. 5/2002, p. 1 – 10; ulterior, art. 11 din Legea nr. 11/1991 a fost abrogat integral prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale), s-a acceptat că din fondul de comerţ pot face parte bunuri mobile şi bunuri imobile, corporale şi necorporale. Totuşi, s-a argumentat că fondul de comerţ rămâne un bun mobil incorporal, chiar dacă include bunuri imobile; în acest sens, a se vedea I. Deleanu, art. cit., p. 77 – 81. Codul civil în vigoare a rezolvat această problemă în mod solomonic, statuând în art. 2.377 alin. (2) următoarele: „Ipoteca asupra unei universalități de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse  în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile.” Pentru masa succesorală, ca universalitate juridică, a se vedea dispozițiile art. 1.753 C. civ., evocate în text, mai sus. Așadar, în ipoteza în care universalitatea –  juridică sau de fapt – cuprinde drepturi patrimoniale pentru care legea cere anumite formalități, fie pentru transmitere, fie numai pentru opozabilitate, acestea trebuie să fie îndeplinite pentru fiecare drept în parte, iar universalitatea ca atare se înregistrează în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare. Concluzia este că universalitatea juridică, când este bun, și universalitatea de fapt își păstrează natura juridică de bun mobil dacă include și drepturi reale care au ca obiect bunuri mobile ori drepturi de creanță. O universalitate de fapt formată numai din drepturi reale care au ca obiect bunuri imobile trebuie să fie însă calificată ca bun imobil.

[13] Valeriu Stoica, sursa: https://www.juridice.ro/essentials/1646/notiunea-de-bun-incorporal-in-dreptul-civil-roman#_ftn1.

[14] Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 3/30 iunie 2006.

[15] Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. 5, All Beck, București, 2004, p. 114.

[16] Art. 2.324 alin. (3) C. civ. – „Creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului.”

[17] Art. 2.324 alin. (4) C. civ. – „Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.”

[18] Textul are următorul cuprins: „(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesioniști, precum şi raporturilor dintre aceștia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.”

[19] În art. 31 alin. (2) și (3) C. civ. se arată că patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.

[20] Art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil arată că în noțiunea „profesionist” prevăzută la art. 3 din Codul civil se includ categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.

[21] De exemplu: Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, Legea nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, republicată, O.G. nr. 124/1998 privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale, republicată, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, Legea nr. 160/1998 pentru organizarea și exercitarea profesiunii de medic veterinar, republicată, O.G. nr. 66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată, Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România, O.U.G. nr. 86/2014 privind organizarea activității practicienilor în insolvență.

[22] Art. 325 alin. (3) C. civ. însă dispune: „Orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soți este considerată nescrisă.”

[23] Așa cum prevede art. 342 C. civ.

[24] Art. 343 alin. (2) C. civ.

[25] Art. 346 alin. (2) și (3) C. civ. dispune: „Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile. Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite.”

Art. 347 prevede: „(1) Actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil. (2) Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.”

[26] Art. 344 C. civ.

[27] Art. 2.324 alin. (3) C. civ.

[28] Art. 2.324 alin. (4) C. civ.

[29] Cum ar fi, de exemplu, bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație [art. 340 lit. a) C. civ.].

[30] Lichidarea comunității și partajul sunt reglementate de art. 357 C. civ. 

[31] Art. 541 C. civ. dispune: „(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane şi au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege. (2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.”

[32] Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ediția a IV-a actualizată, Universul Juridic, București, 2014, p. 92.

[33] Art. 340 lit. g) C. civ.

[34] Art. 351 C. civ. referitor la datoriile comune ale soților prevede: „soții răspund cu bunurile comune pentru: a) obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune; b) obligațiile pe care le-au contractat împreună; c) obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.”

[35] Art. 351 lit. c) C. civ.

[36] Art. 360 alin. (1) C. civ.

[37] Art. 325 C. civ. Prin urmare, clauza va fi afectată de nulitate absolută.

[38] Art. 357 C. civ. dispune: „(1) În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor. (2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală. (3) Dispozițiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.”

[39] Art. 364 alin. (2) C. civ.

[40] Art. 1.443 C. civ.

[41] Art. 1.445 C. civ.

[42] Art. 1.447 C. civ.

[43] Art. 1.456 C. civ.

[44] Art. 365 C. civ.

[45] Art. 902 alin. (2) pct. 3, 4, 17 C. civ.

[46] Art. 876 alin. (2) și art. 902 alin. (2) pct. 4 C. civ.; art. 23 pct. C, lit. b) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, republicată, și art. 181 din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 al Directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

[47]Art. 32 C. civ.

[48] Acest principiu acționează în privința oricărui patrimoniu, potrivit adagiului in iudiciis universalibus, pretium succedit loco rei et res loco pretii (în traducere: în materia transmisiunii universale, prețul înlocuiește bunul, iar bunul nou dobândit înlocuiește prețul). 

[49] Doina Dunca, director al Direcției juridice, legislație și studii notariale din cadrul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, sursa: https://buletinulnotarilor.ro/studiu-de-caz-2/.

[50] Drept comercial (Smaranda Angheni în colaborare), ed. cit., p. 53.

[51] Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, C. H. Beck, București, 2012, p. 56.

[52] Ibidem, p. 56.

[53] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 73, 131.

[54] Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. cit., p. 114.

[55] Gh. Piperea, op. cit., p. 58.

[56] Ibidem, p. 55.

[57] Activitate economică desfasurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege [art. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale].

[58] CJCE, 23 aprilie 1991, Klaus Hofner şi Fritz Elser c. Macrotron GmbH, C-41/90, Rec. 1991, I, p. 1979, apud E. Mihai, Din nou despre noţiunea de întreprindere în dreptul comunitar, articol publicat în Analele Universităţii de Vest din Timişoara, Seria Drept, nr. 1 – 2/2008, p. 173, disponibil online la: https://drept.uvt.ro/administrare/files/1481038001-emilia-mihai.pdf.

[59] O. Căpăţână, art. cit., p. 29.

[60] Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. cit., p. 122.

[61] Ibidem, p. 117.

[62] Cu excepția cazurilor prevăzute de art. 41 din Legea nr. 26/1990.

[63] Sursa: https://www.ceccarbusinessmagazine.ro/fondul-de-comert-a4157/.

[64] I. Deleanu, art. cit., p. 84 – 85.

[65] Lector univ. dr. Florina Popa, Câteva reflecţii asupra regimului juridic al fondului de comerţ, sursa: https://lege5.ro/App/Document/gmztsmjygm3a/cateva-reflectii-asupra-regimului-juridic-al-fondului-de-comert-ii.

[66] Cas. III, dec. nr. 2422/1943, în Practica judiciară în materie comerciałă, vol. I, Editura Lumina, 1991, Bucureşti, p. 231.

[67] Cas. I, dec. nr. 1279/1946, în Practica judiciară în materie comerciałă, vol. I, p. 228.

[68] Întrucât imobilul face parte din fondul de comerţ, actul este comercial. (Cas. S.U. dec. nr. 183/1939, în Practica judiciară în materie comercială, vol. I, p. 228).

[69] Cas. III, dec. nr. 160/1939, în Practica judiciară în materie comercială, vol. I, p. 229.

[70] Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. cit., p. 124.

[71] Sebastian Bodu, Legea societăţilor comentată şi adnotată, Rosetti Internațional, București, 2017, p. 102.

[72] Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. cit., p. 125.

[73] Cas. I, dec. din 04 aprilie 1928, în Pandectele române, 1928, vol. III, p. 92.

[74] Art. 2.372 alin. (2) C. civ.


 [I1]Am vrut să evit cacofonia cu consimțământul

 [I2]E corect?

În funcție de importanță?

 [I3]Am dorit să evit cacofonia grafică care…

 [I4]Am dorit să evit cacofonia marca constituie

 [I5]Nu ar trebui orice alt act?