REZUMAT

 Dacă s-ar pune semnul egalității între două operațiuni juridice – denunțarea unilaterală de către creditor a contractului de întreținere și renunțarea, din partea acestuia, la dreptul stipulat prin contract – s-ar putea admite că întreținerea viageră poate înceta prin renunțarea creditorului. În realitate însă, denunțarea unilaterală și renunțarea la drept constituie mecanisme juridice diferite de încetare a dreptului sau a contractului, deci este greșit să considerăm că întreținerea încetează prin renunțare la drept.

CUVINTE-CHEIE renunțare la drept, denunțare unilaterală

Actul juridic care presupune doar manifestarea de voință a autorului său este unilateral(1), în timp ce contractul reprezintă un acord de voință dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic(2). Semnificația oricărui act juridic civil, indiferent de numărul părților participante, constă, în primul rând, în rezultatul urmărit de părți la încheierea sa, adică în efectele pe care acesta le va produce.

1. RENUNȚAREA LA UN DREPT REAL

 Problema care se pune în discuție este dacă renunțarea creditorului dintr-un contract de întreținere poate produce efecte, nu doar în privința dreptului real pe care acesta și l-a reținut la încheierea sa – uzufructul imobilului – ci și la însuși dreptul de a fi întreținut – drept de creanță care reprezintă în ce-l privește efectul principal produs prin contract.

 Titularul uzufructului poate renunța oricând, potrivit art. 746 alin. (1) litera d) din Codul civil, la dreptul real de folosință asupra imobilului, pe care și l-a rezervat cu ocazia încheierii contractului de întreținere pe dura ta vieții sale. Definit ca fiind dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța(3), uzufructul a rezultat în mod atipic, în cazul analizat; proprietarul imobilului a transmis către întreținător, în scopul întreținerii sale, doar nuda proprietate și a rezervat pentru sine două dintre atributele dreptului de proprietate, usus și fructus. Deși stabilirea obiectului derivat al contractului a implicat acordul de voință al părților, renunțarea la dreptul de uzufruct constituie un act juridic unilateral – pentru încheierea lui fiind suficientă doar manifestarea de voință a creditorului întreținerii, în calitatea sa de titular al dreptului real. Beneficiar al renunțării la uzufruct este nudul proprietar care își va întregi, prin efectul renunțării, atributele dreptului de proprietate al imobilului.

 Renunțarea la întreținere însă nu apare reglementată nici ca mod de stingere a dreptului(4), nici ca modalitate de încetare a contractului(5). Pentru a răspunde la întrebarea „se poate renunța la dreptul de întreținere”, se impune ca mai întâi să analizăm situațiile în care în Codul civil apare reglementată renunțarea la drept, marcând totodată efectele pe care aceasta le produce și actul juridic ca negotium, prin intermediul căruia se realizează. În Codul civil se găsesc reglementate următoarele cazuri de renunțare la drept:

• titularul dreptului de proprietate poate renunța la dreptul său prin declarație autentică notarială (art. 889). În acest caz beneficiarul renunțării este unitatea administrativ-teritorială – comună, oraș sau municipiu – care, în baza hotărârii consiliului local, poate să ceară înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, în folosul său(6);

• titularul dreptului de uzufruct poate renunța la dreptul său, după cum s-a arătat mai sus. Renunțarea la uzufruct constituie, în temeiul art. 746 alin. (1) lit. d), una dintre modalitățile de stingere pe cale principală a acestui dezmembrământ al proprietății. Titularul dezmembrămintelor de uz sau de abitație poate proceda în mod similar, potrivit art. 754, în scopul stingerii dreptului său;

• proprietarul fondului dominant poate renunța la servitutea constituită pentru uzul și utilitatea acestui fond, manifestare de voință ce constituie o cauză de stingere, pe cale principală, a dreptului real, potrivit art. 770 alin. (1) lit. b);

• creditorul care beneficiază de un privilegiu sau de o ipotecă poate renunța expres la acest drept (art. 1.632)(7). Deși constituie o modalitate de stingere a dreptului real accesoriu, renunțarea expresă la privilegiu sau la ipotecă făcută de către creditor nu prezumă, în privința creanței garantate, remiterea de datorie; prin urmare, creanța va subzista, dar nu mai beneficiază de o garanție reală.

 Din analizarea cazurilor de mai sus reiese că titularul unui drept real poate renunța la acesta, prin act juridic unilateral; renunțarea are ca efect stingerea dreptului real respectiv.

 2. RENUNȚAREA LA ANUMITE DREPTURI POTESTATIVE

 Renunțarea la dreptul de a invoca accesiunea imobiliară artificială face ca proprietarul terenului să nu dețină și calitatea de proprietar al construcției(8). Dacă renunțarea la acest drept are efect extinctiv în privința proprietarului terenului, în același timp ea constituie un mod de dobândire a dreptului de superficie ce va cuprinde un drept real de folosință asupra terenului în favoarea altei persoane – proprietar al construcției sau plantației de pe teren.

 Dacă s-a construit pe terenul său, proprietarul poate renunța la dreptul de a invoca accesiunea, caz în care superficia se înscrie în favoarea constructorului; de asemenea, superficia se poate înscrie în favoarea unui terț, pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea9.

 Prin urmare, exercitându-și dreptul de a invoca accesiunea, proprietarul terenului devine și proprietar al construcției edificate de altă persoană pe terenul său; renunțând la acest drept, fie în favoarea constructorului, fie a unui terț, proprietarul terenului consimte

POTRIVIT DOCTRINEI, ATÂT DREPTURILE REALE, CÂT ȘI CELE DE CREANȚĂ SE SUBSUMEAZĂ CATEGORIEI DREPTURILOR SUBIECTIVE; RENUNȚAREA LA DREPTUL SUBIECTIV NĂSCUT ÎN TEMEIUL UNUI CONTRACT POATE CONSTITUI ÎNSĂ SUBSTANȚA UNEI TIPOLOGII DE ACTE DIFERITE, PRIVITE CA NEGOTIUM.

 implicit la constituirea superficiei în favoarea altei persoane – drept ce include folosința asupra terenului și proprietatea asupra construcției – ce vor fi exercitate de către superficiar.

 Renunțarea la clauza de inalienabilitate ce grevează un imobil, stipulată de către înstrăinătorul imobilului în scopul executării de către dobânditor a unei obligații, are drept consecință încetarea anticipată a efectelor clauzei. Clauza de inalienabilitate nu constituie un drept real, ci reprezintă o indisponibilizare cu caracter real a imobilului în favoarea înstrăinătorului, iar în privința dobânditorului constituie o obligație propter rem(10). Pentru a fi opozabile terților, clauza de inalienabilitate și renunțarea la această clauză trebuie să îndeplinească formalitatea înscrierii, respectiv a radierii din cartea funciară(11).

 În concluzie, renunțarea la anumite drepturi potestative – cum ar fi dreptul de a invoca accesiunea imobiliară artificială de către proprietarul terenului sau renunțarea de către acesta la clauza de inalienabilitate duce nu doar la stingerea dreptului, ci și la încetarea raportului juridic de natură contractuală care l-a generat.

 3. RENUNȚAREA LA DREPTUL DE CREANȚĂ CA MOD DE ÎNCETARE A CONTRACTULUI

 Atunci când legea o permite, contractul poate înceta prin renunțarea la dreptul de creanță (de exemplu, mandatul chiar remunerat poate înceta prin renunțare din partea mandatarului(12)).

 4. ÎNCETAREA ÎNTREȚINERII PRIN CONTRACT SAU PRIN ACT UNILATERAL

 În contractul de întreținere însă, întreținutul nu este titular nici al unui drept real și nici al unuia potestativ, ci este beneficiar al unui drept de creanță corelativ al unei obligații de a face – potrivit căreia debitorul este ținut să execute, în favoarea întreținutului, unele dintre prestațiile prevăzute la art. 2.257(13) sau pe toate acestea.

 Potrivit doctrinei, atât drepturile reale cât și cele de creanță se subsumează categoriei drepturilor subiective; renunțarea la dreptul subiectiv născut în temeiul unui contract poate constitui însă substanța unei tipologii de acte diferite, privite ca negotium.

 Astfel, potrivit art. 1.321, printre alte cauze prevăzute de lege, contractul poate înceta prin acordul de voință al părților, simetric față de modul în care acesta a luat naștere. De altfel, potrivit art. 1.270 alin. (2), „contractul […] încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”. Analizarea cauzei-standard de încetare a contractului – prin acordul de voință al părților care i-a dat naștere (adică mutuus dissensus) – ca și remiterea de datorie sunt mecanisme de natură contractuală, dar nu prezintă interes pentru studiul de caz. Ne-am propus însă a stabili, de la început, dacă întreținerea poate înceta prin manifestarea voinței uneia din părți, deci dacă este admisă rezoluțiunea (1) și denunțarea unilaterală (2)(14), iar în final dacă renunțarea la drept (3) constituie un mecanism distinct de denunțare sau, din contră, prin ambele se produc aceleași efecte.

DACĂ CREDITORUL INTENȚIONEAZĂ SĂ DENUNȚE CONTRACTUL, DAR LEGEA ÎL OBLIGĂ SĂ-I ACORDE DEBITORULUI UN TERMEN DE PREAVIZ, ESTE POSIBIL TOTUȘI CA ACESTA DIN URMĂ SĂ-L CONVINGĂ PE CREDITOR CĂ DENUNȚAREA ESTE INOPORTUNĂ SAU CHIAR DĂUNĂTOARE ÎN PRIVINȚA SITUAȚIEI SALE JURIDICE.

 Cât privește rezoluțiunea, dacă debitorul nu-și execută obligațiile asumate, creditorul are dreptul să folosească acest remediu al neexecutării și, dacă i se cuvin, poate pretinde și daune interese(15). De regulă, în activitatea notarială se folosesc drept clauze contractuale fie rezoluțiunea declarată unilateral de către partea îndreptățită, fie cazul când operează de plin drept, dacă părțile au convenit astfel (pactul comisoriu)(16).

 În cazul întreținerii însă rezoluțiunea poate fi dispusă doar de către instanță, la cerere. Persoana interesată poate cere rezoluțiunea judiciară a contractului în două situații: când comportamentul celeilalte părți face imposibilă executarea contractului în condiții conforme bunelor moravuri (1) și când se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligației de întreținere (2)(17).

 De altfel, în contractul de întreținere nefiind aplicabile dispozițiile art. 1.552 privitoare la rezoluțiunea unilaterală – se consideră nescrisă clauza prin care aceasta s-ar stabili ca remediu al neexecutării – nu este posibilă nici stipularea unui pact comisoriu(18).

 Altă cauză autorizată de lege, de natură a face să înceteze contractul de întreținere la inițiativa uneia din părți, ar putea fi denunțarea unilaterală, pe care o vom analiza în continuare. Art. 1.276 dispune că acest drept este recunoscut oricăreia dintre părți și poate fi exercitat în următoarele situații: atât timp cât executarea contractului nu a început;

PREAVIZUL CONSTITUIE UN ACT PREMERGĂTOR DENUNȚĂRII UNILATERALE, ÎN TIMP CE, DACĂ S-AR ADMITE CĂ ÎNTREȚINEREA POATE ÎNCETA PRIN RENUNȚARE DIN PARTEA CREDITORULUI, AR ÎNSEMNA CA DOAR ACTUL FINIT SĂ FIE COMUNICAT CĂTRE DEBITOR

• chiar și după începerea executării contractului în cazul celui cu executare succesivă sau continuă, dar cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. În acest caz, denunțarea nu va produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare(19).

 În privința întreținerii însă, contractul nu poate fi calificat ca fiind cu executare succesivă sau continuă, întrucât una dintre părți – întreținutul – își execută integral obligația din momentul încheierii lui, transmițând către întreținător fie proprietatea unui bun ce-i aparține, fie o sumă de bani (capital). Prin urmare, nu sunt întrunite condițiile ca întreținutul să poată denunța unilateral contractul, potrivit art. 1.276.

 Dar, potrivit art. 1.277, contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestații în schimbul denunțării contractului se consideră nescrisă.

 Considerăm că această reglementare este aplicabilă și contractului de întreținere întrucât, în speță, întreținerea trebuia executată pe durata vieții creditorului, deci pe o perioadă nedeterminată (a contrario, nu este aplicabilă în cazul întreținerii pe o durată determinată).

 Denunțarea unilaterală este prohibită însă în privința întreținătorului, întrucât, potrivit art. 2.256 alin. (1) raportat la art. 2.252, debitorul întreținerii nu se poate libera de executarea obligației ce-i revine, chiar dacă oferă restituirea capitalului și renunță la prestațiile executate în favoarea creditorului.

 Dar în privința creditorului obligației, această modalitate de încetare a contractului de întreținere este permisă, motiv pentru care întreținerea poate să înceteze, în temeiul art. 1.277, din inițiativa creditorului, prin denunțare unilaterală.

 Prin urmare, chiar dacă există posibilitatea ca una dintre părți – creditorul – să poată denunța unilateral contractul, totuși, nu se poate pune semnul egalității între acest mecanism și renunțarea la drept.

 În privința dreptului real sau a celui potestativ – ultimul, cel puțin în cazurile pe care le-am analizat – ca și în privința dreptului de creanță, dacă legea o menționează expres, intenția de a renunța la drept nu este necesar să fie comunicată beneficiarului și nu trebuie respectată nici cerința acordării unui termen de preaviz, ca în cazul denunțării unilaterale, chiar dacă nașterea dreptului s-a făcut pe cale contractuală (de exemplu: proprietarul transferă altei persoane un drept de uzufruct sau uzufructuarul își cesionează dreptul unui terț). În schimb, odată concretizată, renunțarea la drept ca act unilateral este supusă, în temeiul art. 1.326, comunicării ei către destinatar.

 Preavizul constituie un act premergător denunțării unilaterale, în timp ce, dacă s-ar admite că întreținerea poate înceta prin renunțare din partea creditorului, ar însemna ca doar actul finit să fie comunicat către debitor; prin urmare, manifestarea de voință a creditorului nu ar fi condiționată de îndeplinirea unei cerințe prealabile, ci doar urmată de notificarea actului în care s-a concretizat.

 Deosebirea între cele două modalități de încetare a contractului subzistă, chiar dacă și în cazul denunțării unilaterale notificarea către debitor a intenției de a face să înceteze contractul prin voința creditorului nu poate fi lipsită de eficacitate, prin opoziția debitorului.

 Dacă creditorul intenționează să denunțe contractul, dar legea îl obligă să-i acorde debitorului un termen de preaviz, este posibil totuși ca acesta din urmă să-l convingă pe creditor că denunțarea este inoportună sau chiar dăună- toare în privința situației sale juridice. Astfel, potrivit art. 1.091 alin. (4), în favoarea moștenitorilor rezervatari operează o prezumție de donație, deși contractul se încadrează între cele cu titlu oneros, dacă întreținerea s-a încheiat între un ascendent și descendentul acestuia. Față de această împrejurare, dacă s-ar admite că creditorul întreținerii ar putea să renunțe necondiționat la dreptul de a fi întreținut de către fiul său, în condițiile stipulate prin contract, renunțarea s-ar putea interpreta în defavoarea debitorului, chiar dacă acesta și-a executat pe deplin obligația asumată; fiul va trebui să suporte efectul reducțiunii în privința imobilului obținut în schimbul întreținerii, nemaiputând să facă dovada contrară – întreținerea are caracter oneros. În cazul încetării contractului prin renunțare la drept, instanța învestită cu acțiunea în reducțiunea donației de către ceilalți descendenți ai întreținutului va aprecia că imobilul a fost dobândit de către întreținător cu titlu de donație, iar întreținerea prestată înainte de renunțare va fi considerată o sarcină a acestei liberalități – context în care poate opera reducțiunea ei, în măsura în care depășește limitele cotității disponibile.

 În schimb, dacă creditorul întreținerii intenționează să denunțe unilateral contractul, iar debitorul – căruia i s-a notificat intenția – ripostează și reușește să-l convingă pe creditor cu argumentele arătate mai sus să mențină contractul, instanța învestită să aprecieze dacă funcționează prezumția de donație poate considera că natura juridică a actului o reprezintă titlul oneros, sub forma acestui contract aleatoriu20, iar pe cale de consecință, imobilul nu va fi supus reducțiunii.  Prin urmare, am argumentat că denunțarea unilaterală și renunțarea la drept, chiar dacă prezintă asemănări, constituie totuși modalități distincte de încetare a dreptului sau, după caz, a contractului. În concluzie, deși s-a observat nu doar în practică, ci și în doctrină că uneori se folosește impropriu sintagma renunțare la dreptul de a fi întreținut, în realitate efectul vizat – încetarea contractului poate fi cauzată de operațiuni juridice diferite: acordul de voință al părților (mutuus dissensus), remiterea de datorie sau, dacă se pune problema unei manifestări unilaterale de voință, prin denunțarea de către întreținut a contractului – întrucât legea nu prevede expres, ca în cazul mandatului, renunțarea la drept.

---

1 Art. 1.324 C. civ.

2 Art. 1.166 C. civ.

3 Art. 703 C. civ.

4 Reglementând modurile de stingere a obligațiilor, art. 1.615 C. civ. dispune că: „obligațiile se sting prin plată, compensație, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege.”

5 Conform art. 1.321 C. civ., „contractul încetează, în condițiile legii, prin executare, acordul de voință al părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege”.

6 Dacă o altă persoană nu solicitase mai întâi notarea posesiei, în vederea dobândirii imobilului prin uzucapiune, după cum prevede art. 930 alin. (1) lit. b) C. civ.

7 În cuprinsul art. 2.428 alin. (2) lit. e) C. civ. este reglementată, ca modalitate de stingere a ipotecii, renunțarea expresă sau tacită a creditorului la acest drept.

8 Dobândirea lucrării de către proprietarul imobilului este prevăzută de art. 577 C. civ. astfel: „(1) Construcțiile, plantațiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel. (2) Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.”

9 Art. 693 alin. (4) C. civ.

10 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, C.H. Beck, București, 2013, p. 107 și 116.

11 Potrivit art. 628 alin. (1), (2) și (5) C. civ.: „(1) Clauza de inalienabilitate nu poate fi invocată împotriva dobânditorilor bunului sau a creditorilor proprietarului care s-a obligat să nu înstrăineze decât dacă este valabilă şi îndeplinește condiţiile de opozabilitate. (2) Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităților de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul. […]. (5) Neîndeplinirea condițiilor de opozabilitate nu îl lipsește pe beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul de a pretinde daune-interese proprietarului care nu se conformează acestei obligații.”

12 Art. 2: „(1) Mandatarul poate renunța oricând la mandat, notificând mandantului renunțarea sa. (2) Dacă mandatul este cu titlul oneros, mandatarul poate pretinde remunerația pentru actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului până la data renunțării. (3) Mandatarul este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite prin efectul renunțării, cu excepția cazului când continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuși o pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării mandatului.”

13 Întinderea obligației de întreținere este stabilită de art. 2.257 C. civ., după cum urmează: „(1) Debitorul întreţinerii datorează creditorului prestații stabilite în mod echitabil ţinându-se seama de valoarea capitalului şi de condiţia socială anterioară a creditorului. (2) Debitorul este obligat în special să asigure creditorului hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, menaj, precum şi folosința unei locuințe corespunzătoare. Întreținerea cuprinde, de asemenea, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală. (3) În cazul în care întreținerea are caracter viager sau atunci când creditorul decedează în cursul duratei contractului, debitorul are obligaţia să îl înmormânteze. (4) Întreținerea continuă a fi datorată în aceeași măsură chiar dacă, în cursul executării contractului, bunul care a constituit capitalul a pierit total sau parțial ori şi-a diminuat valoarea, dintr-o cauză pentru care creditorul întreținerii nu este ținut să răspundă. (5) Clauza prin care creditorul întreținerii se obligă la prestarea unor servicii este considerată nescrisă.”

14 În alte cazuri decât atunci când legea o prevede expres: de exemplu, denunțarea locațiunii fără determinarea duratei (în condițiile prevăzute de art. 1.816 C. civ.).

15 Conform art. 1.549 alin. (1) C. civ.

16 Modurile de operare a rezoluțiunii sunt reglementate de art. 1.550 C. civ.

17 Potrivit art. 2.263 alin. (2) și (3) C. civ.

18 Astfel cum acesta este prevăzut de art. 1.553 C. civ.: „(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează.”

19 Referitor la denunțarea unilaterală, art. 1.276 C. civ. dispune: „(1) Dacă dreptul de a denunța contractul este recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început. (2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare. (3) Dacă s-a stipulat o prestație în schimbul denunțării, aceasta produce efecte numai atunci când prestația este executată. (4) Dispozițiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenție contrară.”

20 Definit de art. 1.173 alin. (2) C. civ. astfel: „Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert.”