În conformitate cu prevederile din Legea notarilor publici, toate înscrisurile solicitate de părți, precum și orice act de procedură notarială se vor redacta în limba română. Acest lucru este consacrat în mod expres în cuprinsul articolului 82[1] din Legea nr. 36/1995.

          Același articol reglementează, în fapt, cadrul general în care se va desfășura activitatea notarială atunci când sunt incidente înscrisuri întocmite în limbi străine sau este necesar ca înscrisul notarial să fie întocmit și într-o altă limbă.

          În concret, urmărim a face distincția între diferite situații în care poate fi incidentă o limba străină în cuprinsul activității notariale:

1. situația în care este vorba de un înscris ce îi este prezentat notarului public spre a fi folosit în activitatea notarială [alin. (3)], respectiv posibilitatea ca aceste înscrisuri justificative prezentate notarului public să fie întocmite într-o altă limbă [alin. (4)];
2. situația în care este vorba de un înscris destinat să fie tradus într-o limbă străină;
3. situații particulare cu privire la incidența unei limbi străine în cadrul procedurii copiei legalizate[2] și dări de dată certă.

1. Chiar dacă înscrisurile și procedurile întocmite de notarul public trebuie să fie toate în limba română, este admisibilă situația în care părțile prezintă notarului public documente justificative ce au fost întocmite într-o altă limbă. Spre exemplu: pentru a face dovada decesului unui cetățean străin se prezintă un certificat de deces întocmit într-o limbă străină de către o instituție de stare civilă dintr-o țară europeană, act pentru care nu sunt necesare alte formalități suplimentare pentru recunoaștere (apostilă sau supralegalizare). În acest caz, înscrisul prezentat este perfect valabil, susceptibil de a produce efecte în România, însă acesta este întocmit în altă limbă decât limba română. Notarul public, în conformitate cu alin. (4) din art. 82 poate folosi înscrisul doar dacă acesta cunoaște limba (în sensul în care este limba sa maternă sau este autorizat ca traducător pentru acea limbă) sau în situația în care părțile prezintă un exemplar tradus în limba română de către un interpret autorizat care a semnat această traducere. Menționăm că în situația în care traducătorul autorizat are specimenul de semnătură depus la biroul notarului public, în opinia noastră, nu este necesară și întocmirea legalizării semnăturii traducătorului pentru acest înscris;
2. În situația în care este vorba despre „înscrisul destinat a fi tradus într-o limbă străină” facem distincția că această situație este diferită de cea avută în vedere de legiuitor atunci când se urmărește întâi finalizarea procedurii notariale (după caz, autentificarea înscrisului, darea de dată certă a înscrisului etc.), urmată ulterior de operațiunea de traducere și legalizare a semnăturii traducătorului. Astfel, se are în vedere situația în care părțile cunosc de la momentul încheierii procedurii faptul că vor avea nevoie de înscris și în altă limbă decât cea română. Menționăm faptul că nu contează dacă înscrisul urmează neapărat să fie folosit într-o altă țară sau tot în Romania, în sensul că realizarea actului în formă bilingvă nu poate fi condiționată de folosirea acestuia în străinătate și este suficientă inclusiv solicitarea părții motivată de faptul că înscrisul urmează să fie folosit pentru contractarea cu persoane ce nu cunosc limba română. Este adevărat, de asemenea, că cel mai adesea solicitarea de înscrisuri bilingve are loc în cadrul actelor întocmite de societăți comerciale (hotărâri ale asociaților, ale consiliului de administrație ș.a.m.d.), însă este perfect admisibil ca acestea să fie întocmite bilingv și pentru persoanele fizice. În ceea ce privește modalitatea de întocmire a acestor înscrisuri, aceasta se va face în conformitate cu art. 82 alin. (5) din Legea nr. 36/1995 („Înscrisurile destinate a fi traduse într-o limbă străină se vor redacta fie pe două coloane, cuprinzând în prima coloană textul în limba română, iar în cea de-a doua, textul în limba străină, fie în mod succesiv, mai întâi textul în limba română, continuându-se cu textul în limba străină.”). Acest alineat va fi aplicabil indiferent de faptul că incidența sa este cerută în cadrul procedurii de autentificare, procedurii de legalizare de semnătură, certificării de fapte, dării de dată certă, primirii în depozit. Practic, este admisibil ca textul înscrisului/procedurii să fie redactat de o manieră bilingvă și această formă se va păstra atât în ceea ce privește conținutul înscrisului, cât și în ceea ce privește încheierea de constatare a îndeplinirii procedurii notariale. Trebuie remarcat, ca o consecință a faptului că în conformitate cu alin. (1) actele și procedurile se îndeplinesc în limba română și alin. (5) cere ca textul în limba română să fie primul în cuprinsul actului, că această precedență se realizează prin alăturare sau prin succedare. Tot în legătură cu această situație menționăm faptul că în situația în care se întocmește un înscris bilingv, acest act va fi semnat și de către traducătorul autorizat și prin inserarea unei mențiuni (Prezentul înscris a fost tradus din limba română în limba ____________, de traducător autorizat şi interpret, de limba ______, __________, cetățean român, domiciliat în _______, identificat cu C.I. seria _____ nr. _______, eliberată la data de ______, de către _______, CNP _____, având Autorizaţia nr. _______ din data de _________, eliberată de Ministerul Justiției, Serviciul Profesii Juridice Conexe. Traducător autorizat LS SS).
3. Situații particulare cu privire la incidența unei limbi străine în cadrul procedurii copiei legalizate și dării de dată certă. În cazul în care se prezintă notarului public un înscris în limbă străină cu solicitarea de a se elibera o copie legalizată de pe acesta vor fi incidente prevederile art. 152 alin. (11) („În vederea legalizării copiei unui înscris original întocmit într-o altă limbă decât cea română, acel înscris va fi tradus în limba română de un traducător şi interpret autorizat. Copia legalizată de pe înscrisul original, însoţită de traducerea în limba română, va fi eliberată părţii în numărul de exemplare solicitat. Un exemplar din acestea se păstrează în arhiva notarului.”). De asemenea, aceste prevederi vor fi corelate cu cele ale art. 315 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 („(1) Încheierea de legalizare a copiei de pe un înscris întocmit într-o altă limbă decât cea română se semnează de notarul public care a făcut confruntarea, în cazul în care limba străină este limba sa maternă sau pentru care a fost autorizat ca interpret şi traducător. În cazul în care confruntarea se face de către un interpret şi traducător autorizat, încheierea se semnează de acesta în faţa notarului public, în afară de cazul în care interpretul şi traducătorul autorizat are depus specimenul de semnătură la biroul notarial. La încheiere se anexează traducerea în limba română a înscrisului, certificată de traducătorul autorizat. (2) Copia înscrisului tradus în limba română se anexează la exemplarul traducerii acestuia, care rămâne în arhiva notarului public.”). Așadar, în situația în care se efectuează o copie legalizată de pe un înscris întocmit în altă limbă, va fi necesar ca acestui act să-i fie anexată în arhiva notarului și traducerea în limba română.

De o manieră similară se va proceda și în situația în care notarului public i se solicită darea de data certă pentru un înscris întocmit într-o altă limbă decât cea română. Astfel, chiar dacă notarul public nu este răspunzător de conținutul înscrisului căruia i se dă dată certă, el tot are obligația de a verifica înscrisul pentru ca acesta să nu fie contrar legii și bunelor moravuri. Pentru aceste motive, considerăm că nu este suficient ca înscrisului în limba străină căruia i se dă dată certă să i se întocmească doar procedura de dare de dată certă în limba română (respectiv redactarea încheierii de dare de dată certă în limba română), ci este necesar ca notarul să ia cunoștință cel puțin la nivel formal de conținutul înscrisului în vederea îndeplinirii obligației de verificare a conținutului înscrisului. Folosind același raționament pe care l-am avut în vedere și la legalizarea de copie, chiar dacă acest mod de lucru nu este redat în mod expres în cuprinsul legii sau regulamentului, considerăm că atunci când se dă dată certă unui înscris întocmit într-o limbă străină, notarul public va trebui să aibă la baza dării de dată certă o traducere în limba română a acestui înscris, traducere ce a fost realizată de către un traducător autorizat. Similar procedurii anterioare, în situația în care respectivul traducător are specimenul de semnătură depus la biroul notarial, nu va fi necesară legalizarea semnăturii traducătorului.

Menționăm că nu excludem posibilitatea ca această încheiere să fie redactată, la solicitarea părților, de o manieră bilingvă, astfel încât pentru autoritatea străină căreia i se prezintă actul să existe deja atașată și încheierea în aceeași limbă că înscrisul însuși – astfel, nu va fi necesar ulterior să se întocmească și o traducere legalizată separată și ulterioară pentru încheierea de dare de dată certă. Evident, dacă se optează pentru această variantă, traducătorul va semna darea de dată certă alături de notar.

MODEL DE ÎNCHEIERE DE DATĂ CERTĂ:

ÎNCHEIERE DE DATĂ CERTĂ NR.

Anul ______________, luna ___________, ziua ______

În temeiul art. 12 lit. f) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările ulterioare, se dă dată certă acestui înscris, din care s-a reţinut o copie în arhiva biroului notarial; acesta este un înscris sub semnătură privată, poartă denumirea de „_____________” emisă de ________, are ______ pagini scrise, prezintă _____ semnături pe ________, are înscrisă data de ____________, este redactat în limba ________, nu prezintă adăugiri sau ştersături, înscris prezentat de către partea solicitantă într-un exemplar.

               S-a achitat onorariul în sumă de ______ lei +______ lei TVA, achitat cu bon fiscal ______

                                                                                       NOTAR PUBLIC,     

MODEL DE ÎNCHEIERE LEGALIZARE DE SEMNĂTURĂ:

[1] Art. 82 din Legea nr. 36/1995:

(1) Actele solicitate de părţi şi orice acte de procedură notarială se întocmesc în limba română.

(2) Cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi persoanelor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română li se acordă posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul actului printr-un traducător sau interpret. Funcţia de traducător sau interpret poate fi îndeplinită de către notarul public, dacă limba străină este limba sa maternă sau este autorizat ca interpret ori traducător, sau de către o altă persoană autorizată ca interpret sau traducător, în condiţiile legii, de către Ministerul Justiţiei. În toate situaţiile în care actul se îndeplineşte prin interpret sau traducător autorizat, acesta va semna încheierea alături de notarul public.

(3) Actele redactate de părţi şi prezentate pentru efectuarea operaţiunilor notariale vor fi în limba română.

(4) La cererea justificată a părţilor, notarul public poate îndeplini acte în legătură cu înscrisurile întocmite de părţi într-o altă limbă decât cea română, numai dacă notarul instrumentator cunoaşte limba în care sunt întocmite actele sau după ce a luat cunoştinţă de cuprinsul acestora prin interpret, caz în care un exemplar tradus în limba română şi semnat de cel ce a efectuat traducerea va fi ataşat la dosar.

(5) Înscrisurile destinate a fi traduse într-o limbă străină se vor redacta fie pe două coloane, cuprinzând în prima coloană textul în limba/română, iar în cea de-a doua, textul în limba străină, fie în mod succesiv, mai întâi textul în limba română, continuându-se cu textul în limba străină.

(6) Notarul public, în activitatea sa, nu poate cenzura sau refuza să aplice sau să folosească în proceduri notariale o hotărâre judecătorească definitivă.