Problema revocării donației, aparent o problemă simplă de drept substanțial, devine, din păcate, o problemă extrem de controversată ca urmare a modului de interpretare a unor texte din Codul civil vizând, în special, principiul irevocabilității donației (art. 1.015 C. civ.), principiul forței obligatorii a contractului (art. 1.270 C. civ.), cauzele de încetare a contractului (art. 1.321 C. civ.), precum și a altor principii de drept civil care vor fi puse în discuție în cele ce urmează.

Unul dintre principiile care nu va putea fi ignorat în analiza pe care ne-o propunem este principiul liberalismului; acesta străbate, de la un capăt la altul, întreaga reglementare a actualului Cod civil și se caracterizează în principal prin aceea că voința părților a devenit reperul suprem în raporturile juridice civile, în sensul cǎ actele juridice încheiate de părți se află în mâinile acestora, ele având posibilitatea, dar și dreptul de a le modifica, completa, revoca, denunța după cum interesele părților vor cere la un moment dat.

Părțile, în numele aceluiași liberalism care transpare cu evidență în actualul Cod civil, pot să constate nulitatea unui contract pe care l-au încheiat și să  convină asupra refacerii lui sau asupra oricărui remediu pe care-l au la dispoziție în scopul salvării contractului, nulitatea acestuia fiind ultima variantă la care se poate recurge atunci când toate celelalte variante de menținere a contractului au eșuat (a se vedea art. 1.259 C. civ.).

Tema propusă poate fi analizată în mai multe secțiuni: mai întâi ar putea fi analizat principiul irevocabilității donațiilor cu excepțiile legale de rigoare, apoi va putea fi analizată posibilitatea revocării donației prin consimțământ mutual și, în sfârșit, efectele de carte funciară, de taxare sau alte efecte pe care un eventual act de revocare mutuală a donației le-ar putea produce.

În analiza principiului irevocabilității donației vom pune accentul pe irevocabilitatea unilaterală de către donator a donației, singurul tip de irevocabilitate reglementat de Codul civil, împreună cu cele trei excepții prevăzute de lege: revocarea donației între soți, revocarea donației pentru ingratitudine și revocarea donației pentru neexecutarea sarcinilor, în toate aceste cazuri doar donatorul având dreptul să revoce donația (revocare unilaterală).

Apoi vom încerca în prezentul studiu să detaliem argumentele pentru care considerăm că donația este revocabilă mutual, ca orice contract, de altfel, și să precizăm condițiile în care donația poate fi revocată. Această chestiune, a revocabilității mutuale a contractelor (mutuus dissensus sau principiul simetriei actelor juridice), inclusiv a contractului de donație a mai fost analizată în literatura juridică mai veche, este adevărat, sub imperiul vechiului Cod civil (după cum vom arăta). Considerăm însă că problemele au fost tranșate în esența lor la data respectivă, întrucât între art. 969 al vechiului Cod civil și art. 1.270 al noului Cod civil, ambele constituind sediul principiului forței obligatorii a contractului, nu este o diferență esențială. La drept vorbind, nu anticipam că în prezent ne-am putea confrunta cu aceeași problemă.

În final ne vom referi, extrem de succint, la efectele revocării mutuale a donației, efecte vizând, în principal, evidențierea în cartea funciară a revocării donației, efecte referitoare la taxarea actului de revocare având în vedere practica notarială eterogenă existentă în acest sens.

Punctele de vedere pe care le vom exprima în prezentul studiu sunt absolut personale, subiective și, în consecință, criticabile. Desigur, ar fi în interesul profesiei notariale să fie întemeiată critica teoriilor pe care le vom susține pe argumente desprinse din legislația în vigoare, din doctrina semnificativă în materie, dar și pe argumente care țin de interpretarea logică a textelor supuse analizei.

Cuvinte-cheie: donație, revocare, libertate contractuală, irevocabilitate, încetarea contractului

1. Irevocabilitatea donației

Fără a face o analiză detaliată a principiului irevocabilității donației (această analiză existând pe larg în literatura juridică), în tema care ne interesează dorim să evidențiem doar câteva concluzii fundamentale, astfel:

a) Legiuitorul, prin art. 1.015 C. civ., vorbește doar de irevocabilitatea unilaterală, dispusă de donator, a actului de donație precizând că „donația nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voința sa”. Mai mult chiar, donația este lovită de nulitate absolută, printre altele, când „conferă donatorului dreptul de a denunța unilateral contractul” [art. 1.015 alin. (2) lit. c), acest alineat cuprinzând și alte cazuri în care donația este lovită de nulitate absolută, la lit. a), b), d), de fiecare dată făcându-se referire la voința exclusivă a donatorului]. Fiind inadmisibilă revocarea donației prin voința unilaterală a donatorului, s-a afirmat în literatura juridică[1] faptul că irevocabilitatea unilaterală a donației este mai accentuată (irevocabilitate de grad II) decât irevocabilitatea unilaterală a unui contract oneros, care ar putea cuprinde, printre altele, și clauze care să-i permită uneia din părți să ceară revocarea unilaterală a contractului (spre exemplu, clauza de dezicere ce poate fi stipulată în contractul de vânzare). Aceeași concluzie s-ar putea desprinde, credem, și din interpretarea art. 985 C. civ. potrivit căruia „donația este contractul prin care, cu intenția de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar”. Așadar, concluzia care se desprinde din analiza acestui articol este aceea că donatorul dispune irevocabil de un bun și nu aceea conform căreia donația ar fi irevocabilă în toate cazurile.

b) Plecând de la acest principiu al irevocabilității unilaterale a donației, legiuitorul a reglementat trei cazuri speciale în care donatorul, prin voința sa unilaterală, poate revoca donația, aceste cazuri constituindu-se în tot atâtea excepții de la principiul irevocabilității donației. Cele trei cazuri reglementate de lege sunt revocarea donației pentru ingratitudine și pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor (art. 1.020 C. civ.) și revocarea donației între soți (art. 1.031 C. civ.)[2]. Nu ne vom opri asupra acestor cazuri de revocare unilaterală a donației întrucât ele au făcut obiectul unei analize detaliate în literatura juridică.

c) Mai trebuie adăugat faptul că irevocabilitatea (unilaterală) a donației „are un rost special, anume, acela de element consubstanțial, nu doar contingent, căci orice posibilitate de răzgândire – admisibilă în contractele cu titlu oneros – pe care și-ar rezerva-o donatorul, chiar și cu acordul donatarului, ar pune în discuție intenția de a gratifica a acestuia, element fără de care donația nu poate exista[3]. Așadar, imposibilitatea răzgândirii  donatorului sau, cum spuneau francezii, donner et retenir ne vaut rien, împreună cu animus donandi sunt de esența donației în lipsa cărora donația nu poate exista.

3. Revocarea mutuală a donației

Problema posibilitǎţii sau imposibilitǎţii revocǎrii mutuale a donaţiei s-a ridicat în special în ultima perioadă când mai mulți notari din țară[4], instrumentând acte de revocare mutuală a unor contracte de donație (încheiate cu sau fără sarcini), au primit încheieri de respingere din partea oficiilor de cadastru și publicitate imobiliară, încheieri motivate în principal prin aceea că donațiile sunt irevocabile și unilateral și prin consimțământ mutual. Surprinzător (sau nu) am constatat că asemenea soluții de carte funciară ar avea și un suport teoretic ce constă în următoarele:

– nu este posibilă desfacerea unui contract executat în integralitatea sa, deoarece acesta nu mai există, iar desfacerea rămâne fără obiect; în cazul în care contractanții sunt de acord să revină asupra unui contract executat în totalitate, în realitate, aceștia vor încheia un nou contract; doar după acest demers se poate stabili cum se vor produce, în sens invers, efectele noului contract față de primul (de exemplu, imobilul donat poate reintra în proprietatea fostului donator prin cumpărare de la donatar), dar nu mai poate fi vorba de desfacerea ori de revocarea contractului inițial[5];

– pentru a fi în prezența desfacerii unui contract trebuie ca acesta să nu fi fost executat sau să fie în curs de executare; aceasta întrucât contractele executate și-au epuizat efectele și nu pot face obiectul desfacerii mutuale;

– donația, care a încetat deja prin executare, ar înceta din nou mutuus dissensus, chiar dacă nu mai existau raporturi juridice între părți, ca urmare a executării contractului[6]; or, donația unui imobil presupune executarea obligației ce-i revine donatorului din chiar momentul încheierii contractului.

Încercând să  sintetizăm argumentele mai sus expuse prin care se motivează imposibilitatea revocării mutuale a unei donații constatăm că aceste argumente se bazează pe concluzia potrivit căreia un contract de donație din momentul încheierii sale, moment care coincide cu executarea obligației ce-i revine donatorului, respectiv transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului donat, încetează să mai existe ca urmare a executării sale. Or, un contract care și-a încetat existența prin executarea sa nu mai poate fi revocat mutuus dissensus, revocarea presupunând un contract în ființă.

Seducătoare motivarea imposibilității revocării mutuale a donației, dar eronată fundamental. O parte din argumentele care susțin posibilitatea revocării mutuale a donației au fost exprimate în mod judicios de către un confrate[7], astfel încât nouă nu ne revine decât facila sarcină de a relua unele dintre acestea la care vom încerca să adăugăm propriile noastre argumente.

3.1. Argumentul 1

Desigur, prima dată trebuie să ne îndreptăm privirile asupra cadrului legislativ în care să putem găsi, ori nu, argumentele pro sau contra teoriei pe care o susținem. Sediul materiei teoriei pe care o susținem (aceea a posibilității revocării mutuale a donației) îl constituie art. 1.270 C. civ. potrivit căruia „ (1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților (s.n. – I.P.) ori din cauze autorizate de lege”. Este o reluare cvasiidentică a art. 969 din vechiul Cod civil[8]. Observăm că art. 1.270, mai sus citat, face parte din Cartea a V-a „Despre obligații”, Titlul II, „Izvoarele obligațiilor”, Capitolul I, „Contractul”, prin Secțiunea 1, „Dispoziții generale”, art. 1.167 Codul civil precizând că „(1) Toate (s.n. – I.P.) contractele se supun regulilor generale din prezentul capitol. (2) Regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevăzute în prezentul cod sau în legi speciale”. Prin urmare, dispozițiile generale prevăzute în art. 1.270 C. civ. sunt aplicabile și contractului de donație, dispozițiile speciale ale acestui contract neprevăzând imposibilitatea revocării prin consimțământ mutual a donației. Așadar, acordul părților exprimat în sensul revocării contractului de donație are, în egală măsură, putere de lege între părțile contractante ca și acordul părților exprimat în sensul încheierii donației.

Nicio lege nu se opune exprimării unui asemenea acord, ceea ce a determinat ca distinși autori francezi să afirme că „părțile unui contract sunt, în principiu, legate prin acesta, până când un nou acord intervenit între părți vine să îl distrugă pe primul sau până când primul acord ia sfârșit prin executarea obligațiilor pe care le edictează”[9].

Aceeași opinie este susținută și de reputați civiliști români[10], care arată că „este necontestat că odată ce donația a fost acceptată sau de îndată ce tradițiunea s-a efectuat, donatorul nu mai are posibilitatea să revină asupra consimțământului său pentru a revoca liberalitatea; transmisiunea proprietății este definitivă și, pentru a anula donația, voința contrară a donatorului ar fi inoperantă. Nimicirea contractului de donație necesită voința simultană a ambelor părți, ceea ce se numește mutuus dissensus. Această regulă este însă generală și se aplică nu numai donației, ci tuturor contractelor bilaterale”. „Ceea ce importă este ca liberalitatea să nu fie afectată de o modalitate prin care donatorul să poată zădărnici exercițiul drepturilor transmise donatarului – indiferent dacă aceste drepturi sunt condiționate sau dacă ele poartă asupra proprietății depline ori asupra unei dezmembrări a ei (nudă proprietate sau uzufruct).”[11]

3.2. Argumentul 2

Dacă, din punct de vedere legislativ, nu vedem niciun impediment pentru posibilitatea revocării mutuale a donației (de altfel, nici susținătorii teoriei contrare nu se bazează pe un argument de ordin legal), să vedem dacă teoria încetării contractului prin executarea sa poate fi susținută sau nu.

A fost susținută opinia potrivit căreia un contract care a fost executat în integralitate a încetat să mai existe, iar desfacerea acestuia a rămas fără obiect. Ca urmare, cum este posibil ca un contract care „a încetat deja prin executare să înceteze din nou mutuus dissensus (Doina Dunca)”?

Dar ce înseamnă, de fapt, încetarea unui contract prin executarea sa integrală? Când poate fi considerat un contract executat integral? Verificând cadrul legislativ existent observăm că art. 1.321 C. civ. referitor la cauzele de încetare a contractului se referă, printre altele, și la încetarea contractului „prin executare”, însă nu detaliază în legătură cu executarea unui contract, când un contract poate fi considerat executat sau nu. Aici ne detașăm radical de susținătorii teoriei potrivit căreia donația a încetat prin executare din chiar momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului care formează obiectul derivat al donației. Unul dintre argumentele pentru care considerăm că donația nu încetează integral prin executarea obiectului ei principal este furnizat chiar de unul dintre susținătorii tezei contrare (Doina Dunca), potrivit căreia un contract se consideră executat în momentul în care nu mai există niciun raport juridic între părțile contractante. Printr-o analiză mai atentă a contractului de donație, observăm că acesta are un conținut obligațional mult mai complex decât obligația (să-i zicem principală) a transferului dreptului de proprietate asupra bunului donat de la donator către donatar. În conținutul obligațional al donației găsim și alte obligații care nu se sting la data executării obligației principale și care dau naștere la tot atâtea raporturi juridice între donator și donatar. Printre obligațiile care „supraviețuiesc” executării obligației principale menționăm:

– obligația de recunoștință a donatarului față de donator, obligație care, chiar nepatrimonială fiind, prin încălcarea ei dă naștere dreptului donatorului de a cere revocarea donației pentru ingratitudine (art. 1.023 și urm. C. civ.). Dacă donația ar înceta să mai existe la data executării obligației principale, ar înceta și temeiul juridic al revocării donației pentru ingratitudine;

– obligația donatorului de a răspunde pentru evicțiunea ce decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o și nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului (art. 1.018 C. civ.). Nu are importanță frecvența cu care o asemenea garanție este invocată în practică. Are însă importanță faptul că temeiul obligației de garanție pentru evicțiune este chiar contractul de donație care nu a „murit”;

– obligația donatorului (sau a moștenitorilor lui) de a suporta consecințele raportului donației sau reducțiunii liberalităților excesive, instituții juridice care au ca suport tot contractul de donație care nu se stinge la data executării obligației principale (a se vedea art. 1.091 și urm. pentru reducțiunea liberalităților excesive și art. 1.146 și urm. pentru raportul donațiilor). Dacă am accepta teoria „morții subite” a contractului de donație la data executării obligației principale, ar trebui să „uităm” de răspunderea pentru evicțiune, de raportul donațiilor sau reducțiunea liberalităților excesive sau să îl „degrevăm” pe donatar de obligația de recunoștință față de donator. S-ar putea găsi și alte obligații care fac parte din conținutul obligațional al contractului de donație și care nu se sting la data executării obligației principale. Aici putem aduce ca exemplu revocarea donației încheiate între soți. Deși în acest caz donația poate fi revocată unilateral de către soțul donator, el va putea s-o facă oricând în timpul căsătoriei tocmai pentru motivul că donația nu încetează prin executarea obiectului ei principal.

Din cele ce precedă rezultă, credem, cu evidență faptul că este dificil, poate imposibil să constatăm că un contract care dă naștere la drepturi și obligații de genul celor mai sus arătate și-ar înceta existența prin executarea uneia (chiar dacă poate fi considerată principală) dintre obligațiile care compun conținutul obligațional extrem de complex al acestui tip de contract. Cu alte cuvinte, respingem teoria „resuscitării” unui contract pentru a-l „omorî” din nou mutuus dissensus.

3.3. Argumentul 3

Un argument de lege lata care ar justifica, în opinia noastră, posibilitatea revocării mutuale a contractului de donație  constă și în art. 1.016 C. civ. cu privire la întoarcerea convențională a bunului dăruit. Astfel, potrivit acestui articol: „(1) Contractul poate să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul, cât și descendenții săi ar predeceda donatorului”. Prin urmare, părțile, prin voința lor, pot prevedea în anumite situații ca bunurile dăruite să se întoarcă în patrimoniul donatorului, fapt ce nu ar fi posibil dacă am accepta teoria „morții subite” a contractului de donație de îndată ce obligația principală a donației – transferul proprietății bunului donat de la donator către donatar – a fost executată, mai ales că întoarcerea bunului dăruit s-ar putea produce după mult timp de la încheierea donației.

3.4. Argumentul 4

În sfârșit, considerăm că teoria „morții subite” a contractului de donație și, ca urmare, imposibilitatea revocării lui prin consimțământ mutual nu poate fi susținută și pentru faptul că împotriva contractului de donație poate fi promovată oricând acțiunea în nulitate (eventual pentru lipsa formei autentice, pentru lipsa elementului animus donandi etc.), acțiunea fiind imprescriptibilă. Practica judiciară ne demonstrează incontestabil că un număr semnificativ de contracte de donație au fost anulate (în special donații încheiate în perioada comunistă) pentru unele dintre motivele mai sus precizate. Acțiunile în anulare au fost promovate avându-se în vedere existența unor contracte de donație după zeci de ani de la încheierea lor. Dacă asemenea contracte și-ar fi încetat existența prin executarea obligației principale ar fi fost suficientă promovarea unor acțiuni în constatare prin care să se constate inexistența lor. Nu poți totuși să promovezi o acțiune în constatarea nulității unui contract care nu mai există nici măcar aparent. Așadar imprescriptibilitatea acțiunii în nulitate este incompatibilă cu teoria „morții subite” a contractului de donație.

Pentru toate aceste motive, la care s-ar putea adăuga (probabil) și altele, considerăm că donația, ca orice alt contract, este supusă revocării sale prin consimțământ mutual, revocare care produce anumite efecte. Nu are nicio relevanță faptul dacă donația a produs efecte sau nu, actul de revocare desființând aceste efecte pentru viitor sau retroactiv, cum se va arăta în continuare.

4. Efectele revocării mutuale a contractului de donație

Așa cum am arătat anterior, într-o opinie ce se dovedește a fi majoritară, cei care admit posibilitatea revocării mutuale a oricărui contract, inclusiv a contractului de donație, consideră că actul de revocare este un „nou contract de același fel, care însă produce efecte în sens invers”[12].

Nu este cazul să analizăm aici dacă se verifică sau nu o asemenea teorie în cazul contractelor oneroase. Cert este că în cazul contractelor gratuite – în speță donația – teoria respectivă nu se verifică pentru un motiv foarte simplu: la baza actului de revocare a contractului de donație nu regăsim un animus donandi care a existat în mod obligatoriu la încheierea donației revocate[13]. Dacă părțile convin să revoce donația pe care au încheiat-o anterior, aceasta s-ar datora altor cauze decât intenția donatorului de a-l gratifica pe donatar. Putem menționa aici apariția unor dezechilibre în patrimoniul donatorului, a unor boli sau situații extreme în care s-ar putea găsi donatorul, la apariția unor situații care fac inoportună donația în raport cu eventualitatea unei vânzări a respectivului bun. Toate aceste motive ar justifica revocarea mutuală a donației, o donație în sens invers nefiind recomandată pentru cel puțin următoarele două motive: actul de donație în sens invers nu ar avea ca fundament animus donandi al donatarului din contractul inițial și, în al doilea rând, un asemenea act l-ar expune pe donatorul devenit donatar acțiunilor pe care moștenitorii rezervatari ai donatarului devenit donator le-ar avea împotriva donației inverse. Conchidem prin a spune că revocarea mutuală a donației nu este și nu poate fi calificată o donație în sens invers în raport cu contractul inițial.

Efectul cel mai important al revocării mutuale a donației, de fapt chiar efectul urmărit de către părțile contractante, este acela al întoarcerii bunului donat în patrimoniul donatorului. Desigur că această întoarcere a bunului dăruit nu este deloc simplă, ea poate fi făcută cu efecte retroactive (ex tunc) sau cu efecte doar pentru viitor (ex nunc). Majoritatea doctrinarilor care s-au pronunțat în această problemă a fost de părere că efectele revocării mutuale a donației se produc doar pentru viitor. Acești autori au avut în vedere un principiu fundamental al oricărui act de revocare, acela ca prin actul de revocare să nu fie lezate interesele terțelor persoane care ar fi dobândit drepturi asupra bunului donat până la data revocării donației. În eventualitatea în care asupra bunului donat s-au constituit drepturi în favoarea unor terțe persoane (de ex., garanții ipotecare), aceste drepturi se mențin, prin actul de revocare cu efecte ex nunc, donatorul primește înapoi bunul donat grevat de toate sarcinile sau drepturile constituite în favoarea terțelor persoane, efectele donației fiind desființate doar pentru viitor.

Părțile pot hotărî însă ca revocarea mutuală a donației să se producă ex tunc, adică cu efecte retroactive, actul fiind desființat până la momentul încheierii lui (producând aceleași efecte ca și o condiție rezolutorie). Într-o atare situație, părțile actului vor avea grijă ca nicio terță persoană să nu fi dobândit drepturi asupra bunului donat sau ca actul de revocare mutuală a donației, încheiat cu acordul terților, să nu lezeze interesele acestora. Prin acest tip de revocare bunul se întoarce în patrimoniul donatorului liber de orice sarcini. Dacă ne imaginăm un contract de donație încheiat cu sarcina întreținerii unei terțe persoane (A îi donează un bun lui B pentru ca acesta să-i asigure întreținere lui C), revocarea  unei asemenea donații cu sarcini se va putea face cu acordul tuturor părților contractante (A, B și C), acestea putând constata, amiabil (și nu în mod obligatoriu judiciar) atât neîndeplinirea sarcinilor de către debitorul obligației de întreținere, cât și revocarea donației. De regulă, revocarea unei asemenea donații cu sarcini se poate face, cu efecte ex nunc, doar pentru viitor, cu excepția situației în care sarcina întreținerii nu a fost deloc executată, ceea ce ar permite și o revocare cu efecte ex tunc. Am arătat anterior că părțile pot amiabil să asaneze chiar o nulitate absolută (care, în situația unui dezacord, are caracter judiciar) care planează asupra actului lor, cu atât mai mult, credem, cǎ părțile, pe baza acordului lor deplin, ar putea revoca chiar o donație cu sarcini.

În principiu, în baza liberalismului contractual, sunt extrem de puține situațiile în care, deși părțile își exprimă voința în sensul revenirii la situația anterioară acordului lor, legislația să le oblige la promovarea unei acțiuni în instanță. Unde este acțiunea dacă nu există casus belli?

Taxarea actului de revocare mutuală, inclusiv a donației, nu cred că trebuie să ridice probleme deosebite. Actul va fi taxat, în sens larg (onorarii, TVA, taxă CF), ca orice alt act translativ de proprietate, chiar dacă transferul dreptului se produce în sens invers. Despre forma actului de revocare nu mai este nimic de adăugat, forma autentică fiind obligatorie ad validitatem.

Efectele de carte funciară ale actului de revocare ar trebui să fie simple, actul de revocare ar trebui să fie intabulat ca orice alt act translativ de proprietate.

Faptul că donația este revocabilă, mutual sau nu, este o problemă de drept material care nu ar trebui să fie analizată, cenzurată și chiar respinsă de către oficiile de carte funciară, câtă vreme prin revocarea mutuală a donației nu se încalcă legea și nici nu se poate stabili existența unei nulități absolute în cuprinsul actului de revocare. O eventuală cenzură asupra actului de revocare ar putea fi exercitată doar de instanța de judecată, singura competentă să analizeze orice încălcare a dreptului material în actul juridic civil. În baza principiului libertății contractuale și al forței obligatorii a contractului, părțile unui act au deplina libertate și competență de a reveni asupra unui acord de voință exprimat anterior, indiferent de forma în care s-a materializat acest acord de voință, adică sub forma unei vânzări, a unei donații, contract de întreținere, rentă viageră etc. Doar în cazul unui dezacord competența de a rezolva litigiul apărut între părți aparține instanței de judecată.

Acestea ar fi concluziile noastre în urma succintei analize a revocării donației, cu o privire specială asupra revocării mutuale a acesteia.

---

[1] În acest sens, a se vedea F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale,  Universul Juridic, București, 2001, p. 133

[2]Pentru detalii a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile,  C.H. Beck, București, 2014, p. 225.

[3] A se vedea în acest sens, H. Lecuyer, L’irrevocabilite speciale des donations, în „Etudes offertes à Pierre Catala. Le droit privé français à la fin du XXe siècle”, Litec, Paris, 2001, p. 415, apud D. Chirică, Tratat, op. cit., p. 218.

[4] Spre exemplificare, ne referim doar la Încheierea de respingere nr. 156886/9.11.2020, pronunțată de OCPI Brașov, în speța având ca obiect revocarea unei donații încheiate cu sarcina întreținerii. În speță, registratorul de proprietate a considerat că donația este irevocabilă față de art. 985 C. civ, iar revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinii are un caracter exclusiv judiciar, deși părțile contractului, recunoscând că sarcina nu a fost îndeplinită, au convenit la revocarea contractului pe cale amiabilă.

[5] În acest sens, a se vedea J. Ghestin, C. Jamin, M. Biliau, Traité de droit civil. Les effets du contrat, 3-e edition, LGDJ Paris, 2001, p. 707, afirmație preluată și de  L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II, Contractul,  Universul Juridic, București, 2009, p. 522 unde autorii francezi arată că „nu este posibilă desfacerea unui contract care a fost executat în integralitatea sa, deoarece el nu mai există și desfacerea este fără obiect; în cazul în care contractanții sunt de acord să revină asupra contractului care a fost executat în totalitate, în realitate, încheie un nou contract de același fel, care însă produce efecte în sens invers, nefiind vorba de desfacerea ori revocarea contractului inițial”.

[6] Pentru această opinie a se vedea D. Dunca, director, Direcția juridică, legislație și studii notariale, în adresa nr. 9384/9.12.2020 transmisă dlui Vasile Varga, președinte al Comisiei Comune UNNPR-ANCPI.

[7] A se vedea A-A. Moise, Considerații cu privire la regimul juridic al lui mutuus dissensus în RRDP nr. 2/2010, Universul Juridic, București, p. 85.

[8] Pentru detalii cu privire la principiul forței obligatorii a contractului a se vedea I. F. Popa, „Principiul forței obligatorii a contractului” în L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil,  Universul Juridic, București, 2012, p. 140. Art. 969 al vechiului Cod civil prevedea: „ Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământ mutual sau din cauze autorizate de lege”.

[9] A se vedea, în acest sens, F. Terre, Y. Lequette, S. Gaudemet, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Dalloz, 4-e edition, 2014, p. 449.

[10] A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român,  Restitutio, ALL, 1998, vol. III, p. 482.

[11]Ibidem, p. 483. De remarcat că aceeași teorie a posibilității revocării mutuale a donației este susținută și de alți autori, a se vedea D. Chirică, Tratat, op. cit., p. 218, F. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale,  Universul Juridic, București, p. 201, 202.

[12]J. Ghestin, C. Jamin, M. Biliau, op. cit., p. 707.

[13]În același sens, A-A. Moise, op. cit., p. 100.