Actele notariale reprezintă, în aceeași măsură, viață și istorie. Create de cei care au avut posibilitatea să călătorească, pas cu pas, în inima proiectelor, frământărilor, succeselor sau a dorințelor împlinite sau neatinse vreodată a milioane de semeni, consemnând complexitatea relațiilor dintre membrii unor familii, prieteniile și animozitățile, faptele remarcabile, dar și măruntele crâmpeie din viața oamenilor importanți, a celor simpli sau a marilor și micilor familii, ele se înscriu astăzi printre fondurile arhivistice cele mai consultate de către cercetători. Fie că este vorba despre utilitatea acestora la reconstituirea istoriei unei familii, a unui individ, a unei proprietăți sau chiar a unei societăți, actele notariale conservate în Europa încă din secolul al XII-lea rămân o mină informațională extraordinară de exploatare pentru toate domeniile istoriei. Pornind de la aceste considerente, Uniunea Națională a Notarilor Publici din România a hotărât, pe parcursul celor 25 ani de activitate, că este oportun să se aplece spre cunoașterea, cel puțin sumară, a prezenței notarului public și a activității notariale în spațiul românesc, prin strângerea laolaltă și conservarea a numeroase mărturii notariale.

Un astfel de demers nu putea exclude una dintre cele mai vechi atestări ale existenței instituției notarului public pe teritoriul actual al României, reprezentată de actele emise de notarii Republicii Genova[1] în secolul al XIV-lea la Gurile Dunării. Deși întâlnim deseori citate în lucrări istorice registre/acte notariale indicate ca fiind emise de către notarii genovezi Antonio di Ponzò (di Podenzolo), Bernado di Carpena, Domenico di Carignano, Oberto Grassi sau Michele de Aymelina, la Chilia/Licostomo sau Vicina, ele nu sunt redate integral în forma originală în care s-au păstrat până astăzi în arhivele notariale genoveze. De altfel, și informațiile noastre despre primul act notarial genovez emis pe teritoriile românești erau minime, sursele bibliografice fiind și în prezent extrem de lapidare.

Cu ocazia sărbătorii a 25 de ani de la nașterea notariatului public românesc modern, din dorința de a pune la dispoziția celor implicați în sistemul notarial, dar și a publicului larg, primele dovezi ale activității notariale de aici, sub îndrumarea permanentă și competentă a doamnei prim-vicepreședinte al UNNPR Doina Rotaru, au fost demarate cercetările și demersurile pentru obținerea unor copii digitale de pe actele/registrele notariale genoveze. După o serie de inițiative eșuate (care includ și încercări de a contacta Arhivele Statului din Genova), în același mod ca acum un sfert de secol, când își trimiteau conducătorii pentru a susține în fața Parlamentului României (re)înființarea notariatului public românesc[2], notarii italieni revin în sprijinul nostru, primind și facilitând cu entuziasm inițiativa Uniunii de a face cunoscută societății românești tradiția unei profesii care stă de secole în slujba celor două state și, de ce nu, a unor mărturii istorice la care se raportează ambele notariate.

Cu implicarea nemijlocită a domnului Ugo Bechini, notar public în Genova, președintele Camerei Notarilor Publici Genova (Consiglio notarile distrettuale Genoa), căruia îi mulțumim și pe această cale, care a efectuat demersurile necesare pe lângă Arhivele Statului din Genova pentru obținerea celui mai vechi act notarial emis de către un notar public genovez pe teritoriile românești, la mijlocul anului curent, în posesia Uniunii au intrat trei documente notariale, digitizate de Arhivele mai sus menționate.

După ce au fost descifrate cu destul de mare dificultate din cauza scrierii foarte greu inteligibile[3], cu concursul unui arhivist-paleograf specialist în latina medievală, am aflat că două dintre documente se referă tangențial la teritoriile românești, în sensul în care se face trimitere la enigmaticul oraș Vicina[4], iar cel de-al treilea a fost emis la Chilia[5] și datat 11 august 1360. Cunoscând cercetările istoricului Octavian Iliescu care indicau un singur registru notarial emis în anul 1360 la Chilia de către notarul genovez Antonio di Ponzò^[6] (pentru cursivitatea textului îl vom denumi Ponzò I), despre care istoricul R.-H. Bautier afirma că este „cel mai important dosar de acte private care a ajuns la noi din România medievală”[7], cu acte din intervalul 25 octombrie 1360 – 9 iunie 1361[8], acest ultim document a suscitat un interes aparte și a stimulat o scurtă cercetare al cărui rezultat îl prezentăm în rândurile următoare, perspectiva unor nespecialiști în domeniul istoriei sau al paleografiei medievale.

Parcurgând istoriografia de specialitate, am descoperit că un alt fragment al aceluiași registru, care reflectă activitatea notarului genovez în Chilia, însă dintr-o perioadă anterioară fusese depistat de către istoricul francez Michel Balard în fondul Notai ignoti[9] aflat la Arhivele de Stat din Genova[10]. Fondul arhivistic cuprinde dosarele în care se păstrează, în ordine cronologică, documentele salvate din incendiul care a afectat în 1684 arhivele notariale lingure.[11]

Potrivit unui document din Ponzò I de la 31 martie 1361, care indica un altul emis tot în Chilia la 25 octombrie 1360[12], cercetătorii au ajuns la concluzia că Antonio di Ponzò se afla în localitate înainte de primul document publicat de Pistarino (27 noiembrie 1360). Sub coordonarea lui Michel Balard, cercetările privind existența altor acte emise de Antonio de Ponzò au fost reluate la sfârșitul anilor ’70 ai secolului trecut, rezultatele acestora materializându-se în identificarea în dosarul XVIII din Notai ignoti, alături de actele din Chio ale notarului Raffaele di Casanova, a primei părți a registrului di Ponzò (pentru cursivitatea textului îl vom denumi Ponzò II)[13]. Din acest registru, care cuprinde un set de 123 de documente (2 din Napoli, 9 din Pera, 112 din Chilia)[14] deținem, în copie digitală, primul act notarial emis la Chilia de notarul public Antonio di Ponzò, la 11 august 1360.

Datele referitoare la viața și activitatea notarului Antonio di Ponzò sunt destul de reduse. Născut în Podenzolo, acum Ponzò di Magra, în Lunigiane, a ajuns în Genova alături de tatăl său, Iacopo di Ponzò. Primele știri despre Antonio di Ponzò datează din anul 1350 când este admis în Colegiul Notarilor din Genova.

Funcția notarială exista în statul genovez într-o neîntreruptă continuitate încă din Antichitate[15], fiind strâns legată de nevoia de consemnare în scris a diferitelor operațiuni juridice, de garantare a ordinii și a păcii în cadrul tranzacțiilor private. Propagarea documentelor scrise a determinat treptat cristalizarea practicilor notariale și apariția unei profesii liberale, care a devenit din ce în ce mai răspândită, ajungându-se astfel ca, în jurul anului 1100, scribul să se transforme într-un notar profesionist în regiuni precum Italia, sudul Franței și Spania[16].

Un act emis de Benedetto Visconte la 2 iulie 1350[17] amintește că Milanese Tommaso de Lampugnano, vicarul (podesta) din Genova, în virtutea autorității imperiale conferite[18], i-a numit pe Antonio di Ponzò , Giovanni Amoroso, Francesco Gnoco și Facino Stella publicos et auctenticos tabeliones et notarios de matricula Collegii notariorum civitatis Ianue. La fel ca în cazul acordării onorurilor unui cavaler, noii notari au fost nevoiți să accepte învestitura îngenunchind în fața dătătorului lor de onoare, dar în loc de sabie, au acceptat-o ​​„cu o pană și cerneală”. La ceremonia de învestire au participat oficialități de seamă: Giovanni de Paverio și Enrico Tarigo, rectori ai Colegiului notarilor, juristul Leone de Gavi, membru al Colegiului Judecătorilor și ales notarii examinandum promovendos ad officium, Bonvicino din Corvara, Angelo de Praello și Pietro de Reza, reprezentanți ai Colegiului, Ideto Alpano, unul dintre consulii din comuna Genova și notarul Oberto Maineto, scribul Consiliului, în fața cărora cei patru nou-numiți în funcție jurau loialitate, onestitate și cunoaștere Imperiului, municipalității din Genova și clienților, să instrumenteze acte atât publice, cât și private, testamente și quecumque iudiciorum acta, precum și alte acte ce țineau de funcția lor, să păstreze secretul actelor până când acestea devin publice, să conserve protocoalele tuturor actelor pe care le-au scris, să întocmească acte de bună-credință[19].

Pentru a putea fi admis în Colegiul Notarilor, di Ponzò îndeplinea o serie de condiții: stăpânea ars notariae[20], deținea cunoștințe de latină, gramatică, drept și diploma de absolvire a unei universități. Încă din secolul al XIII-lea în multe orașe din nordul Italiei s-au introdus școli și examene pentru notari, care au fost inițial organizate de către administrația orașului, iar mai târziu în cadrul asociațiilor sau colegiilor notariale (Collegio).

Remarcăm faptul că instituția notarului public genovez era familiară cu conceptul de asociație profesională. Colegiul asigura exercitarea profesiei notariale independent de autoritatea locală, îi proteja pe notarii săi care, în schimb, erau obligați să contribuie cu anumite cotizații. Datorită importanței funcției notariale, statutele asociațiilor profesionale prevedeau ca registrele notariale să fie păstrate în arhiva lor după moartea notarului, deoarece validitatea legală a acestor înregistrări și păstrarea lor neîntreruptă reprezenta, de asemenea, esența încrederii publice (fides publica) și a autorității notariale. Exista și posibilitatea ca o rudă a unui notar decedat să conserve registrele cu condiția să exercite la rândul ei această profesie.

Revenind la di Ponzò, în anul 1351 i s-a încredințat funcția de scrib la curia vicarului din Genova funcție pe care o va părăsi în 1359 când se alătură altor notari, naviganți și comercianți din marile orașe italiene, care plecau în căutare de câștig în coloniile genoveze.

Este indubitabil că activitatea notarială înrădăcinată cu fermitate în conduita legală existentă în statul genovez s-a extins vertiginos după 1261[21] inclusiv în noile colonii însă, în lumina informațiilor ce rezultă din sursele vremii, încercările de a stabili cu certitudine data instalării notarilor genovezi la malul Mării Negre nu pot oferi o cronologie concludentă. Activitatea comercială și spiritul inovator al acesteia, afirmarea proprietății și posibilitatea transferării acesteia către descendenți și alte persoane fizice și juridice au dictat forme contractuale ferm stabilite și, mai important, garantate la Gurile Dunării, acest lucru reprezentând aliatul cel mai puternic al activității notariale genoveze, situație care trebuie reținută în discuția privind răspândirea acestei profesii la Caffa, Cetatea Albă, Chilia sau Vicina.

Antonio di Ponzò va străbate mările înscriind în actele timpului date de neprețuit pentru trecutul activității notariale medievale. Potrivit registrului, a părăsit Genova la începutul lunii aprilie 1360. La 16 aprilie 1360, a instrumentat la Napoli două contracte de schimb maritim rambursabile Perei. La 11 iunie se afla la Pera unde autentifica, până la 18 iunie, nouă acte: procuri, declarații de primire, contracte de vânzare a sclavilor, închirieri de servicii și case. Apoi, fără a exista o pauză în conținutul registrului, notarul își continuă activitatea, începând cu 11 august 1360, în Chilia[22].

Actele emise de Ponzò la Chilia în calitate de notar public, de manus publica, erau instrumentum publicum, fiind recunoscute ca acte publice care se bucurau de publica fides, adică aveau putere de adeverire publică, o valoare juridică general recunoscută și acceptată pe scară largă în Republică, inclusiv în colonii. Di Ponzò, asemănător colegilor săi, era instruit în completarea diverselor formulare și în soluționarea cazurilor care i se aduceau la cunoștință. Potrivit practicii notariale medievale, fiecare document era emis în mod normal în două exemplare – un instrumentum (document original pentru client) și o imbreviatura (o înregistrare în registrul notarului, un text complet sau prescurtat al instrumentumului) asupra căreia avea drept de proprietate până la depunerea în arhiva Colegiului Notarilor.

În urma cererii părților, notarul genovez pregătea mai întâi un concept rezumativ despre declarațiile făcute de părți, conceptul era apoi citit înaintea acestora, cu care prilej i se puteau aduce unele îndreptări sau schimbări. După aceea, notarul îl trecea textual în registru, dar, de regulă, cu prescurtarea formulelor stereotipe, iar pe baza registrului, actul era transcris „pe curat”. Din punct de vedere diplomatic, formularul actului cuprindea trei părți principale: protocolul inițial (invocația, intitulația, inscripția sau adresa și salutația),  expunerea (de obicei, în formă obiectivă a acțiunii, urmată de dată și de menționarea martorilor), formula de subscripție și semnul notarial[23] (un număr de formule care a diferit în funcție de natura actului). Garanția autenticității actelor era asigurată de subscrierile persoanelor care luau parte la crearea actului și a martorilor, dar și de înregistrarea lor în registrul notarului.

În Ponzò II, actele se succed într-o manieră regulată, separate prin spații albe scurte care sunt uneori completate prin adăugiri la text, indicate printr-un semn de referință. Michel Balard aprecia că Antonio di Ponzò ar fi avut două registre, unul în care nota rezumativ informații care să-i faciliteze redactarea ulterioară a actelor, și celălalt, ajuns la noi, unde a scris textul complet[24]. Registrul prezintă totuși dovezi de redactare incompletă și imperfectă a actelor. Mai multe acte sunt redactate foarte succint, notarul mulțumindu-se să introducă la începutul rândului formulele legale obișnuite, fără a le completa. La alte poziții, notarul și-a reluat prima redactare, a barat formulele prescurtate și le-a dezvoltat textul. Nemulțumit de redactare, reia textul complet, dar uită să anuleze primele rânduri. Alte acte fac obiectul unei anulări totale, indicată prin linii oblice sau printr-o linie ondulată. În aceste cazuri nu este o vorba de o eroare, ci de neplata onorariului, chitanța corespunzătoare actului fiind cuprinsă în documentul anulat. Și alte imperfecțiuni rezultă dintr-o superficialitate pe care Antonio di Ponzò nu a putut să o repare: astfel, uneori lipsește data actelor întocmite de alți notari, la care face referire în actul instrumentat de el, sau nu sunt redate limitele bunurilor imobile și calitățile unor sclavi[25].

Ca majoritatea notarilor genovezi, di Ponzò este foarte precis în datarea înregistrărilor sale, iar actele se succed în ordine cronologică regulată. Doar opt rezumate poartă o datare incompletă – acestea sunt, în general, chitanțe de confirmare a datoriei rambursate sau absente, din cauza dispariției foii pe care a fost înscris. Stilul anului este cel al Nașterii Domnului și indicația se face conform sistemului genovez, din 24 septembrie. Întâlnirile orare, întotdeauna foarte precise, sunt lipsite de nereguli și arată că o treime din acte s-au încheiat dimineața, două treimi între prânz și vecernie, cu o concentrație mare de acte în jurul vecerniei, și abia o zecime sunt instrumentate după vecernie.[26] Activitatea lui Antonio di Ponzò era destul de redusă în comparație cu a altor notari. El era mulțumit să autentifice 3-4 acte pe zi (în data de 15 septembrie 1360 se găsesc cele mai multe: 8 contracte), în timp ce Lamberto di Sambuceto, notar în Caffa, reușea să efectueze 16 acte într-o zi. Trebuie, de asemenea, remarcat faptul că, în timpul anumitor sărbători, precum 15 august sau 8 septembrie (celebrările Fecioarei Maria), nu întocmea acte[27].

Și locul încheierii actelor este consemnat întotdeauna cu scrupulozitate: case private, inclusiv a lui (in domo habitacionis mei notarii…, sau când sunt încheiate în fața curții sale: apud domum habitacionis mei notarii…), loja și curtea consulatului genovez, cele patru bănci existente în Chilia: Lorenzo Bustarino, unde scrie jumătate din actele sale, Giorgio de Chavegia di Voltri, Luchino de Bennama și Francesco Bustarino[28]. Un magistro, Petro de Cele, figurează ca martor la vânzarea unei sclave, în 1361^[29]. Notarului i se adresează bancheri, zarafi, măcelari, morari, cârciumari, cioplitori, cizmari, croitori, pielari, fierari, călăfătuitori de nave.

Actele reflectă aspectul urban al Chiliei în care exista reședința consulului genovez, cu o loggie în fața căreia stă notarul pentru a înregistra actele solicitate de clienții săi, case aparținând notarilor, bancherilor sau altor locuitori, magazine, depozite, biserici. Un oraș foarte activ din punct de vedere comercial, cu o bogată și foarte mobilă colonie genoveză, alături de care se aflau români, greci, armeni și mongoli. Genovezilor li se permitea să aibă consuli ca reprezentanți, aceste funcții fiind îndeplinite uneori de notari precum Barnaba di Carpena (1360 – 1361). Genovezii răspundeau în fața acestor consuli și a unei curia (curie Ianuensis in Chili; curie consulatus Chili), în fața căruia se reglementau divergențele.

Faptul că Antonio di Ponzò menționează ca loc al emiterii „Kilia/Licostomo” a suscitat o serie de controverse. Prima informație despre Chilia apare în jurul anului 1320 în celebra listă de posesiuni a patriarhului din Constantinopol, o așezare urbană numită „Kilia adică Licostomo”. Plecând de la o tranzacție comercială datată 7 mai 1361, pe când vasul Sancta Catharina se găsea ancorat în colonie, în care numele portului din act Chilia este înlocuit cu acela de Licostomo, unii cercetători au susținut că cele două denumiri corespund unor așezări urbane diferite: un oraș Chilia unde s-a încheiat contractul între negustori respectiv, un port unde staționa nava, situat pe o mică insulă la vărsarea Dunării, pe actualul braț Chilia. În alte acte, numele de Licostomo este șters și înlocuit cu cel de Chilia. Cum în actele încheiate de Antonio di Ponzò apare specificat numele localității sub forma Kilia/Licostomo, se poate aprecia că acele două toponime semnifică o unică așezare în teren. În plus, în listele ce nominalizează orașele în care documentele notariale genoveze sunt unanim recunoscute, începând cu 25 august 1360 regăsim numele Chiliei plasat invariabil în frunte, în timp ce acela de Licostomo dispare din actele de acest tip, explicația acestei situații rezidând în impunerea, în cele din urmă, a unui nume unic într-o serie de documente scrise ale vremii. De altfel, di Ponzò, ca și ceilalți notari care redactau actele în colonie, nu ar fi alternat nume diferite pentru aceeași așezare, știind că acest lucru ar fi fost sursa unor potențiale confuzii și procese. Juridic, genovezii aplicau în cadrul coloniei lor legile metropolei, iar, în caz de judecată, judecătorul trebuia să țină seama de normele dreptului genovez.

O practică obligatorie este aceea a prezenței martorilor. Folosește numeroși martori, iar unii dintre ei chiar își oferă frecvent asistența astfel că peste jumătate de acte sunt scrise în fața a trei martori. Pentru aceasta Antonio di Ponzò se adresează preferabil colegilor, precum notarii Barnabo di Carpena, Manfredino di Rivomaggiore, Antonio di San Matteo sau Antonio di Ventimiglia, dar apelează și la bancherii Lorenzo și Francesco Bustarino, Giorgio di Chavegia și chiar la consulul Chiliei, Niccolo Brancaleone. Este necesară și prezența interpreților pentru actele în care apar greci, tătari sau valahi: Giacomo di Rapallo, Oddoardo Framba, Astellano di Godano, Niccolo di San Donato, Dagnano di San Domenico sau Domenico d’Asti își oferă serviciile[30]. De altfel, potrivit registrului, în 1360, Antonio di Ponzò nu era singurul notar prezent la Chilia, existând în aceeași perioadă cel puțin 5 notari activi sau în trecere.

Registrul este scris cu pana, în cerneală neagră, pe hârtie cu filigran (unul des întâlnit în anul 1340: o pară cu două frunze) cu dimensiunile de 225 mm x 305 mm[31] și conține numeroase referințe, nu doar la dreptul roman, care stă la baza actului notarial, ci și la legile genoveze, la dreptul maritim, la practicile de navigație și navlosire utilizate în Marea Neagră. Ponzò II se adaugă registrelor notariale de la Vicina, Genova, Pera sau Caffa și subliniază, încă o dată, complexitatea relațiilor juridice care intrau în competența unui notar public din Evul Mediu: contracte de vânzare (sare, vin, miere și ceară, sclavi), mandate, generale sau speciale, contracte de împrumut a căror restituire este uneori garantată de gajuri care constau în bunuri, contracte de transport maritim, contracte de închiriere a clădirilor, declarații (care confirmă stingerea unei obligații, prelungirea termenului), contracte maritime de schimb valutar (astfel de contracte reprezintă subterfugii clasice adoptate în Evul Mediu pentru contractele de camătă; debitorii garantează returnarea sumelor împrumutate prin gajuri oferite creditorilor bunurile achiziționate). Din lipsă de spațiu, ne limităm doar la redarea primului document emis la Chilia, dovadă suficientă a activității notariale în porturile dunărene.

În concluzie, trebuie să relevăm faptul că, pentru perioada pe care am avut-o în atenție, activitatea notarială genoveză are o importanță fundamentală pentru scrierea istoriei României, în general, și pentru istoria notariatului, în special, iar studiul care este abia la început trebuie continuat și aprofundat de specialiștii în istorie medievală. Deși notarii publici genovezi s-au adresat în principal conaționalilor, totuși au făcut cunoscut în regiunile dobrogene – și de ce nu, românești –, actul notarial, au contribuit la răspândirea științei juridice grațioase care atinsese un grad înalt în Italia secolului XIV. Dincolo de astfel de variații și adaptări la realitățile și tradițiile locale, notariatul public medieval genovez, reprezentant al școlii italiene a lui Rolandino de Passaggeri, și-a păstrat mesajul inițial nemodificat, indiferent de locul unde s-a manifestat, fiind un element activ de uniformizare, de standardizare efectivă a procedurilor juridice în formă scrisă, de obicei la cele mai înalte standarde oficiale. Pe parcursul istoriei, s-a menținut drept cel mai de seamă produs de „export” al Italiei, model pentru notariatul public modern de tip latin, care a rămas credincios principiilor fundamentale ale profesionalismului, loialității față de stat și de instituțiile sale, rigorii în controlul legalității actelor și în apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor, în deplină autonomie și independență față de administrația publică.

 Prezentul studiu reprezintă doar o sintetică descriere a mărturiilor notariale primite din arhivele genoveze, care au o importanță de neprețuit pentru istoria profesiei pe teritoriul României și pentru care, încă o dată, ne arătăm recunoștința față domnul Ugo Bechini, cel care a făcut posibil să vi le putem prezenta sub forma în care s-au păstrat până astăzi.

---

[1] Republica Genova (italiană: Repubblica di Genova; Ligurică: República de Žena; Latină: Res Publica Ianuensis) a fost un stat independent și o republică maritimă din secolul al XI-lea în Liguria, pe coasta nord-vestică a Italiei, încorporând Corsica între 1347 și 1768 și numeroase alte teritorii de-a lungul Mediteranei și Mării Negre. Cunoscută oficial sub numele de Compagna Communis Ianuensis din secolul al XI-lea până în 1528, din 1580 ca Republica Serenissima a Genovei, a fost numită în istorie și la Superba, la Dominante, la Dominante dei mari sau la Repubblica dei magnifici.

[2] Notarii italieni Giancarlo Laurini, președintele Uniunii Notariatului Italian, și Vittorio di Cagno, președintele Comisiei pentru Cooperare Internațională din cadrul Uniunii Internaționale a Notariatului Latin, s-au întâlnit, în primăvara anului 1994, cu conducerea legislativului român și au solicitat urgentarea includerii în ordinea de zi parlamentară, ca prioritate, a Legii notarilor publici.

[3] Dificultatea cursivei notariale este de notorietate printre paleografi, scrierea putând fi descifrată doar de specialiști cu ochi antrenați îndelung cu astfel de documente.

[4] Trebuie să remarcăm că prima problemă care se pune în legătură cu cele trei documente este identificarea locului exact unde se află localitățile, orașe porturi în Evul Mediu, la care fac referire. Referitor la Vicina, o mare parte a istoricilor cred că Vicina s-a aflat la Isaccea, Gh. I. Brătianu merge pe ipoteza localizării la Mahmudia, în timp ce Petre Diaconu afirmă că Vicina s-a aflat mai probabil în insula Păcuiul lui Soare. În fine, Octavian Iliescu consideră că s-a aflat undeva în regiunea Hârșova-Topalu.

[5] Este vorba de localitatea Chilia Veche din județul Tulcea. Lingviștii afirmă că denumirea localității provine din greaca medievală κελλία – kellia: «depozite, hambare», care a dat atât denumirea românească pe vremea lui Mircea cel Bătrân, cât și denumirea turcă Eski-Kilya și denumirile slave Стара-Кілія în ucraineană și Старая-Килия în rusă. După perioada bizantină (până în 680 și din 915 până în 1186) și vlaho-bulgară (1186 – 1394), Chilia Veche a fost o vreme disputată între Țara Românească, despotatul Dobrogei și Genovezi, apoi a devenit posesiune turcă otomană din 1424 până în 1829, când devine rusească. În 1856 este restituită Imperiului Otoman (în timp ce Chilia Nouă este restituită principatului Moldovei), iar din 1878 aparține României. Localitatea Chilia Nouă, aflată în prezent în Ucraina, a aparținut succesiv Imperiului Rus, Primei Republici Moldovenești, României, Uniunii Sovietice și Ucrainei.

^[6] Registrul a fost publicat în anul 1971 de Geo Pistarino după ce, în 1948, R.-H. Bautier semnalase existența acestuia în arhivele genoveze. V. Geo Pistarino, Notai genovesi in Oltremare. Atti rogati a Chilia da Antonio di Ponzò (1360-1361), Bordighera, 1971, p. 224; Robert Henri Bautier, Notes sur les sources de l’histoire économique médiévale dans les archives italiennes, în „Mélanges d’archeologie et d’histoire” (Ecole française de Rome), 60 (1948), p. 187 – 188.

[7] Robert Henri Bautier, op. cit., p. 188.

[8] Registrul ne-a fost pus la dispoziție, în urma bunei colaborări avute cu Arhivele Naționale, pe suport optic – fiind copiat din arhivele italiene, pe microfilm; S.A.N.I.C., colecția Microfilme Italia, rola nr. 29 (cadrele 1-106), cota la deținător: Archivio di Stato di Genova, Archivio Notarile, Antoni de Podenzolo, II. Cuprinde 99 acte: 32 cambii, 29 acte de vânzare-cumpărare, 12 mandate, 7 acte de împrumut, 4 acte de transport maritim, 4 contracte de societate, 2 acte de fidejusiune, 2 acte de locațiune de imobil, 7 declarații de primiri.

[9] Fondul este organizat în trei serii și include documente din secolele al XIII-lea și al XIV-lea.

[10] Michel Balard, Gênes et l’Outre-Mer, t. II, Actes de Kilia du notaire Antonio di Ponzò (1360), Paris-La Haye-New York, 1980, p. 212.

[11] Facem referire la bombardamentul ordonat de regele Franței Ludovic al XIV-lea asupra Genovei între 18 mai și 28 mai 1684. Casa lui Columb, Palazzo San Giorgio, Portofranco și bisericile Sant’Andrea, Santa Maria in Passione și Santa Maria delle Grazie, arhiva Colegiului Notarilor, situată în imediata apropiere a Catedralei din Genova, au suferit pagube uriașe.

[12] Geo Pistarino, op. cit., p. 38.

[13] Michel Balard, op. cit., p. 11.

[14] Din Registru lipsesc aproximativ 60 de acte: primele 5 pagini destinate înregistrării actelor instrumentate la Genova la începutul anului 1360, paginile aferente actelor din perioada: 21 – 22 septembrie 1360, 23 septembrie – 15 octombrie 1360, 30 octombrie – 27 noiembrie 1360 (data primului document publicat de Geo Pistarino).

[15] În Imperiul Roman, au coexistat două funcții legate de redactarea actelor, exercitate, pe de o parte, de notarius și, pe de altă parte, de tabelliones, termen care apare din secolul al III-lea. Tabellionul este un scriitor public cu unele cunoștințe juridice la care persoanele fizice apelau pentru a-și redacta scrierile, inclusiv contractele. Documentele astfel redactate sunt similare actelor sub semnătură privată, nu sunt acoperite de fides publica, deci nu sunt autentice. Mai există un ultim profesionist, tabularius, un funcționar însărcinat atât cu conservarea arhivelor, cât și cu înregistrarea actelor tabellionilor în registrele publice.

[16] Mărturie a rămas Registrul Giovanni Scriba care nu este doar cel mai vechi registru notarial din lume, ci și cel mai vechi manuscris pe hârtie din Europa de Vest, o comoară incomparabilă pentru patrimoniul arhivistic și istoric din Italia și Europa, o contribuție formidabilă la istoria juridică și instituțională notarială. Acoperă o perioadă de aproximativ un deceniu (decembrie 1154 – 23 august 1164) și conține 1306 acte. Unicitatea sa a făcut din Giovanni Scriba un simbol al profesiei notariale genoveze: figura unui profesionist atent la evoluția dreptului, dovadă stând tipologiile contractuale utilizate care apar și se perfecționează tocmai în acea perioadă.

[17] Apud, Laura Balletto, Due notai lunigianesi fra Genova ed il Vicino Oriente nel secolo XIV: Antonio di Ponzò e Bernabo di Carpena în Mare et Litora. Essays presented to Sergei Karpov for his 60th Birthday, Moscova, 2009, p. 54 – 55.

[18] Autoritatea centrală imperială a transmis drepturile de acordare a privilegiilor notariale deținătorilor inferiori de autoritate din imperiu încă din secolul al XII-lea. Astfel, unele orașe au obținut privilegii imperiale de a numi notari ca, de exemplu, Pavia în anul 1191, Genova în 1210 sau Lucca în 1369.

[19] Laura Balletto, op. cit., p. 54 – 55.

[20] Literatura juridică de specialitate dedicată rezolvării problemelor teoretice și practice ale disciplinei notariale, inițiată de maeștrii bolognezi în secolul al XIII-lea, a primit numele de Ars notariae. Este vorba de lucrările a trei profesori care au activat la Universitatea din Bologna, cel mai important centru de studii juridice din Europa medievală. Primul autor, care a elaborat un tratat în domeniul dreptului notarial, între anii 1222 – 1234, a fost profesorul Rainiero de Perugia. Tratatul său era intitulat Ars notariae și cuprindea trei părți: contracte, dispoziții de ultimă voință și înscrisuri procesuale. O altă lucrare remarcabilă, intitulată tot Ars notariae, a aparținut lui Salatiel, profesor la aceeași universitate italiană. Tratatul era format și el din trei părți: contracte și pacte; dispoziții testamentare și regimul succesoral; formulare procesuale. Rolandino Passaggeri a contribuit decisiv la răspândirea principiilor enunțate în cele două lucrări Ars notariae în statele italiene și, apoi, în statele vecine, prin publicarea lucrărilor Apparatus super summa notaire: La Aurora, Flos Ultimarum Voluntatum și Tractatus Notularum.

[21] În urma tratatului încheiat cu basileul de Niceea, Mihail VIII Paleologul, în martie 1261, Genova – alungată de venețieni din afacerile mediteraneene, după bătălia de la Accra, din 1257 și după ce le-au distrus principalul punct comercial din Mediterană, factoria de la Saint-Jean d’Accre – se angaja să contribuie la alungarea latinilor din Constantinopol, obținând în schimb substituirea negustorilor venețieni cu cei proprii. Marea Neagră devenea monopol genovez, iar împăratul trebuia să vegheze la Strâmtori și să îngrădească accesul vreunei corăbii venețiene. Genova a obținut îngăduința hanului să dezvolte stabilimente genoveze din vechile colonii pontice controlate de mongoli: Pera, Caffa, Trapezunt, Sinope, Sudak, Mangop, Cetatea Albă ori Chilia.

[22] Michel Balard, op. cit., p. 11 – 12.

[23] În timp ce cancelariile utilizau sigilii pentru a asigura conținutul actelor, actele notariale se încheiau întotdeauna cu semnul notarului, o figură stilizată desenată de mână care asigura autenticitatea și oferea forță probantă înscrisului. Inseparabile de formula de subscripție, semnele manuale ale notarilor publici (signum, signum consuetum), simboluri personale figurative utilizate pentru a proteja actele împotriva falsificării, dar și ca simbol de prestigiu și autoritate al deținătorului, au reprezentat pentru câteva secole marca actelor autentificate de către notarii publici, în lipsa lui, documentul fiind imperfect și fără valoare probatorie.

[24] Michel Balard, op. cit., p. 13.

[25] Idem, p.14.

[26] Idem, p. 15 – 16.

[27] Idem, p. 16.

[28] Idem, p. 17.

^[29] Geo Pistarino, op. cit., nr. 61, p. 103.

[30] Michel Balard, op. cit, p. 17.

[31] Idem, p. 13.