Doina DUNCA

Director al Direcției juridice, legislație, studii notariale, UNNPR

Rezumat: Imobilele construite de un întreprinzător, în scopul vânzării, constituie elementeale fondului de comerț ce intră în comunitate. Modifi carea regimului matrimonial, prin restrângerea comunității în privința unor elemente ale fondului de comerț, îi va permite soțuluicomerciant să încheie singur actele de dispoziție referitoare la aceste imobile, nemaiavând nevoie de consimțământul soției.

Se pune mai întâi problema calificării regimului juridic al imobilelor construite în scopulvânzării, comerciantul din speță fiind căsătorit în regim de comunitate legală.

În reglementarea acestui regim se arată că bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți constituie bunuri ale sale, proprii, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri [art. 340 lit. c) din Codul civil].

Spre a răspunde întrebării dacă imobilele construite în scopul vânzării sunt deținute de soți, în devălmășie, făcând parte din comunitate sau constituie bun propriu al soțului comerciant, se impune să clarifi căm, mai întâi, o altă problemă: soțul care vinde în mod repetat imobilepoate fi inclus în categoria profesionist, astfel cum aceasta este defi nită de art. 3 din Codul civil?(1)

Cuvinte-cheie: regim matrimonial, fond de comerț, comunitate de bunuri, imobile

Orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu, ce include toate drepturile și datoriile, evaluate în bani, care-i aparțin. În cele mai multe cazuri patrimoniul persoanei este unitar, nefăcând obiect al unei diviziuni sau afectațiuni, iar structurarea unei anumite mase patrimoniale poate apărea doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege(2); un asemenea exemplu îl constituie masa afectată exercitării unei profesii autorizate.

 În sens juridic, masa patrimonială destinată practicării unei profesii cuprinde toate drepturile exercitate și obligațiile asumate în acest scop. În sens economic însă, masa patrimonială va include și bunurile asupra cărora poartă drepturile și obligațiile respective.

 În noțiunea profesionist, definită de art. 3 din Codul civil, potrivit doctrinei se includ două subdiviziuni cu regim juridic distinct.

 Prima subdiviziune este cea a întreprinzătorilor, reglementată prin OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fi zice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale. În categoria întreprinzătorului este inclus și comerciantul(3), deși exercitarea acestei îndeletniciri nu necesită vreo autorizare, ca în cazul reglementat de actul normativ la care ne-am referit.

 A doua subdiviziune, cea a liber-profesioniștilor, îi cuprinde pe aceia care exercită așa-numitele profesii liberale, fiecare dintre acestea având un statut determinat, o lege proprie de organizare.(4)

 Apartenența profesionistului la una dintre cele două categorii are relevanță cât privește regimul lui juridic – spre deosebire de prima, în care răspunderea profesionistului este nelimitată, în cazul celei de a doua categorii, răspunderea lui se rezumă la masa patrimonială profesională. Vom analiza însă problema răspunderii, după ce vom stabili în ce categorie profesională se include comerciantul.

 Potrivit art. 327 din Codul civil, plasat în materia dispozițiilor comune referitoare la regimurile matrimoniale, fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună de veniturile încasate. Soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu s-a prevăzut altfel.(5) Dacă sunt căsătoriți în regim de comunitate – legală sau convențională – fiecare soț poate dispune liber doar de bunurile sale proprii(6), pe care tot astfel are dreptul să le folosească și să le administreze. Dovada că un anumit bun este propriu se poate face, între soți, prin orice mijloc de probă(7). În privința imobilelor care constituie bun comun, actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți.(8) Oricare dintre soți poate cere să se menționeze în cartea funciară apartenența unui imobil la comunitate(9), iar calitatea de bun comun nu trebuie să fi e dovedită.

 Considerăm necesară această reglementare succintă spre a stabili dacă, în cazul profesionistului căsătorit în regim de comunitate, bunurile destinate exercitării profesiei sunt ale sale, proprii ori comune. Legea stabilește un regim juridic diferit în privința veniturilor, după cum este vorba de profesioniștii din prima categorie (întreprinzători), sau din cealaltă (liber-profesioniști), în privința creanței născute în legătură cu activitatea profesională.

 În cazul întreprinzătorilor, creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului – masa patrimonială afectată exercitării profesiei – în principiu trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt sufi ciente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului(10). Reglementarea citată îl include pe comerciant – întreprinzător ale cărui bunuri, constituind elemente ale fondului de comerț, intră, potrivit excepției de la lit. c) a art. 340 din Codul civil, în comunitate. Prin urmare, în cazul persoanei care vinde repetat imobile, acestea vor fi deținute în proprietate devălmașă cu celălalt soț, întrucât constituie elemente ale fondului de comerț; în cazul creanțelor născute în legătură cu exercitarea acestui tip de profesie, creditorii vor executa silit mai întâi bunurile comune, iar dacă acestea se dovedesc insuficiente pentru a acoperi datoriile, vor fi supuse executării și bunurile proprii ale fiecărui soț; răspunderea soților față de creditorii lor comuni este nelimitată.

 În privința liber-profesioniștilor însă, răspunderea acestora se limitează la masa bunurilor afectate exercițiului profesiei lor(11), creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă neputând urmări bunurile ce aparțin debitorului, nici pe cele reputate ca fiind proprii, ale lui(12), nici pe acelea ce i s-ar cuveni în urma lichidării comunității(13).

 În speța analizată, soțul care vinde în mod repetat imobile are calitate de întreprinzător, nu de liberprofesionist, iar imobilele construite în scopul vânzării constituie elemente ale fondului său de comerț, ce intră în comunitatea de bunuri.

 Există vreo posibilitate ca imobilele, elemente ale fondului de comerț ce intră în comunitatea matrimonială, să fie înstrăinate doar de către soțul comerciant, fără a mai fi necesar consimțământul celuilalt soț? Răspunsul este afirmativ, dacă soții își modifică regimul matrimonial procedând la restrângerea comunității față de aceste elemente ale fondului de comerț; în urma acestui demers, imobilele construite în scopul vânzării vor trece din masa comunității în cea a bunurilor proprii ale soțului comerciant. Soluția aleasă de unii notari, în viziunea cărora ne-am afla în prezența unei „restrângeri a comunității față de toate imobilele”, nu este riguros exactă și nici profitabilă pentru soți.

 Potrivit doctrinei, fondul de comerț constituie o universalitate de fapt(14) care cuprinde un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și incorporale, pe care comerciantul le afectează desfășurării activității sale, în scopul atragerii clientelei și, implicit, a obținerii de profit(15). În situația analizată, între elementele fondului de comerț față de care se va restrânge comunitatea se vor include atât bunuri prezente – imobilele deja construite, ce se vor identifica în mod corespunzător, cât și cele ce urmează a se construi în scopul vânzării. Prin diminuarea comunității față de aceste elemente, imobilele vor putea să fi e înstrăinate și grevate cu sarcini reale doar de către soțul comerciant, fără a mai fi necesar consimțământul celuilalt soț.

 În opinia noastră ar fi excesiv să se procedeze la restrângerea comunității în privința tuturor imobilelor deja dobândite de către soți, în timpul căsătoriei, și a celor ce se vor dobândi în viitor. Dacă toate imobilele vor constitui bun propriu al soțului comerciant, va însemna că un imobil va putea aparține comunității doar dacă dobândirea lui se va face, potrivit voinței dispunătorului, prin legat sau donație. Soluția nu va permite aplicarea prevederilor art. 339 din Codul civil în nicio altă situație privind dobândirea imobilelor; astfel, de exemplu, nu va putea constitui bun comun al soților locuința familiei sau o casă destinată odihnei acestora, întrucât acestea vor intra indiscutabil în sintagma imobile dobândite în timpul căsătoriei.

 În concluzie, este suficient să se procedeze la restrângerea comunității doar în privința imobilelor ce constituie elemente ale fondului de comerț. Prețul dobândit de soțul comerciant în urma vânzării lor va reprezenta bun propriu al său – sumele de bani sau orice valori, ca și bunurile care înlocuiesc un bun propriu având același regim juridic cu acesta(16). Este totuși posibil ca în convenția matrimonială soții să stipuleze că fructele acestei categorii de bunuri proprii – chiriile ce urmează a fi încasate pentru imobilele neînstrăinate – să intre în comunitate [prin excepție de la art. 340 lit. h)]. Dacă se va opta în acest sens, prin convenție va avea loc concomitent atât o restrângere a comunității, cât și o extindere a acesteia – ultima, prin includerea în comunitate a fructelor bunurilor proprii, care altfel ar avea același regim – de bun propriu al soțului comerciant.

 O altă problemă se referă la criteriile după care poate avea loc operația de restrângere a comunității. În cazul includerii în comunitate a unor bunuri proprii se ține cont de reglementarea existentă în privința acestora – bunuri dobândite înainte de căsătorie, precum și cele incluse în categoriile reglementate la art. 340; în privința datoriilor, criteriul la care se poate recurge îl constituie prevederile art. 35117. În situația restrângerii comunității însă, găsirea unor criterii cu caracter de generalitate este mai dificilă, căci lipsesc reperele legislative de natura celor mai sus analizate; excepție face doar reglementarea incidentă care ne-a ajutat, de altfel, la găsirea soluției.

 În cazul restrângerii, singura limită impusă de legiuitor se plasează în privința datoriilor față de care nu poate fi diminuată comunitatea; este vorba despre obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei [art. 351 lit. c)].

 Pe de altă parte, operațiunea de diminuare a comunității ar trebui abordată în mod asemănător, simetric față de cea a augmentării respectivei mase patrimoniale; de altfel, în activitatea notarială, este mai des întâlnită extinderea comunității decât restrângerea acesteia. Când comunitatea se micșorează, efectul se repercutează, după cum am arătat, și asupra fructelor și productelor, precum și a sumelor de bani rezultate în urma înstrăinării bunului individual determinat sau a unor elemente ce compun universalitatea de fapt cu care se restrânge această masă patrimonială.

 De plano, din comunitate nu trebuie să fie excluse toate imobilele pe care soții le vor dobândi în timpul căsătoriei, indiferent de temeiul juridic – prin contract, accesiune, uzucapiune etc. –, ci restrângerea masei patrimoniale trebuie să opereze mai selectiv, soluția asupra căreia ne-am oprit – doar pentru imobile ce constituie elemente ale unui fond de comerț – fiind mai judicioasă, în opinia noastră.

 În doctrină s-a subliniat că restrângerea comunității este posibilă doar până la limita impusă de lege, exceptând obligațiile asumate de oricare dintre soți în scopul acoperirii cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, datorii pentru care aceștia răspund cu bunurile comune(18). În cazul unei comunități reduse drastic – față de toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei și față de toate veniturile încasate – ar fi dificil să se mai distingă, chiar cât privește suportarea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, între minima coeziune patrimonială din regimul comunității restrânse, pe de o parte, și regimul separației de bunuri, pe de alta.

 Separația de bunuri se caracterizează prin aceea că fiecare dintre soți este proprietar exclusiv nu doar în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, ci şi a celor pe care le dobândește după această dată, în nume propriu(19). Potrivit regulilor aplicabile tuturor regimurilor matrimoniale, soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei. Prin convenție matrimonială se poate deroga de la principiul proporționalității, dar clauza potrivit căreia suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre ei este considerată nescrisă(20).

 În regim de comunitate, pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, soții răspund cu bunurile comune [art. 351 lit. c)] – clauză obligatoriu a fi menținută în cazul reducerii comunității. În măsura în care obligațiile comune nu au fost însă acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, soțul care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate, dacă lichidarea s-ar face la data plății datoriei; prin urmare, trebuie să aibă loc lichidarea,(21) chiar parțială, a comunității. Soțul care a plătit datoria comună are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta i le datorează.

 Pe de altă parte, în regimul separației de bunuri se observă că soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creșterea şi educarea copiilor(22). Între debitori, obligația este solidară atunci când ei sunt îndatorați să execute aceeași prestație, astfel încât fiecare să fie răspunzător separat pentru întreaga obligație; executarea de către unul dintre codebitori a întregii obligații îi liberează pe ceilalți, față de creditor(23). Întrucât solidaritatea între debitori nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres de către părți, sau, ca în acest caz, să fi e prevăzută de lege(24). Între soții căsătoriți în regim de separație, solidaritatea răspunderii pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei, în scopul acoperirii cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor, rezultă din lege. Ca urmare a aplicării acestui principiu, creditorul poate cere plata de la oricare dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune. Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte și împotriva celuilalt codebitor. La rândul său, debitorul urmărit poate cere introducerea în cauză a celuilalt soț codebitor.(25) Între debitori efectul solidarității se manifestă prin aceea că debitorul solidar care și-a executat obligația poate cere de la soțul codebitor să-i plătească partea din datorie ce îi revine acestuia din urmă. Părțile din datorie ce revin soților – codebitori solidari – sunt prezumate ca fiind egale, dacă nu rezultă contrariul din convenția matrimonială.(26) La încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt.(27)

 În concluzie, o comunitate redusă la maximum, golită de bunuri și de venituri comune, va impune același regim de răspundere (solidaritatea) ca și în cazul separației de bunuri.

 Operațiunea de trecere a imobilelor, ca elemente ale fondului de comerț, din comunitate în masa bunurilor proprii ale soțului comerciant poate fi împiedicată de creditorii comuni ai soților, dacă aceștia au declanșat urmărirea silită a bunurilor ce le aparțin.

 Cât privește publicitatea imobiliară, de reținut că în cartea funciară a imobilelor se poate nota nu doar calitatea de bun comun a oricărui imobil sau convenția matrimonială, modificarea ori, după caz, înlocuirea ei, ci și luarea unei măsuri de indisponibilizare (cum ar fi sechestrul), precum și urmărirea imobilului, a fructelor ori a veniturilor sale(28).

 În situația analizată își vor găsi aplicare mai ales prevederile art. 902 alin. (2) pct. 4 din Codul civil, potrivit cărora convenția matrimonială se notează în cartea funciară; tariful operațiunii notare este stabilit în sumă fixă (60 lei), potrivit punctului 2.4. din Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 39/2009 privind aprobarea tarifelor pentru serviciile furnizate de Agenția Națională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi unitățile sale subordonate şi a taxei de autorizare pentru persoanele care realizează lucrări de specialitate din domeniile cadastrului, geodeziei şi cartografiei [cod serviciu 2.4.2. din rubrica Alte notări (inclusiv radierea)].

 În speță, convenția matrimonială nu constituie o modalitate de transmitere a dreptului de proprietate între soți și nici de constituire a altui drept real în favoarea comerciantului; convenția are semnifi cația reglementării raporturilor juridice dintre ei în privința regimului comunității, prin adoptarea unei comunități restrânse – motiv pentru care această operațiune juridică nu este susceptibilă de înscriere, ci doar de notare în cartea funciară. Pentru apartamentele neînstrăinate până la data autentificării convenției matrimoniale, ca și pentru cele ce urmează a fi construite, aceasta se va nota în partea a III-a a cărții funciare ce cuprinde drepturi, fapte sau raporturi juridice care au legătură cu imobilele respective(29). În concluzie, în privința imobilelor nu se va înscrie dreptul de proprietate exclusivă al soțului comerciant, ci se va proceda doar la notarea convenției matrimoniale.

 Analizând teoretic operațiunea ce are loc în această situație, potrivit reglementării din Codul civil(30), în caz de afectațiune drepturile și obligațiile pot trece dintr-o masă patrimonială în alta în cadrul aceluiași patrimoniu, fără ca transferul intrapatrimonial să constituie înstrăinare, întrucât dreptul de proprietate (respectiv bunul asupra căruia acesta poartă) nu părăsește patrimoniul persoanei respective. În privința soțului comerciant, imobilele ca elemente ale fondului de comerț vor trece din comunitate în masa bunurilor sale proprii, acest transfer intrapatrimonial neavând semnificația înstrăinării imobilelor. Nefiind vorba de o înstrăinare nu se pune problema perceperii unui impozit (pe venitul rezultat din transferul proprietății imobiliare). Cât privește restrângerea comunității în raport cu soția, imobilele ce devin elemente ale fondului de comerț al soțului vor trece din comunitate în masa bunurilor proprii ale soțului, fără a fi înlocuite cu altceva (alt bun sau valoare); din acest motiv, în privința patrimoniului ei, prin restrângerea față de ea a comunității nu va funcționa mecanismul subrogației reale cu titlu universal(31).

 În această situație, soții ar trebui să aprecieze dacă nu este cazul ca reducerea comunității să nu fie atât de drastică; astfel, ei pot conveni ca măcar veniturile obținute din închirierea imobilelor nevândute – imobile aflate în masa patrimonială destinată exercitării profesiei soțului – să intre în comunitate. În lipsa acestei minime compensații, în privința soției, restrângerea comunității poate fi interpretată ca având efectul unei pierderi, căci transferul intrapatrimonial va avea ca efect doar micșorarea comunității. În concluzie, ar fi preferabil ca, pentru restabilirea echilibrului patrimonial dintre soți, urmărind raționamentul juridic expus, aceștia să stipuleze concomitent cu restrângerea comunității și o clauză privind includerea în conținutul ei a chiriilor obținute de întreprinzător din cedarea folosinței imobilelor nevândute sau măcar dispoziții referitoare la lichidarea comunității convenționale și partaj (cum ar fi stabilirea unor cote inegale, o clauză de preciput etc.). Dacă soții vor opta pentru această variantă, convenția va cuprinde, în același timp, atât restrângerea comunității față de unele elemente ale fondului de comerț (1), cât și includerea în comunitate a valorii fructelor (chiriilor) acestor imobile sau chiar a prețului care le va înlocui pe cele vândute (2), ultimele constituind bun propriu al soțului comerciant, în lipsa acestei stipulații.

1 Textul are următorul cuprins: (1) Dispozițiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesioniști, precum şi raporturilor dintre aceștia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

 4 De exemplu: Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, Legea nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, republicată, Ordonanța Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale, republicată, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, Legea nr. 160/1998 pentru organizarea și exercitarea profesiunii de medic veterinar, republicată, Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată, Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014 privind organizarea activității practicienilor în insolvență.

 5 Art. 325 alin. (3) din Codul civil însă dispune: „Orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soți este considerată nescrisă.”

 6 Așa cum prevede art. 342 din Codul civil.

 7 Art. 343 alin. (2) din Codul civil.

 8 Art. 346 alin. (2) și (3) din Codul civil dispune: „ (2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile. (3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite.” Art. 347 prevede: „(1) Actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil. (2) Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.”

 9 Art. 344 din Codul civil.

 10 Art. 2.324 alin. (3) din Codul civil.

 11 Art. 2.324 alin. (4) din Codul civil.

 12 Cum ar fi , de exemplu, bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație [art. 340 lit. a)].

 13 Lichidarea comunității și partajul sunt reglementate de art. 357 din Codul civil.

 14 Art. 541 din Codul civil dispune: „(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane şi au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege. (2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.”

 15 Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ediția a IV-a actualizată, Universul Juridic, București, 2014, p. 92.

 16 Art. 340 lit. g) din Codul civil.

 17 Art. 351 din Codul civil referitor la datoriile comune ale soților prevede: „Soții răspund cu bunurile comune pentru: a) obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune; b) obligațiile pe care le-au contractat împreună; c) obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.”

 18 Art. 351 lit. c) din Codul civil.

 19 Art. 360 alin. (1) din Codul civil.

 20 Art. 325 din Codul civil. Prin urmare, clauza va fi afectată de nulitate absolută.

 21 Art. 357 din Codul civil dispune: „(1) În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor. (2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fi ecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală. (3) Dispozițiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.”

 22 Art. 364 alin. (2) din Codul civil.

 23 Art. 1.443 din Codul civil.

 24 Art. 1.445 din Codul civil

 25 Art. 1.447 din Codul civil.

 26 Art. 1.456 din Codul civil.

 27 Art. 365 din Codul civil.

 28 Art. 902 alin. (2) pct. 3, 4, 17 din Codul civil.

 29 Art. 876 alin. (2) și art. 902 alin. (2) pct. 4 din Codul civil; art. 23 pct. C, lit. b) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, republicată, și art. 181 din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

 30 Art. 32 din Codul civil.

 31 Acest principiu acționează în privința oricărui patrimoniu, potrivit adagiului in iudiciis universalibus, pretium succedit loc rei et res loco pretii (în traducere: în materia transmisiunii universale, prețul înlocuiește bunul, iar bunul nou dobândit înlocuiește prețul).