Rezumat

            Lichidarea unui regim matrimonial – în primul rând, al celui legal – constituie probabil cea mai serioasă chestiune de drept patrimonial care priveşte pe foştii soţi. Momentul lichidării este momentul final în care toate mişcările patrimoniale care au putut avea loc în timpul căsătoriei între masa bunurilor comune şi masele de bunuri proprii ale soţilor vor trebui identificate şi evaluate. Datoriile dintre masele de bunuri vor trebui apoi regularizate. Aceste operaţiuni, de o complexitate deosebită, ar fi trebuit să fie însoţite de un mănunchi de reguli şi principii. Din păcate, şi legiuitorul din 1954, şi cel din 2011 le-au neglijat în totalitate. Evaluarea şi regularizarea acestor datorii constituie o piatră de încercare pentru foştii soţi. Din acest motiv, o lichidare voluntară este dificil de realizat azi în practica notarială. De altfel, nici jurisprudenţa nu are la îndemână vreun instrument adecvat în cazul unei lichidări judecătoreşti. Deşi domeniul este unul supletiv, foştii soţi sau moştenitorii ar fi avut totuşi nevoie de principii şi reguli cu rol de ghidare, căci arareori există un consens liniştitor. Inevitabil, am fost nevoiţi să ne uităm din nou către Luceafărul dreptului românesc: dreptul francez. Atât timp cât legislaţia noastră civilă s-a construit, încă de la început, pe o fundaţie franceză, iar această fundaţie a rămas chiar şi după anul 2011, cercetarea în paralel este nu numai firească, dar şi obligatorie. Această cercetare ne-a dezvăluit – nu surprinzător – un sistem legislativ (cel francez) de lichidare a regimurilor matrimoniale extrem de minuţios şi de bine pus la punct (în primul rând, conceptual), care a trecut proba timpului, unde practica notarială franceză are un rol deosebit de efervescent în această chestiune.

            Două probleme ne-au preocupat în mod deosebit: care este obiectul lichidării şi care este locul lichidării în contextul succesoral. Pentru a afla răspunsurile, am urmat un parcurs ocolitor, pentru ca, la final, să putem să tragem concluzii pertinente.

Cuvinte-cheie: act de lichidare, regim matrimonial, procedura succesorală

35. Metode de evaluare a profitului. Evaluarea profitului subzistent, a plusvalorii, cunoaşte metode distincte în funcţie de natura cheltuielii. Le vom analiza separat:

A) Evaluarea profitului subzistent în cazul lucrărilor de ameliorare

B) Evaluarea profitului subzistent în cazul lucrărilor de conservare

C) Evaluarea profitului subzistent în cazul achiziţiei

A) Evaluarea profitului subzistent în cazul lucrărilor de ameliorare (îmbunătăţiri)

36. Metoda aleasă. Pentru situaţia lucrărilor de conservare sau de ameliorare, au fost propuse mai multe metode de calcul[1]. Cea mai justă ar consta în aflarea diferenţei dintre valoarea actuală a bunului şi cea pe care ar fi avut-o dacă lucrarea de conservare sau de ameliorare n-ar fi fost făcută[2].

Exemplu: Un soţ a construit un garaj pe terenul său, bun propriu. Lucrările au fost făcute din bani comuni. La data lichidării, ansamblul valorează 200.000, iar dacă nu ar fi fost garajul, ar valora 150.000. Profitul sau plusvaloarea pentru soţul proprietar al terenului şi deci cuantumul datoriei al cărei debitor este către comunitate este de 50.000 (200.000 – 150.000).

37. Situaţia înstrăinării bunului. În cazul în care bunul asupra căruia s-au efectuat lucrări a fost înstrăinat ulterior, plusvaloarea se va determina raportat la data înstrăinării. Formula de calcul este următoarea:

Exemplu: Un soţ efectuează lucrări la un bun comun folosind bani proprii. Imobilul este vândut ulterior pentru un preț de 200.000. Fără lucrările efectuate, terenul ar fi fost vândut numai cu 170.000. Profitul sau plusvaloarea pentru comunitate şi deci cuantumul datoriei al cărei debitor este către soţ este de 30.000 (200.000 – 170.000).

38. Rolul notarului. În practică, determinarea profitului în cazul lucrărilor de ameliorare sau de conservare este una dintre cele mai dificile operaţiuni. Nu pentru că nu ar exista metode de calcul adecvate, ci din cauza dificultăţii realizării unei evaluări corecte din motive ce ţin, de exemplu, de vânzarea bunului cu mulţi ani înaintea lichidării sau chiar a dispariţiei acestuia. Din acest motiv, întrucât deja părţile se află pe un tărâm voluntar, notarul lichidator trebuie să-i sfătuiască să găsească paleative în metodele de evaluare (bineînţeles, în scopul de a se evita consecinţele devalorizării monetare), pentru ca aceasta să nu constituie o piedică pentru operaţiunile de lichidare. Nici dacă s-ar adresa instanţei, o evaluare a profitului nu ar fi mai uşor de realizat de către un expert. Şi decât să fie pasată în braţele unui terţ aflat el însuşi în (aceeaşi) dificultate de a evalua profitul, cel mai înţelept este ca înşişi foştii soţi să găsească resurse de comunicare pentru a evalua echitabil profitul subzistent.

39. Situaţia înlocuirii bunului. În cazul în care bunul asupra căruia s-au făcut lucrări a fost înstrăinat şi cu banii obţinuţi a fost achiziţionat un nou bun (deci a operat o înlocuire), profitul subzistent se va calcula la valoarea noului bun. Această metodă nu are nimic surprinzător. Nu încape nicio îndoială că lucrările executate asupra bunului înstrăinat au mărit valoarea acestuia şi au permis, prin aceasta, achiziţionarea apoi a unui bun de o valoare mai mare[3].

Exemplu: Un soţ efectuează lucrări de îmbunătăţiri la un bun comun, folosind fonduri proprii. Câţiva ani mai târziu, bunul în cauză este vândut pentru un preţ de 200.000. Se stabileşte că, dacă nu ar fi efectuat lucrările de îmbunătăţire, atunci valoarea bunului ar fi fost numai de 170.000. Preţul obţinut (200.000) este investit şi soţii achiziţionează un bun în valoare de 200.000. La data lichidării, acest bun valorează 300.000.

La data înstrăinării bunului asupra căruia s-au făcut lucrări, profitul subzistent a fost de 30.000 (200.000 – 170.000). Dacă comunitatea a putut apoi achiziţiona un bun în valoare de 200.000 a fost şi datorită acestor lucrări de îmbunătăţiri, fără de care bunul nu ar fi valorat decât 170.000 şi nu ar fi permis achiziţia noului bun. Este legitim, astfel, ca prima datorie, de 30.000, să se revalorizeze raportat la valoarea noului bun înlocuit. Astfel, profitul subzistent se va calcula raportat la noul bun.

Formula de calcul este următoarea:

         Datoria iniţială (30.000)                  x Valoarea actuală a noului bun (300.000) = Profitul (45.000)

Costul noului bun achiziţionat (200.000)

B) Evaluarea profitului subzistent în cazul lucrărilor de conservare

40. Metodă. În cazul lucrărilor de conservare, profitul subzistent se calculează la fel ca în cazul lucrărilor de ameliorare (îmbunătăţiri): plusvaloarea adusă bunului ca urmare a cheltuielii făcute. Această asimilare nu are nimic surprinzător. Este adevărat că lucrările de conservare nu aduc un profit asemănător lucrărilor de ameliorare. Dar la fel de adevărat este că fără lucrările de conservare s-ar fi pierdut valoarea bunului sau acesta chiar ar fi pierit. Aşadar, profitul subzistent este tot diferenţa dintre valoarea actuală a bunului şi valoarea pe care ar fi avut-o dacă nu ar fi fost făcute lucrările de conservare. În cazul înstrăinării ulterioare a bunului, profitul se va calcula raportat la ziua înstrăinării, iar în cazul înlocuirii bunului, profitul subzistent se va calcula, de asemenea, raportat la valoarea noului bun, potrivit metodei arătate.

C) Evaluarea profitului subzistent în cazul achiziţiei

41. Metodă diferită. În cazul unei cheltuieli care a servit pentru achiziţia unui bun, se aplică o altă formulă de calcul, şi anume regula de trei simplă[4]. Nu se mai poate ţine cont de diferenţa dintre valoarea actuală a bunului şi cea pe care ar fi avut-o în lipsa cheltuielii. Se va căuta care este contribuţia masei creditoare în achiziţia bunului şi se va raporta la valoarea actuală a bunului.

Dacă bunul se mai află în patrimoniu la data lichidării, valoarea datoriei este în funcţie de valoarea actuală a bunului.

În cazul în care cheltuiala a servit în totalitate pentru achiziţia unui bun, atunci profitul subzistent este egal cu valoarea bunului din ziua lichidării, ţinând cont de starea de origine de la momentul achiziţiei. Situaţia este rară în practică.

Exemplu: Un soţ cumpără în timpul căsătoriei şi pentru nevoile profesiei sale, instrumente de măsurat profesionale (bun propriu), pentru care plăteşte din fonduri comune 20.000. La data lichidării, aparatul de măsurat este evaluat la 30.000. Soţul are o datorie faţă de comunitate care i-a finanţat achiziţia bunului propriu. Profitul subzistent şi deci valoarea datoriei faţă de comunitate corespunde cu valoarea bunului la data lichidării, 30.000.

42. Metoda în cazul finanţării parţiale. Cel mai adesea, cheltuiala a servit numai parţial cu achiziţia. Astfel, s-au folosit fonduri din două mase patrimoniale: masa comună şi masa bunurilor proprii. În acest caz, se va căuta proporţia cheltuielii (aportului unei mase) raportat la costul total al achiziţiei bunului şi apoi se va aplica acest procent la valoarea actuală a bunului.

Formula de calcul este aceasta[5]:

Profit subzistent = Cheltuiala               x Valoarea actuală a bunului

                  Cost global achiziţie bun

Exemplu: Un soţ, de profesie medic, achiziţionează un aparat medical de ultimă generaţie, bun propriu, pentru un cost global al operaţiunii (preţ şi taxe) de 150.000. El a folosit 100.000 fonduri băneşti proprii provenite dintr-o donaţie, iar restul de 50.000 sunt economii ale soţilor. La data lichidării, aparatul medical este evaluat la 175.000. Potrivit formulei de mai sus, datoria soţului (profitul subzistent) faţă de comunitate este egală cu:

            50.000  x 175.000 = 58.333

           150.000

43. Dificultatea aplicării regulii în cazul achiziţiei finanţate printr-un împrumut

44. Situaţii. În cazul în care cheltuiala a fost realizată cu ajutorul unui împrumut (de exemplu, pentru plata unei părţi din preţ sau pentru plata unei sulte), apar două dificultăţi distincte[6]:

a) prima în legătură cu tratamentul rambursării capitalului;

b) a doua în legătură cu tratamentul rambursării dobânzilor.

45. Încadrarea rambursării împrumutului în noţiunea de cheltuială de achiziţie. Prima întrebare care se pune este: cheltuiala făcută de o masă patrimonială cu rambursarea unui împrumut (capitalul) luat pentru plata achiziţiei unui bun este o cheltuială de achiziţie? Strict vorbind, plata împrumutului nu ar constitui o cheltuială cu achiziţia bunului, căci preţul, prin ipoteză, a fost plătit integral la data achiziţiei (tocmai din împrumutul acordat). În această concepţie, împrumutul ar trebui privit detaşat de motivul pentru care a fost acordat (finanţarea unei achiziţii). Numai că această abordare face ca rambursarea capitalului împrumutat să se regleze, la lichidare, la valoarea nominală, ceea ce ar fi profund inechitabil pentru masa patrimonială care l-a rambursat. De aceea, Curtea de Casaţie franceză (decizia din 5 noiembrie 1985) a preferat o analiză pragmatică şi a asimilat expres plăţii preţului rambursarea împrumutului acordat tocmai în vederea plăţii preţului. În definitiv, creditul nu a fost decât mijlocul de a realiza achiziţia.

46. Încadrarea rambursării dobânzilor în noţiunea de cheltuială de achiziţie. A doua întrebare care se pune este asemănătoare, dar răspunsul este mai complicat: cheltuiala făcută de o masă patrimonială cu rambursarea dobânzilor aferente împrumutului luat pentru plata achiziţiei unui bun este o cheltuială de achiziţie? Altfel spus, au sau nu dobânzile o funcţie achizitivă[7]? În majoritatea cazurilor, masa care a sărăcit a plătit şi capitalul, dar şi dobânzile. Problema care se pune este dacă dobânzile se pot încadra în noţiunea de cheltuială de achiziţie şi, în caz afirmativ, dacă calculul acestora se face după aceleaşi reguli sau după reguli diferite.

Într-o opinie[8], dobânzile au permis, în mod cert, achiziţia imobilului, deci nu există niciun impediment ca acestea să aibă acelaşi tratament ca orice cheltuială cu achiziţia. Pentru a cumpăra un bun trebuie să te împrumuţi, iar cine se împrumută trebuie să plătească dobânzi. Această analiză asimilează rambursarea dobânzilor cu rambursarea capitalului, ambele având aceeaşi funcţie achizitivă. În caz contrar, cheltuiala făcută cu plata dobânzilor este o cheltuială oarecare şi va trebui reglată la valoarea nominală. Într-o altă opinie[9], se consideră că dobânzile nu au propriu-zis o funcţie achizitivă. Ele reprezintă, de fapt, chiria sumei împrumutate sau preţul folosinţei anticipate a bunului. Dobânzile sunt o sarcină a folosirii împrumutului. Deci nu au o funcţie achizitivă. Aceasta este poziţia reţinută azi de Curtea de Casaţie franceză (decizia din 31 martie 1992). Altfel spus, masa debitoare va avea două datorii distincte, care se vor regla diferit: datoria privind rambursarea capitalului (ca pentru o achiziţie) şi datoria privind plata dobânzilor (la valoarea nominală).

47. Situaţii. În concret, trebuie avute în vedere două ipoteze:

1. achiziţia a fost finanţată în întregime printr-un împrumut (situaţia este mai rară)

Doi soţi cumpără, în timpul căsătoriei, un apartament, bun comun. Prețul este de 200.000, inclusiv taxele ocazionate de cumpărare. Prețul este rambursat integral cu ajutorul unui împrumut. Împrumutul este rambursat din sume de bani proprii, care aparţin unuia dintre soţi. La data lichidării, împrumutul a fost rambursat integral. Soţul a plătit din bani proprii atât împrumutul (200.000), cât şi dobânzile (15.000). Valoarea apartamentului este de 300.000.

Datoria rezultând din plata capitalului împrumutat este o cheltuială făcută cu achiziţia bunului. Valoarea datoriei va fi deci egală cu profitul subzistent, adică valoarea actuală a bunului (300.000).

Datoria rezultând din plata dobânzilor este o cheltuială obişnuită, fiind deci egală cu valoarea nominală a cheltuielii (15.000).

La final, comunitatea datorează soţului 300.000 + 15.000 = 315.000.

• achiziţia a fost finanţată parţial printr-un împrumut (aceasta este cel mai frecvent întâlnită situaţie)

Soluţia este similiară cu cea anterioară, cu precizarea ca valoarea datoriei va fi proporţională cu cheltuiala făcută de masa patrimonială.

Exemplu: Doi soţi cumpără, în timpul căsătoriei, un apartament, bun comun. Prețul este de 200.000, inclusiv taxele ocazionate de cumpărare. Preţul este plătit astfel: 50.000 din fonduri comune şi 150.000 cu ajutorul unui împrumut. Împrumutul a fost rambursat din bani proprii ai unuia dintre soţi. La data lichidării, împrumutul a fost rambursat integral. Soţul a plătit din bani proprii atât împrumutul (150.000), cât şi dobânzile (10.000). Valoarea apartamentului este de 300.000.

Datoria rezultând din plata capitalului împrumutat este o cheltuială făcută cu achiziţia bunului. Cheltuiala este de 150.000. Profitul subzistent este  150.000 x 300.000 = 225.000.

                                                                             200.000

Datoria nu poate fi mai mică decât profitul subzistent, deci va egală cu acesta (225.000).

Datoria rezultând din plata dobânzilor este o cheltuială obişnuită, fiind deci egală cu valoarea nominală a cheltuielii (10.000).

La final, comunitatea datorează soţului 225.000 + 10.000 = 235.000

48. Situaţiile de înstrăinare sau înlocuire a bunului achiziţionat înainte de lichidare

49. Situaţia înstrăinării bunului. Dacă bunul pentru care a fost făcută cheltuiala de achiziţie a fost înstrăinat înainte de lichidare, atunci profitul subzistent se calculează raportat la valoarea bunului de la data înstrăinării, adică raportat la valoarea de înstrăinare (nu contează că bunul a fost înstrăinat pe durata regimului sau în perioada dintre încetarea regimului şi lichidarea acestuia)[10]. Această regulă este, cumva, de înţeles. De la data înstrăinării, patrimoniul debitor nu a mai beneficiat de plusvaloarea acestui bun. Iar dacă au avut loc scăderi ale valorii bunului, acestea nu au prejudiciat patrimoniul debitorului. Apoi, ar fi fost inechitabil să se cerceteze valoarea bunului la data lichidării, acesta aflându-se în patrimoniul unui terţ subachizitor.

Dacă înstrăinarea a fost cu titlu oneros, atunci este vorba despre preţul din act, nu despre evaluarea bunului rezultată din alte documente (studii de piaţă, expertize). Mai mult, ţinând cont că preţul încasat poate fi supus vreunei taxări, este vorba de preţul net încasat. Dacă înstrăinarea a fost cu titlu gratuit, se va observa valoarea bunului declarată în actul de donaţie. Dar nimic nu împiedică foştii soţi să aprecieze o altă valoare dacă consideră că bunul a fost subevaluat în actul de donaţie. Dacă între data achiziţiei şi data înstrăinării bunul a suferit modificări, atunci profitul subzistent trebuie raportat la valoarea bunului de la data înstrăinării, dar ţinând cont de starea sa origine[11].

Formula de calcul este aceasta[12]:

Profit subzistent = Cheltuiala               x Valoarea bunului din ziua înstrăinării

                  Cost global achiziţie bun

Exemplu: Doi soţi cumpără un bun în valoare de 100.000. Pentru aceasta, ei folosesc 10.000, care sunt fonduri proprii ale unuia dintre soţi. După câţiva ani, soţii vând imobilul pentru un preţ de 150.000. Comunitatea a beneficiat de pe urma fondurilor proprii ale unuia dintre soţi şi are o datorie faţă de acesta. Profitul subzistent va fi determinat raportat la ziua înstrăinării bunului, după formula de mai sus. Se află cât este procentul cheltuielii raportat la costul bunului şi apoi rezultatul se raportează la valoarea bunului din momentul înstrăinării.

            10.000 = 0,1 x 150.000 = 15.000

            100.000

50. Situaţia înlocuirii bunului. Dacă bunul pentru care a fost făcută cheltuiala de achiziţie a fost înlocuit[13] înainte de lichidare, atunci profitul subzistent se va raporta la noul bun[14]. Din nou, nu are importanţă când s-a produs înlocuirea: pe durata regimului sau după încetarea acestuia până la lichidare.

Formula de calcul este:

Profit subzistent = Cheltuiala               x Valoarea bunului înlocuit din ziua lichidării

                  Cost global achiziţie bun

Exemplu: Doi soţi cumpără un apartament în valoare de 200.000, folosind fonduri comune în valoare de 180.000 şi fonduri proprii ale unui soţ în valoare de 20.000. De asemenea, tot din fonduri proprii se plătesc şi taxele cumpărării de 4.000. Aşadar, fondurile proprii utilizate sunt 24.000, iar costul global (preţ şi taxe) al achiziţiei este de 204.000. Apartamentul este revândut câţiva ani mai târziu pentru un preţ de 250.000, iar cu preţul obţinut, soţii achiziţionează o casă, tot în valoare de 250.000. La data lichidării, casa este evaluată la 270.000. Şi apartamentul, şi casa sunt bunuri comune ale soţilor. Cu toate acestea, comunitatea are o datorie faţă de soţul care a participat cu fonduri proprii la achiziţia apartamentului, revândut apoi şi înlocuit. Profitul subzistent, deci datoria faţă de soţ este, potrivit formulei de calcul:

            24.000 = 0,118 x 270.000 = 31.860

           204.000

51. Situaţia înlocuirii şi a unei contribuţii dintr-o altă masă patrimonială. Ipoteza de mai sus presupune că bunul a fost vândut, iar cu preţul încasat a fost achiziţionat un alt bun. Exemplul însă este unul ideal şi se verifică rar în practică, acolo unde, adesea, preţul plătit pe noul bun achiziţionat este mai mare decât suma ce fusese obţinută din vânzarea primului bun. Or, în această situaţie, trebuie căutată proporţia în care a intervenit patrimoniul împrumutător în această operaţiune.

Exemplu: Doi soţi cumpără un apartament pentru un preţ de 200.000. La acesta se adaugă taxe de 4.000, deci un cost global al achiziţiei de 204.000. Pentru această achiziţie, soţii folosesc fonduri comune de 180.000 şi fonduri proprii ale soţului de 24.000. Câţiva ani mai târziu apartamentul este vândut pentru preţul de 250.000. Soţii găsesc o casă care valorează 300.000. Pentru plata preţului necesar achiziţiei casei, soţii utilizează cei 250.000 încasaţi din vânzarea apartamentului, dar şi fonduri proprii ale soţului de 50.000, în completare. La data lichidării, casa este evaluată la 315.000.

Pentru a calcula profitul subzistent trebuie ţinut cont de dubla contribuţie a masei de bunuri proprii a soţului.

Prima contribuţie se referă la achiziţia apartamentului. La data înstrăinării apartamentului, profitul subzistent este:

            24.000  = 0,118 x 250.000 = 29.500.

           204.000

A doua contribuţie se referă la achiziţia casei. Soţul a contribuit, în total, cu fonduri proprii de 29.500 (profitul subzistent de la prima achiziţie) şi 50.000 (la achiziţia casei), în total 79.500.

În ziua lichidării, profitul subzistent şi deci datoria comunităţii faţă de soţ este de:

79.500     = 0,265 x 315.000 = 83.475

300.000

52. Situaţia înlocuirii şi a folosirii parţiale a fondurilor. În practică, se mai poate întâmpla ca valoarea de înstrăinare a bunului originar, deşi suficientă, să nu fie folosită în totalitate, ci numai parţial pentru achiziţia unui nou bun. În acest caz, pentru a calcula profitul subzistent şi deci valoarea datoriei, se va determina procentul în care produsul primei vânzări a fost reutilizat în achiziţia celui de-al doilea bun.

Exemplu: Doi soţi cumpără un apartament pentru un preţ de 100.000. Pentru a plăti preţul, ei utilizează fonduri comune de 80.000 şi fonduri proprii ale unuia dintre soţi, 20.000, care nu invocă subrogaţia. Câţiva ani mai târziu, apartamentul este vândut pentru un preţ net de 150.000. Din această sumă, numai 100.000 sunt utilizaţi pentru a cumpăra un nou apartament, iar 50.000 sunt economisiţi într-un depozit bancar. La data lichidării, al doilea apartament este evaluat la 180.000.

În acest exemplu, două treimi din preţul încasat din vânzarea apartamentului au fost refolosite (100.000/150.000).

În prima fază, se va calcula datoria comunităţii faţă de soţ raportat la prima operaţiune, aceasta fiind evaluată la data vânzării apartamentului.

20.000 (cheltuiala) = 0,2 x 150.000 (valoare apartament în ziua vânzării) = 30.000

100.000 (cost global prima achiziţie)

O treime din această datorie, adică 10.000, nu este reinvestită în a doua operaţiune. În schimb, două treimi din această datorie, 20.000, vor fi reinvestite, deci trebuie reevaluate în continuare.

În a doua fază, se va determina deci datoria comunităţii raportat la a doua operaţiune.

20.000 (parte din datoria iniţială)

100.000 (cost global a doua achiziţie) = 0,2 x 180.000 (valoarea apartamentului la lichidare) = 36.000

În total, datoria comunităţii faţă de soţ este de 46.000 = 10.000 (parte din datoria nefolosită din prima vânzare) + 36.000 (parte din datoria folosită reevaluată).

c) a treia excepţie: atunci când cheltuiala a fost una de conservare a unui bun, datoria nu poate fi mai mică nici decât cheltuiala, nici decât profitul existent, ceea ce înseamnă că aceasta va fi întotdeauna egală cu cea mai mare dintre acestea două[15].

Exemplu: Un soţ este proprietarul unui imobil, bun propriu. În timpul căsătoriei efectuează lucrări de reparaţii la acoperiş. Lucrările costă 40.000. Valoarea casei – cu acoperişul refăcut – este de 700.000. Valoarea casei fără acoperişul refăcut este de 680.000. Cheltuiala este egală cu valoarea lucrărilor, adică 40.000. Profitul este egal cu plusvaloarea casei, adică 20.000 (700.000 – 680.000). Profitul fiind inferior cheltuielii, datoria soţului faţă de comunitate va fi egală cu valoarea cheltuielii (40.000).

Exemplu: Un soţ este proprietarul unui imobil, bun propriu. În timpul căsătoriei efectuează lucrări de reparaţii la acoperiş. Lucrările costă 40.000. Valoarea casei – cu acoperişul refăcut – este de 700.000. Valoarea casei fără acoperişul refăcut este de 640.000. Cheltuiala este egală cu valoarea lucrărilor, adică 40.000. Profitul este egal cu plusvaloarea casei, adică 60.000 (700.000 – 640.000). Cheltuiala fiind mai mică decât profitul, iar datoria neputând să fie mai mică decât profitul, datoria soţului faţă de comunitate va fi egală cu valoarea profitului (60.000).

INTREBAREA 10. Cum are loc regularizarea datoriilor?

53. Introducere. Contul autonom. Datoriile au fost identificate şi evaluate. Cum se regularizează (plătesc) acum acestea? Abia la încetarea regimului, în momentul lichidării, creanţele şi datoriile reciproce dintre comunitate şi soţi se vor înscrie într-un cont, ale cărui elemente îşi pierd individualitatea. Este un cont indivizibil şi autonom. Numai soldul acestui cont va putea fi cerut la data încetării regimului matrimonial[16]. Pe durata regimului există un veritabil cont curent între patrimoniul comun şi masele de bunuri ale soţilor, care nu se închide definitiv decât la încetarea regimului. Închiderea acestui cont va da naştere unui sold. Acesta poate fi sold creditor sau sold debitor. Balanţa contului nu este o compensare între datorii independente. Din acest motiv, nu se vor aplica regulile compensării, ci regulile contului curent[17].

Aşadar, datoriile nu trebuie privite izolat. Ele fac parte dintr-un cont lichidat printr-o balanţă, potrivit unor reguli prescrise de legiuitor[18].

Dar tehnica contului[19] este total străină legiuitorului român. Credem că este pentru prima oară când se scrie despre aceasta în literatura de specialitate[20]. Dar aceasta este indispensabilă lichidării. Lichidarea ar fi altfel haotică.

54. Întocmirea unui cont în numele fiecărui soţ. Prima etapă a regularizării datoriilor este să se întocmească un cont în numele fiecărui soţ[21]. El conţine două coloane. La credit şi la debit se vor înscrie toate indemnizaţiile pe care comunitatea i le datorează sau soţul le datorează comunităţii. Soldul acestui cont va face obiectul regularizării. Tehnica contului justifică şi faptul că dreptul de a cere datoria nu se poate prescrie până la data partajului.

Regularizarea datoriilor presupune, aşadar, o recapitulare a istoricului operaţiunilor – achiziţii, cheltuieli – care au avut loc pe durata regimului. Soţii trebuie să le declare. Este o istorie a menajului soţilor, pe care notarul lichidator trebuie să o scrie cu minuţiozitate şi cu o oarecare curiozitate, dar şi cu diplomaţie, fără a intra în detalii minore.

55. Intruziunea devălmăşiei în problema regularizării datoriilor. Aici apare una dintre problemele specifice dreptului românesc[22] – în speţă a devălmăşiei – pe care am analizat-o cu altă ocazie[23]. În majoritatea situaţiilor în care se punea problema regularizării acestor datorii, problema s-a mutat pe tărâmul stabilirii cotelor de contribuţie. Nu detaliem aici problematica, am făcut-o cu altă ocazie.

56. Modalităţi de plată. Balanţa contului va releva fie un sold creditor, fie un sold debitor. Modalităţile de plată sunt diferite.

A) Reglarea soldului în favoarea comunităţii

57. Raportul sumei. Regula instituită de legiuitorul francez, încă din 1985, este că atunci când contul prezintă un sold în favoarea comunităţii, soţul debitor face raportul sumei pe care o datorează la masa comună (art. 1470 alin. 1 C. civ. fr.)[24]. În practică, acest raport nu se concretizează printr-o vărsare efectivă a sumei de bani pe care soţul o datorează comunităţii. În doctrină s-a arătat că ar fi fost şi inoportun ca soţul să trebuiască să deţină în patrimoniul său propriu sumele necesare, ţinând cont că, în acelaşi timp, el avea şi drepturi în comunitate.

58. Raportul în valoare. Acest raport se face în valoare, fiind posibile două variante.

a) Prima – şi cea mai simplă – este raportul prin luare mai puţin. Datoria soţului debitor este reunită fictiv (pe hârtie) la masa comună supusă partajului şi apoi este atribuită în lotul soţului debitor, partea acestuia în masa de partaj fiind diminuată astfel corespunzător. Se poate spune că datoria sa este imputată părţii sale din comunitate. Este clar că aceasta va produce un partaj inegal al activului existent, care este perfect posibil în materie voluntară.

b) A doua variantă – întâlnită în partajul judiciar – constă în preluarea din masa comună de către celălalt soţ a unor bunuri sau sume de bani egale cu valoarea datoriei. Dacă ambii soţi sunt debitori, atunci preluarea are ca obiect numai diferenţa rămasă dintre datorii. Surplusul masei de partaj se va împărţi în cotele deţinute de soţi. Aceste variante sunt preferabile datorită comodităţii, dar şi pentru că elimină orice risc în cazul insolvabilităţii soţului debitor. Cu toate acestea, niciuna nu poate fi aplicată dacă valoarea datoriei este mai mare decât valoarea drepturilor soţului debitor în masa comună. În acest caz, pentru excedent, se va impune un raport în natură al datoriei de către soţul debitor.

B) Reglarea soldului în favoarea soţului

59. Posibilităţi. În cazul în care soldul este în favoarea soţului, adică atunci când comunitatea îi este datoare, acesta are două posibilităţi, la alegerea sa:

Opţiunea este între o plată în bani şi o plată în natură. Cum o astfel de dispoziţie nu există în dreptul românesc, soţii pot conveni asupra reglării soldului şi pot avea în vedere aceste modalităţi.

Dacă soţul optează pentru ca datoria să-i fie plătită în bani – bineînţeles dacă comunitatea dispune de fonduri băneşti –, el se comportă la fel ca oricare alt creditor. Poate face aceasta, de exemplu, pentru a evita orice fel de discuţii privind evaluarea bunurilor pe care ar putea să le preia în contul datoriei.

Dacă soţul optează pentru preluarea de bunuri în natură, alegerea bunurilor nu ar putea să fie discreţionară. Legiuitorul îi impune o ordine: el trebuie să înceapă cu sumele existente, apoi cu bunurile mobile şi abia la sfârşit cu bunurile imobile (art. 1471 alin. 1 C. civ. fr.). Soţii sau avânzii cauză pot deroga, de comun acord, de la această regulă.

În cazul unui concurs între soţi, când ambii se află creditori ai comunităţii şi ambii ar dori să preia acelaşi bun, atunci se va trage la sorţi (art. 1471 alin. 2 C. civ. fr.). Iar în caz de insuficienţă a masei comune, preluările soţilor se vor face procentual (art.1472 alin. 2 C. civ. fr.). Iar dacă insuficienţa masei comune este rezultatul unei culpe a unuia dintre soţi, atunci celălalt soţ are prioritate la preluare (art. 1472 alin. 2 C. civ. fr.).

În ceea ce priveşte natura juridică a preluării, aceasta este o operaţiune prealabilă partajului. Curtea de Casaţie franceză a decis că preluările sunt efectuate de soţi în dubla calitate de creditori şi de copartajanţi, iar acestea constituie una dintre operaţiunile partajului. Aceasta s-a statuat apoi prin reforma din 1965 (art. 1474 C. civ. fr.). Dar această preluare nu conferă niciun drept de preferinţă în raport cu creditorii comuni. Soţul acţionează la fel ca orice alt creditor. Din faptul că reprezintă o operaţiune de partaj decurg şi alte consecinţe legate de efectele partajului[25].

60. Partajul surplusului. Abia după ce soţii au făcut preluările din masa comună la care aveau dreptul în calitatea lor de creditori şi de partajanţi, se va proceda la partajul surplusului, în cotele stabilite de soţi.

INTREBAREA 11. Care sunt celelalte operaţiuni din cadrul lichidării?

A) Transformarea devălmăşiei în coproprietate

61. Devălmăşia postmatrimonială. Controverse. Înainte de a vorbi despre transformarea devălmăşiei în coproprietate – prin acordul foştilor soţi – se cuvine să spunem câteva cuvinte chiar despre această stare, dar din perspectiva postmatrimonială: devălmăşia postmatrimonială.

În dreptul românesc, odată cu introducerea proprietăţii devălmaşe a soţilor în 1954, s-a născut aproape imediat o controversă cu privire la soarta proprietăţii devălmaşe a soţilor după încetarea sau desfacerea căsătoriei[26]. Rămânea în fiinţă proprietatea devălmaşă[27] sau se transforma (automat) într-o coproprietate, ale cărei cote nu îi erau determinate (decât la partaj)? Iar dacă continua, după ce reguli urma să funcţioneze (până la partaj)? Două opinii au luat naştere[28], iar chestiunea a fost oarecum[29] tranşată de către Tribunalul Suprem (Decizia de îndrumare nr. 1/25 ianuarie 1964): proprietatea devălmaşă nu se transformă de drept în coproprietate după desfacerea căsătoriei. În ceea ce priveşte regulile de gestiune a acestei mase în perioada postmatrimonială se agrea ideea – dezvoltată în materia gestiunii indiviziunii succesorale – că era nevoie de consimţământul unanim al foştilor soţi pentru orice acte de administrare şi de dispoziţie, iar în ceea ce priveşte actele de conservare ar fi fost suficient consimţământul unuia dintre ei.

Legiuitorul din 2011 a menţinut opinia doctrinară majoritară: proprietatea devălmaşă continuă să subziste şi după desfacerea sau încetarea căsătoriei. Deşi nu a spus nimic în ceea ce priveşte gestiunea acestei mase comune devălmaşe, doctrina este de acord că se vor aplica, în continuare, regulile care au guvernat-o şi pe durata regimului matrimonial[30].

Următoarea întrebare este: până când subzistă proprietatea devălmaşă? Răspunsul fusese dat încă sub imperiul Codului familiei: până la stabilirea cotelor-părţi, pe cale voluntară sau pe cale judecătorească. Această determinare putea avea loc fie în cadrul operaţiunilor de lichidare şi partaj [art. 357 alin. (2) C. civ.], fie, oricând, independent de acestea. În acel moment se produce o transformare. Masa patrimonială îşi modifică forma proprietăţii[31]. Iar din momentul „dobândirii” statutului de coproprietate, i se vor aplica regulile din materia gestiunii coproprietăţii (art. 636 – 645 C. civ.).

62. Transformarea devălmăşiei în coproprietate. Pentru a se ajunge la regularizarea datoriilor dintre soţi, legislaţia românească cunoaşte deci această etapă specifică: cea a transformării proprietăţii devălmaşe a soţilor în coproprietate. Într-adevăr, este nevoie să se cunoască şi drepturile fiecărui fost soţ în masa de lichidat şi în masa de partaj. Legiuitorul a reglementat partajul coproprietăţii şi nu partajul devălmăşiei.

63. Necesitatea transformării devălmăşiei în coproprietate în procedura succesorală. Din perspectiva procedurii succesorale notariale – şi independent de chestiunea lichidării – transformarea devălmăşiei în coproprietate apare ca o necesitate. De ce? Exigenţele legislative[32] cer ca, în cuprinsul certificatului de moştenitor, să fie determinate cu exactitate drepturile exclusive sau în indiviziune care au aparţinut defunctului. De lege lata, nu este posibilă cuprinderea în certificatul de moştenitor a dreptului devălmaş al soţului decedat (ci a dreptului de coproprietate, deci a devălmăşiei convertite) [33]. Transformarea aceasta este o cerinţă a procedurii succesorale notariale. Ea nu are nicio legătură cu problematica lichidării regimului matrimonial. Iar această transformare se face, în mod uzual, în cuprinsul încheierii finale întocmite de notarul public în procedura succesorală.

Aşadar, transformarea devălmăşiei în coproprietate în cadrul procedurii succesorale notariale reprezintă o condiţie a realizării procedurii succesorale, în caz contrar neputând fi înscris dreptul devălmaş al defunctului în masa succesorală. Dar vedem bine că această transformare este străină de problematica lichidării.

64. Concluzii. Transformarea devălmăşiei în coproprietate va trebui cu necesitate însă să se producă:

a) în cadrul operaţiunilor de lichidare şi partaj;

b) în cadrul procedurii succesorale notariale.

65. Momentul transformării devălmăşiei în coproprietate. Dar ea se poate produce oricând prin acordul foştilor soţi sau al moştenitorilor independent de momentele arătate. În viziunea îngustă a legiuitorului din 2011, se pare că transformarea nu s-ar fi putut produce decât numai în cadrul operaţiunilor de lichidare şi partaj.

B) Preluarea bunurilor proprii

66. Noţiune. O altă etapă a lichidării o constituie preluarea bunurilor proprii[34].

Ne-am întrebat şi cu altă ocazie, ce înseamnă „preluarea” bunurilor proprii[35]? Legiuitorul din 2011 nu a făcut niciun fel de precizări în această privinţă. Ba, mai mult, etapa ia puţin prin surprindere doctrina şi practica, căci ea nu era enunţată în legislaţia anterioară şi nici nu părea a i se fi simţit lipsa. Este o operaţiune materială? Este o operaţiune juridică? De ce ar avea nevoie să se delimiteze bunurile proprii de bunurile comune? Art. 339 C. civ. enunţă care este categoria bunurilor comune, iar art. 340 C. civ. enunţă care este categoria bunurilor proprii. Nu erau aceste mase suficient de bine conturate şi delimitate şi în timpul căsătoriei? Este o extragere? De unde? Din moment ce masele de bunuri nu au fost contopite şi şi-au păstrat individualitatea, despre ce extragere să fie vorba? Între masele de bunuri nu a avut loc nicio confuzie pe durata regimului. Dacă nu are loc nicio confuziune, atunci de unde a apărut necesitatea delimitării? Delimitarea o face însăşi legea în art. 339 C. civ. şi art. 340 C. civ. Sau ar fi nevoie de dovezi suplimentare în privinţa caracterului de bun propriu, care ştim că trebuie dovedit [art. 343 alin. (2) – (3) C. civ.]? Dar mai ştim că fiecare soţ este stăpânul şi dispune liber de bunurile sale proprii (art. 342 C. civ.)[36] – atât pe durata regimului, cât şi după încetarea acestuia –, chiar dacă masa bunurilor proprii se va dovedi că datorează ceva comunităţii. Nici în timpul regimului, nici după încetarea acestuia, legiuitorul nu a prescris că ar fi nevoie de recunoaşteri speciale, exprese, suplimentare, ale soţilor, cu titlu de dovadă (finală), în ceea ce priveşte bunurile proprii ale celuilalt soţ. Dacă ar fi aşa, un fost soţ sau soţul supravieţuitor nu ar mai putea dispune de bunurile proprii după încetarea regimului (şi până la lichidare), iar lichidarea ar constitui o condiţie de validitate a unui act de dispoziţie cu privire la un bun propriu al său. Or, nicăieri legiuitorul nu a pus o astfel de condiţie. După încetarea regimului, un soţ nu ar mai putea dispune de bunurile proprii decât cu acordul celuilalt soţ?

Doctrinei pare că i-a scăpat această problemă[37]. Apoi, nici legiuitorul din 2011 nu a fost foarte inspirat atunci când a întrebuinţat sintagma „preluarea” bunurilor proprii. Sau, dacă a făcut-o, ar fi putut să o expliciteze mai bine. Legiuitorul român s-a inspirat, probabil, dintr-o dispoziţie asemănătoare care încă există în dreptul francez[38], dar care la momentul la care a fost edictată (1804) avea o cu totul altă semnificaţie, care nu este azi compatibilă cu regimul comunităţii legale. În dreptul francez, până în anul 1985, sub regimul comunităţii legale, toate bunurile soţilor, mobile şi imobile, proprii sau comune, se confundau într-o singură masă, care era administrată de bărbat. La încetarea regimului, era evident că fiecare soţ (mai ales soţia, ale cărei bunuri erau grevate de un uzufruct în favoarea soţului) trebuia să reia sau să preia bunurile imobile şi mobile proprii, care îi aparţinuseră şi care mai existau la acea dată (reprise des propres)[39]. Dar încă de atunci doctrina franceză arăta că expresia „preluare” (prélèvement) nu era corectă din punct de vedere juridic, deoarece preluarea, prin ipoteză, are loc asupra unei mase de partaj, or, soţii nu încetaseră niciun moment să fie proprietari ai bunurilor proprii[40]. Era, mai degrabă, o departajare. În contra prezumţiei că şi aceste bunuri proprii au devenit comune, soţii proprietari ai acestora trebuiau, în acest moment, să facă dovada că bunurile proprii le aparţineau. În aceasta consta preluarea bunurilor proprii! Din acest motiv, azi în doctrina franceză se întrebuinţează formula de „excludere” a bunurilor proprii, şi nu de „preluare”[41]. Nimic din toate acestea nu este specific regimului comunităţii legale din dreptul românesc, unde nu există o confuziune între aceste mase.

67. Dovada bunurilor proprii în afara lichidării. Fără îndoială că, dacă foştii soţi nu au datorii de lichidat – deci nu vor încheia un act de lichidare şi, probabil, nici un act de partaj dacă nu au bunuri comune –, atunci aceste dovezi se pot face în orice alt cadru convenţional. În ceea ce priveşte procedura succesorală, aceasta este – aşa cum vom concluziona – străină de noţiunea de lichidare a regimului matrimonial. Dovezi privind bunurile proprii ale defunctului, care vor fi cuprinse în masa succesorală se vor face de soţul supravieţuitor şi moştenitori în cursul procedurii succesorale, în cuprinsul încheierii finale. În ceea ce priveşte bunurile proprii ale soţului supravieţuitor, aceste dovezi se pot face oricând, în orice alt cadru convenţional, împreună cu moştenitorii soţului decedat. Dacă ulterior emiterii certificatului de moştenitor se va proceda la partajul succesoral, atunci aceste dovezi vor putea fi făcute în acel cadru, în scopul excluderii bunurilor proprii ale soţului supravieţuitor.

INTREBAREA PRINCIPALĂ. Este obligatorie întocmirea actului de lichidare a regimului matrimonial? Concluzii

68. Revenire la întrebarea principală. Iată că, în final, am ajuns şi la prima întrebare principală, căreia i-am consacrat o parte importantă din acest studiu. O parte din răspunsul la această întrebare l-am oferit deja, explicând pe îndelete ce se înţelege şi care este scopul lichidării regimului matrimonial. Nu puteam să concepem acum un manual de lichidare, deşi din raţiuni didactice a trebuit să oferim numeroase exemple. Din acest motiv, acum ne vom afla în etapa concluziilor şi a unor delimitări.

69. Interpretarea art. 355 alin. (1) C. civ. Potrivit art. 355 alin. (1) C. civ., la încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial. Ştim că încetarea regimului matrimonial poate avea loc în trei situaţii: a) modificarea regimului; b) desfacerea căsătoriei prin divorţ; c) încetarea căsătoriei prin deces.

Practica notarială s-a interogat cu privire la caracterul dispoziţiei cuprinse în art. 355 alin. (1) C. civ. atât în context matrimonial, cât şi în context succesoral.

Este aceasta de ordine publică, imperativă sau are un caracter supletiv? Sau nu face altceva decât să enunţe faptul că încetarea regimului este punctul de plecare, punctul în care părţile pot demara regularizarea datoriilor, care până atunci a fost suspendată?

Mai multe argumente ne conving că norma înscrisă în art. 355 alin. (1) C. civ. nu este de ordine publică:

a) dacă norma înscrisă în art. 355 alin. (1) C. civ. ar fi fost de ordine publică, atunci fără îndoială că ar fi fost instituite sancţiuni pentru nerealizarea operaţiunilor de lichidare şi partaj. Mai mult chiar, dacă lichidarea ar fi fost obligatorie, atunci ar fi fost obligatoriu şi partajul, căci lichidarea nu constituie altceva decât operaţiunile pregătitoare ale partajului. Art. 335 alin. (1) C. civ. poate, la fel de bine, să fie citit în cheia: „la încetarea comunităţii, aceasta se partajează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial”. Or, nu găsim nicăieri că foştii soţi trebuie să iasă din indiviziune după încetarea regimului, cu atât mai mult cu cât le este permisă tranziţia prin perioada devălmaşă postmatrimonială. Foştii soţi sau moştenitorii sunt stăpânii propriilor drepturi devălmaşe sau de coproprietate. Ei decid singuri dacă, ce şi când lichidează şi partajează. Cine ar putea forţa un creditor şi un debitor să regularizeze o datorie dacă aceştia nu vor? Niciun creditor nu poate fi forţat să-şi recupereze creanţa. El chiar poate ierta de datorie pe debitor (cu acordul acestuia). Inclusiv în cazul foştilor soţi, se întâlnesc situaţii în care aceştia renunţă la a regulariza unele datorii.

b) apoi, este cert că lichidarea (şi partajul) ar fi trebuit corelată şi cu un termen-limită în care să se realizeze.

c) mai mult, dacă lichidarea ar fi fost obligatorie, ar fi putut, de exemplu, să reprezinte o condiţie de validitate a divorţului pe cale administrativă sau notarială. Legiuitorul român nu a avut o astfel de iniţiativă[42]. Astfel, în prezent, de lege lata, nu există niciun impediment ca doi soţi să divorţeze şi apoi fiecare să se recăsătorească fără ca să procedeze la lichidarea regimului matrimonial din care au ieşit. De altfel, aceasta era posibil şi sub imperiul Codului familiei. Cunoaştem frecvente situaţii succesorale în care găsim participanţi doi foşti soţi rezultaţi din căsătorii succesive ale decedatului cu drepturi distincte, nelichidate, în masa succesorală. De asemenea, nici în cazul înlocuirii regimului matrimonial nu găsim că există vreo raţiune pentru care s-ar impune lichidarea intereselor soţilor avute în regimul anterior[43]. Fără îndoială că este de dorit, fără îndoială că de multe ori se şi produce în practică, dar ea rămâne, în continuare, o operaţiune facultativă. Stă în puterea legiuitorului să o impună la un moment dat.

d) Mai mult chiar, cum corect s-a subliniat în doctrină şi cum se întâmplă adesea în practică, nimic nu împiedică foştii soţi ca, înainte de orice lichidare, să vândă anumite bunuri comune, să împartă preţul încasat sau să le partajeze şi abia apoi să purceadă la o lichidare a datoriilor dintre ei şi la un partaj având ca obiect bunurile rămase[44].

Credem că răspunsul este simplu şi îl dă chiar legiuitorul. Atât timp cât acesta a reglementat devălmăşia postmatrimonială – care durează până la lichidare [art. 355 alin. (2) C. civ., art. 356 C. civ.], înseamnă că lichidarea regimului este o operaţiune aflată la latitudinea părţilor la momentul pe care îl consideră oportun.

70. Contextul succesoral. Practica notarială s-a interesat, mai degrabă, de obligativitatea actului de lichidare în context succesoral. Dar atracţia către acest subiect a fost una înşelătoare. Prea focusaţi pe transformarea devălmăşiei în coproprietate, am ajuns repede să întocmim acte de lichidare – şi lipsite de orice conţinut – când obiectivul procedurii succesorale era cu totul altul.

71. Inadecvarea corelaţiei dintre lichidare şi certificatul de moştenitor. O corelare între lichidarea unui regim matrimonial (al soţului decedat) şi procedura succesorală notarială este greşită. Lichidarea pregăteşte masa de partaj, nu masa succesorală! Decât înainte, mai degrabă după eliberarea certificatului de moştenitor se găseşte – natural – locul lichidării (ca şi al partajului, de altfel). Între lichidare şi partaj există o legătură indisolubilă. Interpunerea certificatului de moştenitor este incorectă şi inexactă. Notarul public este învestit cu o cerere de dezbatere a procedurii succesorale, nu cu o cerere de partaj. Certificatul de moştenitor conţine, în principal, o masă succesorală brută (patrimoniul defunctului de la data decesului), în sensul că moştenitorii moştenesc un activ brut, cu care vor achita pasivul succesoral. Ei nu moştenesc un activ net (ca în alte sisteme de drept)[45]. Am văzut care sunt chestiunile care interesează procedura succesorală: 1) transformarea devălmăşiei în coproprietate şi 2) dovada bunurilor proprii ale soţului decedat. Or, care ar fi motivul pentru care s-ar întocmi un act într-un loc şi moment care nu îi aparţin temporal, mai mult şi fără a regulariza nicio datorie, când ceea ce interesează procedura succesorală sunt aceste două chestiuni singulare? Transformarea devălmăşiei poate fi determinată, fără niciun alt impediment, prin libera convenţie a moştenitorilor în încheierea finală. Mai mult, această transformare s-ar fi putut realiza de moştenitori chiar înainte de procedura succesorală notarială. La fel, fostul soţ sau soţul supravieţuitor vor determina, în colaborare cu moştenitorii soţului decedat, bunurile proprii ale acestuia fie în cadrul încheierii finale, fie în orice alt cadru convenţional. Iar dacă fostul soţ sau soţul supravieţuitor sunt interesaţi şi de dovada propriilor bunuri proprii – ceea ce nu interesează procedura succesorală – şi nu există datorii de regularizat, atunci pot face aceasta împreună cu moştenitorii în orice alt cadru convenţional, independent de procedura succesorală care priveşte patrimoniul defunctului.

O lichidare a unui regim matrimonial neurmată – aproape imediat – de un partaj este un nonsens. Dacă partajul va urma la un interval mai mare în timp, vor fi necesare noi evaluări. Deşi legiuitorul a extras operaţiunile de lichidare şi le-a introdus într-un act juridic, ele nu sunt altceva decât operaţiuni prealabile partajului. A face o (aşa-zisă) lichidare azi, dar a partaja activul după 10 ani, la decesul ultimului soţ, este de neînţeles! Adevărul este că, în dreptul românesc, lichidarea – situată în preambulul partajului – nu are aceeaşi semnificaţie ca în legislaţia franceză, care cunoaşte acţiunea în resciziune pentru leziune în cazul partajului[46] – tocmai din cauza unei evaluări greşite – pe care legiuitorul românesc de la 1864 (nici cel din 2011) nu a reprodus-o. Deci nimeni nu-i obligă pe foştii soţi să-şi lichideze interesele înainte de partaj, dar dacă nu o fac, actul de partaj ar putea fi supus apoi unei acţiuni în resciziune, în cazul unei subevaluări, ceea ce niciunul dintre cei doi foşti soţi nu-şi doreşte[47].

Apoi, nu putem să nu sesizăm o altă problemă, chiar mai importantă decât aşezarea inoportună a actului de lichidare în preambulul certificatului de moştenitor: conţinutul acestuia. După cum am arătat, nucleul lichidării regimului matrimonial îl constituie tocmai regularizarea datoriilor dintre soţi. Nu liste, adesea incomplete, de bunuri comune sau proprii. Or, inexplicabil, tocmai acest „miez” lipseşte ostentativ din toate actele de lichidare! Cum s-ar putea explica aceasta? În practica notarială, actele de lichidare nu cuprind regularizări de datorii! Ele cuprind o listă (de multe ori incompletă) cu bunurile comune (cele declarate la acel moment) şi o listă (de asemenea, incompletă) cu bunurile proprii ale soţilor. Ele mai conţin şi o rubrică cuprinzând datoriile comune, care rămâne aproape întotdeauna necompletată. Ce se înţelegem? Că între masele de bunuri deţinute de soţi chiar nu a existat niciun raport pe durata regimului, care să dea naştere unei datorii care să facă acum obiectul regularizării? Sau poate soţii le-au regularizat înainte sau în altă modalitate?

Lichidarea înseamnă calcule, evaluări. Părţile se pregătesc pentru partaj. Îşi vor atribui bunuri tocmai în considerarea rezultatului lichidării. Cum se explică că tocmai această componentă fundamentală a regularizării lipseşte cu desăvârşire din toate actele de lichidare? Aproape că avem serioase dubii cu privire la faptul dacă există obiectul actului de lichidare.Căci acesta nu poate constitui doar o (simplă) înşiruire de bunuri şi datorii (comune sau proprii). Bunurile comune sau proprii au propriile titluri care le dovedesc proprietatea şi apartenenţa la o masă sau alta. Nu au nevoie de nicio „confirmare” ulterioară – şi aceasta o susţinem inclusiv în cazul bunurilor proprii – prin vreun act de lichidare. Nu le lipseşte niciun element esenţial pentru a fi valabile.

Şi ne-am întrebat atunci, dacă părţile nu au nimic de regularizat, nu cumva lipseşte însuşi obiectul actului de lichidare? În cuprinsul contractului de partaj, foştii soţi sau moştenitorii vor declara că nu există datorii de regularizat şi pot purcede astfel direct la formarea masei de partaj, evaluarea acesteia şi atribuirea loturilor potrivit drepturilor părţilor. Dar chiar dacă ar exista datorii de regularizat, să presupunem că comunitatea ar fi datoare unuia dintre soţi sau invers şi s-ar degaja un sold debitor sau creditor. Unde este locul acestei desocotiri? În certificatul de moştenitor? Sau în cadrul partajului? Certificatul de moştenitor menţionează balanţa contului rezultată în urma regularizării? Ce putem atunci să spunem despre art. 1.133 alin. (2) C. civ.[48]? Una din două: sau legiuitorul nu a înţeles care este obiectivul urmărit în procedura succesorală notarială – deşi l-a enunţat foarte clar în art. 1.133 alin. (1) C. civ. –, sau nu a înţeles care sunt scopul şi locul lichidării regimului matrimonial – adică, alături de contractul de partaj.

Apoi, ni se pare că practica notarială a văzut – cel puţin în materie succesorală – actul de lichidare din perspectiva unui act de proprietate. Ca o dublură! Automat, toate bunurile care ar fi fost declarate în masa succesorală trebuiau să fie cuprinse şi în actul de lichidare! Această idee este fundamental greşită. Am arătat că nu acesta este rolul actului de lichidare. Titlurile de proprietate ale bunurilor sunt cele ale defunctului şi sunt neschimbate. Scopul lichidării este să se identifice datoriile dintre soţi, să se evalueze şi să se stabilească modalitatea de plată. Adică, să se degajeze activul net partajabil. Pentru aceasta, în mod evident că se va reconstitui, se va reface întreaga istorie a menajului (deci nu un simplu inventar la data decesului). Se va urmări un curs al istoriei foarte exact şi, uneori, îndepărtat, inclusiv cu privire la bunurile care au existat şi au fost înstrăinate (şi care nici nu pot privi masa succesorală) sau înlocuite. Datoriile dintre soţi care au fost identificate au putut avea legătură fie cu patrimoniul comun, fie cu patrimoniile proprii. Acesta este motivul pentru care se (re)face istoria acestor patrimonii. Aşadar, nu atât componenţa actuală a acestor patrimonii are relevanţă pentru lichidare, ci cum s-a ajuns la această componenţă şi dacă în legătură cu aceste mase se pot identifica datorii între soţi. O listă actuală (o banală enumerare) a unor bunuri nu are, singură, nicio relevanţă şi nu serveşte nimănui. Nu faptul dobândirii bunului comun la un oarecare moment în trecut prezenta importanţă pentru lichidare, ci eventualele datorii în legătură cu acest bun, de exemplu, privind lucrări de conservare sau îmbunătăţiri aduse bunului din banii proprii ai unuia dintre soţi sau cheltuieli cu achiziţia bunului.

Şi viziunile urmărite de cele două proceduri sunt diferite. Procedura succesorală notarială, care se finalizează cu un certificat de moştenitor sau un certificat de legatar, nu şi-a propus niciodată să cuprindă, obligatoriu, întreg patrimoniul succesoral într-un singur moment şi document. Procedura succesorală poate fi oricând reluată, chiar de mai multe ori, pentru cuprinderea unor bunuri nedeclarate. Certificatul de moştenitor sau de legatar are rolul său probator bine stabilit, în calitate de titlu de proprietate şi funcţionează foarte bine la nivel individual, cu privire la bunurile înscrise în acesta. Procedura succesorală notarială este străină de analiza universalităţii patrimoniului succesoral. Nici nu a fost concepută pentru aşa ceva. Dimpotrivă, lichidarea regimului matrimonial urmăreşte, în principiu, o abordare completă, universală. O reluare a acesteia – sunt rare cazurile – este posibilă, dar după cum am putut vedea, complexitatea operaţiunilor determină părţile să regleze chestiunea integral încă de la început. Numai dintr-o regretabilă omisiune ar mai relua părţile operaţiunile de lichidare.

Un eventual răspuns pentru lipsa datoriilor de regularizat dintre soţi îl putem găsi şi în realităţile sociale autohtone care sunt diferite: de multe ori, în practica românească a partajelor voluntare, masa brută despre care vorbeam la început – care ar trebui să facă obiectul lichidării oricărei indiviziuni – se confundă cu masa de partaj. Nu are nevoie de cizelare prealabilă. Şi dacă este aşa, atunci operaţiunile de lichidare sunt inutile. Se poate purcede direct la partaj, fără nicio lichidare. Iar dacă vreodată foştii soţi sau moştenitorii ar lichida regimul matrimonial în preambulul partajului – existând datorii între soţi care să trebuiască să fie regularizate –, conţinutul actului de lichidare ar trebui să fie fundamental diferit de ceea ce există în prezent!

72. Concluzii. Poate exemplele pe care le-am conceput sunt, mai degrabă, exemple de catedră. Repetăm, poate că în anul 2011 (sau chiar şi azi, după 10 ani) dezvoltarea relaţiilor sociale şi juridice în spaţiul românesc nu a ajuns încă la acea complexitate care să impună soluţii legislative rafinate. Se vorbeşte mult despre lichidarea regimului matrimonial, se fac mii de acte de lichidare, dar nicio lichidare veritabilă. Nici practica notarială a partajelor dinainte de 2011 nu cunoştea astfel de ipoteze complexe de lichidări. Ni se pare (chiar) că am insistat prea mult asupra unui domeniu cu o aplicabilitate practică aproape inexistentă – surprinzător sau nu raportat la numărul actelor de lichidare. Am făcut-o din două motive. Primul, pentru a arăta ce înseamnă un act de lichidare. Al doilea, pentru a expune nişte reguli – de altfel, degajate din elementarul principiu al îmbogăţirii fără justă cauză – care ar putea fi de folos notarului lichidator. În definitiv, dacă astăzi am fi în postura de a lichida un regim matrimonial, măcar în câteva din ipotezele arătate, nu ştim ce reguli ar aplica notarul lichidator (de altfel, de aceeaşi insuficienţă suferă şi jurisprudenţa). Sperăm ca scurta incursiune în dreptul francez să nu fi jenat prea mult. Nu ne permitem (sau nu ne permitem mai mult decât a făcut-o legiuitorul) să importăm reguli. Dar aceasta este maniera în care ar trebui să se realizeze o lichidare între soţi. Rămâne legiuitorului român să-i stabilească regulile şi principiile!

În general, practica notarială este oarecum străină – involuntar, cum am explicat – de regularizarea datoriilor – care constituie tocmai fondul lichidării regimului matrimonial. Se consideră chiar că aceasta ar constitui atributul instanţei sau al avocatului – cu rol de consultant, ţinând cont şi de faptul că adesea există divergenţe între foştii soţi cu privire la aceasta. Numai că realitatea ne arată că sunt situaţii în care foştii soţi sau moştenitorii sunt dispuşi să se înţeleagă cu privire la regularizarea datoriilor şi atunci se pune problema unui profesionist al dreptului – altul decât judecătorul – care să-i ghideze în această etapă. Ne lipsesc reguli, este adevărat. Azi, a lichida „ca la carte” un regim matrimonial este o misiune imposibilă, iar vina – o spunem fără rezerve – o poartă legiuitorul. La întrebarea soţilor „cât mi se cuvine”, „ce drepturi am”, li se răspunde repede, în mediul juridic, cu introducerea unei acţiuni în instanţă (sic!). Sunt aruncați în haosul expertizelor şi al contestaţiilor, cu bună ştiinţă. Se vor duce lupte crâncene pe tărâmul stabilirii contribuţiilor soţilor, iar datoriile se vor regulariza haotic sau, în cel mai fericit caz, după nişte principii simpliste.

BIBLIOGRAFIE

Avram, M., 2013, Drept civil. Familia, Bucureşti, Hamangiu.

Baudry-Lacantinerie, G., Le Courtois, J., Surville, F., 1906, Traité théorique et pratique de droit civil. Du contrat de mariage ou des régimes matrimoniaux, tom I, Paris.

Carabasiu, T., 1997, Partajul, Constanța, Muntenia.

Colectiv, 1964, Căsătoria în Dreptul R.P.R., Bucureşti, Editura Academiei RPR.

Colin, A., Capitant, H., 1925, Cours élémentaire de droit civil français, tom III.

Cornu, G., 2003, Vocabulaire juridique, Association Henri Capitant, Quadrige/PUF.

David, St., Jault, A., 2013, Liquidation des régimes matrimoniaux, Dalloz.

Duranton, 1834, Cours de droit français suivant le Code civil, tom XIV, Paris.

Eliescu, M., 1964, în Căsătoria în Dreptul R.P.R. (colectiv), Bucureşti, Editura ARPR.

Filipescu, I.P., Filipescu, A.I., 2001, Tratat de dreptul familiei, ALLBECK.

Florian, E., 2016, Dreptul familiei, Bucureşti, C.H. Beck.

Frejaville, M., 1956, Cours de droit civil, Licence 3e année, 1955-1956.

Grimaldi, M. (coord.), Droit patrimonial de la famille. 2015-2016, Dalloz.

Hamiaut, M., 1965, La réforme des régimes matrimoniaux, Paris, Dalloz.

Isache, D., 2016, „Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale – etapa regularizării datoriilor”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 4, București.

Isache, D., 2016, „Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale – componentă a lichidării succesiunii”, în 5 ani de Cod civil. Perspectiva notarială, București, Monitorul Oficial.

Isache, D., 2017, „Discuţii cu privire la aplicarea subrogaţiei reale cu titlu universal în cazul prevăzut de art. 340 lit. g Cod civil, atunci când sunt folosite sume de bani proprii ale unui soţ”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 4, București.

Laurent, F., 1893, Principes de droit civil français, ediţia a V-a, tom XXII, Bruxelles/Paris.

Lipinski, P., 2002, La liquidation dans le régime de la séparation de biens, LGDJ.

Malaurie, Ph., Aynès, L., 2015, Droit des régimes matrimoniaux, LGDJ.

Mazeaud, H. și L., Mazeaud, J., 1969, Leçons de droit civil, tom IV, vol. I (Régimes matrimoniaux), ediţia a 3-a, Montchrestien.

Mennesson, M., 1853, Essai sur les récompenses sous le régime de la communauté égale, Paris.

Nicolescu, C.M., „Consideraţii privind lichidarea regimului matrimonial în sistemul Codului civil român”, în AUB, Seria Drept, 2012-II, C.H. Beck.

Planiol, M., Ripert, G., 1927, Traité pratique de droit civil français, tom IX, partea a II-a, Paris, LGDJ.

Pop, L., Popa, I.F., Vidu, S.I., 2020, Drept civil. Obligaţiile, Universul Juridic.

Popescu, T.R., 1965, Dreptul familiei, vol. I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

Pothier, 1821, Oeuvres complètes. Nouvelle édition. Traité de la communauté, tom II, Paris.

Roland, H., Boyer, L., 1999, Adages du droit civil français, Litec.

Stătescu, C., Bîrsan, C., 2000, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ALLBECK.

Terré, Fr., Simler, Ph., 2019, Droit civil. Les régimes matrimoniaux et statut patrimonial des couples non mariés, Dalloz.

---

[1] a) formula 1 (respinsă) constă în a aplica la valoarea finală a bunului procentul pe care îl reprezintă suma cheltuită din valoarea bunului la data lucrărilor

Profitul =               cheltuiala                         x valoarea actuală a bunului

              valoarea bunului la data lucrărilor

Un soţ a construit un garaj pe terenul său, bun propriu. Valoarea cheltuielii (a lucrărilor) a fost de 10.000. Lucrările au fost făcute din bani comuni. La data efectuării lucrărilor, terenul liber valora 100.000. La data lichidării, valoarea terenului cu garaj este de 130.000.

Plusvaloarea (profitul) este de     10.000 x 130.000 = 13.000

                                                        100.000

Această primă formulă este condamnată de către Curtea de Casaţie franceză, deoarece nu face altceva decât să reevalueze cheltuiala, în loc să evalueze profitul.

b) formula 2 (respinsă) constă în a căuta plusvaloarea procurată bunului la momentul la care cheltuiala a fost făcută şi în a aplica la valoarea actuală a bunului raportul dintre această plusvaloare şi plusvaloarea totală a bunului.

Plusvaloarea (profitul) =           cheltuiala                                      x valoarea actuală a bunului

                                               valoarea bunului după realizarea lucrărilor

Un soţ a construit un garaj pe terenul său, bun propriu. Valoarea terenului înainte de efectuarea lucrărilor era 100.000, iar după efectuarea lucrărilor era 120.000. La data lichidării, valoarea ansamblului era de 300.000.

În acest exemplu, plusvaloarea imediată, la data lucrărilor, procurată bunului era de 20.000 (120.000 – 100.000), iar profitul subzistent în patrimoniul îmbogăţitului este de 50.000, potrivit formulei:

                                20.000        x 300.000 = 50.000

                               120.000

Şi această formulă a fost respinsă de doctrină, nefiind niciodată folosită de Curtea de Casaţie franceză, deoarece fixează, de la început, un nivel al profitului care nu ţine cont de diminuarea probabilă a profitului de către cheltuială.

[2] St. David, A. Jault, op. cit., p. 63.

[3] St. David, A. Jault, op. cit., p. 65.

[4] St. David, A. Jault, op. cit., p. 68.

[5] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 549; St. David, A. Jault, op. cit., p. 69.

[6] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 545.

[7] St. David, A. Jault, op. cit., p. 90.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Art. 1469 alin. 3 C. civ. fr. – „[…] Si le bien acquis, conservé ou amélioré a été aliéné avant la liquidation, le profit est évalué au jour de l’aliénation […].”

[11] St. David, A. Jault, op. cit., p. 75; M. Grimaldi (coord.), op. cit., p. 286.

[12] St. David, A. Jault, op. cit., p. 75.

[13] Nu este vorba numai despre înlocuirea generată de subrogaţia reală cu titlu universal, care se produce numai în cadrul masei de bunuri proprii, ci şi despre înlocuirea produsă în interiorul masei comune (schimbul unui bun comun, folosirea unor bani comuni pentru achiziţia unui bun comun), St. David, A. Jault, op. cit., p. 76, nota 1.

[14] Art. 1469 alin. 3 C. civ. fr. – „[…] si un nouveau bien a été subrogé au bien aliéné, le profit est évalué sur ce nouveau bien.”

[15] St. David, A. Jault, op. cit., p. 94.

[16] Henri și Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, op. cit., p. 397.

[17] M. Planiol, G. Ripert, op. cit., tom IX, partea a II-a, p. 174 – 175.

[18] St. David, A. Jault, op. cit., p. 95.

[19] Aceasta a fost admisă jurisprudenţial în Franţa încă din secolul al XIX-lea, cu mult înainte de consacrarea sa legislativă. Nu vedem astfel niciun impediment pentru ca o astfel de analiză jurisprudenţială să fie făcută şi în dreptul românesc. Cu atât mai mult, trebuie să li se recunoască soţilor dreptul de a-şi lichida interesele potrivit unor reguli coerente, pe care, dacă legiuitorul nu a fost (încă) capabil să le pună la dispoziţie, şi le vor trasa ei înşişi. Ei pot face aceasta fie în convenţia matrimonială – cu menţiunea că legiuitorul îi pune în postura bizară şi greu de imaginat în practică ca aceştia să fie nevoiţi să adopte un regim convenţional doar pentru a stabili nişte reguli de lichidare pe care ar fi trebuit să le stabilească legiuitorul –, fie chiar în cadrul lichidării – cu menţiunea că momentul este, uneori, prea delicat pentru a se obţine consensul, în lipsa unor reguli legale sau convenţionale.

[20] Nu găsim nicio referinţă în acest sens, nici măcar de lege ferenda, în literatura de specialitate autohtonă.

[21] Art. 1468 C. civ. fr. – „Il est établi, au nom de chaque époux, un compte des récompenses que la communauté lui doit et des récompenses qu’il doit à la communauté, d’après les règles prescrites aux sections précédentes.”

[22] Ea nu este întâlnită în dreptul francez, acolo unde masa bunurilor comune este deţinută de soţi, în cote-părţi egale.

[23] D. Isache, „Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale – etapa regularizării datoriilor”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 4/2016, p. 32 – 49.

[24] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 558.

[25] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 559 – 564.

[26] Pentru detalii, T.R. Popescu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, vol. I, p. 280 – 281; Colectiv, Căsătoria în Dreptul R.P.R., Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964, p. 331 – 336.

[27] Regimul matrimonial evident că înceta. În discuţie era chestiunea proprietăţii devălmaşe a soţilor.

[28] Pentru detalii, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 245 – 246. Într-o opinie (susţinută de mai mulţi autori), proprietatea devălmaşă se transforma, de drept, într-o coproprietate, ale cărei cote-părţi erau „determinabile” şi ar fi urmat să fie determinate ulterior. Opinia nu ţinea cont de faptul că ar fi fost posibil ca un soţ să nu fi avut nicio contribuţie la dobândirea bunurilor comune şi atunci nu se punea problema unei coproprietăţi. Ni se pare că această opinie constituia o concluzie falsă rezultată din faptul că regulile gestiunii acestei proprietăţi în perioada postmatrimonială urmau să fie, ce-i drept, cele ale indiviziunii. Or, în opinia arătată, dacă proprietatea comună urma să fie gestionată asemănător unei indiviziuni, nu putea fi decât o indiviziune, nu o devălmăşie (sic!). Într-o altă opinie, proprietatea devălmaşă nu ia sfârşit (decât prin împărţirea bunurilor), căci cotele-părţi nefiind determinate, nu se putea transforma (automat) în coproprietate.

[29] Spunem oarecum, deoarece, în mod paradoxal, adepţii ambilor idei o invocau în susţinerea opiniilor fiecăruia.

[30] E. Florian, op. cit., p. 238 – 244. Chestiunea nu este totuşi atât de simplă. Nu este momentul aici să o analizăm, dar putem să reliefăm unele dificultăţi. Mai concret, cum va funcţiona masa devălmaşă în continuare, ţinând cont că afectaţiunea acesteia a încetat? În opinia noastră, foştii soţi mai pot dobândi bunuri comune doar ca urmare a intervenirii subrogaţiei reale cu titlu universal (care abia acum îşi va face simţită prezenţa în interiorul masei comune). Este cert că, din momentul încetării regimului matrimonial, prezumţia de comunitate, care atrăgea toate bunurile în comunitate, nu mai poate fi aplicabilă. Astfel, soţii vor mai putea dobândi bunuri comune doar dacă folosesc sume de bani comune care existau în masa bunurilor comune la data încetării regimului. Apoi, foştii soţi nu mai pot contracta datorii comune independente. Prin datorii comune independente, înţelegem acele datorii care nu se nasc din raporturi juridice care au ca obiect bunurile comune. Dar foştii soţi (mai) pot totuşi dobândi datorii comune în legătură cu bunurile comune. Să luăm exemplul unor subrogaţii succesive: foştii soţi vând un bun comun; cu preţul încasat – bun comun – cumpără un alt bun, care va avea regimul juridic de bun comun. Obligaţia de plată a preţului este una comună. Dacă legiuitorul a permis existenţa acestei mase sub forma devălmăşiei, chiar şi după încetarea regimului matrimonial, atunci trebuie să-i recunoaştem autonomia specifică oricărei mase patrimoniale până la desfiinţare. Dacă însă foştii soţi au în vedere – dintru început – să vândă bunul comun şi să împartă (partajeze) preţul – de altfel, aceasta este cel mai frecvent întâlnită situaţie în practică – evident că un astfel de partaj va necesita, în prealabil, transformarea devălmăşiei în coproprietate pe cote-părţi. Şi, după cum cunoaştem, această transformare chiar dacă se produce într-un moment conjunctural, punctual, cu privire la o tranzacţie, se raportează la şi are ca obiect întreaga universalitate a masei comune. 

[31] Art. 632 alin. (1) C. civ.: „(1) Formele proprietăţii comune sunt următoarele:
a) proprietatea pe cote-părţi (coproprietatea);
b) proprietatea în devălmăşie (devălmăşia).”

[32] Art. 250 alin. 2 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin OMJ nr. 2.333/C/2013.

[33] Bineînţeles că nu este lipsită de interes nici următoarea interogaţie: dacă succesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii şi dacă moştenitorii au putut moşteni, încă de la data deschiderii succesiunii, toate drepturile defunctului, exclusive, indivize sau devălmaşe, de ce s-ar impune acum, cu atâta necesitate, transformarea devălmăşiei în coproprietate în procedura succesorală? Din raţiuni fiscale, poate? Din raţiuni de taxare? De fapt, momentul ultim în care această transformare va trebui totuşi să se producă este partajul. 

[34] O dispoziţie asemănătoare există în art. 1467 C. civ. fr – „(1) La communauté dissoute, chacun des époux reprend ceux des biens qui n’étaient point entrés en communauté, s’ils existent en nature, ou les biens qui y ont été subrogés. (2) Il y a lieu ensuite à la liquidation de la masse commune, active et passive.”

[35] D. Isache, „Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale – componentă a lichidării succesiunii”, în 5 ani de Cod civil. Perspectiva notarială, Monitorul Oficial, 2016, p. 228 – 230.

[36] A se vedea excepţii, locuinţa familiei (art. 322 C. civ.).

[37] Fără a găsi nicăieri interogaţiile noastre, în viziunea unei părţi a doctrinei este vorba despre o etapă în care soţii trebuie să dovedească caracterul de bunuri proprii, C. Nicolescu, op. cit., p. 312 – 313. Pentru o altă parte a doctrinei, chestiunea nu prezintă un interes deosebit, etapa fiind menţionată trecător, M. Avram, op. cit., p. 316; E. Florian, op. cit., p. 247.

[38] Art. 1467 C. civ. fr., citat mai sus.

[39] M. Frejaville, op. cit., p. 986; M. Planiol, G. Ripert, op. cit., tom IX, partea a II-a, p. 163.

[40] „La formule «prélève» n’est pas exacte. Un prélèvement ne peut se faire que sur une masse soumise au partage; or, les propres ne font pas partie de la masse commune, puisque l’époux qui veut les reprendre n’en a jamais perdu la propriété, et qu’il se présente comme propriétaire et non comme copartageant. L’operation à faire consiste donc en une simple séparation de fait, en une distraction. Il s’agit, en somme, d’une reprise de fait, d’une reprise en nature”, M. Planiol, G. Ripert, op. cit., tom IX, partea a II-a, p. 167. „La reprise en nature, n’étant qu’une séparation de fait, se ramène à une question de preuve : il s’agit d’établir que les biens réclamés ne sont pas communs”, ibidem, p. 168.

[41] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 493. „C’est énoncer une évidence que de dire que les biens propres sont exclus de l’indivision. […] L’article 1467 précité continue de se référer au concept obsolète de « reprise » des propres. Avant la réforme de 1965, la femme devait véritablement reprendre ses biens propres, après dissolution de la communauté, puisque, pendant la durée de celle-ci, ces biens, frappés de l’usufruit de la communauté, étaient confiés à l’administration du mari. Depuis cette réforme, chaque époux conserve la pleine propriété de ses propres. Il les administre, en jouit et en dispose librement. […] La reprise qu’évoque l’article 1467 n’est donc autre chose, aujourd’hui, que le tri de ce qui est propre et de ce qu’est commun. Ce tri peut certes soulever des difficultés de preuve […].”

[42] Situaţia este diferită în legislaţia franceză. Începând din anul 2004 (Legea nr. 2004-439 din 26 mai 2004), legiuitorul francez a favorizat încheierea convenţiilor de lichidare dintre soţi chiar în timpul procesului de divorţ, astfel încât la data pronunţării divorţului, aceasta să fi fost încheiată. În cazul divorţului mutual, o astfel de convenţie de lichidare este obligatorie şi este o condiţie de primire a cererii de divorţ (art. 230 C. civ. fr.). În alte situaţii, această convenţie de lichidare este permisă şi este facultativă (art. 265-2 C. civ. fr.). Efectele acestor convenţii sunt suspendate până la data pronunţării divorţului şi nu pot fi executate până atunci (art. 1451 C. civ. fr.), M. Grimaldi (coord.), op. cit., p. 258.

[43] În sensul că lichidarea regimului matrimonial este obligatorie în cazul modificării/înlocuirii acestuia, E. Florian, op. cit., p. 237. Suntem de acord cu acest punct de vedere, cu o rezervă. Dacă ar fi aşa, este dificil de explicat de ce modificarea regimului presupune lichidarea obligatorie a regimului anterior, dar încetarea regimului ca urmare a divorţului şi recăsătorirea unuia dintre soţi – deci intrarea într-un nou regim matrimonial nu necesită lichidarea regimului matrimonial încetat ca urmare a divorţului. Dacă nu există niciun impediment ca un soţ să fie titularul unor mase comune nelichidate, concomitent cu existenţa unei mase comune în funcţiune, nu vedem de ce aceasta nu ar fi posibil şi în cazul modificării regimului matrimonial! În dreptul francez, situaţia este diferită. Potrivit art. 1397 alin. 1 C. civ. fr., convenţia matrimonială modificatoare va conţine, sub sancţiunea nulităţii, lichidarea regimului matrimonial anterior, dacă acest fapt este necesar. Sintagma „dacă acest fapt este necesar” (adăugată abia în anul 2007) alăturată sancţiunii nulităţii a şocat, oarecum, doctrina şi practica. Ea a fost determinată, pe de o parte, de costurile considerabile ale unei lichidări, dar şi de faptul că multe patrimonii conjugale aveau valori modice. Pentru detalii, Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 174 – 175.

[44] M. Planiol, G. Ripert, op. cit., tom IX, partea a II-a, p. 159.

[45] Pasivul succesoral prezintă interes sub aspectul taxării şi sub aspect fiscal. Dar indiferent că este sau nu declarat de moştenitori în cadrul procedurii succesorale, drepturile creditorilor succesorali nu sunt afectate în niciun fel.

[46] Art. 889 C. civ. fr. – „(1) Lorsque l’un des copartageants établit avoir subi une lésion de plus du quart, le complément de sa part lui est fourni, au choix du défendeur, soit en numéraire, soit en nature. Pour apprécier s’il y a eu lésion, on estime les objets suivant leur valeur à l’époque du partage. (2) L’action en complément de part se prescrit par deux ans à compter du partage.”

[47] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 261.

[48] Art. 1.133 alin. (2) C. civ. – „În vederea stabilirii componenței patrimoniului succesoral, notarul public procedează, mai întâi, la lichidarea regimului matrimonial.”