Notar public Raluca BUNEA
Camera Notarilor Publici București

„Contractul se modifi că sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.”

Contractul este legea părților [art. 1.270 alin. (1) C. civ.]. Este dreptul și discreția participanților la un act juridic civil bilateral sau multilateral, cu respectarea limitărilor legale în vigoare, de a stabili cadrul în care se va desfășura interacțiunea dintre aceștia, întocmai precum un legiuitor, dar și obligația de a nu se abate de la cele astfel edictate.

Conform art 1.166 C. civ.: „Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.” Așadar, prin acordul de voință se poate naște și, în mod opus, poate înceta un raport juridic. Similar vechii reglementări din art. 969 alin. (2) C. civ., care menționa despre convenții că „ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege”, și în reglementarea actuală principiul a fost reluat în art. 1.270 alin. (2): „Contractul se modifi că sau încetează numai prin acordul pârților ori din cauze autorizate de lege.”

Acordul părților ca modalitate de încetare este enumerat expres și în secțiunea a 9-a – „Încetarea contractului”, în art. 1.321 C. civ.: „Contractul încetează, în condițiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expira rea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege.”

Astfel, urmărind construcția legală, consimță mântul în convenții poate avea două direcții opuse, dar simetrice: mutuus consensus – direcția creatoare sau modifi catoare – și mutuus dissensus – direcția exctinctivă, fi ecare fi ind aplicabilă în funcție de interesele părților.

Încă din perioada dreptului roman clasic, contrarius consensus (mutuus dissensus) era convenția prin care părțile renunțau la un contract născut solo consensu, făcând parte din categoria modurilor voluntare de stingere a obligațiilor. Modurile voluntare se distingeau de cele nevoluntare prin aceea că presupuneau o manifestare de voință din partea creditorului și a debitorului. Încheierea unei astfel de convenții era o aplicare a principiului simetriei și ducea la stingerea obligațiilor cu condiția ca acestea sa nu fi e stinse prin executare și ca înțelegerea părților să privească desființarea întregului contract1. Acestea sunt în contrast cu evoluția rezoluțiunii, care inițial nu era permisă, creditorul având la dispoziție doar executarea silită în natură ori daune-interese judecătorești până să fi e admisă inserarea unei clauze rezolutorii în contract bazate pe ideea de a-l sancționa pe cel care nu își ține cuvântul.

CONDIȚII DE FOND ȘI DE FORMĂ

Regula simetriei se desprinde ca o componentă a principiului forței obligatorii a contractului, alături de consecința irevocabilității convențiilor. Ea se va manifesta atât la nivelul fondului, cât și la nivelul formei, stingerea contractului prin acord urmând întocmai aceleași condiții respectate sau impuse pentru formarea sa. De fapt, este un nou contract care desface contractul anterior.

Sfera aplicării mutuus dissensus cuprinde în general convenții, nu doar contracte sinalagmatice.

În situația unor acte juridice multilaterale, încetarea acestora prin acord va avea loc obligatoriu în prezența acelorași și tuturor semnatarilor, nefiind suficientă doar prezența unora dintre aceștia, deși ar reprezenta voința unanimă a părților.

Cât privește motivația părților de încetare a contractului în raport cu rolul notarului public, obligația acestuia este, astfel cum rezultă și din art. 80 din Legea nr. 36/1995, republicată, „să deslușească raporturile juridice dintre părți cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea şi să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice”. Nu intră în sfera acestei obligații solicitarea unei explicații părților cât privește ceea ce le-a determinat dorința și inserarea ei în cuprinsul convenției de încetare. Putem conchide că regula simetriei se aplică și în acest sens cât timp la încheierea actului, la formarea acordului de voință inițial, nu este o cerință ca părțile să specifice în cuprinsul lui „de ce” încheie acest act. Spre deosebire de cauza imediată, care este invariabilă pentru o categorie de contracte, scopul mediat este al fiecăruia, variabil în funcție de situația concretă în care s-a încheiat un contract dat. Fiind abstractă, cauza imediată este cunoscută ca atare celeilalte părți, pe când cea mediată nu este cunoscută cocontractantului decât dacă a fost inclusă în conținutul contractului(2), ceea ce nu este obligatoriu pentru încheierea valabilă a unei convenții și aflarea sa excedează de altfel obligației notarului public redate mai sus.

EFECTE MUTUUS DISSENSUS

Ceea ce interesează este care sunt consecințele ruperii contractului prin acord și când anume se produc acestea.

Efectele încetării contractului în general sunt enunțate în art. 1.322 C. civ.: „La încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate. Ele pot fi însă ținute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii contractului.”

Deci, principalul efect, indiferent de cauza de încetare, este eliberarea părților de a urma conduita asumată prin cadrul contractual. Apoi, legiuitorul face o mențiune specială3, în funcție de cauza de încetare intervenită, adăugându-se și alte efecte, cum ar fi că părțile sunt repuse în situația anterioară încheierii contractului și urmează să își restituie ceea ce au primit ca urmare a derulării contractului până la acel moment ori că această restituire se poate cumula cu repararea prejudiciului, dacă sunt îndeplinite și condițiile răspunderii contractuale. Referitor la regula restitutio in integrum, reglementarea de bază a restituirii prestațiilor conținută în prevederile art. 1.635 – 1.649 C. civ. se aplică în situațiile în care intervine desființarea unui contract cu efect retroactiv.

Momentul producerii efectelor generate de obligatio contrario consensu dissolvitur este acela când s-a format consimțământul părților, iar ele se generează, de principiu, pentru viitor. Revocarea prin consimțământ mutual operează ca o reziliere amiabilă4, atât pentru contractele cu executare succesivă, cât și pentru cele cu executare uno ictu.

Există și autori care, afirmând principiul simetriei, s-au exprimat în sensul că, dacă întregul cadru contractual este determinabil de părți și opusul, revocarea și întinderea ei, poate fi determinat prin acordul părților, tot astfel, conform acestei interpretări, îi pot conferi și efecte retroactive revocării. Totuși, o asemenea interpretare poate fi susceptibilă de rezerve în practică.

În situația unui mutuus dissensus, părțile se vor repune în situația anterioară, consecință a manifestării voite a acestora de a-și finaliza relația contractuală în mod contrar față de ceea ce și-au propus inițial. Deci este vorba despre o întoarcere voluntară a prestațiilor, și nu despre o repunere ca efect propriu-zis (declanșată de retroactivitate), cum este în cazul rezoluțiunii sau nulității. Normele edictate în art. 1.322 C. civ., teza a II-a, privind efectele încetării au caracter supletiv, ceea ce vine să susțină libertatea părților în amenajarea lichidării relației contractuale, mai ales pentru situația în care părțile aleg să înceteze un contract prin mutuus dissensus. Am stabilit că dorința părților este cea care dictează returnarea prestațiilor în revocarea prin consimțământ mutual.

Trebuie văzut în ce măsură o altă atitudine este posibilă sau de recomandat părților de către notarul public, deoarece are un potențial de a se dovedi disproporționată sau chiar de a contraveni scopului pentru care a fost încheiat contractul – de exemplu: încetarea unui contract de vânzare fără restituirea bunului când plata prețului a fost efectuată în proporție de 10% sau încetarea unui contract de întreținere după o lună de prestare a întreținerii fără restituirea bunului (ceea ce ne-ar duce mai degrabă cu gândul la donații, deși existența lui animus donandi apare discutabilă la încheierea acestora). Mai mult poate atrage interferența altor instituții de drept, îmbogățirea fără justă cauză sau clauza penală. La nivel teoretic, nu există îndoială cât privește libertatea conferită părților, iar aplicabilitatea practică este recomandabil să fie dirijată prin priceperea notarului public spre a se evita rezultate nedorite.

Trebuie distinsă modalitatea de încetare a contractului prin acord de altele din prisma efectelor. De exemplu, în situația încetării contractului prin expirarea termenului, părțile execută cele asumate de la bun început, doar că prestațiile s-au exercitat până la o dată limită ce a fost atinsă și nu există motiv ca acestea să fi e restituite odată ce contractul a încetat.

Neîndeplinirea unei condiții suspensive înseamnă nemaiexecutarea prestației astfel condiționate, iar îndeplinirea unei condiții rezolutorii atrage automat restituirea a tot ceea ce fusese datorat contractual cu efect retroactiv. Rezoluțiunea și nulitatea produc întotdeauna efecte retroactive, cu consecința repunerii în situația anterioară, iar imposibilitatea fortuită de executare eliberează pe debitor de faptul executării independent de atitudinea sau voința vreuneia dintre părți.

REZOLUȚIUNEA ȘI NULITATEA

Am vazut în art. 1.321 C.civ., secțiunea a 9-a – „Încetarea contractului”, că enumerarea modalităților de încetare se încheie cu mențiunea „precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege”. Încetarea efectelor unui contract are loc și prin intervenirea rezoluțiunii sau dacă acesta a fost afectat de o cauză de nulitate. Câteva deosebiri merită precizate.

Rezoluțiunea este un remediu oferit creditorului în caz de neexecutare care duce la încetarea contractului cu efecte retroactive5. În doctrina anterioară noului Cod civil, rezoluțiunea era privită ca o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desființarea retroactivă a sa și repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului6.

Nulitatea este sancțiunea care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă7. Urmările desființării în întregime sau în parte a unui act juridic afectat de nulitate sunt supuse principiului retroactivității, repunerii în situația anterioară și anulării actului inițial, precum și subsecvent.

În cazul nulității, cauza de încetare există la momentul încheierii actului juridic, pe când la rezoluțiune și acordul părților apare ulterior încheierii contractului.

În cazul nulității, cauza desființării este nerespectarea unei condiții de valabilitate, la rezoluțiune constă într-o neexecutare însemnată, în cazul mutuus dissensus este însuși acordul părților.

Atât nulitatea, cât și rezoluțiunea produc efect e retroactive, din chiar momentul încheierii actului juridic; încetarea contractului prin mutuus dissen sus operează, de principiu, pentru viitor. Repune rea în situația anterioară este o consecință a retroactivității și un efect automat în situația nulității și rezoluțiunii, la mutuus dissensus nu este un efect, operează voluntar.

Nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, încetarea prin acord privește convenții în general, rezoluțiunea intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-odată. Atât nulitatea, cât și rezoluțiunea (cel puțin în vechea doctrină) sunt văzute ca sancțiuni, ele presupun un element sau o conduită care trebuie corectate, îndreptate, pe când încetarea contractului prin acordul părților nu are rol sancționator.

Văzând cele de mai sus, putem spune că încetarea contractului prin mutuus dissensus apare în opoziție cu rezoluțiunea, care presupune o neexecutare însemnată, considerată chiar culpabilă; ori acordul părților nu implică drept premisă o neexecutare, fiind suficient ca acestea sa fie motivate în sensul încetării, fără a-și exterioriza argumentele sau justifica decizia. În plus, în situația încetării prin acord, părțile nu sunt ținute să invoce un prejudiciu; de-ar fi astfel scenariul, partea vătămată ar avea la dispoziție multiple remedii în cadrul răspunderii contractuale civile până să recurgă la cel mai incisiv, al rezoluțiunii.

A nu se confunda încetarea prin acord nici cu convenția autentică prin care părțile aleg să declare amiabil nulitatea; în cazul celei din urmă, cauza de încetare este contemporană cu formarea acordului de voințe inițial și este independentă de acordul părților cuprins în convenția privind nulitatea.

PUTEM ÎNCETA ORICE CONTRACT PRIN ACORDUL PĂRȚILOR?

Răspunsul vine din corelarea normei generale cu norma specială. Normele cuprinse în art. 1.321 C. civ., secțiunea a 9-a – „Încetarea contractului”, reprezintă norma generală, care nu distinge între diferite contracte. Atât timp cât această normă nu contravine unor norme speciale sau nu există limitări exprese în lege, această modalitate de încetare este la dispoziția celor care o vor considera potrivită.

SITUAȚIA CONTRACTELOR EXECUTATE

Enumerarea cauzelor de încetare din art. 1.321 nu poate conduce decât la concluzia că, în cazul contractelor executate, nu mai poate fi vorba de încet are prin acord, din moment ce însăși executarea este o modalitate de stingere a contractului. Ori un contract nu poate fi afectat simultan de mai multe cauze de încetare sau cel puțin nu de unele care sunt aparent contradictorii. Raportul juridic este deja stins prin executare, iar părțile nu mai pot dispune asupra soartei lui întrucât o astfel de manifestare a voinței ar fi lipsită de obiect. Bineînțeles, este cazul unei executări integrale. De altfel, această interpretare se poate desprinde indirect și din normele privind noțiunea de cesiune a contractului în art. 1.315 C. civ., conform cărora: „O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate.”

CÂTEVA CONTRACTE SPECIALE

O scurtă trecere în revistă, pornind de la frecvența în practică a anumitor contracte speciale în ceea ce privește aplicarea mutuus dissensus, urmează.

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Poate înceta prin acordul părților atâta timp cât nu au fost executate toate obligațiile contractuale, altfel încetarea se produce prin faptul executării. Întrucât efectul încetării nu este unul retroactiv, nu atrage după sine restitutio in integrum, ci prestațiile se vor întoarce voluntar. Apare normal ca acestea să fie returnate cât timp părțile au înțeles și doresc să închidă cadrul generator de prestații, lipsind astfel de temei orice reținere, deoarece nu ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile. În ceea ce privește modul de restituire a prestațiilor, pentru că efectele se produc pentru viitor în lipsa retroactivității, transferul nu se va produce ca un efect, fiind vorba de fapt despre un retransfer al dreptului de proprietate (adică un nou contract de înstrăinare), cu toate implicațiile aferente privind regulile de carte funciară și fi scale privind imobilele și mai ales plata impozitului datorat pentru transferul de proprietate conform Codului fiscal. Sub acest ultim aspect, a nu se confunda cu rezoluțiunea pentru neexecutare, care are efect retroactiv și ar atrage după sine restituirea impozitului inițial.

Pentru a comprima plastic, nașterii obligațiilor reciproce de restituire a prestațiilor executate i s-a spus în dreptul francez „sinalagmaticul inversat” (le synallagmatique renversé), expresie ce aparține autorului Jean Carbonnier, unul dintre cei mai importanți juriști francezi ai sec. XX.

În situația în care bunul a fost predat, iar cumpărătorul s-a folosit de acesta, părțile pot conveni în cuprinsul convenției ca o parte din prețul achitat până la momentul încetării să fi e reținută de vânzător ca o contravaloare pentru folosință, deci cu un alt titlu, și nu acela de preț al vânzării.

CONTRACTUL DE ÎNTREȚINERE

Încetarea unui contract de întreținere apare ca un subiect tabu în practica notarială, de regulă o posibilitate exclusă pornind de la caracterul și natura sensibile ale acestui contract, precum şi ale interpretării acordate prevederilor în vigoare.

Majoritatea reținerilor pornesc de la prevederile art. 2.263 alin. (2) și (3) C. civ.: „(2) Atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluţiunea.

(3) În cazul prevăzut la alin. (2), precum şi atunci când se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţă, dispoziţiile art. 1.552 nefiind aplicabile. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.”

Într-adevăr, cele de mai sus instituie o excepție propriu-zisă de la regimul general al rezoluțiunii contractului, în sensul că este posibilă doar rezoluțiunea judiciară. Însă, așa cum aminteam mai sus, rezoluțiunea și încetarea contractului nu sunt același lucru, diferențiindu-se substanțial. Dacă prima vine să corecteze o conduită îndepărtată de la scopul pentru care s-a contractat, cu efecte întotdeauna retroactive, cea din urmă nu are un asemenea rol și lasă contractul ineficace din dorința ulterioară a părților și pentru viitor.

Concluzia care se desprinde este că art. 2.263 C. civ. nu contravine ideii de desfacere prin acorda contractului de întreținere, acesta impunând o excepție pentru cazul rezoluțiunii, fiind cunoscut principiul de interpretare logică a legii conform căruia excepțiile sunt de strictă interpretare.

De asemenea, nu este o condiție ca motivul desfacerii să fi e culpa debitorului ori atitudinea sa neglijentă în executarea obligațiilor ce îi revin cu caracter continuu; încetarea provine din motivarea lăuntrică a părților, nefiind necesar ca ea să fie supusă unei analize suspicioase din partea notarului public. La fel de bine, determinante în acordul încetării pot fi motive obiective, care, dacă semnatarii stăruie, pot fi expuse în cuprinsul actului notarial.

Cele menționate mai sus pentru cazul contractului de vânzare sunt aplicabile și contractului de întreținere.

CONTRACTUL DE DONAȚIE

Acest contract ocupă o poziție aparte în categoria contractelor speciale și după cum vom vedea în problematica încetării sale prin acordul părților.

Caracteristic actelor juridice în general, fațetă și garanție a principiului forței obligatorii, este că acestea sunt irevocabile. Este regula de drept potrivit căreia, minus excepțiile legale, actului bilateral și multilateral nu i se poate pune capăt prin voința numai a uneia dintre părți, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, din partea autorului actului [Beleiu]. Rezultă în mod expres și din reglementarea art. 1.270 alin. (2): „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.”

Dar această caracteristică este accentuată pentru contractele de donație, devenind de esența acestora, cunoscută în doctrină drept așa-numita irevocabilitate de gradul II. Principul irevocabilității este reglementat în art. 1.015 alin. (1) C. civ.: „Donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa”, respectarea sa fiind o condiție de validitate pentru formarea contractului, iar încălcarea sancționată cu nulitatea absolută. Această irevocabilitate, reglementată prin texte speciale și în vechiul Cod civil și care nu se confundă cu cea prevăzută pentru toate contractele [art. 1.270 C. civ.], este de natură să acționeze descurajant pentru donator și contribuie la siguranța circuitului civil8.

Având în vedere cele de mai sus, apare firesc că respectarea spiritului legii și a dorinței legiuitorului de a plasa contractele de donație într-o categorie protejată echivalează cu imposibilitatea încetării unui contract de donație prin acordul părților.

În situația în care relația contractuală nu mai poate supraviețui, legiuitorul presupune ca motiv doar o conduită imputabilă donatarului, pentru sancționarea căreia a prevăzut încetarea contractului de donație prin mecanismul specific al revocării contractului pentru ingratitudine sau neexecutarea fără justificare a sarcinilor [art. 1.020 și urm. C. civ.].

Ceea ce au la dispoziție semnatarii, care au la bază acordul comun și doresc reîntoarcerea bunurilor donate în patrimoniul donatarului, este doar încheierea unui contract de donație în sens contrar. Regulile de fond şi de formă sunt aplicabile noului contract întocmai precum în cazul primei donații.

1 Emil Molcuț, Drept privat roman, Universul Juridic, București, 2003, p. 160.

2 Răzvan Dincă, Contractele civile speciale în noul Cod civil, Universul Juridic, București, 2013, p. 14.

3 Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, C.H. Beck, București, 2012, p. 1384.

4 Liviu Pop, Ionuț-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, București, 2012, p. 145. 5 Ibidem, p. 282.

6 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a VIII-a, All Beck, București, 2002, p. 94.

7 Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Hamangiu, 2011, p. 218.

8 Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, ediția a IV-a, Universul Juridic, București, 2007, p. 205.