Notar public Lidia SECELEANU
 Camera Notarilor Publici București

Circulaţia juridică a terenurilor în România şi pretutindeni constituie un corolar, o expresie a dreptului de proprietate.

În România, transmiterea proprietății asupra terenurilor a evoluat, de la aplicarea inițială a principiului consensualismului la solemnitatea actuală a actului juridic de transfer; excluderea totală din circuitul civil a terenului prin act juridic – inter vivos sau mortis causa – a avut loc ca măsură politică, de naștere și consolidare a proprietăţii socialiste, ca apoi, după 1990, să asistăm la fenomenul reintroducerii terenului în circulație. Acest proces a avut loc grație activității legislative, concretizate în adoptarea noii Constituții1, a legii fondului funciar, cu modificările și completările ulterioare, şi a altor reglementări specifice privitoare la circulaţia juridică a terenurilor, găsindu-și consacrarea deplină prin intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a noului Cod civil.

Aderarea României la Uniunea Europeană a extins substanţial sfera subiectelor îndreptățite la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului pe teritoriul statului nostru2.

De altfel, în art. 2 din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, dreptul de proprietate este înscris printre drepturile naturale şi imprescriptibile ale oricărui individ, iar art. 17 al declaraţiei precizează că acest drept „este inviolabil şi sfânt”.

Circulaţia juridică a terenurilor în România şi pretutindeni constituie un corolar, o expresie a dreptului de proprietate.

Conceptul de „drept de proprietate” a fost dintotdeauna controversat, datorită formelor sale complexe de exteriorizare, legate de resorturile cele mai intime și subtile ale istoriei vieţii economice, sociale și politice a fiecărei societăţi.

Marele profesor Constantin Stătescu arăta că ,,istoria a demonstrat că dreptul de proprietate a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii şi va dispare într-un anumit stadiu de dezvoltare a acesteia”3.

Art. 482 din Codul civil de la 18644 și art. 555 alin. (1) din noul Cod civil definesc proprietatea ca dreptul persoanei de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele legii5. Definiţia cuprinde atributele conferite de lege titularului dreptului de proprietate ‒ posesia, folosinţa şi dispoziţia; definiția este minimalistă, pentru că aceste atribute sunt definitorii, dar nu surprind, cum arăta profesorul Constantin Stătescu, esenţa profundă, complexă a acestui drept, nu precizează poziţia specifică a subiectului titular al acestor drepturi, nici a economicului, a dezvoltării forţelor de producţie, a factorilor juridici, politici, fi lozofi ci şi chiar spirituali.

În doctrina socialistă, defi niţia consacrată a dreptului de proprietate este următoarea: „acel drept subiectiv ce dă expresie apropierii – într-o anumită formă socială şi ţinând seamă de sistemul raporturilor de clasă istorice determinat – unui lucru, drept care permite individului să posede, să folosească şi să dispună de acel bun, în putere proprie şi în interesul său propriu în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente”6; această definiție este preluată de profesorul Constantin Bârsan.7

Profesorul Constantin Stătescu arăta că transformările de ordin juridic în regimul proprietăţii au fost determinate de realitățile economice, argumentând că în stadiul monopolist al capitalismului teoriile juridice referitoare la „proprietatea funcţiei sociale”, „socializarea proprietăţii”, „publicizarea proprietăţii”, „reîntoarcerea la proprietatea colectivă” sunt exprimări juridice ale teoriilor economice cu caracter diversionist care urmăreau „estomparea opoziţiei dintre capitalism şi socialism” menite să ducă la „democratizarea capitalismului, la capi talismul popular etc.”8. În perioada orânduirii socialiste marele profesor era obligat să-şi însuşească teoria leninistă conform căreia „cea mai răspândită greşeală este afirmaţia burgheză reformistă conform căreia capitalismul monopolist de stat nu mai este capitalist, ci poate fi definit ca socialism de stat”9. Se considera că în condiţiile proprietăţii socialiste era exclusă exploatarea, iar rezultatele producţiei erau ale producătorilor, utilizate conform nevoilor colectivităţii în cadrul unor relații care armonizau interesele colective şi personale în spiritul colaborării şi întrajutorării; aceste aspecte erau reflectate în conceputul juridic al dreptului de proprietate socialistă, care se manifesta sub cele două forme de proprietate colectivă: proprietatea socialistă de stat şi proprietatea cooperatistă.

Cele două forme ale proprietății socialiste, cum arăta profesorul Constantin Stătescu, nu excludeau, ci, dimpotrivă, presupuneau „proprietatea şi dreptul de proprietate personal al oamenilor muncii asupra unor bunuri de consum şi de confort personal, obţinut ca rezultat direct al muncii, desfăşurate în sectorul socialist”; prin urmare, proprietatea personală se întemeia pe proprietatea socialistă ca derivat al acesteia, iar relaţia proprietate personală ‒ proprietate socialistă era considerată expresia îmbinării intereselor generale cu cele personale.

În același spirit, preşedintele Nicolae Ceauşescu arăta în raportul său la Proiectul de constituţie din anul 1965 că „făurind proprietatea socialistă oamenii muncii sunt singurii deţinători ai bogăţiilor ţării pe care le folosesc în interesul bunăstării întregului popor, al înfloririi patriei.

Proprietatea socialistă creează posibilitatea dezvoltării economiei naţionale, utilizării raţionale a resurselor naturale şi de muncă, îmbinării activităţii diferitelor ramuri într-un tot unitar. Pe baza ei se înfăptuieşte consecvent principiul socialist de retribuire – repartiţia după cantitatea şi calitatea muncii”.10

Constituţia României de la acea dată, ca şi constituţia actuală, consacra şi garanta dreptul de proprietate personală, precizând în art. 36 că „Dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care se afl ă, precum şi bunurile de uz şi confort personal”. În acelaşi sens, „casa de locuit şi construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care aceasta se afl ă, precum şi, potrivit statutului cooperativelor agricole de producţie, animalele de producţie şi inventarul agricol mărunt constituie proprietate personală a ţăranilor cooperatori”, garantând ţăranilor care nu se puteau asocia în cooperative „dreptul de proprietate individuală asupra pământului pe care îl lucrau ei înșişi şi familiile lor, asupra uneltelor folosite în acest scop, ca şi proprietatea asupra animalelor de muncă şi de producţie” [art. 11 alin. (1)].

Actele politice care au stat la baza nașterii proprietății socialiste au fost, în primul rând, naţionalizarea 11, iar apoi exproprierea, doar în principiu cu „juste despăgubiri”, pentru satisfacerea unor interese obşteşti; de asemenea, trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân şi a celor abandonate, confiscarea, impozitele şi taxele de timbru, bunurile rămase după lichidarea unei persoane juridice dizolvate în temeiul art. 45 lit. c) din Decretul nr. 31/195412 din cauza unor scopuri contrare legii.

Nu există bun mai de preț dintre cele ce pot face obiectul dreptului de proprietate decât proprietatea asupra pământului [nu degeaba primul volum al celebrului roman „Ion” (1920) de Liviu Rebreanu se intitulează „Glasul pământului”, o emblematică poezie a lui George Coşbuc „Noi vrem pământ” (1894), iar exemplele pot continua].

Sub reglementarea Codului civil de la 1864 nu au existat dispoziţii speciale privitoare la circulaţia terenurilor proprietate privată, fiind însă aplicabile principiile generale înscrise în unele texte.

Sub imperiul acestui cod funcționa principiul consensualismului actelor juridice, aplicat şi în privinţa înstrăinărilor de terenuri (cu excepţia testamentelor, constituirilor de ipoteci şi donaţiilor, pentru care condiţiile de formă erau cerute ad validitatem). În acest sens art. 475 prevedea că oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi, iar art. 971 din același cod prevedea că proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor; art. 1.295 prevedea că vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat; în schimb, alin. (2) al ultimului articol citat arăta necesitatea realizării publicității imobiliare13.

În perioada regimului totalitar din România, 1947 ‒ 1989, s-a instituit un control administrativ prealabil al înstrăinărilor tuturor categoriilor de terenuri prin necesitatea autorizației de înstrăinare (prevăzută de art. 12 atât din Decretul nr. 144/1958, cât și din Decretul nr. 151/1950) şi s-a impus, totodată, condiţia formei autentice a actului de înstrăinare.

Ulterior, prin legile nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale14 şi nr. 59/1974 privitoare la fondul funciar15, terenurile au fost practic scoase din circuitul civil general, singura modalitate de transmitere recunoscută fiind moştenirea legală.

În caz de înstrăinare a unei construcţii, terenul aferent acesteia trecea ope legis în proprietatea statului, iar dobânditorului construcţiei i se atribuia terenul în folosinţă pe toată durata existenţei construcției, dar în limitele stabilite prin detalii de sist ematizare, a căror suprafață nu putea depăși 100 mp în mediul urban şi, la început, 800 mp, iar apoi 250 mp în mediul rural; în mediul urban, suprafața de teren care o depășea pe cea atribuită în folosință i se închiria dobânditorului de către stat prin consiliul popular de la locul situării imobilului; în mediul rural însă, avându-se în vedere calitatea de cooperator a dobânditorului, diferența în plus de teren nu i se atribuia în folosință, ci intra în proprietatea colectivă a CAP-ului din care făcea parte.

Singurul mod prin care se putea transmite dreptul de proprietate asupra terenurilor era moştenirea legală; în schimb, terenurile nu se puteau dobândi prin legat cuprins în testament sau prin posesie îndelungată sub nume de proprietar (uzucapiune) şi nu era admisă nici constituirea dezmembrămintelor asupra lor, cu excepţia unor situaţii speciale de constituire a dreptului de superficie.

În decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 1/1989 a fost abrogată Legea nr. 58/1974, iar prin Decretul- lege nr. 9/1989 au fost abrogate alte dispoziţii restrictive în materie, printre care şi art. 44 ‒ 50 din Legea nr. 59/1974, ceea ce a impus revenirea la principiul consensualismului cu privire la înstrăinările de terenuri, menţinându-se totuşi unele restricţii pentru circulaţia terenurilor din localităţile prevăzute de Decretul nr. 144/195016.

A fost adoptată Legea nr. 9/1990 privind inter zicerea temporară a înstrăinărilor de terenuri între vii cuprinzând dispoziții tranzitorii; prin art. 1 alin. (1), s-a interzis înstrăinarea prin acte juridice între vii a terenurilor de orice fel, situate înăuntrul sau în afara localităţilor, până la adoptarea noilor reglementări ale fondului funciar. Prin excepţie, legea permitea înstrăinarea terenurilor aferente construcţiilor care făceau obiectul unor acte translative de proprietate ‒ inclusiv curtea ‒ în suprafaţă de cel mult 1.000 mp.

Ulterior, regimul juridic al circulaţiei terenurilor a fost reglementat succesiv prin mai multe acte normative: Legea fondului funciar nr. 18/199117, Legea nr. 54/1998 privitoare la circulaţia juridică a terenurilor18, iar ultimul în materie ‒ titlul X din Legea nr. 247/200519.

Aceste acte normative:

1. Au reintrodus în circuitul civil general terenurile de orice fel, consacrând principiul liberei lor circulaţii [cu aplicarea unor excepţii cum ar fi neînstrăinarea terenurilor ce au făcut obiectul constituirii dreptului de proprietate timp de 10 ani, începând cu 1 ianuarie al anului următor înscrierii dreptului: art.19 alin. (1), art. 21 şi 43 din Legea nr. 18/1991].

2. Au impus cerinţa formei autentice pentru înstrăinarea terenurilor prin acte juridice între vii.

3. Au interzis dobândirea pentru membrii aceleiași familii a unei suprafeţe de teren arabil mai mare de 100 de hectare şi ulterior de 200 de hectare.

4. Au prevăzut pentru anumite categorii de persoane fizice sau juridice (coproprietar, arendaş, vecin20) dreptul de prempţiune în cazul vânzărilor de teren agricol extravilan sau silvic.

5. Au stabilit că dreptul de proprietate asupra terenului se putea dobândi numai de persoane fi zi ce cu cetăţenie română şi persoane juridice înregistrate în România. A contrario, nu aveau capacitate de folosință, deci nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor apatrizii, persoanele fi zice și juridice străine.

6. Au asigurat însăşi stabilitatea terenurilor agricole extra vilane, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Deşi nu este lipsit de interes, nu ne propunem să trecem în revistă tipul de nulitate ce intervine în cazul nerespectării reglementărilor introduse prin aceste legi speciale. De semnalat că prin aceste reglementări nu se mai impunea condiţia obținerii autorizării administrative prealabile și nici nu mai era limitată întinderea suprafeţei de teren ce putea fi dobândită.

Rezumând, în perioada totalitară şi după evoluţia politică ce a urmat anului 1989, până la intrarea în vigoare a noului Cod civil român la 1 octombrie 2011, regimul juridic al imobilelor era reglementat prin acte normative distincte după cum se refereau la terenuri cu sau fără construcţii sau la terenurile agricole21. Prin Legea nr. 247/200522 s-a instituit un regim juridic unitar al circulaţiei juridice a tuturor categoriilor de terenuri. Totuşi, şi sub imperiul acestei reglementări se făcea distincție între regimul juridic al circulaţiei construcţiilor şi cel al circulaţiei terenurilor.

Noul Cod civil instituie, după mulţi ani, un regim juridic unitar al circulaţiei imobilelor în dreptul nostru civil, fără a mai face vreo distincţie între terenuri şi construcţii, chiar dacă în privinţa terenurilor prevede şi reglementări speciale ce ţin de categoria acestora, fără a deroga de la principiile generale ce guvernează materia.

Art. 885 din Codul civil prevede, sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, că drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului juridic în sens restrâns care a justificat înscrierea; de asemenea, art. 886 dispune că modificarea unui drept real imobiliar se face potrivit regulilor aplicabile dobândirii sau stingerii de drepturi reale, dacă prin lege nu se dispune altfel. În acelaşi timp, potrivit art. 888, înscrierea în cartea funciară a drepturilor reale asupra tuturor categoriilor de bunuri imobile se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor ori în baza unui act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta. De asemenea şi dispoziţiile art. 1.244 prevăd că, în afara cazurilor prevăzute de lege, convenţiile constitutive sau translative de drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară trebuie să fi e încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului prin care se realizează aceste operaţiuni juridice.

În prezent, în dreptul civil român, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile ori constituirea de drepturi reale ‒ dezmembrăminte ale acestui drept sau drepturi reale accesorii ‒ privitoare la asemenea bunuri pot fi realizate numai prin încheierea actului în formă autentică şi înscrierea transmisiunii ori a constituirii dreptului în cartea funciară, condiţii imperative a căror nesocotire se sancţionează cu nulitatea absolută.

Regimul juridic actual al circulaţiei bunurilor imobile în dreptul nostru civil este întregit cu dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 56 din Legea nr. 71/201123, potrivit căruia efectul translativ de proprietate ori constitutiv de dezmembrăminte ale proprietăţii ori modifi cator al unui drept real imobiliar, astfel cum este reglementat de art. 885 şi 886 C. civ., urmează a se produce, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai din momentul înscrierii în cartea funciară, dar transferul proprietății se poate realiza numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fi ecare unitate administrativteritorială şi deschiderea, la cerere ori din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare24.

Până la această dată, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate ori a altor drepturi reale, pe baza actelor juridice prin care acestea au fost transmise, constituite ori modificate în mod valabil, se face doar pentru a fi opozabile terţilor, între părţi, iar aceste efecte se vor produce la momentul încheierii actului în formă autentică.

Constituţia revizuită din anul 2003, precum şi acte normative subsecvente au modificat esenţial reglementarea materiei supuse discuţiei. Astfel în prezent, art. 44 alin. (2) teza a ll-a din Constituţie dispune că cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile ce rezultă din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reci procitate, potrivit dispoziţiilor prevăzute de legea organică, precum şi prin moştenire legală. Astfel, prevederea constituţională nu mai formulează negativ principiul fundamental în materie; ea pune accentul pe cazurile şi condiţiile în care aceste persoane fi zice pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Incapacitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a dobândi acest drept a devenit relativă şi parţială, din moment ce textul constituţional dispune că cetăţenii români şi apatrizii pot dobândi terenuri numai prin moştenire legală, aceasta înseamnând că ei nu vor putea dobândi astfel de bunuri prin moştenire testamentară.

Se poate însă afi rma că ei pot dobândi dezmembrăminte ale dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din titlul X al Legii nr. 247/2005, în prezent abrogate, „cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, în condiţiile prevăzute de legea specială”. Pe aceste baze a fost adoptată Legea nr. 312 din 10 noiembrie 2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine25. Abrogarea titlului X din Legea nr. 247/2005 nu pune în discuţie menţinerea în vigoare a reglementărilor introduse prin această lege specială. Potrivit art. 3 din acest act normativ, cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene, apatrizii cu domiciliul într-un asemenea stat sau cu domiciliul în România, precum şi persoanele juridice străine constituite în conformitate cu legislaţia naţională a unui stat membru al Uniunii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, în aceleaşi condiţii prevăzute de lege pentru cetăţenii români şi pentru persoanele juridice române. Aşadar, în privinţa dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor în România, textul evocat asimilează cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice străine cu persoanele fi zice şi juridice române. Această asimilare nu se produce însă în mod automat, ci într-un termen diferenţiat, prevăzut de art. 4 şi 5 din Legea nr. 312/2005. Astfel, potrivit art. 4, cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene, nerezidenţi în România, apatrizii nerezidenţi în România, dar având domiciliul într-un stat membru al Uniunii, precum şi persoanele juridice nerezidente în ţara noastră, dar constituite în conformitate cu legislaţia naţională a unui stat membru al Uniunii, pot dobândi dreptul de proprietate asupra unor terenuri pentru „reşedinţe secundare”, respectiv „sedii secundare”, la împlinirea a 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană, adică la împlinirea acestui termen ce a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2007.

De asemenea, art. 5 din lege dispune că aceleaşi categorii de persoane ‒ cetăţeni ai statelor membre şi apatrizi, dar cu domiciliul într-un stat membru al Uniunii sau în România, precum şi persoanele juridice constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru al Uniunii ‒ pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi asupra terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv 1 ianuarie 2007.

Aceste dispoziţii nu se aplică însă fermierilor care desfăşoară activităţi independente şi sunt, după caz, sau cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii ori apatrizi cu domiciliul într-un asemenea stat şi îşi stabilesc reşedinţa în România, sau sunt apatrizi cu domiciliul în România. Aceste categorii de persoane dobândesc dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere în aceleaşi condiţii cu cele aplicabile cetăţenilor români, chiar de la data aderării României la Uniunea Europeană [art.5 alin. (2) şi (4) din lege].

Aceasta înseamnă că, de la data intrării în vigoare a Codului civil, aceste categorii de persoane pot dobândi terenurile respective în condiţiile reglementate de textele aplicabile în materie, la fel ca şi cetăţenii români: prin forma autentică a actului şi înscrierea dobândirii în cartea funciară, după distincţiile arătate mai sus privitoare la aplicarea în timp a acestor dispoziţii. Art. 5 alin. (5) din Legea nr. 312/2005 dispune că aceste persoane nu pot schimba destinaţia terenurilor agricole, a pădurilor şi a terenurilor forestiere pe durata perioadei de tranziţie, care a început la data de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană.

Reglementările arătate au făcut aplicabile în România principiul liberei circulaţii a tuturor bunurilor şi serviciilor în cadrul Uniunii Europene.

Prin art. 6 din Legea nr. 312/2005 s-a dispus că cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice aparţinând statelor terţe vor putea dobândi drept de proprietate asupra terenurilor în condiţiile ce vor fi reglementate prin tratate internaţionale, pe bază de reciprocitate. Aceste persoane însă nu vor putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condiţii mai favorabile decât cele aplicabile cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi persoanelor juridice constituie în conformitate cu legislaţia naţională a unui asemenea stat. Prin aceste reglementări se observă o tendinţă de mondializare a principiului liberei circulaţii a bunurilor.

La întrebarea care va fi evoluţia reglementărilor în domeniu vom încerca să răspundem rememorând cuvintele profesorului Constantin Stătescu: ,,Istoria a demonstrat că dreptul de proprietate a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii şi va dispare într-un anumit stadiu de dezvoltare a acesteia.”26

---

1 Adoptată în 1991 și revizuită prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei, publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003.

2 A se vedea Legea nr. 312/2005.

3 Constantin Stătescu, Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 500.

4 Vechiul Cod civil din 1864, ediția ofi cială a Ministerului Justiției din 1981.

5 Noul Cod Civil, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

6 Constantin Stătescu, op. cit., p. 531.

7 Constantin Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale – în reglementarea noului Cod civil, ed. a 2-a, Hamangiu, București, 2015.

8 Constantin Stătescu, op. cit., p. 545.

9 V. I. Lenin, Opere complete, vol. 33, ed. a 2-a, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 67.

10 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 121.

11 Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, publicat în B. Of. nr. 36 din 20 aprilie 1950.

12 Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fi zice şi persoanele juridice, publicat în B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954.

13 Vechiul Cod civil din 1864 (Decretul-lege nr. 1.655 din 4 decembrie 1864, publicat în M. Of. nr. 271 din 4 decembrie 1864,editat în 1981 cu toate modifi cările intervenite până în acest an de Ministerul Justiției) şi noul Cod civil, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

14 Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, publicată în B. Of. nr. 135 din 1 noiembrie 1974, în vigoare la 1 decembrie 1974.

15 Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar, publicată în B. Of. nr. 138 din 5 noiembrie 1974.

16 Decretul-lege nr. 1/1989 privind abrogarea unor legi, decrete și alte acte normative, publicat în M. Of. nr. 4 din 27 decembrie 1989.

17 Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, publicată în M. Of. nr. 37 din 20 februarie 1991, republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.

18 Abrogate prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.

19 Abrogat expres prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.

20 A se vedea, de exemplu, în cazul terenurilor cu vegetație forestieră, art. 45 alin. (6) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată în M. Of. nr. 611 din 12 august 2015, care arată că persoana fi zică sau juridică, de drept public ori privat, are un drept de preempțiune, precum și art. 1.746 C. civ.

21 Decretul nr. 151/1950 privind comasarea și circulația bunurilor agricole, publicat în B. Of. nr. 52 din 10 iunie 1950.

22 Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.

23 Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

24 Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, publicată în M. Of. nr. 61 din 26 martie 1996 (republicată în M. Of. nr. 720 din 24 septembrie 2015), actualizată prin Legea nr. 243/2016 pentru aprobarea Ordonanței de urgenţă a Guvernului nr. 35/2016 privind modifi carea și completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în M. Of. nr. 975 din 6 decembrie 2016, și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016, publicată în M. Of. nr. 1.030 din 21 decembrie 2016.

25 Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, publicată în M. Of. nr. 1.008 din 14 noiembrie 2005.

26 A se vedea Constantin Stătescu, op. cit., p. 500.