Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-20/17 și impactul acesteia asupra eliberării de către notari a certificatelor interne de moștenitor, în baza Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale

Rezumat: Regulamentul 650/2012 introduce noi reguli de competență în materie succesorală, aplicabile în toate statele membre. Aceste reguli se aplică însă numai instanțelor de judecată și altor autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare. De asemenea, acesta introduce un nou instrument la nivelul statelor membre – certificatul european de moștenitor – destinat utilizării de către moștenitorii și de către executorii testamentari care trebuie să își dovedească într-un alt stat membru statutul sau să își exercite drepturile sau atribuțiile. CJUE a statuat recent că o instanță dintr-un stat membru este ținută de regulile de competență prevăzute de Regulament nu numai atunci când emite certificatul european de moștenitor sau atunci când dă o hotărâre în materie succesorală, ci și atunci când, urmare a unei proceduri necontencioase, emite un certificat de moștenitor de drept intern. S-a pus întrebarea dacă această decizie a Curții trebuie interpretată în sensul că notarii care nu sunt asimilați instanțelor, în condițiile art. 3 alin. (2) din Regulament, nu ar mai putea emite certificatele naționale de moștenitor în succesiuni cu element de extraneitate, în cazul în care defunctul a avut reședința obișnuită pe teritoriul altui stat membru. În opinia noastră, hotărârea CJUE consfințește faptul că instanțele sau autoritățile asimilate instanțelor nu vor putea emite certificatele naționale de moștenitor, în cadrul unor proceduri necontencioase, atunci când o altă instanță dintr-un stat membru și-ar putea atrage competența generală, în baza art. 4 și urm. din Regulament.

 Cuvinte-cheie: Regulamentul 650/2012, CJUE, certificat de moștenitor de drept intern, certificat european de moștenitor

 După cum se cunoaște, la data de 17 august 2015 a început aplicarea Regulamentului nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor(1).

 Acest Regulament, aplicabil succesiunilor deschise începând cu data de 17 august 2015, introduce noi reguli de competență în materie succesorală, aplicabile în toate statele membre(2). Aceste reguli se aplică însă numai instanțelor de judecată și altor autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare(3). Regulile de competență nu se aplică, din punctul nostru de vedere, notarilor publici români care emit certificatul de moștenitor de drept intern în baza Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată, întrucât aceștia nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele mai sus menționate(4).

 Ca urmare, notarul public român sesizat cu o succesiune cu element de extraneitate în cadrul căreia succesibilii solicită doar eliberarea certificatului de moștenitor de drept intern în baza Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale nu este ținut de regulile de competență prevăzute la art. 4, 7, 10 și 11 din Regulament. În vederea dezbaterii succesiunii și eliberării certificatului de moștenitor de drept intern, notarul public își va verifica competența în baza art. 954 din Codul civil și a art. 15 lit. a) și b) și art. 103 din Legea nr. 36/1995 și va putea emite certificatul de drept intern, de exemplu, chiar în situația în care defunctul a avut ultimul domiciliu și reședința obișnuită într-un alt stat membru, dacă acesta a lăsat bunuri în România.

 De asemenea, Regulamentul introduce un nou instrument la nivelul statelor membre – certificatul european de moștenitor – destinat utilizării de către moștenitorii și de către executorii testamentari care trebuie să își dovedească într-un alt stat membru statutul sau să își exercite drepturile sau atribuțiile(5). Conform art. 62 alin. (3) din Regulament și a considerentului 67, certificatul european de moștenitor nu înlocuiește documentele interne utilizate în scopuri similare în statele membre. Regulamentul stabilește reguli de competență pentru emiterea certificatului european de moștenitor, care se aplică oricărei autorități competente să emită acest act. Ca urmare, în aplicarea art. 64 din Regulament, notarul public român, deși nu este ținut de regulile de competență din Regulament pentru eliberarea certificatului de moștenitor de drept intern, va fi ținut de aceste reguli de competență la eliberarea certificatului european de moștenitor(6).

 În vederea asigurării unei aplicări unitare a dispozițiilor Regulamentului în statele membre, de la începerea aplicării Regulamentului și până în prezent, anumite prevederi ale acestuia au fost supuse interpretării Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).

 Printr-o decizie de dată recentă, pronunțată în data de 21 iunie 2018 în cauza C-20/17 Oberle(7) CJUE a statuat că o instanță dintr-un stat membru la Regulament este ținută de regulile de competență prevăzute de Regulament nu numai atunci când emite certificatul european de moștenitor sau atunci când dă o hotărâre în materie succesorală, ci și atunci când, ca urmare a unei proceduri necontencioase, emite un certificat de moștenitor de drept intern(8).

 S-a pus întrebarea dacă această decizie a Curții trebuie interpretată în sensul că notarii care nu sunt asimilați instanțelor, în condițiile art. 3 alin. (2) din Regulament, nu ar mai putea emite certificatele naționale de moștenitor în succesiuni cu element de extraneitate, în cazul în care defunctul a avut reședința obișnuită pe teritoriul altui stat membru.

 După cum am arătat mai sus, până la data pronunțării acestei hotărâri, am opinat în sensul că notarul public român, nefiind ținut de regulile de competență din Regulamentul nr. 650/2012, ar putea emite un certificat intern de moștenitor, chiar atunci când competența de emitere a certificatului european de moștenitor ar aparține autorităților altui stat membru care aplică Regulamentul.

 În argumentarea acestei opinii, ne-am întemeiat, în special, pe următoarele dispoziții ale Regulamentului:

 Considerentul 20:

 „[…] Toate instanțele judecătorești, astfel cum sunt definite în prezentul regulament, ar trebui să intre sub incidența normelor în materie de competență stabilite de prezentul regulament. În schimb, noțiunea de «instanță judecătorească» nu ar trebui să includă autoritățile extrajudiciare dintr-un stat membru, competente în materie de succesiuni în temeiul legislației naționale, cum ar fi notarii, care, în majoritatea statelor membre, cum este de obicei cazul, nu exercită atribuții judiciare.” (s.n.)

 Considerentul 21:

 „Prezentul regulament ar trebui să permită tuturor notarilor care sunt competenți în materie de succesiuni în statele membre să exercite astfel de competențe. Dacă notarii dintr-un anumit stat membru intră sau nu sub incidența normelor în materie de competență stabilite în prezentul regulament ar trebui să depindă de intrarea sau nu a acestora sub incidența definiției noțiunii de «instanță judecătorească» în sensul prezentului regulament.” (s.n.)

 Considerentul 29:

 „În cazul în care o instanță judecătorească s-a sesizat din oficiu într-o cauză succesorală, astfel cum este cazul în anumite state membre, respectiva instanță ar trebui să încheie procedurile dacă părțile convin să soluționeze pe cale amiabilă succesiunea printr-o tranzacție extrajudiciară în statul membru pentru a cărui lege s-a optat. În cazul în care o instanță judecătorească nu se sesizează din oficiu într-o cauză succesorală, prezentul regulament nu ar trebui să împiedice părțile să soluționeze succesiunea pe cale amiabilă printr-o tranzacție extrajudiciară, de exemplu o tranzacție în fața unui notar, într-un stat membru ales de acestea, în cazul în care acest lucru este posibil în temeiul dreptului statului membru respectiv. Acest lucru ar trebui să se aplice chiar dacă legea aplicabilă succesiunii nu face parte din legislația statului respectiv.” (s.n.)

 Considerentul 70:

 „Certificatul ar trebui să fie emis în statul membru ale cărui instanțe judecătorești sunt competente în temeiul prezentului regulament. Fiecare stat membru ar trebui să stabilească în legislația internă ce autorități ar trebui să fie competente să elibereze certificatul, și anume instanțele judecătorești, astfel cum sunt definite în sensul prezentului regulament, sau alte autorități competente în materie de succesiuni, de exemplu, notarii. De asemenea, ar trebui ca fiecare stat membru să stabilească în legislația sa internă dacă autoritatea emitentă poate implica alte organisme competente în procesul de emitere, de exemplu organisme competente să primească declarații solemne în loc de jurământ. Statele membre ar trebui să comunice Comisiei informațiile relevante cu privire la autoritățile emitente, pentru ca aceste informații să poată fi puse la dispoziția publicului.” (s.n.)

 Art. 3 alin. (2):

 „(2) În sensul prezentului regulament, sintagma «instanță judecătorească» include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea: (a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară; și (b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte. Statele membre notifică Comisiei care sunt celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic menționați la primul paragraf în conformitate cu articolul 79.”

 Art. 64: Competența de a elibera certificatul

 „Certificatul se eliberează în statul membru ale cărui instanțe judecătorești sunt competente în temeiul articolului 4, 7, 10 sau 11. Autoritatea emitentă este: (a) o instanță judecătorească, astfel cum este definită la articolul 3 alineatul (2); sau (b) o altă autoritate care, în temeiul legislației interne, este competentă în materie de succesiuni.”

 În opinia noastră, din interpretarea coroborată a textelor mai sus indicate, precum și din faptul că România nu a notificat notarii publici ca fiind autorități sau profesioniști din domeniul juridic menționați la articolul 3 alineatul (2), în condițiile art. 79 alin. (1) din Regulament, notarii publici români erau ținuți de regulile de competență prevăzute de Regulament doar în cazul emiterii certificatului european de moștenitor, în condițiile art. 64, putând emite certificatul intern cu respectarea condițiilor impuse de legea internă [art. 954 din Codul civil și art. 15 lit. a) și b) și art. 103 din Legea nr. 36/1995], chiar și atunci când nu ar fi fost competenți, potrivit art. 4, 7, 10 sau 11 din Regulament.

 Considerăm că această opinie își găsește în continuare justificarea și în urma pronunțării hotărârii C-20/17 a CJUE în cauza Oberle.

 În primul rând, observăm că întrebarea preliminară adresată Curții tinde să lămurească o situație diferită. Astfel, se pune întrebarea dacă o instanță judecătorească propriu-zisă(9), care, în conformitate cu procedura națională, eliberează un certificat de moștenitor în cadrul unei proceduri grațioase (necontencioase), certificat care nu se bucură de autoritate de lucru judecat și care nu reprezintă un act de jurisdicție, ar putea elibera acest act intern fără respectarea regulilor de competență din Regulament(10).

 În opinia noastră, Curtea se referă în mod exclusiv la acest aspect în dezlegarea cauzei cu care a fost sesizată. Nu considerăm că, prin argumentele aduse în hotărâre, Curtea pune în discuție posibilitatea ca autoritățile nejudiciare, cum sunt notarii din majoritatea statelor membre, să fie supuși regulilor de competență.

 Din lecturarea textului hotărârii, se pare că instanța europeană îmbrățișează, în vederea soluționării întrebării preliminare, cea de-a doua posibilitate de interpretare a art. 4, oferită de avocatul general la pct. 53 din concluziile sale(11). Astfel, atâta vreme cât emitentul unui act intern în materie succesorală este o instanță judecătorească, acesta va fi supus întotdeauna regulilor de competență prevăzute de Regulament, indiferent dacă actul intern emis reprezintă o „hotărâre”, în sensul Regulamentului, și dacă, în dezlegarea pricinii, această instanță are sau nu o activitate decizională – „hotărând” asupra pricinii.

 Pentru a argumenta faptul că actele instanțelor sunt supuse regulilor de competență, indiferent de procedura contencioasă sau necontencioasă în baza căreia dezleagă pricina, Curtea invocă art. 13 din Regulament(12). Acest articol introduce norme de competență aplicabile instanțelor care consemnează o declarație de opțiune succesorală (care are caracter nelitigios). Rezultă din aceasta că instanțele pot fi ținute de regulile de competență, chiar și atunci când emit acte în baza unei proceduri necontencioase. De altfel, un act emis în materie succesorală ar putea fi încadrat ca hotărâre, chiar dacă acesta a fost eliberat în urma unei proceduri necontencioase. În același sens a fost invocat și considerentul 59(13) din Regulament.

 În opinia noastră, actele emise de notarul român în procedura succesorală nu reprezintă hotărâri, în lumina Regulamentului, întrucât notarul român nu este instanță judecătorească și nici nu poate fi asimilat unei instanțe, în condițiile enunțate de art. 3 alin. (2) din Regulament. Aceasta este, de altfel, și viziunea legiuitorului român, care prin Legea nr. 206/2016 a dat competența de a emite atestatul privind o hotărâre judecătorească în materie de succesiuni prevăzut de Regulamentul 1329/2014 instanței care a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere și executare se solicită.

 În al doilea rând, se observă că hotărârea Curții nu face trimitere la niciunul din considerentele mai sus indicate care se referă la activitatea notarială și nu face nicio referire la notari, la autoritățile nejudiciare care emit acte în materie succesorală sau la actele autentice. Nu considerăm că acest lucru reprezintă o omisiune a Curții, mai ales dat fiind faptul că avocatul general face mai multe trimiteri la profesia notarială și la actele notariale în concluziile sale. Înțelegem astfel că hotărârea Curții nu privește autoritățile extrajudiciare din statele membre, competente în materie de succesiuni în temeiul legislației naționale, cum ar fi notarii.

 Opinăm că trebuie avute în vedere dispozițiile mai sus citate ale Regulamentului, care prevăd în mod expres faptul că actele notarilor care nu sunt asimilați instanțelor nu se supun regulilor de competență. În măsura în care Curtea ar fi dorit ca, pe cale de interpretare, să ajungă la o soluție diferită, considerăm că ar fi trebuit să se refere în mod direct și neechivoc la aceste dispoziții și să prevadă în ce măsură acestea mai sunt aplicabile actelor de finalizare a procedurii succesorale notariale.

 În al treilea rând, ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă ar fi admisă soluția contrară, conform căreia hotărârea Curții trebuie înțeleasă în sensul că autoritățile extrajudiciare ar fi ținute de regulile de competență atunci când eliberează actele interne de dezbatere/finalizare a procedurii succesorale.

 În acest caz, dacă instanțele judecătorești propriuzise, autoritățile asimilate instanțelor și autoritățile extrajudiciare ar fi ținute în aceeași măsură de regulile de competență atât la eliberarea certificatelor interne, cât și a celor europene, ne întrebăm care ar fi sensul introducerii distincției între aceste autorități, consemnate la art. 3 alin. (2), precum și al notificărilor subsecvente făcute de statele membre.

 În al patrulea rând, considerăm că trebuia avut în vedere faptul că instanța europeană, prin hotărârea sa, răspunde argumentelor aduse în concluziile depuse de participanții la procedură.

 Astfel, pct. 48 din hotărâre(14), de exemplu, privit în mod independent, ar putea duce la interpretarea că certificatul național de moștenitor trebuie emis cu respectarea regulilor de competență prevăzute de Regulament. De fapt, acest punct conține răspunsul Curții la una dintre susținerile formulate de instanța de trimitere, de Germania și de Franța, conform căreia din includerea în Regulament a articolului 64 se poate deduce că articolul 4 nu determină competența privind procedurile de emitere a certificatelor naționale de moștenitor(15). Bineînțeles, este vorba despre certificatele de moștenitor emise de instanțe, iar nu de certificatele emise de autoritățile extrajudiciare care, în opinia noastră, nu au fost avute în vedere de Curte.

 În concluzie, hotărârea CJUE consfințește faptul că instanțele sau autoritățile asimilate instanțelor nu vor putea emite certificatele naționale de moștenitor, în cadrul unor proceduri necontencioase, atunci când o altă instanță dintr-un stat membru și-ar putea atrage competența generală, în baza art. 4 și urm. din Regulament. De altfel, aceasta era și interpretarea adoptată de alte state membre. De exemplu, în Ungaria, specificul procedurii notariale a făcut ca notarii să fi e asimilați instanțelor, în condițiile art. 3 alin. (2) din Regulament, fiind notificați Comisiei și incluși în lista prevăzută la art. 79. Ca atare, deși procedura succesorală notarială care se încheie cu emiterea certificatului național are caracter necontencios, notarii maghiari primesc succesiunea și emit actul de finalizare a procedurii succesorale numai cu respectarea regulilor de competență de la art. 4, 7, 10 și 11 din Regulament(16). În ceea ce privește situația succesiunilor dezbătute în România, opinăm că aceasta nu se schimbă prin pronunțarea hotărârii. Astfel, dezbaterea unei succesiuni în fața instanței de judecată se face cu respectarea normelor de competență prevăzute la art. 4 și urm. din Regulament. Pe de altă parte, procedura succesorală notarială finalizată în fața unei autorități extrajudiciare este exclusă din sfera de aplicare a regulilor de competență ale Regulamentului, iar emiterea certificatului național de moștenitor se poate face în continuare și în cazul în care notarul public nu ar îndeplini criteriile prevăzute de art. 4, 7, 10 sau 11 din Regulament. În încheiere, precizăm totuși că există înregistrată pe rolul Curții o altă cauză – cauza C-658/1717 – a cărei soluționare ar putea afecta și activitatea notarilor publici români în materie succesorală. Prin întrebarea preliminară adresată Curții în această cauză, se urmărește a se afla dacă actele emise în procedura succesorală de notarii polonezi, care nu au fost asimilați instanțelor, ar putea fi calificate ca hotărâri judecătorești, cu consecința reîncadrării acestor notari ca instanțe și supunerii actelor lor normelor de competență din art. 4, 7, 10 și 11 din Regulament.

1 Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certifi cat european de moștenitor, publicat în Jurnalul Ofi cial al Uniunii Europene, L 201, 27 iulie 2012, ce poate fi accesat online pe site-ul www.eur-lex.europa.eu, fi ind disponibil în format electronic la adresa: https://eur-lex.europa.eu/legalcontent/ RO/ALL/?uri=celex:32012R0650.

 2 Sunt state membre, în sensul Regulamentului, toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția Marii Britanii, a Irlandei și a Danemarcei, care nu aplică acest Regulament.

 3 „Articolul 3. Defi niții. […] (2) În sensul prezentului regulament, sintagma „instanță judecătorească” include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea: (a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară; și (b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte.”

 4 Conform ultimului paragraf al art. 3 din Regulament, fi ecare stat membru avea obligația de a notifi ca acele autorități sau acei profesioniști din domeniul juridic asimilați instanțelor de judecată, în condițiile art. 3 alin. (2). România nu a notifi cat notarii publici.

 5 „Articolul 63. Scopul certifi catului. (1) Certifi catul este destinat utilizării de către moștenitori, de către legatari cu drepturi directe la succesiune și de către executori testamentari sau administratori ai patrimoniului succesoral care trebuie să își dovedească într-un alt stat membru statutul sau să își exercite dreptul respectiv de moștenitor sau legatar și/sau atribuțiile de executor testamentar sau administrator al patrimoniului succesoral. (2) Certifi catul poate fi utilizat, în special, pentru a proba unul sau mai multe dintre următoarele: (a) statutul și/sau drepturile fi ecărui moștenitor sau, după caz, ale fi ecărui legatar menționat în certifi cat și cotelepărți respective din patrimoniul succesoral; (b) atribuirea unui bun anume sau a anumitor bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral moștenitorului/moștenitorilor sau, după caz, legatarului menționat (legatarilor menționați) în certifi cat; (c) atribuțiile persoanei menționate în certifi cat ca executor testamentar sau ca administrator al patrimoniului succesoral.”

 6 Eliberarea certifi catului european de moștenitor de către notarii publici români este reglementată de Legea nr. 206/2016 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modifi carea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, publicată în Monitorul Ofi cial al României, Partea I, nr. 898/2016. Conform art. I6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006, art. 3 din Lege, certifi catul european de moştenitor se eliberează, la cerere, de către notarul public care a eliberat sau în arhiva căruia se păstrează certifi catul de moştenitor, cu respectarea însă a regulilor de competență impuse de Regulament.

 7 Hotărârea Curții este publicată pe site-ul CJUE (https://curia.europa.eu), fiind disponibilă, în limba română, la adresa http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=203223&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir= &occ=fi rst&part=1&cid=2097969.

 8 „60. Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: Articolul 4 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 […] trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că, deși defunctul nu își avea reședința obișnuită în acest stat membru în momentul decesului, instanțele din acest din urmă stat rămân competente să elibereze certifi cate naționale de moștenitor, în cadrul unei succesiuni cu elemente de extraneitate, atunci când unele bunuri succesorale sunt situate pe teritoriul statului membru menționat sau dacă defunctul avea cetățenia aceluiași stat membru.” În speță, în Germania, stat membru la Regulament, o dispoziție legală intrată în vigoare la data de 17 august 2015 prevede în mod expres faptul că, atunci când competența instanței germane nu poate fi atrasă pe criteriul reședinței obișnuite a defunctului, atunci competența revine [Amtsgericht Schöneberg (Tribunalul Districtual din Schöneberg) din Berlin], dacă defunctul era cetățean german sau când pe teritoriul național există bunuri din patrimoniul succesoral.

 9 Este vorba, astfel, de o instanță de judecată în sens restrâns, iar nu de autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare și care sunt asimilați instanțelor judecătorești, în temeiul art. 3 alin. (2) din Regulament.

 10 Nu este surprinzător faptul că această întrebare preliminară este legată de o cauză succesorală care are legătură cu Germania, în această țară existând deja, din informațiile pe care le avem, opinii divergente cu privire la soluționarea întrebării adresate CJUE. Astfel, în situații frecvent întâlnite în practică, cetățenii germani afl ați la vârsta pensionării aleg să își stabilească reședința obișnuită în alte state membre. La decesul lor, deși majoritatea sau chiar totalitatea bunurilor lor se găsesc în Germania și cel puțin o parte din moștenitori locuiesc în această țară, instanțele germane au opinat în anumite cazuri că nu pot elibera certifi catul intern de moștenitor, dacă nu au putut să-și atragă competența pe criteriul ultimei reședințe. Dat fi ind sistemul juridic german, nicio altă autoritate extrajudiciară din Germania nu are competența de a soluționa succesiunea.

 11 Concluziile avocatului general: 51. Considerăm că există două linii de raționament care pot conduce la un răspuns util pentru instanța de trimitere. 52. Prima constă în examinarea unui certifi cat național de moștenitor precum cel în discuție în litigiul principal. Este vorba despre a-l putea califi ca fi e ca «hotărâre» în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 650/2012, fi e ca «act autentic» în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (i) din regulament. Califi carea acestui certifi cat ca «act autentic» ar putea duce la concluzia că autoritățile judiciare ale statului membru nu sunt obligate, în general, să respecte normele de competență, deoarece regulamentul nu stabilește care sunt autoritățile care pot emite un asemenea instrument. 53. Cea de a doua constă în interpretarea articolului 4 din Regulamentul nr. 650/2012 astfel încât să se stabilească dacă respectiva dispoziție prevede competența în raport cu toate procedurile în materie de succesiuni cu care sunt sesizate autoritățile judiciare din statele membre. 54. […] Aceasta ar însemna că, în esență, califi carea unui certifi cat național precum cel în discuție în litigiul principal este lipsită de relevanță pentru răspunsul la întrebarea preliminară.” (s.n.)

 12 „Articolul 13. Acceptarea sau renunțarea la succesiune, la legat sau la rezerva succesorală. Pe lângă instanța judecătorească competentă să hotărască cu privire la succesiune în temeiul prezentului regulament, instanțele statului membru în care își are reședința obișnuită orice persoană care, în temeiul legii aplicabile succesiunii, poate face, în fața unei instanțe judecătorești, o declarație de acceptare sau de renunțare la succesiune, la un legat sau la rezerva succesorală sau o declarație care limitează răspunderea persoanei în cauză cu privire la sarcinile succesiunii sunt competente să primească astfel de declarații în cazul care, în temeiul legii respectivului stat membru, acestea pot fi făcute în fața unei instanțe judecătorești.”

 13 Pct. 59 din Concluziile avocatului general. „Având în vedere obiectivul său general, care este recunoașterea reciprocă a hotărârilor pronunțate în statele membre în materie de succesiuni, indiferent dacă astfel de hotărâri au fost pronunțate în cadrul unor proceduri contencioase sau al unor proceduri necontencioase, prezentul regulament ar trebui să stabilească norme cu privire la recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor judecătorești similare celor ale altor instrumente ale Uniunii în domeniul cooperării judiciare în materie civilă.” (s.n.)

 14 „Pct. 48 din Hotărâre. În aceste condiții, articolul 64 din Regulamentul nr. 650/2012 nu poate fi interpretat în sensul că certifi catele naționale de moștenitor sunt excluse din domeniul de aplicare al normei de competență conținute la articolul 4 din acest regulament.”

 15 Pct. 77 din Concluziile avocatului general. „În lumina observațiilor prezentate, apreciem că aceste concluzii, rezultate din interpretarea literală a articolului 4 din Regulamentul nr. 650/2012 (care se referă la competența instanțelor – n.n.), nu sunt neechivoce și ar trebui confruntate cu sistematica acestui regulament. Aceasta este situația cu atât mai mult dacă se ia în considerare faptul că, în opinia instanței de trimitere și a guvernelor german și francez, din includerea în regulament a articolului 64 se poate deduce că articolul 4 nu determină competența privind procedurile de emitere a certifi catelor naționale de moștenitor.” (s.n.)

 16 Ca atare, persoanele care ar avea interesul să solicite un certifi cat național eliberat într-o procedură necontencioasă într-un stat ale cărui autorități nu își pot atrage competența în temeiul art. 4, 7, 10 și 11 din Regulament, ar putea face acest lucru în România, unde procedura se desfășoară în fața unei autorități extrajudiciare, dar nu în Germania, unde procedura necontencioasă este de competența unei instanțe, chiar dacă certifi catul emis de instanță nu se bucură de autoritate de lucru judecat.  

17 Cerere de decizie preliminară introdusă de Sąd Okręgowy w Gorzowie Wielkopolskim (Polonia) la 24 noiembrie 2017 – WB, care poate fi consultată pe portalul https://eur-lex.europa.eu, la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/ HTML/?uri=CELEX:62017CN0658&from=EN.