În luna noiembrie a acestui an, corpul profesional notarial sărbătorește un sfert de secol de activitate, de la (re)înființarea notariatului public în România, stabilită prin Legea notarilor publici și a activității notariale[1] și demarată, în fapt, la 17 noiembrie 1995. La peste 120 de ani de la înființarea notariatului public în Bucovina și Transilvania, poate și pentru a se face o dreptate simbolică notarilor publici interbelici transilvăneni care funcționaseră în baza Articolului de lege XXXV(35)/1874[2], soarta hărăzea legii numărul imediat următor – 36/1995.

Potrivit legii, la cerere, notarii de stat în funcție, foștii notari de stat care exercitaseră funcția timp de 10 ani, cu prestigiu profesional, precum și personalul de specialitate notarială din Ministerul Justiției puteau deveni continuatorii unui corp profesional care a clamat, în toată istoria sa, pentru bunul mers al societății românești, utilitatea și forța actului notarial public.

În ziua de 17 noiembrie 1995, 484 de notari de stat sau pensionari debutau în noua funcție liberală și autonomă, număr care depășea așteptările din august 1995, când se aprecia că numărul lor va fi mai redus:

„sunt 452 de notari de stat care au optat pentru notari publici. O parte din notarii pensionați care sunt foarte buni profesioniști se vor întoarce în activitate, crescând numărul notarilor publici la 470.”[3]

Cine devenea notar public în 1995? Conform noii legiferări, notarii de stat care optau pentru această funcție, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare, și notarii debutanți care deveneau notari stagiari, cu condiția de a activa într-un birou notarial. În schimb, notarii de stat care nu-și manifestau opțiunea de a deveni notari publici în termenul indicat, precum și notarii debutanți care nu au fost angajați într-un birou de notar public erau transferați în sistemul Ministerului Justiției, în funcții de specialitate. Alte numiri nu se mai puteau face după trecerea termenului decât ulterior constituirii Camerelor și a Uniunii și cu respectarea articolului 16 din Lege, care prevedea că notarul public putea fi cel care îndeplinește cumulat o serie de condiții: avea cetățenia română și domiciliul în România, precum și capacitatea de exercițiu al drepturilor civile; era licențiat în drept – științe juridice, sau doctor în drept; nu avea antecedente penale; se bucura de o bună reputație; cunoștea limba română; era apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcției; a îndeplinit timp de doi ani funcția de notar stagiar și a promovat examenul de notar public sau a exercitat timp de cinci ani funcția de notar, judecător, procuror, avocat sau o altă funcție de specialitate juridică și dovedea cunoștințele necesare funcției de notar public.

Corpul inspectorilor generali notariali ținea evidența tuturor cererilor de opțiune pentru funcția de notar public și urmărea ca aceștia, în vederea începerii activității, să-și înregistreze biroul la Curtea de Apel. Președinții curților de apel aveau obligația de a înființa un Registru de înscriere a birourilor de notari publici individuali sau prin asociere, ținut de primul-grefier, unde în termen de 60 de zile de la numire în funcția de notar public se înregistra sigiliul și specimenul de semnătură.

Astăzi, se poate crede că această „trecere” a fost lesne de realizat, că trebuia să se producă doar prin simpla alegere a celor care doreau schimbarea, însă realitatea a fost diferită. Nimeni nu putea garanta în timp că opțiunea de a deveni notar public era una corectă și, mai ales, sigură. Nu trebuie uitat că, deși legea prevedea că Ministerul Justiției, prefecții, consiliile locale și județene aveau obligația de a pune la dispoziția notarilor publici, la cererea acestora, spații pentru înființarea biroului notarial, cei mai mulți notari publici și-au asumat riscul unor eforturi financiare substanțiale, prin contractarea de împrumuturi bancare, în vederea asigurării unor spații corespunzătoare și a dotării acestora cu aparatură tehnică modernă și condiții de lucru civilizate. Toate aceste eforturi aveau menirea principală de a asigura beneficiarilor serviciului notarial cele mai bune condiții, dar, în subsidiar, reprezentau o reacție firească la ultimii 30 de ani de activitate notarială caracterizați în perioada comunistă de constrângeri de tot felul sau la anii imediat postrevoluționari caracterizați de neputința desfășurării unei activități normale.

În perioada tranzitorie de șase luni de la intrarea în vigoare a legii până la începerea activității propriu-zise, toți notarii de stat și întregul personal de la unitățile notariale continuau să fie supuși dispozițiilor Decretului nr. 377/1960 privind organizarea și funcționarea notariatului de stat, Regulamentului de aplicare a acestui decret aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1518/1960, Ordinului ministrului justiției nr. 96/C/1973 și, evident, Codului muncii. Personalul era obligat să respecte aceste dispoziții și să îndeplinească atribuțiile de serviciu care le reveneau. Activitatea notariatelor de stat continua să fie condusă direct de ministrul justiției prin Corpul inspectorilor generali notariali, în vreme ce numirea, transferarea sau desfacerea contractelor de muncă ale notarilor de stat rămâneau în competența exclusivă a ministrului.

În aplicarea Legii din mai 1995, prin antrenarea tuturor direcțiilor de specialitate din Ministerul Justiției, dar și a întregului personal angajat în cadrul notariatelor de stat, s-a trecut la luarea măsurilor organizatorice, tranzitorii și finale ale lichidării notariatelor de stat. Pentru început, lucrările de publicitate imobiliară și mobiliară și arhivele corespunzătoare privind cartea funciară și, după caz, registrul de transcripțiuni și inscripțiuni și amanete de la notariatele de stat ce se desființau treceau la judecătoriile care preluau această activitate. Ca urmare, operațiile de publicitate care se întocmeau zilnic trebuiau închise de notariatele de stat în ziua precedentă trecerii acestor atribuții în competența judecătoriilor, pe bază de proces-verbal, iar continuarea operațiilor se făcea de către judecătorii[4]. Ulterior, arhiva notarială era transferată în administrarea instanțelor, pentru ca, în final, lucrările nesoluționate să fie transferate, prin intermediul Camerelor, birourilor notariale nou înființate.

Articolul 106 din Lege obliga notarii publici ca, în termen de 90 de zile, să facă demersurile necesare constituirii Camerelor Notarilor Publici (cu sedii la Curțile de Apel) și a Uniunii Naționale a Notarilor Publici, cu sediul în clădirea deținută de Notariatul de Stat local al sectorului 2. Până la încetarea activității acestuia, Uniunea putea funcționa în sediul Ministerului Justiției.

Legea din mai 1995 dădea contur formei piramidale de organizare a notariatului, urmând modelul francez. Notarii publici, cu sediile birourilor în circumscripția aceleiași Curți de Apel (care grupa 2, 3 sau mai multe județe) formau o Cameră Notarială cu personalitate juridică, având atribuții administrative și disciplinare, în scopul asigurării unei cât mai bune prestații a serviciului notarial către public. Fiecare Cameră era condusă de un Colegiu director format din președinte, vicepreședinte și trei până la cinci membri. Colegiul director era ales de Adunarea generală a membrilor Camerei pentru un mandat de trei ani.

Uniunea Națională a Notarilor Publici din România devenea, începând cu 17 noiembrie 1995, organizația centrală a tuturor notarilor publici români. Consiliul Uniunii cuprindea la început un președinte și doi vicepreședinți, precum și câte un reprezentant al fiecărei Camere, în condițiile stabilite de Statutul Uniunii, și avea atribuțiile următoare:

• propunea ministrului justiției numirea, suspendarea, revocarea ori încetarea calității de notar public;
• propunea ministrului justiției numărul necesar al birourilor de notari publici și condițiile de desfășurare a examenelor de notari publici;
• stabilea, cu aprobarea ministrului justiției, onorariile minimale pentru serviciile prestate de notarii publici;
• aproba cotele de contribuție ale birourilor notarilor publici la Cameră, precum și cele ale Camerelor la Uniunea Națională a Notarilor Publici, potrivit statutului acesteia;
• reprezenta Uniunea Națională a Notarilor Publici în raporturile cu terții, pe plan intern și internațional.

Primul Congres al notarilor publici, organizat la 8 septembrie 1995, la Brașov, a reprezentat un preambul al debutului noii profesii la nivel național. În conformitate cu articolul 28 din Lege, Congresul a ales Consiliul de conducere format din 15 reprezentanți ai Camerelor, din care s-a ales Biroul executiv, președintele și cei doi vicepreședinți. Consiliul avea următoarea componență: Ladislau Fărcaș (Alba Iulia), Vasile Pop (Pitești), Mircea Ionescu (Bacău), Cornel Dehelean (Oradea), Petru Tănase (Brașov), Marina Manole (București), Vasile Dragoș (Cluj), Jean Dumitra (Constanța), Gheorghe Ciovică (Craiova), Vasile Varga (Galați), Stela Bădărău (Iași), Ștefan Vargha (Târgu Mureș), Mărgărit Mușat (Ploiești), Petru Atănăsoaiei (Suceava) și Gheorghe Sfercoci (Timișoara). Dintre membrii Consiliului a fost ales președintele: Petru Tănase[5] și cei doi vicepreședinți, Mircea Ionescu și Marina Manole. Ulterior, în urma demisiei lui Mircea Ionescu, îi lua locul în funcție notarul public Dragoș Vasile. 

În acel moment, în ciuda unor enorme dificultăți inerente oricărui început, se poate aprecia că se adoptaseră toate măsurile necesare pentru ca, la termenul prevăzut de legiuitor (17 noiembrie 1995), notarii publici să-și poată începe activitatea. Desigur, funcționarea noului sistem notarial comporta încă discuții, mai ales că mulți rămâneau tributari unor concepții apuse. Corectivele necesare se efectuau firesc din mers, printr-un proces de autoreglare din interiorul sistemului. La congresul extraordinar care a avut loc în zilele de 23 – 24 martie 1996 la București, s-au adoptat decizii de cea mai mare importanță pentru buna organizare și desfășurare a activității notariale, s-au aprobat unele modificări în organele de conducere ale Uniunii, în sensul că, alături de președinte, s-a înființat funcția de președinte executiv, în drept să înlocuiască președintele, în absență, funcție în care a fost ales Dumitru Viorel Mănescu, președintele Camerei Notarilor Publici București, iar în cea de vicepreședinte, Mărgărit Mușat. Se modifica Statutul Uniunii în mod corespunzător, aducându-i-se îmbunătățiri cu privire la atribuțiile Camerelor și ale Consiliului[6]. Printre altele, era reglementată acordarea unor gratuități categoriilor de cetățeni cu venituri mici, demers care nu putea să fie decât bine primit de opinia publică.

Notariatul internațional nu a rămas indiferent la transformările din peisajul notarial românesc, remarcându-se în mod evident sprijinul colegilor francezi reprezentați de Pierre Becque, numit membru de onoare al Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, și Alain Moreau, președintele Institutului Notarial Francez. În perioada 20 – 28 aprilie 1996 începea și acțiunea de monitorizare a organizării activității notariale din România în vederea admiterii în U.I.N.L. O comisie constituită din: Paul Chardon – președintele Comisiei pentru Cooperare Notarială Internațională (C.C.N.I.), Jean Pierre Krantz – secretar C.C.N.I., Vittorio Di Cagno – președinte de onoare al C.C.N.I., delegat U.I.N.L. pentru relații externe, Peter von Lutteroti – membru în C.C.N.I., venea în România, într-o primă vizită de inspecție, care avea drept scop vizitarea unor birouri notariale, discuții cu autoritățile statului român referitoare la statutul juridic al notarului public și accesul în profesie, aplicarea corectă și eficientă a legii notariale. În paralel, se organiza seminarul internațional cu tema „Rolul și activitatea notariatelor libere”, desfășurat sub patronajul Consiliului Europei. La această manifestare organizată cu succes participau și o serie de invitați de cea mai înaltă clasă: Anita van de Kar – Direcția de afaceri juridice a Consiliului Europei; Pierre Becque – notar în Franța, colaborator al Consiliului Europei pe probleme notariale; Michel Merlotti – delegat regional al C.C.N.I.; Vittorio Di Cagno – președinte de onoare al C.C.N.I., delegat U.I.N.L. pentru relații externe.[7]

În anul următor (25 și 28 ianuarie 1997), membrii C.C.N.I. au revenit în România și au fost verificate birouri notariale din Ploiești, Câmpina și București. Concluziile acestor inspecții s-au dovedit în favoarea profesiei notariale românești, astfel că, în ședința Adunării generale ordinare din 30 – 31 mai 1997 de la Santo Domingo (Republica Dominicană), Uniunea Națională a Notarilor Publici din România[8] era admisă, împreună cu Slovenia, Croația, Indonezia și Panama, în rândul celorlalte 63 de țări membre ale U.I.N.L. Intra astfel în marea familie a notariatului latin și, conform protocolului, reprezentanții Uniunii Naționale a Notarilor Publici predau drapelul României, primind în schimb drapelul cu însemnele U.I.N.L., tricolorul românesc aliniindu-se din acel moment celorlalte 63 de drapele ale țărilor membre.[9] Ulterior, alegerea președintelui Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, în cadrul congresului din luna octombrie 2001 de la Atena, în funcția de consilier permanent al U.I.N.L., venea să întărească notorietatea de care se bucura deja notariatul public din România în context internațional și faptul că se bucura de toate drepturile conferite de această calitate.

Pentru reprezentanții mai tineri ai acestei profesii se cuvine să facem mențiunea că drumul parcurs de notariatul românesc după căderea comunismului a fost unul anevoios, încărcat de numeroase piedici. Mărturiile și documentația vremii relevă faptul că notariatul public din România a reușit să înregistreze toate aceste obiective pe panoplia de succese, acum 25 de ani, numai cu eforturi considerabile depuse de către inițiatorii procesului de (re)introducere a sistemului public notarial, cu perseverență și abilitate, vreme de peste cinci ani. Fără aceste eforturi, instituția notarului public de astăzi ar fi arătat, cu siguranță, altfel.

Începuturile luptei pentru reinstaurarea acestei instituții se configurează imediat după anul emblematic 1989, când România redevine un stat de drept, cu o nouă Constituție care consacra drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dar și libera dezvoltare a personalității umane. În condițiile acestor profunde mutații, odată cu restabilirea dreptului de proprietate privată, încurajarea creditului, dezvoltarea economiei de piață și înlăturarea unor interdicții și restricții în exercitarea drepturilor din legislația socialistă, cercul actelor notariale s-a lărgit considerabil.

Treptat, au apărut noi institute de drept și instrumente juridice nefolosite înainte, a căror aplicare conducea, pe de o parte, la creșterea rolului instituției notariale, iar pe de altă parte, la „sufocarea” acesteia prin numărul mare de acte și proceduri notariale pe care trebuia să le rezolve. Cele 99 de unități notariale care funcționau pe tot cuprinsul țării (40 de notariate județene și notariatul municipiului București, respectiv, 58 de notariate locale) în care erau încadrați 349 de notari de stat și 514 cadre auxiliare[10] se aflau, începând cu anul 1990, în fața unei avalanșe de solicitări[11]. Pentru a avea dimensiunea fenomenului, amintim că Notariatul de Stat al sectorului 5 București, care avea în schemă nouă posturi de notar și cinci posturi de secretar, înregistra în anul 1993 nu mai puțin de 111.604 acte notariale, din care 48.517 autentice și 57.321 copii legalizate de pe acte. Totodată, erau înregistrate 2.077 de dosare succesorale și se efectuau 14.187 de lucrări de publicitate[12]. Contextul era dramatic, iar notarii publici bucureșteni avertizau asupra vechimii „clădirilor în care funcționăm și spațiul mic pe care-l avem la dispoziție, și aici am putea exemplifica cu notariatele sectoarelor 1, 2, 3 și 4 care funcționează în aceleași clădiri de cel puțin 30 de ani. Apoi, o altă problemă ar fi numărul mic de notari, în prezent existând 10 notari pentru fiecare sector adică un număr nesemnificativ în raport cu volumul de muncă necesar în România la o populație de 23 de milioane de locuitori. […] Cu toate acestea numărul este extrem de mic dacă ne gândim numai la notariatul sectorului 1 care are o populație de 520.000 locuitori și este deservit doar de 10 notari care se află în aceeași clădire. Poate că dacă erau dispuși în diverse puncte în teritoriu se mai putea diminua aglomerația, dar noi nu avem spații care să ne aparțină, fiind tocați de diverse instituții, plătind chirie. Aceasta este situația, poate neașteptată pentru unii, dar reală”[13].

Situația nu era favorabilă nici în teritoriu, unde necesitatea redactării actelor notariale genera zilnic mari aglomerații umane, mai ales în orașele în care notariatelor existente le erau arondate mai multe localități aflate, uneori, la distanțe foarte mari de sediul lor. În toată țara, notarii și personalul auxiliar depuneau eforturi inumane de a face față volumului mare de lucrări, în spații restrânse și, de cele mai multe ori, total necorespunzătoare. Actele notariale erau supuse taxelor de timbru stabilite prin H.G. nr. 1.295/1990[14], modificată în anii următori; și în ceea ce privește plata acestor tarife se creaseră disfuncționalități, pentru că unitățile C.E.C. nu mai emiteau chitanțe sub 500 de lei, iar timbrele fiscale – care oricum se găseau cu greutate, erau în cuantum de 50 și 100 de lei[15]. Deși veniturile la buget obținute din activitatea notarială se ridicau, în 1991, la 2,5 miliarde de lei, iar în anul următor la peste 5 miliarde de lei, guvernul nu reușea să identifice măsuri pentru îmbunătățirea condițiilor de funcționare a instituției notariale.[16]

Problematica era însă mult mai complicată, deoarece, în practica notariatelor de stat, se întâlneau numeroase conflicte de drept apărute cu prilejul aplicării unor acte normative mai vechi, în contextul unei realități juridice noi, sau a unor acte normative adoptate după 1990 cu dispoziții insuficient detaliate. Notarii șefi, cu ajutorul colectivului din Direcția judiciară și a notariatelor, încercau prin lucrări de unificare a practicii notariale să propună soluții pentru aplicarea unei proceduri unitare, la nivel național; în acest scop, notariatele erau obligate să transmită la București toate spețele deosebite.

După cum era de așteptat, presa vremii nu a ratat ocazia să prezinte situația existentă la nivelul notariatelor de stat:

„Mult hulita birocrație românească a reușit să atingă cote inimaginabile. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie Notariatul sectorului 1. Situat într-una din zonele selecte ale Capitalei (pe str. Roma), într-o clădire arătoasă, îl poate induce ușor în eroare pe cetățeanul neavizat[17]. Dar, pe afară e vopsit gardul, înăuntru … înăuntru te confrunți cu cozi interminabile și cu tupeul debordant al funcționarilor. Activitatea instituției este caracterizată de lipsă de organizare, pricinuită de lipsa de orice mijloace tehnice și de lipsa de personal. O banală succesiune durează luni de zile. Notarul de serviciu, care are datoria de a-i îndruma pe solicitanți, acordă sfaturi aiuristice; după ce alergi săptămâni întregi pentru a aduna actele indicate de către notarul de serviciu ca fiind «strict necesare», afli că oricum ele nu fac trebuință nimănui.

Culoarele lungi, întunecoase și neaerisite ale clădirii notariatului, pe care se perindă zilnic mii de solicitanți, oferă un spectacol dezolant, completat de funcționarele care îți oferă, cu țigara în colțul gurii, răspunsuri obraznice la cele mai nevinovate întrebări. Este reprezentativ cazul unei doamne care a fost programată pentru a-și rezolva cererea la ora 7.30 la un birou care-și începe activitatea cu publicul la orele 10.00. Nu a avut de așteptat în fata ușii decât două ore și jumătate …

Singurul cu adevărat amabil și dornic să ajute s-a dovedit a fi dl Mănescu, notarul-șef. Până când ceilalți angajați ai notariatului îi vor urma exemplul, nu ne rămâne decât să fim de acord cu știrea publicată nu de mult de un ziar bucureștean, care ne informa că în România 20% din timp ți-l petreci încercând să treci de barierele ridicate de birocrație.”[18]

Ce omitea însă presa să consemneze era faptul că și cele mai banale consultații notariale presupuneau o atenție maximă din partea notarilor, în contextul unei legislații incidente în continuă schimbare. Vastele probleme ale celor care treceau pragul instituției – care inițial se exemplificau în simple informații disparate, se finalizau de cele mai multe ori cu redactarea unor acte cu un bogat conținut juridic. Activitatea se desfășura în condiții de stres reciproc (notar-cetățean), într-o încăpere de 12 – 14 m.p., unde se aflau uneori și 25 de persoane (3 – 4 notari și peste 20 de cetățeni). Munca cu publicul devenea de nesuportat, din cauza condițiilor amintite mai sus (motive obiective), la care se adaugă și altele, cum ar fi: cetățeni nervoși (după ore de stat la coadă ce comportament ar fi putut adopta?), solicitanți recalcitranți și ofensatori, notari și secretari obosiți și stresați.

Notariatul păstrase și după 1990 toate competențele anterioare: dezbaterea cauzelor succesorale și emiterea certificatelor de moștenitor, înstrăinările de bunuri mobiliare și imobiliare de valori deosebite, autentificarea testamentelor și procurilor, încheierea de contracte de ipotecă în vederea acordării unor credite, constituirea de societăți comerciale etc. Aceste acte implicau răspunderea penală a notarului care le instrumenta și care avea nevoie de condiții de muncă cel puțin civilizate, dacă nu speciale. Sistemul funcționa din inerție, fiind total necorespunzător realităților existente, păgubitor pentru stat și pentru cetățeni și mai ales periculos, deoarece permitea întocmirea de acte notariale cu deficiențe importante, cu eludarea atât a dispozițiilor legale, cât și a taxelor de timbru.

În condițiile în care spațiile de lucru erau total inadecvate, condițiile materiale absolut improprii, personalul cu mult sub necesități, iar posibilitățile concrete de acțiune ale ministerului pentru rezolvarea acestor deficiențe extrem de limitate, notarii propuneau o decizie radicală – (re)înființarea notariatului public, un pas decisiv pe calea reformei instituțiilor juridice din România, în consonanță cu realitățile timpului. Tribuna economică prezenta, în articolul intitulat „De ce nu birouri de notari publici?”,opțiunea spre care se îndreptau din ce în ce mai mulți notari de stat:

„Practica internațională demonstrează pe deplin utilitatea funcționării, alături de notariatele de stat, a unor birouri de notari publici. Până acum, în țara noastră asemenea birouri nu au existat, dar, odată cu trecerea la economia de piață și, deci, prin intensificarea activității notariale, existența unor notari publici devine o necesitate.

Birourile de notari publici ar putea să preia o serie de activități notariale prevăzute printr-o nouă lege pentru organizarea și funcționarea notariatelor de stat și a birourilor de notari publici și ar degreva, astfel, notariatele de stat, care, încă de pe acum, nu pot face față solicitărilor. În această concepție organele notariale ar fi notariatele de stat județene și Notariatul de Stat al Municipiului București cu competență teritorială și birourile notarilor publici cu competență teritorială generală, dispuși în oricare localitate din țară.

Printre actele notariale pe care le-ar putea îndeplini notarii publici enumerăm: redactarea de înscrisuri în vederea autentificării sau legalizării de semnături, autentificări de înscrisuri și legalizări de semnături, de copii, de traduceri etc., învestirea cu formulă executorie a înscrisurilor autentificate, a cambiilor și biletelor la ordin, întocmirea actelor de protest al cambiilor, cecurilor și a altor titluri de ordine etc. De asemenea, notarii publici ar urma să acorde consultații cu caracter strict notarial și să asiste părțile la întocmirea actelor și la efectuarea unor proceduri notariale în fața notarului de stat.

Conducerea activității notariatelor de stat va fi exercitată, ca și până acum, de Ministerul Justiției, iar activitatea notarilor publici ar urma să fie coordonată de Camera Națională a notarilor publici organ ales pe o perioadă de timp determinată.

Prin această organizare a activității notariale considerăm că s-ar veni în sprijinul cetățenilor, care ar putea să rezolve într-un timp mult mai scurt și cu o asistență competentă diferitele chestiuni notariale, inclusiv cele decurgând din înființarea și activitatea întreprinderilor în proprietate privată.”[19]

În aceeași lună, Dumitru Viorel Mănescu, notar-șef la Notariatul de Stat al sectorului 3 București, ducea inițiativa mai departe și depunea proiectul de decret-lege privind organizarea notariatului, datat 8 mai 1990, urmând ca ministerul să se pronunțe asupra legalității și oportunității acestuia. Beneficiind de amabilitatea autorului acestui proiect, care ne-a pus la dispoziție documentul, redăm mai jos textul integral:

„DECRET-LEGE pentru organizarea și funcționarea notariatelor de stat și a Birourilor de notari publici

CAPITOLUL I

Organizarea și competența Notariatului de stat și a Birourilor de notari publici

Art. 1 – Notariatul de Stat și Biroul notarului public prin actele a căror îndeplinire le este dată în competență, au drept scop să înlesnească persoanelor din România constatarea raporturilor lor juridice, asigurându-le ocrotirea intereselor și exercițiul deplin al drepturilor civile în cadrul legilor țării.

Art. 2 – Actele notariale prevăzute în prezentul decret-lege se îndeplinesc, după caz, de notarii de stat și de notarii publici.

Organele notariale sunt notariatele de stat județene și notariatul de stat al municipiului București, pe sistem teritorial și birourile notarilor publici, cu competență teritorială generală, dispuși în orice localitate a țării.

În cadrul Notariatelor de stat județene vor putea fi înființate, în funcție de necesitate secții de notari de stat al căror număr va fi stabilit prin ordin al Ministerului Justiției, notari care vor efectua numai dezbaterea procedurilor succesorale teritoriale.

Sediile notariatelor de stat se stabilesc prin ordin al Ministerului Justiției.

Art. 3 – Conducerea activității notariatului de stat o exercită Ministerul Justiției, iar activitatea notarilor publici va fi coordonată de Camera Națională a notarilor publici, organ ales pe o perioadă de 2 ani.

Art. 4 – Notariatele de stat îndeplinesc următoarele acte notariale:

a – autentificarea înscrisurilor necesare pentru dezbaterea procedurilor succesorale (declarații de acceptare sau de renunțare la succesiune, procuri succesorale);

b – legalizarea de copii de pe înscrisuri;

c – efectuarea și legalizarea traducerilor;

d – primirea în depozit de înscrisuri și documente;

e – eliberarea de titluri executorii în cazurile prevăzute de lege;

f – procedura succesorală notarială;

g – efectuarea lucrărilor de publicitate imobiliară, de publicitate mobiliară, eliberarea certificatelor de sarcini, opisarea înscrisurilor autentice pe care le întocmește, opisarea lucrărilor de publicitate imobiliară și mobiliară și opisarea cauzelor succesorale: eliberarea de duplicate de pe înscrisurile notariale, păstrarea și conservarea arhivei existente până la data intrării în vigoare a prezentului decret-lege.

Art. 5 – Notarii publici îndeplinesc următoarele acte notariale:

a – redactarea, la cererea părților a oricăror înscrisuri în vederea autentificării sau legalizării de semnătură;

b – autentificarea oricăror înscrisuri;

c – legalizarea semnăturilor;

d – darea de dată certă înscrisurilor ce li se prezintă în acest scop;

e – certificarea, în cazurile prevăzute de lege, a unei fapte constatate personal de notarul de stat;

f – legalizarea de copii de pe înscrisuri;

g – efectuarea și legalizarea traducerilor;

h – primirea în depozit de înscrisuri și documente; învestirea cu formulă executorie a înscrisurilor autentificate, precum și a cambiilor și biletelor la ordin;

i – întocmirea actelor de protest al cambiilor, cecurilor și a altor titluri de ordin, efectuarea lucrărilor de înregistrare și opisare a tuturor actelor proprii, eliberarea de duplicate de pe înscrisurile notariale.

Art. 6 – Notarii publici oferă consultații cu caracter strict notarial și pot asista părțile la dezbaterea procedurilor succesorale necontencioase numai în fața notarului de stat.

Art. 7 – Notarul public este obligat să îndeplinească toate actele și procedurile ce intră în sfera sa de activitate la cererea oricărei persoane, având competență generală în efectuarea acestora.

Refuzul nejustificat de a îndeplini un act notarial legal atrage după sine sancționarea disciplinară a notarului în cauză.

Art. 8 – Întocmirea actelor și procedurilor notariale intră numai în competența Notariatelor de stat și a Birourilor de notari publici așa cum sunt reglementate prin prezentul decret-lege cu excepția legalizării copiilor de pe înscrisuri care pot fi efectuate și de primării.         

Art. 9 – Actele notariale întocmite de notarii de stat și de notarii publici se pot anula numai prin hotărâre judecătorească a instanței competente potrivit dispozițiilor codului de procedură civilă.

Până la anularea prin hotărâre judecătorească a actului atacat acesta se socotește valabil îndeplinit în temeiul acțiunii în anulare introdusă de debitor.

Instanța va putea să suspende executarea silită a actului notarial. Acțiunea în anulare privind încheierea prin care s-a învestit cu formulă executorie o cambie sau un bilet la ordin este supusă prevederilor legale privitoare le cambie și biletul la ordin care reglementează opoziția la executare.

Art. 10 – În toate cazurile în care notarul refuză îndeplinirea unui act notarial, iar partea stăruie în cererea ei va da o încheiere de respingere în care va motiva răspunsul său.

În cazul în care notarul dă o încheiere de respingere partea nemulțumită se poate plânge împotriva acestei încheieri la judecătoria sau respectiv tribunalul în raza căruia își are sediul notariatul de stat sau biroul notarului public care a refuzat îndeplinirea actului în termen de 10 zile de la data când a luat cunoștință de această încheiere.

Art. 11 – Refacerea înscrisurilor notariale care au dispărut în orice chip fără a mai fi rămas vreun exemplar original, se face de judecătoria sau tribunalul în raza căruia își are sediul organul care a întocmit acele înscrisuri, dispozițiile din Codul de procedură civilă care reglementează refacerea înscrisurilor și hotărârilor dispărute fiind aplicabile în mod corespunzător.

Dispoziții tranzitorii și finale

Art. 12 – Pornirea procesului penal împotriva notarilor de stat și a notarilor publici prin sesizarea instanței se face după caz, de către procurorul județului sau de către procurorul Capitalei României cu aprobarea prealabilă a Procurorului General al României.

Art. 13 – În cazul în care notarul de stat lipsește sau este împiedicat să-și exercite atribuțiile Ministerul Justiției poate delega un judecător de la Judecătoria în a cărei rază teritorială funcționează notariatul să îndeplinească atribuțiile notariale.

Art. 14 – Guvernul va aproba printr-o hotărâre normele privind organizarea și funcționarea Notariatului de Stat și a Camerei Naționale a notarilor publici și urmărirea disciplinară a notarilor de stat și publici precum și normele de taxare a actelor și procedurilor notariale întocmite de notarii publici.”[20]

Proiectul constituia, fără îndoială, un moment de referință în împlinirea reformei în domeniul instituțiilor de profil juridic din România, însă alte priorități legislative și anumite mentalități potrivnice integrării notarilor în cadrul profesiilor liberale au întârziat adoptarea lui de către minister. Presa va consemna că:

„din motive necunoscute nu a fost adoptat, întârzierea apariției legii a adus mari prejudicii statului și cetățenilor, actului notarial i-a scăzut calitatea, ducând uneori la greșeli grave care au adus pagube atât cetățenilor, cât și bugetului.”[21]

După publicarea Decretului-lege nr. 54/1990 privind desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative[22], trei notari de stat: Doina Dunca, Ileana Tomescu și Marina Manole au încercat o aplicare originală a acestuia, prin crearea biroului „NOTAS”, având ca obiect de activitate consultații notariale și traduceri.[23]

În același timp, la Notariatul de Stat Brașov, se constituia un „grup de inițiativă” alcătuit din Nicolae Bălan, mentorul multor notari în funcție la acea dată, Ecaterina Csorik și Ion Marin, care a redactat un alt proiect de lege privind înființarea notariatului public prezentat, fără succes, ministrului justiției, Teofil Pop. Grupului i se va alătura în scurt timp și Petru Tănase, notar de stat revenit în profesie după 11 ani petrecuți în avocatură, care ulterior va deveni deputat în Parlamentul României, funcție din care avea un rol esențial în adoptarea Legii nr. 36/1995.[24] Tot din Transilvania venea o altă propunere de lege notarială întocmită de notarul de stat Ion Cheresteșiu din Carei.

Nu surprinde faptul că, în lumina celor prezentate, foștii notari publici din perioada interbelică doreau să-și aducă contribuția la renașterea Notarului Public. La 7 ianuarie 1991, fostul notar public din Aradul-Nou, Petru Jinga, scria următoarele rânduri pe adresa Notariatului de Stat al sectorului 3 București în atenția notarului-șef de la acea dată Dumitru Viorel Mănescu:

„Subsemnatul la mijlocul lunii noiembrie 1990 întâmplător am auzit la televizor o fracțiune că din partea notariatului de stat al sectorului 3 București se inițiază un demers pentru a se înființa Notariatul public în România.

(…) eu în anul 1943 am fost numit notar public pe lângă judecătoria din Aradul-Nou care ulterior s-a comasat cu judecătoria mixtă Arad.

În acea perioadă s-a înaintat ministrului de Justiție un memoriu din partea Uniunii Generale a Notarilor publici pentru înființarea Notariatului public, însoțit de un ANTEPROIECT DE LEGE pentru ORGANIZAREA CORPULUI NOTARILOR PUBLICI ce a fost redactat de către Dr. Ștefan Laday, fost președinte al Consiliului Legislativ și Dr. Ioan T. Cosma, președinte al Uniunii generale a Notarilor publici din România. Atât anteproiectul cât și memoriul au fost publicate în revista Notariatul public nr. 4-5-6 din 15 aprilie-15 iunie 1943 revistă pe care la înscrierea mea ca notar public am primit-o. […]

Lucrare care era însușită de Ministrul Justiției din acel timp care însă decedând la scurt timp astfel că nu s-a mai putut realiza planul, având în vedere timpurile care au urmat după aceea, o să vă fie de un folos măcar în parte în susținerea actualei încercări de a se înființa notariatul public, eu sunt dispus să vă trimit această revistă dacă îmi veți comunica aceasta specificând pe ce nume de persoană să o trimit.”[25]

Ulterior, în posesia notarilor sectorului 3 intra un număr din revista Notariatul Public, care oferea noi linii directive și orizonturi asupra viitoarei profesii notariale. Precum notarii publici interbelici, care au luptat până în ultima clipă pentru unificarea activității în România Mare, notarii anilor ‛90 se implicau, în perioada ce a urmat, într-un nou război consacrat afirmării profesiei notariale acum instituită la nivel național, dar nu și liberalizată.    

Inițiativele amintite precedau crearea celei dintâi organizații notariale care va coagula interesele tuturor notarilor de stat și care va avea drept unic scop înființarea notariatului public. Însă deși (re)înființarea notariatului de tip latin ajunsese deja în actualitate, s-a putut observa cu ușurință că cei 40 de ani de notariat de stat nu puteau fi încă șterși cu buretele dintr-o singură mișcare. Adaptarea structurilor notariatului la noua realitate economică, precum și nevoia de concretizare a aspirațiilor profesionale legitime ale notarilor de stat făceau indispensabilă constituirea unui organism de reprezentare. În acest sens, în 27.04.1991, la Brașov, lua ființă Asociația pentru Promovarea Instituției Notarilor Publici din România[26], organizație profesională care avea un comitet director compus din: Bălan Nicolae, președinte onorific, Marin Ion, președinte, Dunca Doina și Mărgărit Mușat, vicepreședinți, Tănase Petru, secretar, Cheresteșiu Ion, Mănescu Viorel, Tomescu Ileana, Pop Mihai, Dan Laurențiu, Vargha Ștefan și Isache Ștefan, membri. La constituirea acesteia au participat aproape 60 de notari din majoritatea județelor țării, precum și juriști din alte domenii de activitate și chiar parlamentari.[27] Locul de înființare este sugestiv, deoarece Brașovul, alături de celelalte orașe transilvănene, cunoscuse varianta liberă a notariatului, dar și rigurozitatea predecesorilor interbelici în redactarea actelor la care Notariatul de Stat se raporta adesea în alcătuirea propriilor înscrisuri. Urmărind nu doar regenerarea fostului notariat public transilvănean, ci și sensibilizarea opiniei publice și a puterii politice în privința riscurilor rezultate din activitatea notarială neconformă, în contextul unei legislații în continuă schimbare și în condițiile în care nu se alocau mijloacele umane și materiale necesare, Asociația a reușit să-i pună în valoare pe notarii de stat, oferindu-le momentul unei intervenții active. Nu în ultimul rând, a făcut posibilă obținerea pentru corpul notarial a unui statut de neimaginat sub regimul anterior și pentru care precursorii lor luptaseră aproape 40 de ani, fără a-l putea însă atinge. Încă de la început, Asociația atrăgea atenția că forma de organizare propusă nu trebuia privită ca o simplă acțiune de privatizare, în vogă în acea perioadă, ci definea, prin atribuții și scop, o instituție publică indispensabilă oricărui stat de drept și, mai ales, cu tradiție în România.

Notarul public trebuia să fie acel magistrat al procedurii grațioase, numit sau revocat de ministrul justiției, învestit de Stat să îndeplinească un oficiu public, având statutul unei funcții autonome. Birourile de notari publici puteau fi amplasate acolo unde era necesar, oriunde viața o impunea, iar această condiție putea genera concurență între notarii publici, aspect care, la rândul lui, conducea la ridicarea calității serviciului prestat și, firesc, a respectului față de beneficiarii serviciilor notariale. Beneficiar ar fi fost și Statul care avea de câștigat atât din impozitele și taxele ce urma să le încaseze de la cetățeni, cât și din impozitele pe onorariile primite de notari. Se creau locuri de muncă pentru auxiliarii biroului notarial, iar liberalizarea profesiei ducea la creșterea automată a numărului de notari pentru ca activitatea să se desfășoare în condiții normale.

Unificați, notarii de stat și-au amplificat acțiunile de reorganizare a instituției, solicitările Asociației îndreptându-se spre Guvern și Parlament și chiar spre Președinție, însă imobilismul clasei politice era de neînvins. Notarii din București, concentrați în jurul lui Dumitru Viorel Mănescu, și grupul de acțiune din Brașov, susținut în mod deosebit de Nicolae Bălan, au întocmit alte proiecte legislative care aveau drept scop armonizarea interesului profesiei (al fiecărui notar) cu interesul general al societății românești, acțiuni care nu s-au soldat însă, în perioada imediat următoare, cu mult așteptata reformă.[28] Deși orice întârziere în implementarea reformei aducea, cu fiecare zi, însemnate prejudicii atât statului, cât și intereselor și drepturilor fundamentale ale persoanelor și în situația în care noua economie de piață reclama necesitatea notariatului public, în anul 1991, Direcția instanțelor civile și notariatelor tergiversa încă identificarea celei mai bune formule pentru reglementarea viitoarei activități notariale. În urma consultărilor cu mai mulți specialiști în drept, luând în considerare și proiectele de legi întocmite la Brașov și București, s-au cristalizat trei posibile căi de acțiune[29], fiecare atrăgând deopotrivă critici sau laude din partea notarilor de stat:

1. organizarea și funcționarea notariatelor ca unități independente pe sistemul notarilor publici existent în statele apusene;
2. organizarea notariatelor potrivit sistemului existent, ca notariate de stat independente de instanțele judecătorești sau ca secții ale instanțelor judecătorești;
3. organizarea notariatelor într-un sistem mixt, adică în birouri de notari publici și birouri de notariate de stat distincte sau subordonate instanțelor judecătorești.

În legătură cu organizarea activității notariale, potrivit sistemului notarilor publici, se propunea ca recrutarea și numirea viitorilor notari publici să se facă tot de Ministerul Justiției dintre absolvenții facultăților de drept. Notarul public urma să fie o persoană oficială publică cu misiunea de a îndeplini anumite acte în raporturile juridice civile, care își desfășura activitatea într-o circumscripție teritorială stabilită de minister, într-un birou notarial, singur sau asociat. Stagiarii substituți de notar, care urmau să funcționeze în cadrul birourilor notariale, după efectuarea unui stagiu de doi ani și trecerea unui examen de definitivat, puteau fi numiți notari publici. Ministerul Justiției urmărea perfecționarea profesională a cadrelor de notari și deținea controlul administrativ al activității lor, alături de conducerea baroului sau a camerei notarilor publici, după caz.

Plata lucrărilor notariale se făcea pe baza unui tarif (barem) aprobat de Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor și se încasa de către notarii instrumentatori de la părțile care solicitau actul. Acestea erau obligate să achite și taxele de timbru cuvenite Statului pentru serviciile prestate de notari. Din încasările realizate, notarii publici suportau toate cheltuielile legate de întreținerea și funcționarea biroului (chirie, mobilier, rechizite), inclusiv plata salariilor personalului din subordine (substituții de notari, secretari, dactilografe).

Susținătorii acestui sistem aminteau că, într-un asemenea caz, Ministerul Justiției era degrevat de obligația de a asigura din bugetul statului salariile și cheltuielile suplimentare necesare pentru întreținerea localurilor, dotarea și buna funcționare a serviciilor notariale. În plus, se creau locuri de muncă și servicii a căror plată nu greva bugetul de stat, iar publicul putea obține, operativ și în mod civilizat, serviciile solicitate, pe lângă faptul că se crea o mai mare emulație în rândul notarilor pentru creșterea calității lucrărilor. Criticii indicau ca aspecte negative, posibil generate de acest sistem, că nu se putea asigura calitatea lucrărilor sau că nu ar putea fi atins un nivel înalt de obiectivitate a notarului instrumentator în cazul în care una dintre părți dispunea de posibilități materiale mai mari, ceea ce putea duce la întocmirea unor acte dezavantajoase pentru cealaltă parte ori a unor acte întocmite în frauda legii. O altă deficiență, în concepția lor, o puteau reprezenta activitățile care țineau de autoritatea de stat, dar aflate în competența notariatelor de stat, și despre care considerau că nu puteau fi realizate de notarii publici: eliberarea de titluri executorii, îndeplinirea procedurilor succesorale nelitigioase sau lucrările de publicitate imobiliară și mobiliară. Propunerea era ca acestea să fie preluate de instanțele judecătorești și îndeplinite de judecători în cadrul unor proceduri grațioase.

În privința sistemului notariatelor de stat se aprecia că, deși a dat bune rezultate în legătură cu satisfacerea serviciilor solicitate de public, observându-se o obiectivitate reală a notarului față de părți, la care se raporta independent, exista o anumită imobilitate în modul de funcționare, o operativitate mai scăzută, precum și un mod confuz de lucru cu publicul. Aceste inconveniente ar fi fost și mai mari dacă serviciile notariale rămâneau plasate pe lângă instanțele judecătorești.

În cel de-al treilea scenariu, prin sistemul de organizare notarială mixtă se putea ajunge, din punctul de vedere al inițiatorilor, la realizarea unei activități notariale mult îmbunătățite, prin cumularea avantajelor ambelor sisteme, fapt posibil numai în situația în care s-ar fi dat în competența notarilor publici doar anumite categorii de acte (redactări, autentificări, legalizări de semnătură și de copii de pe înscrisuri), iar restul operațiunilor ar fi fost păstrate de notariatul de stat (îndeplinirea procedurii succesorale necontencioase, eliberarea titlurilor executorii, protestelor și primirilor în depozit).

Câștigătoare s-a dovedit a fi această ultimă variantă (cel puțin pentru perioada imediat următoare), astfel, specialiștii din minister întocmeau în același an (1991) proiectul legii cu privire la activitatea notarială, care lua în calcul soluția considerată a fi cel mai ușor de implementat: înființarea și funcționarea unor birouri de notari publici alături de birourile notariatelor de stat. La redactarea proiectului, după cum apare într-o circulară a Ministerului Justiției, au participat și notari de stat precum Dumitru Viorel Mănescu – București, Ion Cheresteșiu – Carei și Ion Marin – Brașov.[30]

Conform proiectului, activitatea notarială avea ca obiect întocmirea actelor notariale și urmărea să înlesnească constatarea raporturilor juridice și comerciale nelitigioase dintre persoanele fizice și juridice, asigurându-le ocrotirea intereselor și exercițiul drepturilor lor în conformitate cu legea. Organele care îndeplineau actele notariale erau birourile notariatelor de stat de pe lângă judecătorii și tribunale județene și birourile de notari publici care urmau să funcționeze în circumscripția teritorială a fiecărei judecătorii, în condițiile stabilite de Ministerul Justiției.

Atribuțiile notariale erau îndeplinite de judecătorii care funcționau în judecătoriile și tribunalele județene, repartizați ca notari de stat de președintele tribunalului județean, pe o perioadă de cel puțin un an, timp în care nu puteau intra în compunerea instanțelor de judecată. Birourile notariatelor de stat erau conduse de judecătorul cu atribuții de notar de stat, cel mai vechi în funcție, numit de ministrul justiției la propunerea președintelui tribunalului.

Notarii publici, substituții de notari și candidații de notari erau incluși în corpul notarilor publici care se organiza în Camere interjudețene și în Uniunea Națională a Camerelor Notarilor Publici. Notarul public își îndeplinea atribuțiile în cadrul unui birou de notar public independent sau asociat cu alți notari publici. Domiciliul notarului era stabilit în localitatea în care funcționa biroul său, localitate pe care nu o putea părăsi pentru o perioadă mai mare de cinci zile sau pentru efectuarea concediului de odihnă, în afara unor cauze obiective și în lipsa unui alt notar public în aceeași localitate sau a unui substitut, decât cu aprobarea camerei interjudețene. Notarul public se numea de către ministrul justiției la propunerea Uniunii Naționale a Camerelor Notarilor Publici și cu avizul Camerei Interjudețene sau a Municipiului București a notarilor publici dacă îndeplinea condițiile: era cetățean român cu domiciliul în țară, avea folosința și exercițiul tuturor drepturilor civile, se bucura de o reputație neștirbită, avea studii juridice superioare și o vechime de cel puțin doi ani ca substitut de notar, judecător sau avocat definitiv. La numire, notarul era obligat să depună: o cauțiune care urma să fie prevăzută în Regulamentul de aplicare a legii și un jurământ – la sediul Uniunii Naționale a Camerelor Notarilor Publici, în fața reprezentantului ministrului justiției și a președintelui Uniunii. În exercitarea atribuțiilor ce-i reveneau în îndeplinirea actelor notariale era angajată, în condițiile legii, răspunderea civilă a notarului public pentru prejudiciile cauzate persoanelor fizice și juridice. Substitutul de notar public era obligat să îndeplinească aceleași condiții, un stagiu de cel puțin doi ani în activitatea notarială în calitate de candidat de notar public, să fi absolvit examenul de definitivat și să lucreze ca angajat al unui birou notarial. Candidatul de notar public putea fi cel care îndeplinea condițiile de numire, fiind angajat într-un birou notarial și după efectuarea unei perioade de probă de cinci luni, în vederea continuării activității sale în biroul notarului.

La sediul fiecărei Curți de Apel urma să funcționeze câte o Cameră Interjudețeană a notarilor publici din care făceau parte toți notarii publici, substituții și candidații de notari care funcționau pe raza teritorială a Curții de Apel. Camera era condusă de un Colegiu director, ales de Adunarea generală a membrilor Camerei pe o perioadă de cinci ani, dintre notarii publici și substituții de notar.

Uniunea Națională a Camerelor Notarilor Publici era forul central al corpului notarilor publici și avea sediul la Ministerul Justiției. Membrii Consiliului de conducere al Uniunii erau aleși de Adunarea generală a corpului de notari publici, dintre notari publici titulari. În perioada exercitării mandatului, președintele și vicepreședinții Consiliului nu puteau să-și exercite atribuțiile de notari publici. Adunarea generală se întrunea prin reprezentanții corpului de notari publici – câte doi din fiecare Cameră Interjudețeană cu maximum 20 de membri și trei din Camerele cu peste 20 de membri. Prin excepție, Camera Interjudețeană de pe lângă Curtea de Apel București era reprezentată de cinci membri. În cadrul Uniunii Naționale se prevedea funcționarea unei Case de Ocrotiri Sociale și de Pensii al cărei fond urma să se constituie din cotizațiile depuse de Camerele Interjudețene.

Un alt aspect important al acestei propuneri era și cel care obliga ca într-un termen limitat de unu sau doi ani notariatele de stat să-și înceteze activitatea, iar competențele să fie preluate de notarii publici.

Ministerul începea consultările cu Notariatele de Stat și membrii Asociației în vederea amendării proiectului, care urma să fie transmis, după ce era asumat de Guvern, spre dezbatere Comisiilor speciale din Parlament. În luna mai 1992, Erik Harremoes, director adjunct al Afacerilor Juridice din Consiliul Europei, felicita, în numele organizației pe care o reprezenta, Ministerul Justiției pentru decizia de a restaura notariatul liber, un pas important în democratizarea României. În baza experienței în domeniul notarial a unor state ca Franța sau Austria, aducea și unele amendamente referitoare la puterea executorie a actelor emise de notarul public (atribut care nu era prevăzut în proiectul de lege pentru actul notarial românesc), un element esențial în relațiile juridice stabilite între statele occidentale, dar și asupra viitoarelor competențe încredințate notarilor publici. Forța executorie și efectele speciale, printre care erau amintite: autenticitatea, forța probantă, posibilitatea înscrierii în registrele publice, în special la Cartea Funciară și la Oficiul Registrului Comerțului, erau caracteristicile actului notarial pe care investitorii străini le căutau pentru a li se garanta investițiile în România. Înaltul demnitar atrăgea atenția că independența notarului public este cea mai bună garanție pentru imparțialitatea de care trebuie să dea dovadă în activitatea sa, o caracteristică esențială pentru prevenirea generală a litigiilor în viața contractuală și domeniul juridic privat. Autonomia față de Stat și păstrarea secretului profesional erau elementele esențiale pentru un notar liber.[31]

În același an, emisari ai Uniunii Internaționale a Notariatului Latin (UINL)[32] veneau în România pentru a oferi consultanță notarilor români în demersurile lor[33]. Pe plan extern, mai multe state ex-comuniste se întorceau treptat la notariatul desființat de fosta putere politică: Polonia, Ungaria, Croația și Cehia erau țări care aplicaseră deja recomandarea Consiliului Europei de a (re)înființa notariatul public. De altfel, prin angajamentele asumate în procedurile prealabile admiterii ca membru cu drepturi depline în Consiliul Europei și asocierea la Comunitatea Europeană, România se obligase să îndeplinească această reformă.

Nemulțumită însă de soluțiile ministerului, în aceeași perioadă Asociația formula propriul proiect de lege, intitulat Legea Notarilor Publici, care prelua și dezvolta anumite dispoziții din inițiativa ministerială (constituirea Camerelor Interjudețene și a Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, accesul în profesie etc.), dar și din proiectul lui Laday din 1938. În formularea textului redactorii se raportau și la experiențele din domeniu ale unor țări europene cu tradiție notarială (Franța, Italia etc.), dar și la cele ale unor țări aliate în tranziție (Polonia, Ungaria etc.). Asociația dorea desființarea definitivă a notariatului de stat la un an de la promulgarea legii, trecerea tuturor competențelor în atribuția notarilor publici – mai puțin cele de publicitate imobiliară, existența substituților și candidaților de notari publici. Proiectul reglementa în detaliu statutul notarului public și al celorlalte categorii de personal notarial, organizarea biroului notarial, a Camerelor Interjudețene și a Uniunii Naționale a Notarilor Publici, activitățile și procedurile notariale, precum și controlul judecătoresc asupra actelor notariale.

Cu participarea morală și sprijinul profesional ale majorității notarilor de stat, susținători ai reformei instituționale, dar și ale Direcției judiciare și a notariatelor din cadrul Ministerului Justiției, cele două proiecte[34] erau finalizate în timp record, la sfârșitul anului 1992, fiind depuse la începutul anului următor[35] spre dezbatere și avizare în fond de către Comisia juridică, de disciplină și imunități. Proiectele ajungeau în Parlamentul României sub forma: Legea Notarilor Publici,propunerea legislativă însușită și promovată de ungrup de deputați din mai multe grupuri politice[36] și, respectiv, proiectul de lege intitulat Legea cu privire la activitatea notarială, reprezentând inițiativa Guvernului României.După cum reiese și din expunerile de motive redate mai jos, inițiatorii proiectelor invocau aceleași neajunsuri ale sistemului notariatului de stat, dar și beneficiile pe care le putea aduce instituirea notarului public, un pas decisiv pe calea reformei instituționale din România, în consonanță cu realitățile epocii:

„Expunere de motive Legea Notarilor Publici

Necesitatea diversificării și modernizării serviciilor notariale oferite populației impune modificarea structurală a actualului sistem al notariatelor de stat de inspirație sovietică care nu mai este în măsură să asigure un cadru civilizat cerințelor unei societăți democratice în tranziție spre economia de piață.

Supraaglomerarea notariatelor de stat reprezintă și o consecință a multiplicării atribuțiilor ce revin prin lege notariatelor în domeniul constatării prin acte notariale a raporturilor civile și comerciale nelitigioase între persoanele fizice și juridice, ca mijloc de realizare a drepturilor și libertăților solicitanților.

În majoritatea statelor democratice îndeplinirea acestor acte de jurisdicție grațioasă revine instituției notarilor publici, prevăzute cu autoritate ce se exercită în interes public și privat.

În scopul creării cadrului juridic adecvat desfășurării activității notariale în noile condiții economice și social politice ale României, am alcătuit proiectul de lege alăturat care tinde la definirea unui nou statut al notarului, abilitat să îndeplinească în mod liber o funcțiune publică, urmând astfel ca notarii publici să fie independenți și să se supună numai legii.

La elaborarea proiectului s-au avut în vedere și experiențele legislative ale altor țări europene cu tradiție în domeniu, dar și cele ale unor țări aliate în tranziție – reglementează în detaliu statutul notarului public și al celorlalte categorii de personal notarial, organizarea Camerelor interjudețene și a Uniunii naționale ale notarilor publici, activitățile și procedurile notariale, precum și controlul administrativ judecătoresc asupra actelor notariale.

Dispozițiile tranzitorii reglementează coexistența, pe o perioadă de un an, a actualului sistem etatizat cu cel propus, urmând ca la finele acestei perioade, întreaga activitate notarială să fie preluată în exclusivitate de notarii publici.”[37]

„Expunere de motive Lege cu privire la Activitatea Notarială

Dezvoltarea proprietății private și instaurarea economiei de piață au intensificat raporturile juridice a căror constatare este cerută prin acte notariale de către persoanele fizice și persoanele juridice în exercitarea drepturilor lor.

Activitatea notarială este desfășurată în prezent de notariatele de stat, înființate în anul 1950 prin Decretul nr. 79/31.03.1950 și reorganizate prin Decretul nr. 377/14.10.1960. În fiecare circumscripție teritorială a unei judecătorii funcționează câte un notariat de stat, în total 99 unități în toată țara.

În prezent, față de amploarea deosebită pe care a luat-o activitatea notarială, volumul mare al actelor fiind în continuă creștere (în anul 1990 s-a ridicat la peste 5 milioane, în anul 1991 la peste 6,4 milioane, iar în anul 1992 depășește 7 milioane), unitățile notariale fac cu mare greutate față solicitărilor în vederea întocmirii acestor acte. Părțile interesate sunt nevoite să aștepte timp îndelungat eliberarea actelor, întrucât pe lângă volumul tot mai mare de lucrări, notariatele de stat au și un personal insuficient la care se adaugă dificultățile rezultate din concentrarea activității notariale într-o singură unitate pe raza teritorială a fiecărei judecătorii, ceea ce împiedică atât realizarea unei operativități sporite cât și a calității lucrărilor.

Numărul tot mai mare de acte juridice care se încheie nu mai pot fi satisfăcute în actualele condiții de organizare a notariatelor de stat, iar pe de altă parte reînființarea alături de notariatul de stat a instituției notarilor publici care a mai funcționat în Transilvania și Bucovina este în măsură să răspundă nevoilor pe care viața juridică le reclamă. Aceasta deoarece și notarii publici sunt tot juriști specializați care fără a fi retribuiți de la buget îndeplinesc un oficiu public cu taxe minime suportabile pentru majoritatea populației. Este de altfel de remarcat că instituția notarilor publici este cunoscută de secole în activitatea juridică a multor țări dezvoltate (Italia, Franța, Germania, Anglia etc.) fiind recomandată a se reînființa și de Consiliul Europei.

De menționat că veniturile la buget din taxele notariale s-au ridicat în 1991 la 2,5 miliarde lei, iar în anul 1992 la peste 5 miliarde lei, la care se vor adăuga și impozitele percepute din onorariile ce se vor încasa de notarii publici pe lângă reducerea cheltuielilor statului care nu va mai suporta cheltuielile necesitate de funcționarea acestor birouri.

De aceea, proiectul legii dă posibilitatea creării unor birouri de notari publici cu o competență identică celor ale notariatului de stat – în circumscripția notarială a fiecărei judecătorii. În acest fel se vor putea satisface în cele mai bune condiții de legalitate și celeritate serviciile notariale solicitate de persoane fizice și persoane juridice și se va asigura un mod civilizat de lucru.

Proiectul a avut în vedere, totodată, unificarea procedurilor notariale, actualizarea și sistematizarea modului lor de reglementare, care până în prezent erau cuprinse în diverse acte normative, care nu erau toate la nivel de lege. Totodată, se abrogă întreaga procedură de urmărire a unor datorii pe cale notarială prevăzută de Decretul nr. 387/1952, întrucât neavând caracter contencios încalcă principiile referitoare la respectarea drepturilor și obligațiilor civile, iar cât privește învestirea cu formula executorie a actelor autentice, a cambiilor și a biletelor la ordin este și în competența judecătoriilor potrivit dispozițiilor în vigoare din Codul de procedură civilă (art. 374, 376 la care face trimitere și legea cambiilor și biletelor la ordin).” [38]

Cuprinse în lista priorităților înaintate Parlamentului de către Executiv, proiectele obțineau în același an avizele sau propunerile unor comisii interesate (de exemplu, Comisia pentru administrație publică, amenajarea teritoriului și echilibru ecologic a avizat favorabil proiectul de lege, iar Compartimentul tehnic-legislativ a depus o Notă conținând unele propuneri de amendare a textelor supuse examinării).

La 29 septembrie 1993, Comisia juridică, de disciplină și imunități redacta Raportul nr. 242/261/XV/11, în care se preciza că au fost examinate ambele inițiative, împreună cu autorii acestora, întocmind pe marginea proiectului de lege, dar și cu luarea în considerare a textului legislativ, numeroase amendamente care, în esență, respectau principiile fundamentale avute în vedere de către toți inițiatorii, și anume:

• crearea birourilor de notari publici în vederea alinierii activității notariale la standarde europene, pentru satisfacerea în condiții mai bune a cerințelor cetățenilor; condițiile de organizare a notariatelor de stat, de inspirație sovietică, s-au dovedit a fi necorespunzătoare (în timp ce proiectul de lege prevedea adoptarea acestui sistem printr-o altă lege ce urma a fi elaborată peste doi ani, Comisia propunea generalizarea acestui sistem prin efectul legii, în termen de șase luni de la intrarea ei în vigoare);        
• unificarea și actualizarea procedurilor notariale, cuprinse în diverse acte normative, care nu erau toate la nivel de lege;
• crearea unui nou cadru juridic adecvat desfășurării activității notariale, în noile condiții economice și social politice ale României, pe baza experienței legislative proprii și a celei aparținând unor țări europene cu tradiție în domeniu;
• organizarea Camerelor și a Uniunii Naționale a Notarilor Publici și modalitățile de control judecătoresc și administrativ asupra instituțiilor notariale;
• stabilirea modalității de tranziție de la sistemul în curs, etatizat, la cel propus.

În raport se propunea un mare număr de amendamente care conturau un text legislativ cu diferențe notabile, însă cu un caracter central unitar, atribut care reieșea chiar din titlul proiectului care devenea, în urma asocierii vechilor denumiri: Legea notarilor publici și a activității notariale.

O mare reușită era aducerea Ministerului Justiției la același numitor cu Asociația, proiectul având și girul lui Petre Ninosu, ministrul justiției din acea perioadă. Pe acest fond și cu sprijinul unui alt adept al notariatului de tip latin, prof. univ. dr. Ion Predescu[39], președintele Comisiei juridice a Senatului, demarau lucrările de unificare a celor două proiecte, cu modificările aduse de Comisia parlamentară. Erau implicați, pe lângă Comitetul director al Asociației: Ion Marin și Petru Tănase, și notari din țară precum: Istvan Varga, Miercurea Ciuc; Simion Ichim, Sibiu; Emilia Ciascai, Deva; Mărgărit Mușat, Câmpina; Stela Bădărău, Iași; Ion Cheresteșiu, Carei; Gelu Filip, Bacău; și din București: Rodica Coliban, Doina Dunca, Doina Rotaru, Marina Manole și Dumitru Viorel Mănescu (acesta din urmă participând și la activitatea de redactare). Febra notariatului liber ajungea și în notariatele din județele Alba, Ialomița, Mureș, Arad, care, treptat, se vor alătura demersului. Florian Badea, Eugen Marincaș, Ioan Vior, consilieri în Ministerul Justiției la acea vreme, dar și directorii Lucian Popescu și Mircea Ionescu susțineau în continuare eforturile viitorilor notari publici.[40] 

Deși membrii Asociației, cu sprijinul substanțial al lui Mircea Ionescu, reușeau să materializeze în forma finală proiectul Legii notarilor publici și a activității notariale, acesta a fost sărit de la adoptare în următoarea perioadă,în favoarea altor legi urgente (pe ordinea de zi, de la numărul de ordine 11 ajungea, la un moment dat, la locul 22).[41]

Într-un memoriu adresat președintelui Camerei Deputaților la sfârșitul anului 1993, în care era prezentat efortul continuu întreprins de Asociație în ultimii ani pentru promovarea notariatului liber, se făcea mențiunea că în Adunarea generală a membrilor planificată pentru data de 22 ianuarie 1994 se va urmări și adoptarea unei decizii cu privire la căile legale de urmat în scopul determinării Parlamentului României să adopte proiectul. Astfel, membrii hotărau într-o primă etapă, pentru a forța reforma notariatului românesc, să solicite sprijinul Uniunii Internaționale a Notariatului Latin și al celorlalte notariate europene.[42] Această decizie s-a concretizat și, concomitent cu acțiunile pentru adoptarea Legii notarilor publici și a activității notariale, s-au făcut demersurile necesare pentru aderarea la Uniunea Internațională a Notariatului Latin (UINL).

Încă aflate aceste proiecte pe ordinea de zi a Camerei Deputaților din cauza poziției ezitante a clasei politice, situația consacra României statutul de ultima țară din blocul sovietic în care instituția notariatului funcționa în baza unei legi comuniste, fiind depășită în acest sens și de Albania, care primea în acel an o nouă lege notarială. După cum avea să mărturisească peste câțiva ani Gavril Iosif Chiuzbaian[43], în momentul în care prelua frâiele Ministerului Justiției, proiectul legii „era bine încuiat în sertarele celor două Camere, fără șanse reale de a fi luat în dezbatere”. [44]

În acest context, cu ajutorul intermedierii noului ministru al justiției, un susținător declarat al proiectului, notarii italieni Giancarlo Laurini, președintele Uniunii Notariatului Italian, și Vittorio di Cagno, președintele Comisiei pentru cooperare internațională din cadrul Uniunii Internaționale a Notariatului Latin, s-au întâlnit cu conducerea legislativului român în primăvara anului 1994 și au solicitat urgentarea includerii pe ordinea de zi parlamentară, ca prioritate, a legii notarilor publici. La întâlnire participa și Petru Tănase în calitate de deputat. Săptămânalul editat de Camera Deputaților și Senatul României, Parlamentul (1 februarie 1994), aducea în atenția cititorilor cele două proiecte de lege, iar la 3 mai, Camera Deputaților adopta proiectul Legii notarilor publici și a activității notariale, care după ce primea o serie de modificări, în urma amendamentelor propuse de Comisia juridică a Senatului (în total l04, majoritatea de natură redacțională), era votat la 27 decembrie 1994 și de acest for.

Dar lungul drum spre liberalizare nu se încheiase. În vederea adoptării finale a proiectului urma să se instituie o Comisie de mediere, alcătuită din membrii ambelor Camere, iar raportul acesteia trebuia supus adoptării atât a Camerei Deputaților, cât și a Senatului. Sfârșitul anului aducea însă și vacanța parlamentară, legislativul urmând să-și reia lucrările în luna februarie 1995. În acest context, viitorii notari publici mai aveau de așteptat, deoarece se întrevedea clar că proiectul nu putea fi definitiv adoptat și promulgat mai devreme de luna martie 1995.

După adoptarea proiectului de către Camera Deputaților și înainte de fi trecut de Senat, în speranța că totuși promulgarea va avea loc în același an, eforturile tuturor s-au îndreptat spre îndeplinirea cerințelor legii care asigura o integrare cât mai rapidă a notarilor publici în realitățile juridice românești. În cursul lunii iulie 1994, la Brașov, membrii Corpului inspectorilor generali notariali, alături de reprezentanții Asociației, redactau deja proiectul de Regulament de punere în aplicare a legii, care urma să fie adoptat în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a normativului. Cu aceeași ocazie se verifica și conținutul Statutului pe care urma să-l primească Uniunea Națională a Notarilor Publici din România cu ocazia primului Congres. Comisia avea să-și continue lucrările și în primul trimestru al anului 1995 pentru finalizarea acestor proiecte, dar și a viitoarelor onorarii pe care notarii publici urmau să le perceapă.

Chiar dacă nu a fost luna martie, într-un final, în luna mai a anului 1995, după ce intra și în atenția Curții Constituționale, a fost promulgată o lege organică, Legea notarilor publici și a activității notariale.

Prin adoptarea Legii nr. 36/1995 care a readus, începând cu 17 noiembrie 1995, instituția notarului public în România, s-a oferit posibilitatea instituirii pe întreg cuprinsul țării a unei noi instituții compatibile cu oricare din cele moderne, care răspundea condițiilor statului de drept.

Ce a însemnat, de fapt, desființarea notariatului de stat și reînființarea notariatului latin pentru stat?

În primul rând, statul a fost degrevat de eforturile materiale și de personal în legătură cu prestarea serviciilor notariale și de răspunderea pentru activitatea notarială. Taxele de timbru pentru activitatea notarială și taxele de timbru judiciar reprezentau un aport substanțial al notarilor publici la bugetul de stat, fiind cuprins distinct în bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției. Astfel, dacă în 1996 taxele de timbru pentru activitatea notarială totalizau aproape 85 de miliarde de lei, în 1997 aproape se dublau la peste 138 de miliarde de lei, iar în 1998, numai pe primele trei trimestre, depășea 244 de miliarde de lei. Încasările și taxele de timbru judiciar au fost în continuă creștere: de la peste 4 miliarde de lei în 1996 s-au triplat în anul 1997 la aproape 12 miliarde de lei (creștere 200%), iar pe primele trimestre ale anului 1998 atingeau suma de aproape 16 miliarde de lei.[45]

Ce a însemnat desființarea notariatului de stat pentru cetățean și pentru întreprinzători?

Numărul birourilor a crescut într-un mod dinamic. Dacă în 1995 existau 484 de notari, prin Ordinul ministrului justiției nr. 250/1996 numărul de notari publici era stabilit la 1.062, ceea ce, practic, înseamnă o dublare a numărului de notari publici într-un interval de trei luni. La data de 31 decembrie 1996, ca urmare a numirilor în funcție, pe baza rezultatelor concursului organizat la 17 mai 1996, precum și pe baza prevederilor art. 105 din Legea nr. 36/1995, funcționau un număr de 712 notari publici, dintre care 183 ca urmare a promovării concursului, și erau vacante un număr de 350 de posturi. În vederea asigurării continuității în profesie, la sfârșitul anului 1996, figurau înregistrați 68 de notari stagiari, iar în cadrul birourilor notarilor publici, al Camerelor și Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici funcționau 2.040 de salariați.

În anul 1996, se înregistrau 4.250.977 de acte și servicii notariale, iar în anul următor, 1997, se constata o creștere importantă de 25% (5.164.814 acte înregistrate). Cele mai importante servicii priveau actele autentice, de dispoziție imobiliară (înstrăinări, ipoteci) și de constituiri sau modificări de societăți comerciale, precum și procedurile succesorale reprezentând aproape 50% din totalul actelor notariale.[46]

Dacă notarul public a devenit un garant al părților, notariatul public, ca instituție, reprezintă un partener al statului într-o dublă accepțiune, pe de o parte, deoarece conferă stabilitate circuitului civil general și susține consolidarea ordinii de drept, iar pe de altă parte deoarece participă direct, având un rol greu de ignorat în constituirea surselor de venit la bugetul statului, prin prestarea de servicii în procesul de percepere și încasare a taxelor datorate acestuia. Renăscut, după ce a parcurs o perioadă numită de fostul notar de stat Octavian Căpățână plastic, dar realist, epoca necrozei drepturilor,  notariatul public a impus în ultimii 25 de ani principiul pentru care s-a înființat:

„Activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, ca și exercițiul drepturilor și protecția intereselor, conform legii.”[47]

---

[1] Legea nr. 36/1995 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 92 (16 mai 1995). În anul 2013, legea a fost republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of., nr. 409 (10 iunie 2011), dându-se textelor o nouă numerotare.

[2] Articolul de lege XXXV privind notarii publici regești a intrat în vigoare la nivelul Ungariei și implicit în Transilvania la 1 august 1875. Ulterior, legea a fost modificată și completată prin Legea nr. LI/1880, Legea nr. VII/1886 și Legea nr. XVI/1894. După Unire a fost în vigoare în România și a reglementat activitatea notarilor publici transilvăneni până la desființare (1952). Dispozițiile Articolului de lege XXXV din 1874 și VII din 1886, cu modificările ulterioare, care privesc autentificarea și legalizarea actelor și eliberarea de duplicate și copii au fost abrogate prin Decretul-lege nr. 358 din 3 iulie 1944 pentru autentificarea și legalizarea înscrisurilor, pentru învestirea cu dată certă și legalizarea copiilor de pe înscrisuri. Prin decizia ministrului justiției nr. 4512 din 30 decembrie 1951, începând cu data de 1 ianuarie 1952, la nivel național, încetau atribuțiile notariale ale instanțelor judecătorești, activitatea notarilor publici, precum și drepturile avocaților de a mai redacta înscrisuri, care urmau a fi exercitate numai de birourile notariale de stat în raioanele în care au fost înființate.

[3] Dinu Șerban, „17 noiembrie: ultima șansă dată notariatelor în noua încercare de «schimbare la față»” în Jurnalul Național, III, nr. 684 (26/27 august 1995), p. 17.

[4] Lucrările de publicitate s-au predat în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii, după care competența în această materie a aparținut judecătoriilor.

[5] Petru Tănase (Tănasie) (1937 – 2015), căruia notarii publici îi poartă o binemeritată prețuire și o neștearsă amintire, a absolvit Facultatea de Drept din Cluj-Napoca. Ulterior a devenit notar de stat, avocat şi decan al Baroului de Avocaţi al judeţului Braşov. A fost ales deputat în circumscripția electorală nr. 8 Braşov. În legislatura 1992 – 1996 a fost preşedinte al Comisiei juridice de disciplină şi imunităţi (până în decembrie 1993), ulterior, membru al acesteia; preşedintele Comisiei de validare; preşedintele Comisiei speciale pentru avizarea propunerii legislative privind minorităţile naţionale şi comunităţile autonome; membru al Grupului parlamentar de prietenie cu Japonia. În calitatea de deputat a avut o contribuție esențială la promovarea proiectului de lege a notarilor publici şi a activităţii notariale în Parlament.

[6] M. Of., nr. 122 (22 iulie 1996).

[7] „A sosit timpul să ne integrăm în structurile mondiale”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 3 (1997), p. 5.

[8] La lucrările Adunării generale ordinare a Uniunii Internaționale a Notariatului Latin din 30 – 31 mai 1997 România era reprezentată de Dumitru Viorel Mănescu – președinte executiv, Marina Manole și Mărgărit Mușat – vicepreședinți.

[9] „Admiterea Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România în familia Notariatului Latin”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 3 (1997), p. 3.

[10] După 1990, Ministerul Justiției a mărit la 448 numărul notarilor de stat, dar nu a putut interveni decât în anul 1994 și în ceea ce privește unitățile notariale, din cauza sistemului de organizare a ministerului. Prin Hotărârea nr. 450 din 29 iulie 1994 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției publicată în M. Of., nr. 220 (17 august 1994), se stabilea un număr de 41 de notariate de stat județene, respectiv 139 de notariate de stat locale. Erau reînființate vechi notariate raionale dispărute în anul 1960 precum Zimnicea sau Fetești.

[11] La nivel național erau înregistrate, în anul 1990, peste 5 milioane de acte notariale, în 1991, peste 6,4 milioane de acte notariale, iar în 1992 se depășea cifra de 7 milioane de acte notariale.

[12] În ceea ce privește volumul de activitate pe anul 1993, Notariatul de Stat al sectorului 5 București se afla pe locul 3 într-un top al notariatelor din capitală.

[13] Șerban Dinu, op. cit, p. 17.

[14] Hotărârea nr. 1.295 din 13 decembrie 1990 privind taxele de timbru pentru acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și asupra actelor de notariat și a serviciilor prestate de acestea, în M. Of., nr. 148 (20 decembrie 1990).

[15] Notariatul de Stat nu putea percepe taxe prin timbre fiscale decât până la valoarea de l00 de lei.

[16] În anul 1993, taxa pentru autentificarea unui testament era de 1250 de lei, taxa pentru autentificarea procurilor de 450 de lei, a declarațiilor de 330 de lei, pentru legalizarea unei copii de pe un act se percepeau 30 de lei, iar pentru eliberarea certificatelor de sarcini, 140 de lei. Transcrierea titlurilor de proprietate acordate în baza Legii nr. 4/1973, a Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992 era în cuantum de 910 de lei, iar pentru titlurile de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991 se solicitau 560 de lei.

[17] Notariatul de stat al sectorului 1 își desfășura activitatea în sediul Administrației financiare a sectorului 1, proprietate a acesteia.

[18] Georgescu Diana, „Cum sunt tocați nervii și timpul nostru la notariat!”, în Cotidianul (21 octombrie 1994).

[19] Dumitru Viorel Mănescu, „De ce nu birouri de notari publici?”, în Tribuna economică, nr. 21 (25 mai 1990), p. 6.

[20] Arhiva personală notar public Dumitru Viorel Mănescu, notar public, președinte UNNPR (în continuare Arhiva personală…).

[21] Șerban Dinu, op. cit., p. 17.

[22] M. Of., nr. 20 (6 februarie 1990).

[23] „Profiluri”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 3 (1999), p. 29.

[24] Marin Ion, „Din «istoria» Legii notarilor publici și a activității notariale”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 3 (1999), p. 11.

[25] Arhiva personală…

[26] Se constituia în urma Adunării generale din 26 – 28 aprilie 1991, fiind înregistrată la Judecătoria Brașov cu încheierea nr. 41/1991.

[27] Marin Ion, op. cit., p. 11.

[28] Ibidem.

[29] Arhiva personală…

[30] Arhiva personală …

[31] Ibidem.

[32] Uniunea Internațională a Notariatului Latin (UINL) este o organizație neguvernamentală care reunește țările cu un sistem notarial de tip latin, având ca punct de plecare dreptul romano-germanic.

[33] „Admiterea Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România în familia Notariatului Latin”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 3 (1997), p. 5.

[34] Textele proiectelor se regăsesc în Parlamentul, III, nr. 5 (90) (1 februarie 1994), p. 5 – 12.

[35] Cu adresa nr. 44 din 1 martie 1993, președintele Camerei Deputaților a înaintat Comisiei juridice, de disciplină și imunități, spre dezbatere și avizare în fond, proiectul de lege cu privire la activitatea notarială, inițiat de Guvern, după ce, anterior, cu adresa nr. 27 din 8 februarie 1993, aceleiași comisii i-a fost înaintată propunerea legislativă referitoare la notarii publici, aparținând Asociației.

[36] Grupul parlamentar FDSN – Petru Tănase și Emil Stoica; Grupul parlamentar PUNR – Horia Pop; Grupul parlamentar PRM – Mircea Mușat; Grupul parlamentar PNȚCD – Sorin Victor Lepșa; Grupul parlamentar FSN – Vasile Bran.

[37] „Două proiecte. Legea activității notariale”, în Parlamentul, III, nr. 5 (90) (1 februarie 1994), p. 5.

[38] Ibidem.

[39] Ion Predescu (2 octombrie 1927 – 12 octombrie 2020). Avocat din 1952, consilier și director al BCAJ Craiova, senator din mai 1990, membru al Comisiei constituționale a Adunării Constituante, președinte al Comisiei juridice a Senatului și ministru al justiției (1996), a participat la redactarea Constituției României (1991) și a legilor care au pus bazele statului de drept și democrației constituționale. A fost membru al Asociației Juriștilor din România și cadru didactic asociat la Facultatea de Drept din Craiova și la Facultatea de Drept a Universității „Spiru Haret” din București. A fost numit judecător al Curții Constituționale în anul 2004 pentru un mandat de nouă ani.

[40] Apud Marin Ion, op. cit., p. 19.

[41] Ibidem.

[42] Arhiva personală…

[43] Guvernul României din acea perioadă era condus de Nicolae Văcăroiu, iar ministrul justiției era desemnat, din 6 martie 1994, Iosif Gavril Chiuzbaian.

[44] Chiuzbaian Gavril Iosif, „Notarul public și profesiunile liberale”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 1 (1996), p. 5.

[45] „Raportul de activitate al Uniunii pe anul 1996”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 2 (1997), p. 19.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.