Portretul
profesional
al lui Mihail Bejan,
notar din Lugoj

Partea a II-a
(continuare din numărul trecut)

Bejan a contribuit la dezvoltarea instituției notariatului public și prin traducerea în limba română a broșurii informative despre rolul notarilor scrise de Dimitrie Bonciu, broșură intitulată Învățătură pentru poporul român despre legea adusă în privința notarilor publici regești, despre foloasele și întrebuințarea ei (în maghiară: Útmutatás és felvilágosító közlemények a közjegyzői intézmény előnyeiről és azon jogi cselekményekről, amelyekben a közjegyzők működését igénybe venni szükséges és hasznos). Însă dezvoltarea instituției notariatului public s-a împotmolit după primii ani mai dinamici. În consecință, în 1884, Camera Notarilor Publici Timișoara a înaintat o solicitare la Ministerul Justiției prin care insista asupra începerii reformei în procedura succesorală și transferului cât mai multor competențe către notarii publici pentru a le consolida situația materială. Însă codificarea procedurii succesorale a fost tergiversată până în 1889 când Ministerul Justiției i-a încredințat notarului public budapestan Weinmann Fülöp sarcina de a elabora proiectul de lege respectiv. Proiectul elaborat nu satisfăcea nevoile practice ale situației din epocă. Bejan credea că neajunsurile se datorau mai ales faptului că nu s-au reglementat din timp dreptul succesoral și nici starea cărții funciare. De aceea ele nu aveau cum să susțină reforma procedurii succesorale. Proiectul lui Weinmann pivota în jurul principiului înscrisului, motiv pentru care era atacat de Bejan care susținea că extinderea principiului conducea la creșterea costurilor și a timpului de derulare a procedurii. Legea notarului public a fost adoptată în 1886. Modificarea substanțială a legii nu a mulțumit notarii publici pentru că nu s-a procedat la extinderea de fond a competențelor notariale. Așadar, a devenit inevitabilă extinderea imediată a acestor competențe în procedura succesorală. Până la urmă, legea privind procedura succesorală a intrat în vigoare în 1895. Noua lege stabilea competențe complementare pentru notari și judecători. Notarul avea să deruleze procedura de succesiune și să depună la tribunal dosarul de succesiune soluționat împreună cu proiectul de decizie privind taxa succesorală. Iar pe baza propunerii, judecătorul emitea decizia finală privind taxa succesorală. Deși noua reglementare avea avantaje nete față de cea veche, aceasta nu a adus beneficii clienților pentru că dosarele lor erau gestionate de două autorități, iar ei aveau să plătească taxe de două ori. Totodată, un alt dezavantaj resimțit de notari a fost creșterea numărului de birouri notariale prin divizarea celor existente pe motivul creșterii numărului de cazuri. Așa au fost înființate pe teritoriul notariatului din Lugoj sediile notariale din Bocșa, Făget și Lugoj 2.

În 1889 Szilágyi Dezső a fost numit în funcția de ministru al justiției. Contemporanii, printre care și Bejan, aveau așteptări mari de la el, așteptându-se la introducerea unor schimbări semnificative în spiritul reformării justiției anunțate chiar de el. Szilágyi era de părere că este nevoie de regândirea întregii organizări a justiției pentru ca mai apoi să poată fi modificate codurile de procedură și reglementările. Reorganizarea a însemnat pe de o parte introducerea curților de apel în organizarea judiciară și modernizarea procuraturii. Bejan a salutat învestirea ministerială sperând că va introduce oralitatea și nemijlocirea ca principii fundamentale ale procesului, principii pentru care a luptat în calitate de deputat.

Ministrul mai promitea și revizuirea sistemului administrativ al comitatului. Raționalizarea unităților teritoriale ar fi vizat mai multe comitate printre care și comitatul Caraș-Severin. Comitatul Caraș-Severin a fost înființat în 1881 prin unirea comitatelor Caraș și Severin. Comitatul Severin a fost înființat în 1873 prin unificarea teritoriului regimentului 13 de graniță din Banatul românesc și a anumitor comune din teritoriul regimentului de graniță din Banatul sârbesc, cu sediul în Caransebeș. Comitatul Caraș a fost înființat mai devreme, în 1779, în partea de nord a Banatului, cu sediul la Lugoj. Pentru punerea în aplicare a unificării organizaționale, adunarea generală a comitatului a delegat un comitet format din 12 membri, printre care și Mihail Bejan, notar din Lugoj. Sarcina comisiei era să elaboreze regulamentul de organizare și funcționare a comitatului unificat. Membrii adunării generale au format până la urmă trei grupuri. În primul erau membrii partidului de guvernământ. Al doilea era format din opozanți moderați conduși de avocatul lugojean Titu Hațieg și Mihail Bejan. Al treilea grup era cel al opoziției radicale condus de Coriolan Brediceanu. Alături de episcopul greco-catolic Andrei Liviu, ei au fost cei mai activi și în comisiile de specialitate ale nou-înființatului comitat. Limba administrației în comitat a fost româna și maghiara. Bejan a participat activ la lucrările adunării generale a comitatului toată viața lui, pentru că fiind mare plătitor de taxe și-a păstrat calitatea de membru al adunării pe tot parcursul vieții. A abordat problemele de administrație și în scrierile de publicistică. Articolele sale au scos în evidență organizarea teritorială, lipsită de orice logică, a Banatului. În secolul al XIX-lea orașul Arad era reședința comitatului Arad în timp ce Aradul Nou, aflat pe malul opus al Mureșului, aparținea comitatului Timișoara. Bejan era de părere că suprafața comitatului unificat Caraș-Severin este prea mare, atât de mare încât îngreuna buna funcționare a administrației comitatului.

În toamna anului 1893 opinia publică din Banat a fost ținută în tensiune de un proces generat de apariția unui articol scandalos. Articolul în cauză a apărut în ziarul de opoziție Südungarische Reform și a prezentat presupusele abuzuri comise de prefectul în funcție al Caraș-Severinului, Jakabffy Imre. Ziarul a fost dat în judecată din oficiu, iar procesul s-a desfășurat în Timișoara. Informațiile consemnate în articol au fost furnizate jurnalistului de Ivacskovics Szofron, iudex nobilium eliberat din funcție la data respectivă. Mihail Bejan, notar regal din Lugoj și bine cunoscut adversar politic al prefectului, a participat la proces în calitate de martor.

Avocatul care îl reprezenta pe prefect a lăsat la urmă audierea lui Bejan în calitate de martor. Chiar înainte de depunerea mărturiei l-a atacat pe Bejan lansând afirmația conform căreia există suspiciuni cum că el ar fi autorul articolului incriminat. Deși nu era adevărat, întorsătura ivită l-a dezorientat pe notar. A ieșit la iveală faptul că Bejan ținea un jurnal în care își nota memoriile, jurnal ce nu era destinat publicului. Totuși, jurnalul conținea referiri critice la adresa activității publice a prefectului. Ivacskovics primise o copie a jurnalului pentru lecturare, însă a înșelat încrederea notarului înmânând documentul jurnalistului de la ziarul timișorean. Astfel, articolul a fost scris pe baza memoriilor lui Bejan și a fost publicat fără consimțământul notarului. În cursul procesului au dat citire manuscrisului după care procurorul regal Gozsdu Elek a renunțat la acuzația formulată împotriva gazetarului. Faptele enunțate în jurnal nu au fost niciodată anchetate. Cu toate acestea lumea bună din comitat a început să fie mai reținută în relația cu Bejan. Cazinoul din Lugoj l-a sfătuit să renunțe la calitatea de membru. Comisia de disciplină notarială l-a condamnat în primă instanță la plata a 500 de florini, penalizare redusă la mustrare de comisia de disciplină de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Însă neînțelegerile dintre prefect și Mihail Bejan nu au luat sfârșit odată cu încheierea procesului. În 1831 decedase Markovits Tódor, un om ce a lăsat în urmă o sumă imensă de bani, însă fără să lase și un testament. Banii au fost gestionați de autoritatea tutelară pentru orfani, iar pentru că nu se prezentase niciun moștenitor, averea a fost dată uitării. După aproape 70 de ani de la deces, în 1900 au apărut moștenitorii solicitând predarea întregii sume. Existența depunerii a fost identificată doar după contactarea lui Mihail Bejan pentru succesiune. Însă identificarea depunerii a fost îngreunată de faptul că din registru lipseau paginile referitoare la anul 1831. În ciuda acestor lipsuri, notarul a reușit să arate că depunerea a fost efectuată în fapt scoțând astfel în evidență răspunderea comitatului și a conducerii lui. Moștenitorii l-au reclamat pe prefect chiar la prim-ministrul Széll Kálmán, însă azi este imposibil să aflăm când anume au reușit moștenitorii să intre în posesia averii moștenite.

Scrierile publicate în ultima parte a vieții sale evocă aspecte din viața comitatului și a magistraților din perioada premergătoare compromisului. „Magistrații de odinioară au condus administrația și actul legislativ în mod patriarhal. Au scris puțin, dar au făcut mult – prin cuvânt. Au făcut dreptate, au slujit poporul cu cinste, cu înțelepciune judecătorească și cu puterea încrederii cu care erau investiți funcționarii: nu cunoșteau paragrafe, rapoarte sau rubrici, pentru că nici nu prea erau; nu aveau disciplină de fier, nu existau anchete disciplinare; lucrau când doreau și cu toate astea nu aveau restanțe.” Magistrații, pretorii gestionau problemele satului la fața locului, în limba naționalităților, fără înscrisuri. Citațiile pentru proces nu erau trimise cu confirmare de primire; se folosea hârtie simplă pe care se aplica un sigiliu din ceară. Hotărârile erau comunicate mai cu seamă verbal părților din proces. În același timp au fost și exemple de exces birocratic. S-a întâmplat ca un subprefect în funcție, suplinind mai mulți funcționari aflați în concediu să răspundă și să înregistreze un singur caz de nu mai puțin de șase ori. În redactarea deciziilor transmise scribilor, funcționarii utilizau frecvent semne prescurtate numite pipe în locul formulelor repetate frecvent. Practica a dat naștere la erori de interpretare chiar bune pentru a servi ca puncte de plecare pentru diferite anecdote. O asemenea expresie a fost documentele născute din pat ilegitim. Bejan era și un etnograf amator. În această calitate a lui a cercetat obiceiurile etnografice și istorice ale Banatului. A scris mai multe articole privind unele probleme pe care în lumina trecutului recent le considera delicate, de aceea le-a semnat cu pseudonimul Omega și le-a publicat în gazeta locală Drapelul. Notele, culegerile nepublicate sunt tot atâtea surse documentare excelente folosite cu precădere de etnografi români. A dorit să lanseze o mișcare pentru a promova utilizarea corectă a limbii române, scrierea corectă, plan spulberat de decesul lui.

Cea mai importantă lucrare a lui Bejan este traducerea cronicii notarului anonim al regelui Béla (Chronicon Anonymi Belae Regis Notarii), Gesta Hungarorum, din latină în limba română. Înainte de apariția volumului, traducerea fusese publicată în revista Transylvania. Sursa traducerii a fost ediția din anul 1892 a Gestei, publicată de Academia Maghiară. Compilarea unei bibliografii în patru limbi (latină, română, maghiară și germană) pentru traducere conferă un plus de valoare traducerii realizate. Volumul de documente publicat inițial conținea, dispuse în paralel, atât textul în limba latină, cât și traducerea în limba română. Traducerea în română a lucrării lui Anonymus, o descriere a istoriei descălecatului, a stimulat istoriografia română, dat fiind că a fost prima traducere a Gestei în limba română. În 1886, cetățenii din Lugoj au lansat o inițiativă de a transforma comuna în oraș cu consiliu dirigent. Transformarea implica și eforturi materiale mari pentru o localitate cu o populație de doar 12.000 de suflete, de aceea mai mulți cetățeni respectați, printre care și Titu Hațieg s-au exprimat împotriva propunerii. Bejan, dimpotrivă, susținea transformarea, pentru că era de părere că orice sediu de comitat ar trebui să aibă rang de oraș. Rezultatul a fost strâns, însă până la urmă inițiativa pentru transformarea localității în oraș a avut câștig de cauză. Reprezentanții minorității au exploatat toate posibilitățile legale de a ataca hotărârea, astfel încât noul corp de reprezentanți ai orașului cu consiliu dirigent și-a început activitatea abia în 1889. Toate limbile folosite în oraș, adică româna, maghiara și germana erau utilizate și în administrație, pentru că reflectau structura lingvistică a populației orașului.

Participarea lui Bejan la viața comitatului și în spațiul public al orașului era oarecum obligatorie, însă adevărata plăcere a găsit-o luând parte la lucrările diferitelor organizații sociale. Un exemplu grăitor în acest sens este contribuția lui la construirea teatrului român din Lugoj. Teatrul de limbă română din Lugoj acumulase o tradiție considerabilă până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Prima piesă în limba română s-a jucat în 1834. Directorul G.A. Petculescu a transformat compania în teatru itinerant care a început să includă în repertoriu și piese de operetă alături de cele de teatru. În data de 9 octombrie 1888 grupul de inițiativă pentru construirea teatrului a organizat sub conducerea președintelui Mihail Bejan un eveniment de strângere de fonduri pentru teatrul ce urma a fi construit. La eveniment a participat și poetul Iosif Vulcan care a dat citire propriei sale comedii intitulate Chiriașul fugit și fiica notarului, Bejan Kornélia care a susținut un recital de pian având în repertoriu piese clasice. Averea societății pentru construirea teatrului ajunsese la 48.048 de florini. Noul teatru construit pe malul drept al Timișului avea să-și deschidă porțile la 1 decembrie 1900. Cu ocazia inaugurării, primarul Marsovszky Árpád a convocat consiliul în ședință solemnă, ședință la care a participat și episcopul greco-catolic dr. Demetriu Radu. Deschiderea festivă a teatrului a avut în program drama lirică Idilă de provincie în limba română și piese muzicale interpretate în limba maghiară și germană. Teatrul funcționează și azi, poartă numele extraordinarului cântăreț de operă născut la Lugoj, Traian Grozăvescu.

Bejan s-a căsătorit cu fiica deputatului Athanasievits Sándor, Livia, cu care a avut cinci copii. Kornélia a avut o carieră în muzică, Zenó a fost farmacist, iar Sándor, decedat de tânăr, a fost cadet. Kornél Bejan a fost numit notar regal maghiar la Buziaș, iar Virgil Bejan notar regal român la Lugoj. Dincolo de activitatea notarială și publică, lui Mihail Bejan îi plăcea să se retragă pe proprietățile lui unde se ocupa mai ales de vie. În 1879 a cumpărat o parte din domeniile trezoreriei din Govăjdia. Era interesat de aspectele practice și teoretice ale administrării domeniilor. În calitate de corespondent din Banat și colaborator al publicației Borászati Lapok a scris mai multe articole despre experiența viticultorilor locali. În timpul epidemiei de peronospora a ținut să evidențieze faptul că recolta a scăzut la jumătate, însă calitatea vinului obținut din strugurii rămași a fost mai bună decât în anii precedenți. Articolele sale subliniau cât de importantă este cultivarea cu atenție a viei și aplicarea tratamentelor necesare. Ținând cont de statutul social de care se bucura, putem spune că și-a construit casa relativ târziu, în anii 1901 – 1904. Palatul Bejan a fost construit în vecinătatea podului de fier de pe Timiș în stilul barocului francez și i-a servit deopotrivă ca reședință și birou notarial. Spațiile de la parter au fost date în chirie Cafenelei Corso și Băncii Ungariei de Sud, filiala Lugoj. Mihail Bejan a murit în data de 31 martie 1908, la vârsta de 70 de ani. Mormântul lui se află în cimitirul ortodox din Lugoj. Mica lui patrie, orașul Lugoj, păstrează și azi memoria notarului, după cum atestă și placa memorială montată pe fațada locuinței sale.