5. Notariatul de tip latin vs. notariatul de tip common law

Notarul public de sorginte latină nu trebuie confundat cu un notar public din statele unde legislația este de tip common law. Cei dintâi sunt reprezentanți ai dreptului privat foarte instruiți, practicieni licențiați care oferă o serie de servicii reglementate, iar actele pe care le instrumentează se bucură de autoritate publică. Cei din urmă au numai puterea de a recepta un jurământ, de a depune declarații sub jurământ, declarații sau depoziții de martori, de a recunoaște și atesta semnăturile, precum și de a certifica copii, de obicei în legătură cu un proces judiciar.

Cea mai importantă calitate a notariatului latin este faptul că notarul (precum omologul său de drept comun) este un avocat profesionist și un funcționar public desemnat de stat pentru a conferi autenticitate înscrisurilor și contractelor redactate de acesta și pentru a sfătui persoanele care apelează la acesta și solicită serviciile sale[1]. Funcția notarială se extinde la activitățile juridice în chestiuni necontencioase care oferă siguranță juridică clienților.

Participarea notarului de tip latin la circuitul civil, pe lângă faptul că este mai puțin costisitoare decât alte sisteme drept, ea aduce în plus o adevarată valoare economică, favorizează creșterea economiei, aduce avantaje apreciabile părților implicate și generează consecințe pozitive importante în ansamblul societății.

Un notar integrat în sistemele de drept civil – notario în țările de vorbire de limbă spaniolă, notaire în țările de vorbire de limbă franceză, symvoulographos în Grecia – îndeplinește o funcție foarte diferită în comparație cu un notar public din Statele Unite ale Americii. Notarul de drept civil este un profesionist al dreptului care a urmat o pregătire specială și îndeplinește următoarele trei funcții de bază: redactează proiecte de acte, precum testamente, contracte; autentifică actele juridice redactate de acesta, și totodată, servește ca depozitar public pentru actele notariale instrumentate. În schimb, un notar public din Statele Unite ale Americii nu trebuie să fie un profesionist al dreptului. Funcțiile unui notar public din SUA sunt, practic, de a recepta un consimțământ materializat de persoana aflată în fața lui, fără asumarea răspunderii cu privire la identitatea persoanei, a prezenței personale în fața lui și a faptului că a înțeles consecințele juridice ale actului, acesta fiind, prin urmare, fără un suport notarizat și de a verifica identitatea unei persoane care consimte la încheierea unui document[2].

Astfel, conținutul rapoartelor naționale trebuie să fundamenteze, să amplifice și să întărească aceste idei pe baza legislației și a situației proprii fiecărei țări putând să fie util în sprijinul acestei linii de gândire.

Constatarea faptului că notarul este autorul actului juridic și/sau a procedurii instrumentate și controlul său asupra legalității trebuie să determine caracteristica esențială a actului notarial și să servească pentru a-l diferenția de alte tipuri de notari a căror funcție se limitează la simpla legitimare a semnăturilor. Confuzia derivă de cele mai multe ori din utilizarea numelui de „notar” de către cele două sisteme, care aduce o sensibilă atingere imaginii și veritabilei semnificații a funcției noastre, fiind dată importanța indubitabilă pe care perspectiva common law o exercită asupra unei lumi din ce în ce mai globalizate.

De foarte multe ori, diferența dintre notarul de tip latin și notarul de tip common law se raportează la expresiile „act autentic” sau „instrument public” întâlnite și explicate diferit în statele membre ale Uniunii Europene. Un document întocmit de notarul latin în diferite circumstanțe poate deveni un instrument autentic. Actul autentic poate fi definit ca un document întocmit oficial de un funcționar public sau înregistrat ca atare. În conformitate cu legislația anumitor state membre ale Uniunii Europene, instrumentul intră în vigoare ca o declarație concludentă și executorie a, de exemplu, îndatorării unei persoane parte la document, al cărei statut executoriu este obținut fără instituirea procedurilor judiciare. Cu toate acestea, notarul de drept civil nu are monopol asupra creării unui act autentic sau a unui instrument public. Actul autentic poate fi definit ca un document întocmit oficial de un funcționar public sau înregistrat ca atare. În conformitate cu legislația anumitor state membre ale Uniunii Europene, instrumentul intră în vigoare ca o declarație concludentă și executorie, de exemplu, asumarea unei obligații unei părți a documentului, al cărei statut executoriu este obținut fără instituirea procedurilor judiciare. Cu toate acestea, notarul de drept civil nu are monopol asupra creării unui act autentic sau a unui instrument public[3].

Expresia „instrument autentic” este definită în Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, ca însemnând: „un document care a fost întocmit în mod oficial sau înregistrat ca un instrument autentic în statul membru de origine și a cărui autenticitate: (i) se referă la semnătură și conținutul instrumentului; și (ii) a fost înființată de o autoritate publică sau de o altă autoritate împuternicită în acest scop”. Articolul 58 din Regulamentul de mai sus prevede că un instrument autentic care poate fi executat în statul membru de origine este aplicabil în celelalte state membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării. Punerea în aplicare a instrumentului autentic poate fi refuzată numai dacă o asemenea executare este în mod vădit contrară ordinii publice (ordre public) din statul membru vizat[4].

6. Principiile activității notariale

Activitatea notarială, privită dintr-o perspectivă principială, este jalonată de un set de norme morale și profesionale, care o susțin și îi conferă eficacitatea necesară pentru solidificarea ei în rândul profesiilor juridice, fiind guvernată de specificul ei, acela de a se situa la un pol antagonic diferendului îmbrăcat în formă faptică sau judiciară, rolul preponderent al notarului fiind de a soluționa orice stare de fapt într-o armonie contractuală, cu respectarea îndeaproape a voințelor și intereselor clienților care solicită serviciile notariale.

Activitatea notarială trebuie susținută de principii puternice, întrucât funcțiunea notarului, acela de purtător de autoritate publică, derivată din numirea acestuia de către un reprezentant al statului, care diferă de la un sistem statal la altul, în funcție de normele interne imperative de drept public, este necesar a conlucra cu principii etice, morale, juridice, al căror rol, în fond, este de a antama cadrul juridic în temeiul căruia notarul public își poate desfășura activitatea.

În esență, principiile se bucură de caracterul perpetuu, întrucât liniile directoare nu pot fi abolite de norme juridice, fiind fără echivoc faptul că infuzia de norme juridice poate să modifice anumite aspecte de ordin material din cadrul organizării activității notariale. Or, principiile reprezintă însăși temelia și fundamentul instituției notarului public, salvgardând activitatea acestuia și creându-i orizontul spre dezvoltare și perfecționare.

6.1. Unul dintre principiile călăuzitoare ale activității notariale este PRINCIPIUL CONFIDENȚIALITĂȚII.

Notarul public, fiind liantul dintre voința internă a părților și materializarea ei în înscrisuri autentice notariale, este obligat a păstra secretul profesional. Relația notar-client este construită pe un raport de încredere, atât în aptitudinile profesionale ale notarului, cât și în obligația acestuia de a respecta datele receptate în cadrul discuțiilor și instrumentării actelor notariale. 

Confidențialitatea este una dintre pietrele de temelie ale activității notariale și prin prisma instrumentării unor proceduri cu implicații personale și modificatoare a raporturilor inter și intra familiale, nu puține fiind cele care implică o modificare/constituire/stingere a raporturilor juridice familiale. Aceste idei vin în contextul divizării societății moderne la nivel de concepte sociale prin crearea de stereotipuri ideologice. Or, păstrarea și asigurarea confidențialității este un factor adjuvant pentru fiecare individ în vederea integrării lui în societatea actuală, măcinată de fragmentarea cercurilor sociale în funcție de interese, asemănări și ideea de apartenență.

La nivel de concept, notarul ar trebui să fie analizat ca un consilier juridic al familiei, clienții apelând la el și din considerente intuitu personae, aptitudinile și pregătirea profesională (aici incluzându-se mai ales obligația păstrării secretului profesional – n.n.) fiind în măsură să-l recomande pentru tratarea oricărei spețe.

Unul dintre cele mai relevante domenii în acest sens este libertatea contractuală conferită viitorilor soți de a alege un alt regim matrimonial aplicabil decât regimul comunității legale de bunuri, sau soților, ulterior celebrării căsătoriei, de a modifica regimul matrimonial ales inițial, în cazul acestora din urmă în anumite condiții materiale și procedurale reglementate de fiecare stat în parte.

Referitor la această formă modernă de materializare a voinței contractuale, trebuie amintit că puterile conferite părților de reglementările imperative legale, este încă sufocată de percepția societății asupra lor, evidențiindu-se în prezent două curente sociale, unul progresist, care încurajează diversitatea formelor pe care le poate îmbrăca libertatea de expresie juridică, aici incluzându-se și parteneriatele civile, cât și un curent ,,ortodox”, clădit pe principii conservatoare, care subminează la nivel de principiu libertatea părților de a-și asuma o voință juridică în acest domeniu. Astfel că, notarul public, fiind receptor al voinței părților, atât el, cât și personalul biroului notarial, este nevoit să limiteze fără echivoc geometria juridică a raporturilor juridice și să cenzureze orice formă de transpunere a ei în societate. În sprijinul acestei idei stă tocmai încrederea cu care notarul este învestit prin sesizarea acestuia de către părți.

De asemenea, o altă procedură notarială cu puternice implicații sociale este procedura divorțului, analizată ca și disoluția civilă a instituției căsătoriei. Această procedură a fost arondată în spectrul operațional al unor notari publici, cum este de pildă notarul francez, pentru cererile înaintate ulterior datei de 1 ianuarie 2017 – măsură instituțională ce face parte din pachetul legislativ de modificare a sistemului judiciar –, notarul român, estonian și leton. Procedura divorțului notarial este jalonată de imparțialitate și mai ales confidențialitate, întrucât din aceleași rațiuni sociale, dublate și de o perspectivă etică, divorțul creează o ruptură civilă și socială, al cărei fundament se revarsă peste foștii soți. Or, confidențialitatea întrunirii în fața notarului, inclusiv eventuala audiere a copiilor minori, trebuie să marcheze principiul director al instrumentării procedurii și al respectării secretului profesional sine die, întrucât implicațiile sociale sunt de mare impact.

În relație cu acest prim principiu, dorim să creionăm obligația notarului de a respecta datele cu caracter personal. Această obligație trebuie analizată în spațiul comunitar și prin prisma Regulamentului (UE) nr. 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor). Dincolo de legile naționale care au consacrat în fiecare stat în parte această obligație în sarcina notarilor publici, legiferarea de sorginte comunitară de mai sus punctează în linii clare această obligație.

Pentru început, dorim să amintim că este fără echivoc faptul că notarul public se grefează pe dispozițiile art. 37. alin. (1) lit. a), în temeiul cărora: ,,Operatorul şi persoana împuternicită de operator desemnează un responsabil cu protecţia datelor ori de câte ori: a) prelucrarea este efectuată de o autoritate sau un organism public, cu excepţia instanţelor care acţionează în exerciţiul funcţiei lor jurisdicţionale;[…].” Chiar dacă regulamentul nu trasează expressis verbis definiția noțiunii de autoritate publică, lasând legiuitorului național acestă atribuție, notarul public din România, ca de altfel ca și omologul lui din celelalte țări de drept latin, fiind învestit în funcție prin numire de către o autoritate publică, este purtător de autoritate publică, prin urmare se subsumează prevederilor și scopului regulamentului european.

Prelucrarea datelor personale este în raport de interdependență cu acordul solicitanților întocmirii procedurii notariale. În lumina prevederilor Regulamentului, materializarea consimțământului trebuie să fie îmbrăcată într-un înscris material, încorporat în cerere pentru întocmirea actului și/sau externalizat în actul notarial. Persoana vizată are dreptul de a-și retrage consimțământul în orice moment în care este o bază de prelucrare a datelor. Absența unui consens clar nu poate fi considerată o formă de exprimare a consimțământului. Atunci când datele sunt prelucrate în mai multe scopuri, este important ca operatorul de date să poată demonstra că a obținut consimțământul persoanei de a procesa datele în toate scopurile. Din acest motiv, lipsa materializării consimțământului într-o formă neechivoc înglobată atât în cerere, cât și în act ar putea duce la refuzul notarului de a întocmi procedura notarială, deoarece identificarea este interdependentă de finalizarea actului.

De asemenea, fundamentul juridic care ecranează specificul prelucrării aplicate notarului public rezidă în prevederile art. 6, alin. (1), lit c), în temeiul cărora: ,,(1)Prelucrarea este legală numai dacă şi în măsura în care se aplică cel puţin una dintre următoarele condiţii: […] c) prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale care îi revine operatorului.” Acest silogism juridic este generat de faptul că între notarul public și client nu se încheie un contract de colaborare sau parteneriat, și totodată, de faptul că în cadrul activității, notarul public comunică o serie de acte instituțiilor publice, cum ar fi de pildă, Registrului de Carte funciară, instituțiilor financiar-fiscale, serviciilor de evidență a persoanelor etc., astfel că prelucrarea și ulterior portabilitatea datelor este subsumată interesului public.

Referitor la această problematică, ar mai putea fi tratate puncte precum obligația notarului de a furniza clientului informații cu privire la gestionarea datelor cu caracter personal prelucrate în cadrul procedurii instrumentate; cea referitoare la art. 16 din Regulament, care reglementează dreptul de acces al persoanei vizate etc., pe care le vom trata într-un capitol subsecvent.

6.2. Următorul principiu pe care dorim să-l atingem în expunerea noastră este PRINCIPIUL LEGALITĂȚII.

Legea, cu valențele ei imperative și constituționale, impune în sarcina societății un standard comportamental astfel încât orice atitudine și acțiune trebuie subsumate respectării îndeaproape a conținutului normativ. Normativismul a erodat în prezent, acesta fiind înțeles, la o analiză macro, ca un set de norme, reguli, principii legale și bune practici, acestea din urmă fiind înglobate în cadrul noțiunii mai largi de soft law.

Prin urmare, acest principiu își ramifică efectele în raport cu activitatea notarială în felul următor:

a) dintr-o perspectivă individuală, legea, în orice formă ar fi edictată aceasta, fie că este vorba despre un codex privat sau public, fie de un act normativ ca un corp distinct, trebuie respectată și de către notarul public ca individ. Din acest punct de vedere, notarul public, ca purtător de autoritate publică, trebuie să reprezinte etalonul juridic comportamental, astfel încât toate demersurile publice și/sau private, după caz, întreprinse de acesta să se înscrie atât în conținutul, cât și în spiritul legii;

b) dintr-o perspectivă organizatorică,notarul public își desfășoară activitatea și arondează în paleta de activități uzitată doar proceduri strict reglementate de către lege și sub aspectul titlului pe care acestea le poartă, cât și sub aspectul conținutului acestora. Această valență este o reminiscență a faptului că notarul public este numit de un reprezentant statal, conferindu-i-se prin această numire autoritate publică;

c) nu în ultimul rând, o analiză din punct de vedere operațional ne poate sugera faptul că actul notarial trebuie să fie oglinda voinței părților pe de o parte, iar pe de altă parte, acesta nu trebuie să fie contrar legii, notarul public fiind obligat a refuza întocmirea de acte contrare legii, astfel că voința părților trebuie ajustată de către notarul public nu sub aspectul alterării voinței interne, ci sub aspectul materializării ei într-o formă care să se înscrie în toate prevederile legale aplicabile nu numai pe teritoriul statului unde acesta își desfășoară activitatea, ci și în statul destinatar al efectelor juridice ale actului notarial.

6.3. PRINCIPIUL IMPARȚIALITĂȚII se înscrie în scheletul activității notariale datorită faptului că notarul public îndeplinește funcția de ,,judecător extrajudiciar”,intervenția lui juridică fiind în amonte în raport cu orice diferend judiciar.

Din punctul nostru de vedere, acest principiu are la bază două silogisme juridice:

a) în sarcina notarului public subzistă obligația de a nu refuza instrumentarea actului notarial decât dacă un eventual refuz își vede rădăcinile în obiectivarea unor stări de fapt legate de program, logistică, specificitatea procedurii, aceasta din urmă raportându-se la experiența fiecărui notar, și desigur, contrarietatea solicitării cu legea. Altfel, notarul public nu trebuie să facă nicio selecție pe bază de rasă, etnie, naționalitate, cetățenie, sex, apartenență politică, opinii sau convingeri etc., întrucât îndeplinind un serviciu public, acesta trebuie să fie universal accesibil oricărei persoane;

b) totodată, odată învestit cu o anumită procedură, notarul public trebuie să asigure echivalență în tratament juridic părților prezente în fața lui. Acesta nu trebuie să fie părtinitor cu nicio parte și să nu ofere soluția juridică mai convenabilă pentru o parte. În fond, notarul trebuie să îmbrace într-o haină juridică interesul conjunct al părților, asigurând medierea negocierilor și amenajând terenul fertil dezvoltării voinței comune, inclusiv în privința efectelor juridice ale actului notarial. Nu de puține ori, în ciuda caracterelor consensuale și bilaterale ale majorității contractelor translative de proprietate, există construcții juridice în care una dintre părți se află pe o poziție dominantă, prin prisma situației privilegiate în care se află. Ar putea fi exemplificată situația unui promitent-vânzător, căruia i se achită o parte considerabilă din preț, proprietatea netransmițându-se în temeiul acestui act obligațional, situație în care promitentul-cumpărător se vede expus în planul efectelor juridice, având la dispoziție dreptul potestativ de a pronunța o hotărâre care să țină loc de contract, dublat de posibilitatea acestuia de a solicita constituirea unui drept de ipotecă pentru avansul achitat, soluție juridică nu de puține ori sugerată de către notarul public, astfel că nu ar trebui să se pună problema avantajării unui client fidel, în speță, vânzătorul. Totodată, un alt exemplu ar putea fi ipoteza ajustării voinței donatorului, a cărui voință este de a se transmite proprietatea irevocabil și definitiv donatarului, obiectul material al contractului fiind unica locuință a acestuia, or, pentru protejarea intereselor acestuia, notarul public ar avea o obligație morală ex officio de a-l încunoștința pe donator de posibilitatea acestuia, conferită de către lege, de a-și rezerva dreptul de uzufruct viager pe imobil. Exemplele pot continua, dar pe acestea le considerăm edificatoare la acest moment și punct al discuției.

6.4. PRINCIPIUL DISPONIBILITĂȚII ocupă și el un loc bine definit în cadrul liniilor directoare ale activității notariale.

Orice act și procedură notarială se îndeplinește la stricta și obligatoria cerere întocmită de clienții biroului notarial. Notarul public nu se poate autoînvesti cu o procedură notarială, întrucât o astfel de permisivitate ar fi în contrarietate cu principiul libertății contractuale și al principiului autonomiei de voință, notarul public fiind doar cel care ecranează într-o formă autentică voința părților, regizorii fiind părțile prezente în fața lui.

Acest principiu se bucură de caracter absolut și nu comportă niciun fel de excepții. Totuși, caracterul său irefragabil nu se manifestă și în cadrul procedurii notariale, ci se limitează la exclusiva sesizare a notarului. În sensul celor de mai sus, pe parcursul derulării procedurii, notarul public este răspunzător de întreaga sa activitate și nu poate exista o imixtiune din partea clienților în organizarea activității sale profesionale.

                În ciuda acestei reguli principiale, voința părților poate cântări în planul supervizării efectelor generate de către acesta. Cu titlul de regulă, părților fiindu-le permis accesul la justiție, acestea pot solicita cenzurarea sau anularea unui act notarial dacă acesta din urmă le-a viciat interesele morale sau patrimoniale și/sau dacă este contrar cu legea și bunele moravuri. Acest control este firesc, prin prisma faptului că actul notarial dăinuie în timp și își produce efectele sine die, cu excepția situației limitării în timp a efectelor acestuia, limitare instituită fie în temeiul legii, fie decurgând din însuși negotium juris-ul încorporat în actul material.

6.5. Un alt principiu pe care îl considerăm relevant în cadrul prezentei lucrări este PRINCIPIUL INDEPENDENȚEI.

Din punctul nostru de vedere, acest principiu decurge din principiul imparțialității, în sensul că modul operațional și raționamentul procedural îmbrățișate de notar nu pot fi alterate decât de către lege, sub orice formă ar fi edictată aceasta. Independența juridică îi conferă notarului putere decizională în instrumentarea oricărei proceduri, dacă aceasta se înscrie în normativul aplicabil fiecărei situații în parte.

Independența juridică este subliniată și de faptul că notarul public își desfășoară activitatea din punct de vedere instituțional în anumite cadre organizatorice, acestea fiind structurile interne sub egida cărora acesta își desfășoară activitatea. Exercitând un serviciu de interes public, structura schematică organizatorică, la nivel regional, și totodată la nivel statal, în funcție de prevederile incidente în materie din legea de organizare a activității notariale din fiecare stat în parte, e absolut firească, întrucât corpurile profesionale au menirea de a susține profesia și de a-i asigura cadrul organizatoric propice dezvoltării sale în timp.

De asemenea, faptul că notarul public lucrează sub egida unei Uniuni Naționale nu îi afectează independența, întrucât fiecare notar public este propriul său factor decizional în desfășurarea activității. Structurile organizatorice profesionale statale au rolul de a menține viu și în acord cu legea, atât de vivantă în zilele noastre, statutul profesional prin următoarele măsuri, amintind aici pur enunțiativ și nu limitativ:

– unificarea practicii notariale prin crearea de ghiduri de lucru și oferirea de soluții practice în vederea digitalizării activității notariale;

– emiterea de hotărâri cu caracter intern, a căror aplicare este obligatorie pentru toți notarii publici din respectivul stat;

– crearea unui cadru organizatoric prin conferirea birourilor notariale de mijloace de acces la registre publice și susținerea oricăror relații instituționale între birouri și autorități publice prin încheierea de protocoale de colaborare;

– oferirea notarilor publici de înscrisuri, registre publice scriptice și orice alte materiale pentru desfășurarea activității notariale etc.

6.6. PRINCIPIUL PREGĂTIRII CONTINUE

Rațiunea acestui dicton profesional este de a crea un standard obiectiv al profilului profesional al notarului public, analizat ca și sumă de valori și cunoștințe juridice. Practica notarială poate comporta modificări în funcție de dreptul material pe care ea se construiește, acesta din urmă fiind în permanență infuzat cu acte normative noi, astfel că și notarul public trebuie să fie în măsură să acopere prin aria sa de cunoaștere toate modificările ce survin în domeniile de drept public și/sau privat cu incidență în activitatea notarială.

Acest deziderat este realizat prin participarea la conferințe de specificitate, fiecare stat având cutuma de a organiza regional sau statal, în funcție de logistica fiecăruia, grupuri de discuții, care să abordeze teme de actualitate ivite în practică. Totodată, corpurile profesionale pun la dispoziția notarilor modificările legale survenite, fie prin e-mailuri profesionale, fie prin afișarea pe site-urile publice ale fiecărei structuri organizatorice.

Mai mult decât atât, notarul public fiind managerul propriului său birou, trebuie să asigure pregătirea continuă inclusiv a angajaților biroului, în special a celor cu aptitudini și atribuții de redactare a actelor notariale, pentru a preveni orice fel de răspundere antrenată în sarcina notarului public.

Aceste principii notariale dau naștere unor întrebări esențiale, acestea fiind următoarele: în ce măsură aceste principii pot fi universal aplicabile, care este forța lor juridică și dacă ele sunt muabile, sub auspiciul cotidianului.

a) În privința aplicabilității lor universale, poate fi creionat faptul că la nivel suprastatal, mai concret la nivelul Uniunii Internaționale a Notariatelor au fost elaborate două seturi de principii fundamentale, acestea îmbrăcând următoarele forme: ,,Principiile funcției” (Roma/Italia, 8.11.2005)[5], „Principiile deontologiei notariale” (Ciudad de México, 17 noiembrie 2004)[6], ele fiind reunite în corpul unitar intitulat „Deontologie şi reguli de organizare a notariatului” (pe scurt, „Principiile deontologice”) (Lima, 8 octombrie 2013)[7].

Scopul consfințirii lor într-o formă scriptică este tocmai de a le asigura caracterul universal aplicabil, transfrontalier și de a sculpta în scheletul profesional al notarului aceste forme primare, care reprezentintă chintesența activității notariale, astfel că, oricând notarul public poate avea un reper de principii și norme spre care să-și îndrepte atenția.

b) Forța lor juridică este din punctul nostru de vedere fără echivoc decelată în sensul obligativității respectării lor, întrucât ele pot fi reunite conceptual într-o formă potențată de bună-credință, respect față de lege și adevăr și echitate. Prin conceptualizarea lor într-o formă scriptică, notarul public are obligația de a se ralia prevederilor instituite ca nivel de principiu, întrucât îmbrăcarea moralității, în sensul deplin, într-o haină cvasinormativă, subliniază importanța lor și faptul că actul notarial și notarul public instrumentator emană aceste principii directoare, fapt ce în final este benefic dezvoltării armonioase a societății.

Mai mult decât atât, dincolo de efectul uniformizator și universal aplicabil al principiilor, majoritatea statelor și-au edictat propriile coduri deontologice ca o formă de decalog profesional, care în mare parte sunt identice, astfel că izvorul lor este dual, atât la nivel național, cât și suprastatal, favorizând inclusiv condițiile globalizării.

c) În ceea ce privește modificarea acestora pentru ca ele să își păstreze eficacitatea în acord cu modificările sociale la care asistăm, în special cele generate de globalizare și digitalizare, s-ar putea promova ideea permisivității adăugirii unor noi principii, care să consfințească felul atitudional al notarului în raport de noile curente cotidiene. Din punctul nostru de vedere, este fără putință de tăgadă că aceste principii, ca și linii directoare, se vor păstra de-a lungul vremii, întrucât de regulă, principiile juridice nu pot fi alterate de nicio normă juridică, ele intrând în conștiința colectivă și înglobându-se ca un tot unitar.

Astfel că normele de conduită ar putea fi completate de principii statutare în raport cu publicitatea pe care și-o fac notarii publici, aceasta trebuind să se realizeze în termenii bunei colegialități și cu respectarea principiului concurenței loiale. În esență, publicitatea nu trebuie să traducă judecăți de valoare, să implice o abordare comparativă cu practica celorlalte birouri notariale. În cadrul acestui principiu este încorporată inclusiv publicitatea în mediul online. Aceasta poate fi o sursă puternică de atragere și menținere a clientelei, doar că trebuie să se realizeze cu excluderea totală a oricărei forme de publicități individuale, nepermise de lege și oferirea de soluții punctuale pe spețe în mediul online.

Toate principiile amintite în expunerea noastră reprezintă piatra de temelie a profesiei notariale, întrucât recunoașterea lor și aplicarea lor universală și imediată conduce la autosusținerea profesiei din punct de vedere operațional și organizațional, fiind un factor generator în sprijinul progresului și menținerii ei vii.

---

[1] A se vedea www.uinl.org [The Notary and its function].

[2] A se vedea Malavet, Counsel for the Situation: The Latin Notary, A Historical and Comparative Model, 19 Hastings Int’l & Comp. L. Rev. 389 (Primăvara, 1996).

[3] A se vedea Dicey, Morris și Collins, The Conflict of Laws, ediția a 15-a, vol. 1, Londra, p. 783.

[4] Articolul 58 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

[5] Conform http://www.uinl.org/principios-de-la-funcion

[6] Conform http://www.uinl.org/principios-de-deontolsogia

[7] Conform:http://www.uinl.org/organizacion-de-la-funcion