Rezumat

Revocarea unui mandat nu pune probleme practice de aplicare. Mandantul are dreptul discreţionar de a revoca mandatul, chiar şi atunci când acesta a fost declarat irevocabil.

Probabil că ce atrage imediat atenţia unui notar – sesizat de către un mandant cu revocarea unei procuri pretins false – este ineditul situaţiei. Procurile false se descoperă de către mandant, cel mai adesea, după ce mandatul a fost executat. Abia atunci, mandantul află post factum despre faptul că voinţa sa a fost falsificată şi cineva a încheiat un act juridic în numele său, în lipsa oricărui mandat real. Se va pune în mişcare un întreg mecanism penal, la sfârşitul căruia situaţia juridică falsă creată cu ajutorul înscrisului falsificat va fi distrusă, iar situaţia juridică a mandantului va fi restaurată, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Sunt destul de rare situaţiile în care mandantul reuşeşte să afle înainte de executarea mandatului fals despre faptul că ar exista o voinţă falsă care i-ar aparţine, pentru că pur şi simplu îi lipsesc orice fel de mijloace de a afla despre întocmirea falsului şi chiar de a intra în posesia înscrisului falsificat. Falsul, fiind executat, dar rămânând pentru moment nedevoalat, numai autorul său îl poate cunoaşte şi, probabil, cei care i-au înlesnit comiterea infracţiunii sau au cunoştinţă despre ea. Prin ipoteză, tot autorul falsului se află în posesia înscrisului falsificat până se va decide să-l folosească. Din acest motiv, pare deosebit de greu chiar şi de imaginat un mandant care „să fluture” un duplicat al unei procuri false neexecutate, pe care, mai mult, să dorească să o revoce. Cum a putut intra mandantul în posesia duplicatului unei procuri false, chiar dacă ar fi aflat despre aceasta? De aceea, prima reacţie atunci când o persoană sesizează comiterea unui fals înainte ca actul falsificat (de exemplu, o procură) să fi produs efecte şi, mai mult, se şi află în posesia înscrisului falsificat sau a unei copii legalizate a acestuia este să te interoghezi cu privire la sinceritatea acuzaţiei. Pentru că, dincolo de „falsul adevărat”, mai există şi „falsul fals”!

Ceea ce atrage atenţia în speţa analizată este afirmaţia mandantului în sensul că procura este un fals, afirmaţie pe care acesta insistă să o cuprindă în declaraţia de revocare a mandatului. Se pune, în primul rând, întrebarea dacă mandantul poate face o astfel de afirmaţie în legătură cu un act autentic?

Cuvinte-cheie: procură falsă, revocare, notar

1. Introducere… în poveste

            Se afirmă adesea despre activitatea notarială că ar reprezenta un stereotip. Nimic mai neadevărat. Bogăţia raporturilor juridice pe care părţile şi le pot imagina, a relaţiilor sociale şi economice aflate într-o continuă dezvoltare şi transformare, dar şi frecventele şi uneori inconsistente modificări legislative fac ca orice profesionist al dreptului să întâlnească provocări la orice pas. Nu este loc de rutină. Iar una dintre aceste „provocări” o constituie şi revocarea unei procuri pretins false.

Probabil că ce atrage imediat atenţia unui notar – sesizat de către un mandant cu revocarea unei procuri pretins false – este ineditul situaţiei. Procurile false se descoperă de către mandant, cel mai adesea, după ce mandatul a fost executat. Abia atunci, mandantul află post factum despre faptul că voinţa sa a fost falsificată şi cineva a încheiat un act juridic în numele său, în lipsa oricărui mandat real. Se va pune în mişcare un întreg mecanism penal, la sfârşitul căruia situaţia juridică falsă creată cu ajutorul înscrisului falsificat va fi distrusă, iar situaţia juridică a mandantului va fi restaurată, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Sunt destul de rare situaţiile în care mandantul reuşeşte să afle înainte de executarea mandatului fals despre faptul că ar exista o voinţă falsă care i-ar aparţine, pentru că pur şi simplu îi lipsesc orice fel de mijloace de a afla despre întocmirea falsului şi chiar de a intra în posesia înscrisului falsificat. Falsul, fiind executat, dar rămânând pentru moment nedevoalat, numai autorul său îl poate cunoaşte şi, probabil, cei care i-au înlesnit comiterea infracţiunii sau au cunoştinţă despre ea. Prin ipoteză, tot autorul falsului se află în posesia înscrisului falsificat până se va decide să-l folosească. Din acest motiv, pare deosebit de greu chiar şi de imaginat un mandant care „să fluture” un duplicat al unei procuri false neexecutate, pe care, mai mult, să dorească să o revoce. Cum a putut intra mandantul în posesia duplicatului unei procuri false, chiar dacă ar fi aflat despre aceasta? De aceea, prima reacţie atunci când o persoană sesizează comiterea unui fals înainte ca actul falsificat (de exemplu, o procură) să fi produs efecte şi, mai mult, se şi află în posesia înscrisului falsificat sau a unei copii legalizate a acestuia este să te interoghezi cu privire la sinceritatea acuzaţiei. Pentru că, dincolo de „falsul adevărat”, mai există şi “falsul fals”!

            Discuţia poate fi, cel puţin teoretic, extinsă la orice alt act juridic unilateral, care ar putea să facă obiectul unei revocări, dacă legea o permite. De exemplu, un testament. Sau orice angajament unilateral, care nu a creat/stins (încă) drepturi în favoarea unui terţ.

• Povestea

Ca să nu începem cu formula consacrată – „a fost odată ca niciodată” – , care ar putea părea neadecvată acestui cadru, să presupunem că povestea este despre un mandant care solicită revocarea unei procuri, dar care, în acelaşi timp, reclamă un fals. Falsul procurii. Şi se află chiar în posesia înscrisului falsificat – duplicatul procurii sau o copie legalizată a duplicatului (înscrisului falsificat). Şi, mai mult, solicită să se precizeze expres în declaraţia de revocare faptul că nu recunoaşte ca adevărat mandatul pe care îl revocă, acesta constituind un fals! Motivul invocat pentru această afirmaţie de fals? Temerea că actul de revocare ar putea fi interpretat, la un moment dat, drept o recunoaştere a validităţii procurii. Cum va proceda notarul?

• Afirmaţia de fals

Revocarea unui mandat nu pune probleme practice de aplicare. Mandantul are dreptul discreţionar de a revoca mandatul, chiar şi atunci când acesta a fost declarat irevocabil.

Ceea ce atrage atenţia în speţa analizată este afirmaţia mandantului în sensul că procura este un fals, afirmaţie pe care acesta insistă să o cuprindă în declaraţia de revocare a mandatului.

Se pune, în primul rând, întrebarea dacă mandantul poate face o astfel de afirmaţie în legătură cu un act autentic? Evident că mandantul nu detaliază modul în care s-ar fi putut realiza falsul. Acesta ar fi putut presupune falsificarea întru totul a înscrisului, deci inclusiv a persoanei notarului instrumentator şi a semnăturii acestuia, sau falsul s-ar fi putut realiza printr-un fals de identitate, atunci când o altă persoană decât mandantul s-ar fi prezentat în faţa unui notar, iar acesta, cu ocazia identificării, nu a putut sesiza elementele de fals ale actului de identitate prezentat de persoana din faţa sa, autentificând înscrisul. Probabil că această a doua metodă de falsificare ar fi preferată de autorul falsului, căci, în cazul primeia, procura nu s-ar găsi, prin ipoteză, înscrisă în RNNEPR, ceea ce ar putea lesne contribui la descoperirea falsului cu ocazia intenţiei de a executa mandatul.

Potrivit art. 270 alin. (1) din Codul de procedură civilă,„înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii”.

Aşadar, între momentul emiterii actului autentic şi momentul declarării sale ca fals, la sfârşitul unui proces penal, acesta este valabil şi îşi produce toate efectele. În aceste condiţii, orice afirmaţie de fals este neavenită, chiar dacă cel care sesizează falsul ar fi făcut şi o sesizare penală în acest sens, căci aceasta are rolul doar de a pune în mişcare mecanismul penal prevăzut de lege în scopul cercetării posibilei infracţiuni, fără a suspenda efectele actului juridic. Este aproape un sacrilegiu juridic să afirmi despre un act autentic că reprezintă un fals, atât timp cât acesta nu a fost declarat în condiţiile legii. Deşi, în mod firesc, o persoană face poate zeci sau sute de afirmaţii zilnic, domeniul dreptului este străin de afirmaţii. Dreptul lucrează cu intenţii clare, care sunt conforme dispoziţiilor legale. O astfel de afirmaţie, neputând să producă niciun efect, fiind contrară şi dispoziţiilor art. 270 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu poate fi primită de un notar în cuprinsul unui act autentic.

• Are nevoie o procură pretins falsă să fie revocată?

Cum, până la constatarea falsului, înscrisului îi este ataşată prezumţia legală de validitate, având şi forţa probantă specială a actului autentic, procura este aptă să producă efecte juridice ca şi cum ar fi valabilă. Teoretic, ar putea fi şi executată. Dacă un duplicat al acesteia s-ar afla în posesia mandatarului (şi nu în posesia mandantului, ca în povestea noastră). Dacă poate fi executată, atunci nu există motive pentru a-i refuza mandantului dreptul de a o revoca. Practic însă, dacă o sesizare penală a fost înaintată, iar actele de cercetare penală au debutat cu celeritate şi a fost identificat, cel puţin, mandatarul (dacă identitatea mandantului a fost falsificată, cea a mandatarului este probabil cea reală), nu credem că acesta va mai încerca să o şi execute, caz în care cadrul penal s-ar putea lărgi în ceea ce-l priveşte. În orice caz, revocarea procurii ar lăsa fără efecte juridice mandatul şi l-ar pune la adăpost pe mandant de încheierea de către mandatar, în numele său pretins, a unor acte fără reprezentare adevărată.

• Poate fi revocată o procură pretins falsă?

Într-o opinie, răspunsul este afirmativ. Am stabilit, deja, faptul că despre o procură nu se poate pretinde sau afirma că este falsă. Falsul se constată. La fel ca orice altă infracţiune. Până la declararea falsului pe cale judecătorească, o procură pretins falsă este „adevărată”. Ea produce efecte juridice depline. De asemenea, un act juridic afectat de o cauză de nulitate relativă sau absolută produce efecte până la declararea, respectiv constatarea nulităţii de către instanţă. Iar dacă mandatarul are dreptul să execute mandatul pretins fals, ar trebui să i se recunoască şi mandantului dreptul de a-l revoca, potrivit dispoziţiilor care guvernează mandatul. Şi aceasta indiferent că mandatul a fost declarat de părţi irevocabil, căci irevocabilitatea mandatului nu împiedică revocarea mandatului, ci are consecinţe în ceea ce priveşte răspunderea mandantului faţă de mandatar – art. 2.031 alin. (1) din Codul civil, art. 2.032 alin. (2) din Codul civil.

Ar putea actul de revocare să fie interpretat ca o validare, o recunoaştere de către mandant a validităţii procurii, pe care acesta o consideră falsă? Aceasta pare a fi şi temerea sa. Credem că nu, dacă mandantul a formalizat acuzaţia de fals în cadrul unei sesizări penale, deoarece poziţionarea sa juridică este neechivocă. De altfel, miza ar putea să nu fie atât de însemnată. Un mandat – chiar şi pretins fals – poate fi revocat atât timp cât nu a fost executat. Ori, dacă mandantul acţionează diligent înainte de executarea acestuia şi revocă mandatul, cel puţin din punct de vedere civil este cert că acesta nu va mai putea fi executat, căci nu mai există. Mandantul este la adăpost de orice consecinţe nefaste. El va putea însă urmări modalitatea în care se va constata falsul şi descoperi autorul falsului. Dar, chiar şi dacă, prin absurd, actul de revocare ar fi putut fi interpretat drept o confirmare a mandatului, din punct de vedere civil, mandatul chiar confirmat astfel nu mai produce efecte juridice.

Într-o altă teorie, răspunsul ar fi negativ. Persoana care reclamă un fals a formulat o plângere penală. Declară, cu această ocazie, că nu recunoaşte validitatea procurii şi că nu a fost întocmită de aceasta. Dacă poziţia sa juridică – exprimată în cadrul penal – este în sensul că nu recunoaşte validitatea procurii, atunci în ce calitate ar putea-o revoca? Pe de o parte, declară că nu recunoaşte procura, pe de altă parte declară că vrea să o revoce. Dar, nici revocând-o, nu o recunoaşte. Cum ar putea o persoană care declară că nu a emis nicio voinţă să o retragă? 

• Reîntoarcerea la poveste

Povestea noastră este inedită şi mai cuprinde nişte detalii, cu ajutorul cărora un notar şi-ar putea forma o opinie mai largă asupra voinţei mandantului. Să presupunem, încă o dată, că procura are ca obiect încheierea unui contract de vânzare, iar mandantul-vânzător a declarat în cuprinsul procurii că a primit de la mandatarul-cumpărător o sumă de bani. Aflându-se în faţa notarului, îi declară cu ocazia discuţiilor premergătoare autentificării actului de revocare, că se simte înşelat… în sensul că preţul de vânzare ar fi disproporţionat faţă de valoarea bunului. Insistă să se consemneze în actul de revocare că procura este un fals şi că nu o recunoaşte. De altfel, mandantul nici nu s-a adresat notarului care a autentificat procura, procură înscrisă în mod corespunzător în RNNEPR. De asemenea, nici nu a formulat o plângere penală. Ni se pare că povestea noastră a fost despre cum o acuzaţie de fals bate orice acţiune civilă sortită eşecului pentru că este neîntemeiată. Pare mai facil să faci o acuzaţie de fals decât să dovedeşti un dol sau o leziune. Afirmaţia de fals este una conjuncturală şi trebuie cenzurată de către notar.