Transmiterea succesorală a drepturilor de proprietate intelectuală

Rezumat:

Analiza drepturilor proprietății intelectuale presupune departajarea și clasificarea acestora în doua mari categorii, respectiv, drepturile de autor și cele conexe, și drepturile proprietății industriale, fiecare dispunând de instituții diferite, acte normative și autorități de specialitate ale administraţiei publice centrale cu rol de reglementare, evidență prin registre naționale, supraveghere, autorizare, arbitraj și constatare tehnico-științifică în domeniu distincte.

Regimul juridic în materia drepturilor de proprietate intelectuală reprezintă transpunerea principiilor primordiale și a strategiei internaționale adoptată prin Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 1886 și Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 1883. Ambele convenții (urmate ulterior de norme internaționale) dispun în sensul protecției legale a proprietății intelectuale, încurajarii și promovării operelor literare, artistice și științifice, interpretărilor și execuțiilor artistice, invențiilor, descoperirilor științifice, mărcilor de fabrică, de comerț și de serviciu, desenelor și modelelor industriale, precum și în materia protecției legale împotriva concurenței neloiale.

Legislația națională cuprinde norme de reglementare atât în sfera drepturilor de autor şi a drepturilor conexe – Legea nr. 8/1996, cât şi în materia drepturilor de proprietate industrială: Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate. Actele normative menționate dispun cu privire la modalităţile de transmitere a drepturilor de proprietate intelectuală, cu titlu general, transmiterea fiind posibilă prin: cesiune, licenţă, succesiune legală şi testamentară.

Cuvinte-cheie: proprietate intelectuală, drepturi de autor și drepturi conexe, proprietate industrială, modalităţile de transmitere, cesiune, licenţă, succesiune legală şi testamentară

Dreptul proprietății intelectuale reprezintă ansamblul normelor juridice ce reglementează totalitatea drepturilor exclusive acordate privind crearea și/sau valorificarea operelor de creație în cele mai variate forme de exprimare literară, artistică sau științifică, a creațiilor de concepție industrială sau comercială, precum și a drepturilor conexe acestora.

Dreptul proprietății intelectuale include dreptul de autor (în sfera căruia intră operele literare, artistice sau științifice) și drepturile conexe (drepturile artiștilor rezultate ca urmare a interpretării, a emisiei programelor de radio și televiziune, drepturile legate de înregistrările efectuate de producătorii de fonograme), precum și dreptul proprietății industriale: dreptul asupra mărcilor de produs sau de serviciu protejate, dreptul asupra desenelor și modelelor industriale, dreptul asupra indicațiilor geografice, dreptul asupra brevetelor de invenție, dreptul asupra certificatelor suplimentare de protecție, dreptul asupra soiurilor de plante.

În materia dreptului de proprietate intelectuală, regimul juridic actual reprezintă transpunerea în sistemul legislativ a principiilor și a strategiei internaționale adoptate prin implementarea prevederilor din cuprinsul Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 9 septembrie 1886[1]și al Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 20 martie 1883[2], ambele revizuite (și susținute de o serie de tratate internaționale ulterioare având același obiect), convenții la care au aderat statele constituie în Uniunea pentru protecția drepturilor autorilor asupra operelor lor literare și artistice, respectiv Uniunea pentru protecția proprietății industriale.

Dreptul proprietății intelectuale s-a consacrat oficial la nivel internațional odată cu constituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale[3], înființate prin Convenția de la Stockholm, semnată în data de 14 iulie 1967 și confirmată la data de 28 septembrie 1979. În anul 1974, OMPI în calitate de agenţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, preia mandatul de administrare a problemelor legate de proprietatea intelectuală recunoscut de statele membre ONU. România a devenit stat membru OMPI începând cu anul 1970.

Scopul declarat al organizației este promovarea protecției proprietății intelectuale în toată lumea prin cooperarea dintre state, în colaborare cu oricare altă organizație internațională, și asigurarea cooperării administrative între uniuni, în ceea ce privește proprietatea intelectuală cu privire la drepturile legate de:

  • operele literare, artistice și științifice;
  • interpretările artiștilor interpreți și execuțiile artiștilor executanți, fonogramele și emisiunile de radiodifuziune;
  • invențiile în toate domeniile activității umane;
  • descoperirile științifice;
  • desenele și modelele industriale;
  • mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, precum și numele comerciale și denumirile comerciale;
  • protecția împotriva concurenței neloiale și toate celelalte drepturi aferente activității intelectuale.

Pornind de la principiile elaborate de ambele convenții, ale tratatelor internaționale ulterioare semnate de statele membre OMPI și în concordanță cu instituțiile de drept din legislația națională, legiuitorul român configurează natura juridică a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, a drepturilor proprietății industriale, transpunând în sistemul nostru legal măsurile de protecție aplicate autorilor operelor în privința drepturilor de care beneficiază aceștia.

În România, protecţia proprietăţii intelectuale se realizează de către cele două organe de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea Guvernului, respectiv:

  • Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci (OSIM) – în domeniul proprietăţii industriale și
  • Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) – în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe, prin organisme de gestiune colectivă[4].

Calificarea drepturilor de proprietate intelectuală

Sub aspect patrimonial, drepturile de proprietate intelectuală se împart în drepturi patrimoniale (economice) și drepturi morale (personale), indisolubil legate. Cu toate acestea, prin modul de valorificare a drepturile nepatrimoniale, acestea devin evaluabile în bani.

Principiile Convenției de la Berna califică natura dreptului de autor prin cele două teorii elaborate: monistă și dualistă, prima dispunând cu privire la transmiterea drepturilor de autor în întregime moștenitorilor și persoanelor indicate de autor, iar cea de-a doua prin delimitarea clară între drepturile patrimoniale și cele morale, dreptul de proprietate dualist fiind cel aplicabil la nivelul întregii Uniuni Europene.

Dacă sistemul monist admite transmisiunea dreptului de autor, în întregul său, moștenitorilor sau persoanelor indicate de autor, în persoana succesorilor drepturile morale având același caracter absolut și discreționar ca și în persoana autorului, în sistemul dualist, se consideră că drepturile morale și drepturile patrimoniale au o existență și un regim juridic distincte, aspectul dominant al dreptului de autor fiind dreptul moral. Legiuitorul român asimilează dreptul de autor cu dreptul de proprietate și împărtășește teza dualistă a dreptului de autor[5], calificându-l ca un drept complex motivat de componentele sale, dreptul moral și cel patrimonial.

Sediul materiei

În România, primele dispoziții legale privind recunoașterea unor drepturi de autor ale operelor literar-artistice au fost adoptate prin Legea presei din 1862, singura lege care garanta, în epocă, drepturile scriitorilor și artiștilor români. Însă prima lege privind drepturile de autor a intrat în vigoare la data de 28 iunie 1923, Legea nr. 126/1923, denumită Legea proprietății literare și artistice, act ce a abrogat toate prevederile legale anterioare. În acord cu evoluția cadrului legislativ specific, aceasta a suferit, de-a lungul timpului, o serie de amendamente menite să-i adapteze, completeze și/sau modifice dispozițiile.

Unul dintre actele normative care a avut o contribuție semnificativă în reglementarea drepturilor de autor în sistemul nostru de drept a fost Decretul nr. 321/18 iunie 1956, normă legală ce a abrogat expres dispozițiile legale anterioare[6].

Drepturi de autor si drepturi conexe

În prezent, actul normativ ce reglementează cadrul legal[7] în materia protecției drepturilor de autor este Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, adoptată în scopul recunoașterii, garantării și protejării dreptului de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală, atât legat de persoana autorului, cât și legat de atributele de ordin moral și patrimonial pe care le comportă dreptul în esența sa.

Obiectul dreptului de autor, potrivit legii, este reprezentat de operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:

a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;

b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;

c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;

d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;

e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;

f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei;

g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;

h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;

i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei, în general.

De asemenea, constituie obiect al dreptului de autor operele derivate, care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume:

a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;

b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale.

                Obiectul drepturilor conexe și al drepturilor sui generis este reprezentat de:

  • interpretările sau execuțiile artiștilor interpreți sau executanți, pentru propriile interpretări sau execuții;
  • înregistrările sonore sau fonogramele;
  • înregistrările vizuale sau videogramele;
  • emisiunile și serviciile de programe ale organismelor de radiodifuziune și televiziune;
  • bazele de date, culegerile de opere, de date sau de alte elemente independente, protejate ori nu prin drept de autor ori conex, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică și în mod individual accesibile prin mijloace electronice sau prin altă modalitate.

Conținutul drepturilor de autor din perspectiva distincției patrimoniale îl constituie: 

– drepturile morale

a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică;

b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;

c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică;

d) dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa;

e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării;

– drepturile patrimoniale

a) reproducerea operei;

b) distribuirea operei;

c) importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, având consimțământul autorului, după operă;

d) închirierea operei;

e) împrumutul operei;

f) comunicarea publică, direct sau indirect, a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public;

g) radiodifuzarea operei;

h) retransmiterea prin cablu a operei;

i) realizarea de opere derivate.

Conținutul drepturilor conexe și al drepturilor sui generis artistul interpret sau executantul are următoarele drepturi:

morale

a) dreptul de a pretinde recunoașterea paternității propriei interpretări sau execuții;

b) dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol și la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;

c) dreptul de a pretinde respectarea calității prestației sale și de a se opune oricărei deformări, falsificări sau altei modificări substanțiale a interpretării ori execuției sale sau oricărei încălcări a drepturilor sale, care ar prejudicia grav onoarea ori reputația sa;

– patrimoniale

a) fixarea interpretării sau a execuției sale;

b) reproducerea interpretării sau a execuției fixate;

c) distribuirea interpretării sau a execuției fixate;

d) închirierea interpretării sau a execuției fixate;

e) împrumutul interpretării sau al execuției fixate;

f) importul în vederea comercializării pe piața internă a interpretării sau a execuției fixate;

g) radiodifuzarea și comunicarea publică ale interpretării sau ale execuției sale, cu excepția cazului în care interpretarea ori execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată;

h) dreptul la remunerație echitabilă în cazul în care interpretarea ori execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată;

i) punerea la dispoziția publicului a interpretării sau a execuției sale fixate, astfel încât să poată fi accesată, în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public;

j) retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuției fixate.

Transmiterea dreptului de autor

Transmiterea drepturilor patrimoniale de autor și conexe născute din crearea unei opere literare, artistice și științifice se poate face în totalitate sau în parte, atât prin acte inter vivos (licență, cesiune), cât şi pe cale succesorală (prin succesiune legală și testamentară). Sunt transmisibile, potrivit legii, drepturile de proprietate intelectuală cu caracter patrimonial, cele care se încadrează în categoria drepturilor nepatrimoniale (legate de existența și integritatea fizică, identitate, moralitate) fiind, per a contrario, netransmisibile.

Întregul drept de autor este axat, în această concepţie, pe dreptul moral, lucru care se explică prin specificul operei de a fi emanaţia personalităţii autorului. Aşa se explică caracterul perpetuu, inalienabil şi imprescriptibil al dreptului moral.

Prin derogare de la dreptul comun, el este considerat transmisibil mortis causa, în anumite limite: dreptul moral are un conţinut pozitiv, şi anume dreptul de divulgare, şi unul negativ, dreptul la paternitatea operei şi la inviolabilitatea ei, care se exercită prin reacţie de apărare. Această distincţie serveşte în general doctrinei ca bază în analiza transmisiunii succesorale a dreptului de autor. Ea este admisă, în principiu, în limitele determinate de funcţia acestui drept. Ca urmare, unele prerogative vor dispărea. Printre cele pozitive, singura care supravieţuieşte este dreptul de divulgare. Succesorii însă vor exercita această prerogativă în unicul scop de a exercita voinţa postumă a autorului. Transmisiunea succesorală operează ca o metamorfoză a dreptului moral.

Dacă autorii sunt de acord în a admite că, în privinţa dreptului de divulgare, succesorii vor trebui să respecte voinţa autorului de a comunica sau nu opera, divergenţele apar atunci când se pune problema de a şti cum se va proceda în cazul când autorul nu şi-a manifestat voinţa în niciun fel. Unii autori admit că autorizarea de publicare este prezumată.

Spre deosebire de sistemul dualist francez, în care dreptul moral este net separat de drepturile patrimoniale, sistemul german este un sistem monist, în sensul că dreptul moral este un element al dreptului de autor cu acelaşi titlu ca şi dreptul patrimonial, cu care are o durată egală şi anume cea stabilită pentru dreptul de autor în ansamblul prerogativelor sale. Consecinţa acestei concepţii este admisibilitatea transmisiunii dreptului de autor moştenitorilor autorului sau persoanelor indicate de acesta, cu precizarea că, în persoana succesorului, dreptul moral rămâne acelaşi drept absolut şi discreţionar ca în persoana autorului. Toate aceste drepturi se caracterizează prin faptul că sunt inaccesibile în timpul vieţii autorului, netransmisibile moştenitorilor şi imprescriptibile.

Conform documentelor comunitare, şi aici ne referim la directivele în domeniu, se consacră aceleaşi moduri de transmitere a drepturilor de proprietate intelectuală: cesiunea, acordarea de licenţe şi succesiunea.

Prin directivele menţionate au fost prevăzute proceduri de simplificare a înregistrării transmiterilor din punctul de vedere al îndeplinirii condiţiilor formale, cum ar fi faptul că printr-o singură cerere se poate solicita înregistrarea transmiterii drepturilor asupra mai multor mărci sau desene şi modele.

Apreciem că, prin modul de reglementare, legislaţia noastră naţională este aliniată la prevederile comunitare în ceea ce priveşte transmiterile drepturilor de proprietate intelectuală. Transmiterile de drepturi prezintă importanţă juridică şi economică în cazul în care este necesară stabilirea deţinătorului dreptului (solicitant, titular, cesionar, licenţiat) în cazul unor litigii vizând eventuale încălcări ale drepturilor de proprietate intelectuală.[8]

Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări, sunt inalienabile şi imprescriptibile și sunt protejate începând cu momentul creării și până la data decesului autorului.

După moartea autorului, se transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată, exerciţiul următoarelor drepturi de autor și conexe:

– dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică;

– dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;

– dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;

– dreptul de a pretinde recunoașterea paternității propriei interpretări sau execuții;

– dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol și la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;

– dreptul de a pretinde respectarea calității prestației sale și de a se opune oricărei deformări, falsificări sau alte modificări substanțiale a interpretării ori execuției sale sau oricărei încălcări a drepturilor sale, care ar prejudicia grav onoarea ori reputația sa.

În exercitarea acestor drepturi morale, moştenitorii au obligaţia exploatării operei astfel încât să nu prejudicieze moral memoria autorului şi a respectării în totalitate a operei întocmai cum ea a fost creată.

Drepturile patrimoniale, cuprinse în conţinutul dreptului de autor, se transmit potrivit dispozițiilor Codului civil, transmiterea acestora fiind limitată în timp. Drepturile patrimoniale se nasc chiar din momentul creării operei şi durează pe tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia ele se transmit prin moştenire potrivit legislaţiei civile pe o perioadă determinată.

După împlinirea termenului de protecţie, opera cade în domeniul public, încetează exclusivitatea exploatării operei acordată titularilor drepturilor patrimoniale, iar din acel moment opera poate fi liber utilizată, fiind asimilată patrimoniului comun al umanităţii.

În reglementarea anterioară, perioada maximă de timp prevăzută pentru transmiterea acestor drepturi era stabilită de legiuitor la 50 de ani.

Motivat de transpunerea convențiilor internaționale la care România este parte, a tratatelor și directivelor europene în legislația noastră, legiuitorul român a armonizat legislaţia internă cu cea europeană, astfel că drepturile patrimoniale se transmit potrivit legislaţiei civile pe o perioadă de 70 de ani

Transmiterea drepturilor patrimoniale de autor se efectuează la moartea autorului, însă, prin derogare de la normele de drept comun, dispozițiile legii speciale dispun cu privire la calculul duratei termenelor de protecție începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţa publică (art. 34 din Legea nr. 8/1996), deşi data deschiderii moştenirii coincide cu data morţii celui ce lasă moştenirea.

Prin moștenire se transmit atât drepturile, cât și obligațiile care decurg din înregistrarea obiectului proprietății intelectuale, dezbaterea moștenirii din a cărei masă succesorală fac parte drepturile de autor intrând sub incidența normelor de drept comun[9].

În literatura juridică, unul dintre aspectele supuse dezbaterii este beneficiul operelor postume (divulgarea tardivă); astfel, persoana care publică o astfel de operă va beneficia de toate drepturile patrimoniale care i s-ar fi cuvenit autorului, însă numai pentru o perioadă de 25 de ani, perioadă care începe să curgă din momentul în care opera a fost adusă la cunoştinţa publicului pentru prima dată.

În cazul succesiunii vacante, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie.

De aceeaşi durată de 70 de ani se bucură şi moştenitorii operei aduse la cunoştinţa publicului, sub pseudonim sau fără indicare de nume, precum şi cei ai autorului operei realizate în colaborare, numai că în acest caz termenul de 70 de ani va începe să curgă din momentul morţii ultimului coautor. În cazul în care contribuţia fiecărui coautor este distinctă, durata dreptului patrimonial, pentru fiecare dintre moştenitorii coautorilor, este de 70 de ani de la moartea fiecărui coautor pe care îl moştenesc.

În cazul operelor colective, durata drepturilor patrimoniale asupra acestor opere este de 70 de ani şi începe să curgă de la data aducerii operei la cunoştinţa publicului. În situaţia în care înăuntrul acestui termen opera nu a fost adusă la cunoştinţă publicului, durata drepturilor patrimoniale expiră la trecerea unei perioade de 70 de ani de la crearea operei.

În cazul programelor pentru calculator, drepturile patrimoniale ale autorului se transmit pe cale succesorală tot pentru o perioadă de 70 de ani.

Dreptul de autor şi regimul matrimonial (art. 340 C. civ.)

Din această perspectivă, actul normativ ce reglementează cadrul legal privind drepturile de autor și drepturile conexe, Legea nr. 8/1996, nu cuprinde dispoziţii referitoare la dreptul de autor şi regimul matrimonial.

Pe de altă parte, normele de drept comun, respectiv prevederile art. 340 C. civ., conțin dispoziții exprese cu privire la calificarea ca bun propriu al fiecărui soț atât a obiectului drepturilor de autor, cât și cu privire la drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor și semnelor distinctive înregistrate.

Drepturi de proprietate industrială

                Proprietatea industrială exprimă rezultatul unei activități de creaţie intelectuală materializabilă industrial/comercial sub formă de produse, procedee sau metode. Cadrul legal ce reglementează normele de drept aplicabile în materie cuprinde protecția tuturor drepturilor cu privire la creaţiile industriale, semnele distinctive şi concurenţa neloială, astfel cum sunt transpuse în legislația națională dispozițiile prevăzute de art. 1 din Convenţia de la Paris din 1883, dreptul de proprietate industrială fiind protejat, la solicitare, prin certificare, brevetare, în baza unei riguroase evaluări efectuate de organul de specialitate al administraţiei publice centrale aflat în subordinea guvernului (OSIM).

Drepturile de proprietate industrială sunt clasificate astfel:

– drepturi privind creaţiile tehnice (invenţii, modele de utilitate) şi estetice (desene şi modele industriale);

– drepturi privind semnele distinctive asociate produselor (marca, numele comercial, însemnul, denumirea de origine, indicaţia geografică);

– drepturi privind protecţia împotriva concurenţei neloiale.

                Din punct de vedere juridic, acestea sunt reglementate de acte normative distincte, în funcție de obiectul legii:

  1. Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție[10], act normativ ce cuprinde dispoziții de stimulare a activității creatoare vizând dreptul inventatorului (sau succesorului său în drepturi[11]) asupra invențiilor sale, precum și reparatorii față de normele aplicabile anterior adoptării ei. Deși nu definește în mod expres noțiunea de invenție, actul normativ stabilește condițiile concrete ce trebuiesc îndeplinite pentru ca aceasta să aibă vocație la protecția legală.

Brevetul de invenţie este titlul de protecţie ce poate fi obţinut pentru orice invenţie, inclusiv de serviciu, ce are ca obiect un produs, un procedeu sau o metodă, în toate domeniile tehnologice (inclusiv în agricultură), cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de o aplicare industrială [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991].

Brevetul reprezintă titlul constitutiv de drepturi prin care i se recunoaşte titularului un drept exclusiv de exploatare asupra invenţiei sale pe întreaga sa durată, are caracter patrimonial, transmisibil, temporar şi competenţă exclusivă pe teritoriul României.

Brevetul de invenţie este eliberat de către Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci.

Durata de protecție – brevetele, inclusiv, brevetul de invenţie european se înscriu în Registrul naţional al brevetelor de invenţie și au o valabilitate de 20 de ani (în condițiile legii), cu începere de la data de depozit.

Transmiterea drepturilor născute în legătură cu invenţia este prevăzută de dispozițiile art. 42 din lege, prin urmare, dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi drepturile ce decurg din brevet pot fi transmise în tot sau în parte, prin cesiune sau prin licenţă, exclusivă sau neexclusivă, sau prin succesiune legală ori testamentară. Din perspectiva opozabilității, transmiterea produce efecte faţă de terţi numai începând cu data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii înregistrate la OSIM.

  • Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice

Marca. Din punctul de vedere al obiectului de proprietate industrială, marca face parte din categoria semnelor distinctive, fiind definită potrivit art. 2 drept orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cu condiția ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi. Sunt calificate ca mărci orice semne distinctive precum: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi în special forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi orice combinaţie a acestor semne.

Marca de produs sau de serviciu reprezintă un semn susceptibil de reprezentare grafică care serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altei persoane . Pot constitui mărci semnele distinctive: cuvintele , inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, elementele figurative, formele tridimensionale, combinaţiile de culori etc.

Durata protecţiei. Expres prevăzută de dispozițiiile art. 30 din Legea nr. 84/1998, înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului naţional reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani, fiind singurul obiect de proprietate industrială cu vocaţie infinită la protecţie, sub condiția reînnoirii. Astfel, înainte de expirarea duratei de protecţie în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea acesteia, titularul are posibilitatea legală de a solicita reînnoirea înregistrării mărcii (cu achitarea taxei prevăzute de lege) pentru noi termene de 10 ani.

În sensul legii, marca constituie un bun transmisibil, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit, transmisiunea putând opera în tot sau în parte, împreună cu întreprinderea sau fondul de comerţ, dar şi separat de acestea. Prevederile art. 40 din lege dispun cu privire la transmiterea drepturilor asupra mărcii prin cesiune, licenţă sau pe cale succesorală.

În ipoteza transmisiunii dreptului la marcă prin contract de donaţie sau a constituirii mărcii ca aport la capitalul social al persoanei juridice, înscrisul trebuie să respecte forma autentică ad validitatem.

De asemenea, pentru respectarea condiției opozabilității transmisiunii dreptului asupra mărcii, este necesară efectuarea formalității de înscriere în Registrul Naţional al Mărcilor, data înscrierii marcând momentul de la care cesiunea a devenit opozabilă terţilor. Între cedent şi cesionar operaţiunea juridică prin care se realizează transferul drepturilor asupra mărcii are loc la momentul realizării acordului de voinţă.

Indicaţia geografică reprezintă denumirea care serveşte la identificarea unui produs originar dintr-o anumită ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazul în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi, în mod esenţial, atribuite acestei origini geografice.

Durata de protecţie a indicaţiilor geografice curge de la data depunerii cererii la OSIM şi este nelimitată. Dreptul de utilizare a indicației geografice, prevăzut de art. 80 din lege, se acordă solicitantului pe o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea de reînnoire nelimitată, dacă se mențin condițiile în care acest drept a fost dobândit.

  • Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor

Desenul sau modelul industrial reprezintă aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, având o funcţie utilitară. Desenul sau modelul industrial este reprezentat prin linii, contururi, culori, formă, textură şi/sau materiale ale produsului în sine şi/sau ornamentaţia acestuia, în reprezentare plană (desenul industrial) sau tridimensională (modelul industrial).

Înregistrarea desenului sau modelului industrial are ca obiect protecţia formei exterioare a produsului comercial (fără a avea legătură cu aspectele sale tehnice). Ele pot fi aplicate sau încorporate în foarte multe produse, de exemplu: produse alimentare, îmbrăcăminte, bijuterii, ceasuri, aparate de măsură şi control, obiecte ornamentale, jucării, articole de menaj, mobilier, produse cosmetice, ambalaje, echipamente de vânzări şi publicitate, articole de birou, articole de imprimerie şi papetărie, aparate foto, cinematografice şi optice, instrumente muzicale, aparate de telecomunicaţii şi prelucrare a informaţiilor, autovehicule, materiale şi aparate medicale şi farmaceutice, construcţii şi elemente de construcţii.

Perioada de valabilitate a certificatului de înregistrare a desenului sau modelului – prevăzută de art. 35 din lege – este de 10 ani de la data constituirii depozitului reglementar și poate fi reînnoită pe 3 perioade succesive de 5 ani. Pe întreaga durată de valabilitate a înregistrării desenelor sau modelelor, titularul are un drept exclusiv de a le utiliza și de a împiedica utilizarea lor de o terță parte care nu dispune de consimțământul său. Titularul are dreptul de a interzice terților să efectueze, fără consimțământul său, următoarele acte: reproducerea, fabricarea, comercializarea ori oferirea spre vânzare, punerea pe piață, importul, exportul sau folosirea unui produs în care desenul sau modelul este încorporat ori la care acesta se aplică sau stocarea unui astfel de produs în aceste scopuri.

Dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare a desenului sau modelului, drepturile care decurg din cererea de înregistrare a desenului sau modelului, precum şi drepturile născute din înregistrare sunt transmisibile în tot sau în parte, pe cale succesorală, prin cesiune sau licenţă. Transmiterea se înscrie la OSIM în Registrul desenelor şi modelelor şi produce efecte faţă de terţi numai de la data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială al OSIM a menţiunii de transmitere.

Transmisiunea prin succesiune, pentru această categorie de drepturi, va urma regulile dreptului comun pentru stabilirea masei succesorale şi a cotelor cuvenite succesorilor şi cele speciale cât priveşte durata lor.

  • Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate

Modelul de utilitate protejază orice invenție tehnică, cu condiția să fie nouă, să depășească nivelul simplei îndemânări profesionale și să fie susceptibilă de aplicare industrială.

Produsul modelului de utilitate reprezintă un obiect cu caracteristici determinate, definite tehnic prin părţile sale constructive şi/sau constitutive, prin elementele de legătură dintre acestea, prin forma sa constructivă şi/sau a părţilor constitutive, prin materialele din care este realizat, prin relaţiile constructive, de poziţie şi funcţionare dintre părţile constitutive sau prin rolul funcţional al acestora. Acestea pot fi:

– dispozitive, instalaţii, echipamente, maşini-unelte, aparate sau subansambluri ale acestora pentru realizarea unui procedeu de fabricaţie ori de lucru;

– circuite electrice, pneumatice sau hidraulice;

– amestecuri fizice definite prin elementele componente, raportul cantitativ dintre acestea sau alte proprietăţi care le individualizează şi care le fac aplicabile pentru rezolvarea unei probleme tehnice.

Potrivit dispozițiilor legale, dreptul la modelul de utilitate aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi, modelul de utilitate înregistrat conferind titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenţiei pe întreaga durată şi dreptul de a interzice efectuarea – fără consimţământul său – în ceea ce privește fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării invenţiei protejate prin model de utilitate. Titularul are, de asemenea, dreptul de a interzice oricărui terţ care nu are consimţământul său să furnizeze sau să ofere altor persoane decât celor îndreptăţite să exploateze invenţia protejată prin model de utilitate mijloace de aplicare a invenţiei pe teritoriul României, referitoare la un element esenţial al invenţiei, când terţul ştie sau, în împrejurările date, ar fi trebuit să ştie că mijloacele sunt adecvate şi destinate aplicării invenţiei.

În cazul în care elementele esenţiale ale unui model de utilitate au fost preluate din descrierea, desenele, modelele experimentale, dispozitivele sau echipamentele aparţinând altei persoane decât titularului, fără consimţământul acesteia, protecţia acordată nu poate fi folosită în detrimentul acelei persoane.

Drepturile conferite de un model de utilitate înregistrat nu se extind la actele care comportă fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării a unui produs protejat, efectuate după ce produsul a fost comercializat într-un stat membru al Uniunii Europene, de către titular sau având consimţământul acestuia. Totuşi, drepturile conferite de un model de utilitate se extind la actele privind produsul protejat, efectuate după ce produsul a fost comercializat în afara unui stat membru al Uniunii Europene, de către titular sau având consimţământul acestuia.

Durata de valabilitate a modelului de utilitate este de 6 ani, cu începere de la data de depozit. Titularul dreptului poate să obţină reînnoirea protecţiei modelului de utilitate pentru încă o perioadă de 2 ani, dar nu mai devreme de un an şi nu mai târziu de 6 luni înainte de expirarea termenului de 6 ani de la data de depozit, cu precizarea că menţiunea reînnoirii protecţiei se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Ca și celelalte obiecte ale proprietății industriale, dreptul la modelul de utilitate, dreptul la înregistrarea modelului de utilitate şi drepturile care decurg din înregistrarea modelului de utilitate pot fi transmise în tot sau în parte.

Evaluarea drepturilor patrimoniale de proprietate intelectuală

Cu privire la evaluarea drepturilor patrimoniale de proprietate intelectuală, la dezbaterea succesiunii autorului, vor fi aplicabile regulile generale prevăzute de art. 253 alin. (3) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013. Potrivit acestuia, în cazul în care masa succesorală există bunuri mobile, acestea vor fi evaluate de moștentori printr-o declarație inserată în încheierea finală sau, după caz, pe baza unei expertize întocmite de un expert autorizat în condițiile legii. Prevederile menționate se coroborează cu dispozițiile art. 113 alin. (2) lit. o din Legea nr. 36/1995 potrivit cărora, în baza declarațiilor moștenitorilor și a tuturor probelor administrate în cauză, notarul public va constata compunerea masei succesorale, valoarea activului sau, după caz, valoarea masei de calcul, valoarea pasivului și a activului net.[12]

De asemenea, în situația în care succesibilii nu stabilesc și nu pot stabili valoarea drepturilor de proprietate intelectuală de pe urma defunctului, aceștia au posibilitatea administrării unei expertize efectuate de către un evaluator autorizat în condițiile dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, aprobată prin Legea nr. 99/2013.

Concluzie

Dreptul la eliberarea titlului de protecţie, drepturile ce decurg din cererea de înregistrare, precum şi drepturile născute din înregistrare pot fi transmise, în tot sau în parte, şi pe cale succesorală.

Drepturile din domeniul proprietăţii industriale se transmit prin moştenire legală sau testamentară, potrivit dreptului comun, fără vreo limitare specială în timp în persoana moştenitorilor, faţă de drepturile recunoscute defunctului. Transmiterea prin moştenire a acestor drepturi produce însă efecte faţă de terţi începând cu data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii înregistrate la OSIM, ca şi în materia transmiterii între vii.

Cu toate acestea, trebuie menţionat că dreptul de folosire a invenţiei de către terţi în anumite situaţii speciale (art. 33 din Legea nr. 64/1991) poate fi transmis numai odată cu patrimoniul sau o fracţiune din patrimoniul terţului titular al dreptului, iar în caz de deces, numai prin moştenire legală sau prin legat universal ori cu titlu universal, nu şi prin legat cu titlu particular.

Ținând cont de faptul că moştenirea implică atât activul, cât şi pasivul succesoral, adică prin moştenire se transmit atât drepturile, cât şi obligaţiile decurgând din înregistrarea unui obiect al proprietăţii intelectuale, odată cu preluarea drepturilor patrimoniale de proprietate industrială, moştenitorul preia şi obligaţia de a plăti taxele de menţinere în vigoare a titlului de protecţie din care decurg drepturile de proprietate industrială. Aceste obligaţii se nasc în persoana moştenitorului, la deschiderea moştenirii sau ulterior, independent de voinţa defunctului, neîndeplinirea unei astfel de obligaţii conducând la stingerea drepturilor.

Transmiterea prin succesiune legală sau testamentară a drepturilor de proprietate intelectuală (cu caracter patrimonial) asupra obiectelor proprietăţii intelectuale este supusă normelor de drept comun, iar durata drepturilor şi limitele lor teritoriale sunt prevăzute de legile speciale.

Bibliografie:

– Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe și alte acte normative incidente:

1. Legea nr. 76/1998 pentru aderarea României la Convenția internațională pentru protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma, la 26 octombrie 1961;

2. Legea nr. 77/1998 pentru aderarea României la Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 9 septembrie 1886, în forma revizuită prin Actul de la Paris la 24 iulie 1971 și modificată la 28 septembrie 1979;

3. Legea nr. 148/2000 privind publicitatea. Legea a fost modificată și completată de: Legea nr. 283/2002 privind modificarea și completarea Legii nr. 148/2000 privind publicitatea; Ordonanța Guvernului nr. 17/2003 pentru modificarea art. 8 lit. e) din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea; Ordonanța Guvernului nr. 90/2004 pentru completarea Legii nr. 148/2000 privind publicitatea; Legea nr. 457/2004 privind publicitatea și sponsorizarea pentru produsele din tutun și Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă;

4. Legea nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect (Tabloul național al arhitecților, din 07/09/2005, Normă metodologică de aplicare a Legii nr. 184/2001, Codul deontologic al profesiei de arhitect), republicată în baza Legii nr. 43/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect;

5. Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Legea a fost modificată și completată prin Legea nr. 259/2006, de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77, din 24.06.2009, privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc și de Legea nr. 261, din 7.07.2009, privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții;

6. Legea nr. 334/2002 a bibliotecilor. Legea a fost modificată și completată prin Legea nr. 593/2004, O.G. nr. 26/2006, Legea nr. 114/2006 și Legea nr. 277/2006;

7. Legea nr. 504/2002 a audiovizualului. Legea a fost modificată și completată de Legea nr. 202/2003, O.U.G. nr. 123/2005, O.U.G. nr. 3/2006 și de Legea nr. 197/2006;

8. Legea nr. 186/2003 privind promovarea culturii scrise. Legea a fost modificată și completată de O.G. nr. 24/2006, aprobată de Legea nr. 255/2006;

9. Legea nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei. Legea a fost modificată și completată de Legea nr. 498/2004 și de Legea nr. 301/2007;

10. Legea nr. 311/2003 a muzeelor și a colecțiilor publice. Legea a fost modificată și completată de Legea nr. 12/2006;

11. Legea nr. 304/2003 pentru serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile de comunicații electronice. Actul a fost modificat și completat de O.U.G. nr. 70/2006 și de Legea nr. 133/2006.

– Transmiterea drepturilor de proprietate intelectuală – Alice Mihaela Postăvaru, bursier cercetător postdoctorand la Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” din cadrul Academiei Române (http://www.nos.iem.ro/bitstream/handle/123456789/133/ PostavaruAM_Ilf.pdf?sequence=1&isAllowed=y).

– Legea nr. 71/2011.

http://www.inm-lex.ro/fisiere/ – Aplicarea în timp a noului Cod civil, prof. dr. Gabriel Boroi

– Hotărârea Guvernului nr. 547 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

– Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 (r1) privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora.

– Hotărârea Guvernului nr. 1.585, din 18.12.2002, pentru aprobarea Normelor privind determinarea cotei de profit sau a venitului obţinut de titularul unui brevet, prevăzute la art. 73 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată (textul art. 73 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată).

– Norme ale Directorului General OSIM nr. 318/4/01/2000 pentru modificarea şi completarea Normelor nr. 242/1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti;

– Hotărârea Guvernului nr. 547, din 21.05.2008, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

– Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la München la 5 octombrie 1973, precum şi Actul de revizuire a acesteia, adoptat la München în noiembrie 2000, la care România a aderat prin Legea nr. 611/ 2002, publicată în M. Of. nr. 844 din 22 noiembrie 2002.

– Ordinul OSIM nr. 112, din 21.11.2008, pentru aprobarea Instrucţiunilor privind depunerea cererilor de brevet de invenţie prin mijloace electronice.

– Deak, F., Popescu, R., 2002, Tratat de drept succesoral, vol. II, Moștenirea testamentară, ediția a II-a completată și actualizată, București, Universul Juridic.


[1] Completată la Paris la 4 mai 1896, revizuită la Berlin la 13 noiembrie 1908, completată la Berna la 20 martie 1914, revizuită la Roma la 2 iunie 1928, revizuită la Bruxelles la 26 iunie 1948, revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967 și la Paris la 24 iulie 1971 și modificată la 28 septembrie 1979 și ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 549 din 29 iulie 1969.

[2] Revizuită la Bruxelles la 14 decembrie 1900, la Washington la 2 iunie 1911, la Haga la 6 noiembrie 1925, la Londra la 2 iunie 1934, la Lisabona la 31 octombrie 1958 și la Stockholm la 14 iulie 1967 și ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 1177/1968.

[3] World Intellectual Property Organization (WIPO).

[4] Persoane juridice constituite prin liberă asociere, având drept obiect de activitate, unic sau principal, gestiunea drepturilor de autor sau drepturilor conexe dreptului de autor, categoriilor de drepturi, tipurilor de opere sau de alte obiecte protejate, care le este încredinţată de către mai mulţi autori sau titulari de drepturi de autor, în beneficiul colectiv al acestora.

În prezent, organismele de gestiune colectivă sunt următoarele: ADPFR Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România; AOTO – Asociaţia Opera Teologică Ortodoxă; ARAIEX – Asociaţia Română pentru Artişti Interpreţi sau Executanţi; COPYRO – Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor; CREDIDAM – Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi; DACIN SARA – Societatea pentru Drepturi de Autor în Cinematografie şi Audiovizual – Societatea Autorilor Români din Audiovizual; OSRO – Opera Scrisă.Ro – Societate de Gestiune a Drepturilor de Autor; PERGAM – Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice; SOPFIA – Societatea Producătorilor de Film și Audiovizual; UCMR-ADA – Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România – Asociaţia pentru Drepturi de Autor; UNART – Uniunea Naţională a Artiştilor din România; UPFAR-ARGOA – Uniunea Producătorilor de Film şi Audiovizual din România – Asociaţia Română de Gestiune a Operelor din Audiovizual; UPFR – Uniunea Producătorilor de Fonograme din România; UPVR – Uniunea Producătorilor de Videograme din România; VISARTA – Societatea de Gestiune Colectivă a Dreptului de Autor în Domeniul Artelor Vizuale.

[5] Teză dezvoltată în doctrină de profesorii Aurelian lonașcu, Constantin Stătescu, Francisc Deak, Stanciu Cărpenaru și Yolanda Eminescu.

[6] Legea asupra proprietății literare și artistice nr. 126/28 iunie 1923, care abrogase, la rândul ei, dispozițiile privind dreptul de autor cuprinse în Legea presei din 13 aprilie 1862; Legea nr. 596/24 iulie 1946 privitoare la contractul de editare și dreptul de autor în materie literară, abrogată parțial (cu excepția art. 51 – 63) încă prin Decretul nr. 17/14 ianuarie 1949 pentru editarea și difuzarea cărții; Decretul nr. 19/16 februarie 1951 pentru dreptul de autor asupra operelor proprii a fi tipărite; Decretul nr. 428/13 noiembrie 1952, care adusese unele modificări Decretului nr. 19/1951 pentru dreptul de autor asupra operelor proprii a fi tipărite; art. 5 și art. 7 din Decretul nr. 591/24 decembrie 1955 privitor la reglementarea contractelor de executare a lucrărilor de artă plastică și de achiziție a acestor lucrări.

[7] Acte normative ce reglementează alte domenii de creație intelectuală, incidente Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe:

1. Legea nr. 76/1998 pentru aderarea României la Convenția internațională pentru protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma, la 26 octombrie 1961;

2. Legea nr. 77/1998 pentru aderarea României la Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 9 septembrie 1886, în forma revizuită prin Actul de la Paris la 24 iulie 1971 și modificată la 28 septembrie 1979;

3. Legea nr. 148/2000 privind publicitatea. Legea a fost modificată și completată de: Legea nr. 283/2002 privind modificarea și completarea Legii nr. 148/2000 privind publicitatea; Ordonanța Guvernului nr. 17/2003 pentru modificarea art. 8 lit. e) din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea; Ordonanța Guvernului nr. 90/2004 pentru completarea Legii nr. 148/2000 privind publicitatea; Legea nr. 457/2004 privind publicitatea și sponsorizarea pentru produsele din tutun și Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă;

4. Legea nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect (Tabloul național al arhitecților, din 07/09/2005, Normă metodologică de aplicare a Legii nr. 184/2001, Codul deontologic al profesiei de arhitect), republicată în baza Legii nr. 43/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect;

5. Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Legea a fost modificată și completată prin Legea nr. 259/2006, de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77, din 24.06.2009, privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc și de Legea nr. 261, din 7.07.2009, privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții;

6. Legea nr. 334/2002 a bibliotecilor. Legea a fost modificată și completată prin Legea nr. 593/2004, O.G. nr. 26/2006, Legea nr. 114/2006 și Legea nr. 277/2006;

7. Legea nr. 504/2002 a audiovizualului. Legea a fost modificată și completată de Legea nr. 202/2003, O.U.G. nr. 123/2005, O.U.G. nr. 3/2006 și de Legea nr. 197/2006;

8. Legea nr. 186/2003 privind promovarea culturii scrise. Legea a fost modificată și completată de O.G. nr. 24/2006, aprobată de Legea nr. 255/2006;

9. Legea nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei. Legea a fost modificată și completată de Legea nr. 498/2004 și de Legea nr. 301/2007;

10. Legea nr. 311/2003 a muzeelor și a colecțiilor publice. Legea a fost modificată și completată de Legea nr. 12/2006;

11. Legea nr. 304/2003 pentru serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile de comunicații electronice. Actul a fost modificat și completat de O.U.G. nr. 70/2006 și de Legea nr. 133/2006.

[8] Transmiterea drepturilor de proprietate intelectuală – Alice Mihaela Postăvaru, bursier cercetător postdoctorand la Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” din cadrul Academiei Române. Sursa: http://www.nos.iem.ro/bitstream/handle/123456789/133/PostavaruAM_Ilf.pdf?sequence=1&isAllowed=y

[9] În materie succesorală, legea aplicabilă dezbaterii moștenirii se stabilește prin determinarea datei/locului deschiderii succesiunii, moștenirea legală fiind guvernată de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii, adică la data decesului autorului (reglementarea anterioară prevedea, potrivit art. 651 C. civ. 1864, faptul că „succesiunile se deschid prin moarte”).

În acest sens, prevederile art. 91 din Legea nr. 71/2011 dispun că moștenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moștenirii, legea aplicabilă fiind cea prevăzută de vechiul Cod civil. Sub aspectul competenței, se aplică legea nouă, iar, din punctul de vedere al dreptului substanțial, se aplică legea de la data deschiderii moștenirii. Este și cazul moștenirilor deschise înaintea intrării în vigoare a noului Cod civil și înregistrate după intrarea în vigoare a acestuia.

Actele juridice întocmite ulterior deschiderii moștenirii sunt guvernate de legea în vigoare la data întocmirii lor, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi (acceptarea sau renunțarea la moștenire ori partajul între moștenitori etc.)

Moștenirile vacante deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 se cuvin statului român, iar cele deschise după această dată vor fi culese de comuna, orașul sau municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii [art. 963 alin. (3) NCC] sau, dacă se află în străinătate, de statul român [art. 553 alin. (3) NCC]; reprezentarea nedemnului (art. 965 NCC) este posibilă numai în cazul moștenirilor deschise după intrarea în vigoare a noii reglementări, iar nu și pentru moștenirile deschise anterior, chiar dacă acestea s-ar dezbate după 1 octombrie 2011.

În cazul moștenirii testamentare, trebuie deosebit între, pe de o parte, validitatea testamentului, pentru care se aplică legea în vigoare în momentul întocmirii acestui act juridic unilateral [art. 6 alin. (3) NCC], chiar dacă decesul testatorului ar surveni după intrarea în vigoare a legii noi, iar, pe de altă parte, efectele dispozițiilor testamentare (de exemplu, atribuirea bunurilor legatarilor), care sunt guvernate de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii (art. 91 din Legea nr. 71/2011). Spre exemplu, dacă între momentul întocmirii testamentului și cel al morții testatorului ar interveni o lege care ar modifica forma testamentului, această lege nu se va aplica testamentului deja făcut. În schimb, dacă în același interval de timp ar interveni o lege care ar stabili o altă cotitate disponibilă (cota din moștenire de care poate dispune testatorul), această lege se va aplica testamentului anterior fără a fi considerată retroactivă, deoarece drepturile legatarilor se nasc în momentul deschiderii succesiunii. Așadar, art. 1.088 C. civ., care stabilește o altă modalitate de determinare a rezervei descendenților și a rezervei ascendenților privilegiați, influențează și legatele făcute înainte de 1 octombrie 2011 dacă moștenirea s-a deschis începând cu această dată. O aplicație a regulii înscrise în art. 6 alin. (3) C. civ. o întâlnim în art. 60 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „valabilitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin testament este guvernată de legea în vigoare la data încheierii acestuia, iar efectele clauzei sunt guvernate de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii”. (sursa: http://www.inm-lex.ro/fisiere/ – Aplicarea în timp a noului Cod civil, prof. dr. Gabriel Boroi)

Dispozițiile art. 954 alin. (3) NCC, referitoare la locul deschiderii moștenirii,  se referă la toate procedurile notariale care încep după 1 octombrie 2011, indiferent de data decesului defunctului.

În materia succesiunilor cu elemente de extraneitate, se creează un sistem unitar prin care moștenirea se supune unei singure reguli. Se asigură astfel unitatea legii aplicabile moștenirii și se facilitează dezbaterea succesiunilor internaționale, prin aplicarea unei legi unice: notarul public cel dintâi sesizat, cu prioritățile prevăzute de art. 954 alin. (3) NCC. Spre deosebire de prevederile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, care atribuiau competență legii române la dezbaterea procedurii succesorale, când în patrimoniul defunctului existau bunuri imobile pe teritoriul României, acum nu există nicio restricție. Se menține registrul de succesiuni cu elemente de extraneitate, pentru o strictă evidență. (sursa: Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, Codul civil al României. Îndrumar notarial, vol. I, Editura Monitorului Oficial, București, 2011, p. 325)

[10] Republicată prin Legea nr. 203/19.04.2002 şi Legea nr. 28/15.01.2007. Actul a fost completat şi modificat de: O.G. nr. 70/1994; Legea nr. 146/1997; Legea nr. 255/1998; O.U.G. nr. 217/1999; Legea nr. 203/2002; Codul Fiscal 2003; O.U.G. nr. 190/2005; Legea nr. 278/2006; Legea nr. 28/2007; Legea nr. 76/2012; Legea nr. 83/2014; Legea 187/2012.

Alte acte incidente:

  • Hotărârea Guvernului nr. 547 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie;
  • Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 (r1) privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora;
  • Hotărârea Guvernului nr. 1.585, din 18.12.2002, pentru aprobarea Normelor privind determinarea cotei de profit sau a venitului obţinut de titularul unui brevet, prevăzute la art. 73 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată (textul art. 73 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată);
  • Norme ale Directorului General OSIM nr. 318/4/01/2000 pentru modificarea şi completarea Normelor nr. 242/1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti;
  • Hotărârea Guvernului nr. 547, din 21.05.2008, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie;
  • Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la München la 5 octombrie 1973, precum şi Actul de revizuire a acesteia, adoptat la München în noiembrie 2000, la care România a aderat prin Legea nr. 611/ 2002, publicată în M. Of. nr. 844 din 22 noiembrie 2002;
  • Ordinul OSIM nr. 112, din 21.11.2008, pentru aprobarea Instrucţiunilor privind depunerea cererilor de brevet de invenţie prin mijloace electronice.

[11] Ce operează în temeiul transmisiunii succesorale sau al unui contract de cesiune.

[12] A se vedea F. Deak și R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. II, Moștenirea testamentară, Ediția a II-a completată și actualizată, Universul Juridic, București, 2014, p. 290 – 294.