Născut la data de 17 aprilie 1897 în Iași, oraș în care a urmat cursurile gimnaziale și liceale, precum și pe cele universitare. După ce a obținut licența în Drept în anul 1918 a urmat doctoratul la Sorbona-Paris I, unde a studiat sub îndrumarea unor renumiți profesori ai epocii precum Henri Capitant și Georges Ripert. A susținut teza de doctorat intitulată „Evoluția noțiunii de cauză în convențiile cu titlu oneros” – L’évolution de la notion de cause dans les conventions à titre onéreux. Étude de la doctrine et de l’extension de la notion de cause en jurisprudence (1923).

Personalitate notabilă în lumea academică, atât local, cât și pe plan internațional, și-a făcut debutul în anul 1923, la vârsta de 26 de ani, după ce Universitatea din Iași îi confirmă teza de doctorat și apoi îl include în lista universitarilor, fiind încadrat ca profesor suplinitor de drept internațional privat la Cernăuți și Iași (1923 – 1924), apoi profesor agregat de drept civil comparat (1924 – 1927), profesor titular de drept civil la Iași (1927 – 1942) și, timp de 26 de ani, profesor titular al Catedrei de drept civil la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București (1942 – 1968).[1]

De-a lungul strălucitei sale cariere a ocupat mai multe funcții importante, printre care amintim: în perioada 1929 – 1931 a fost director general al învățământului universitar din Ministerul Instrucțiunii Publice, apoi a lucrat în cadrul Secţiei a II-a de drept privat din cadrul Consiliului Legislativ, fiind consilier temporar, a fost rezident regal al Ţinutului Prut în perioada 1939 – 1940, de asemenea, între anii 1948 și 1953 a fost membru al Comisiei pentru elaborarea Codului civil şi a legislaţiei civile în cadrul Institutului de Cercetări Juridice din cadrul Academiei Române, fiind director fondator al acestuia.

Printre lucrările sale cele mai importante amintim monografiile asupra noţiunii de cauză (Les récentes destinées de la théorie de la cause dans les obligations, 1931), răspunderii civile delictuale (Principiile şi tehnica reparaţiei prejudiciilor în dreptul civil, 1938), persoanelor juridice (Persoanele juridice. Drepturile de proprietate socialiste şi celelalte drepturi reale principale, 1962) şi contractelor economice (Teoria generală a contractelor economice, 2 volume, 1963 – 1965).[2]

De asemenea, a fost preocupat intens de studiile comparative dintre instituţiile juridice române şi cele franceze: Particularităţile dreptului civil român faţă de cel francez, în materie de liberalităţi (1935), Speţe alese din jurisprudenţă civilă română şi franceză (1936), Despre posesiune şi uzucapiune în Franţa şi România (1937).

Ca urmare a vastei sale activități ştiinţifice, profesorul Traian Ionaşcu a fost onorat, printre altele, cu titlul de om de ştiinţă emerit (1964), a fost ales membru corespondent (în 1963) şi apoi membru titular al Academiei Române (în 1975). De asemenea, a fost distins, la numai 34 de ani, cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare, de către preşedintele Franţei.

Profesorul Traian Ionașcu, deși s-a stins din viață în data de 19 noiembrie 1981, rămâne în lumea academică drept continuator în afirmarea științei dreptului civil și a altor discipline ale dreptului.

[1] https://www.juridice.ro/essentials/5452/in-memoriam-acad-prof-traian-ionascu-la-125-de-ani-de-la-nastere-17-04-1897-17-04-2022

[2] https://legeaz.net/personalitati-juridice/traian-ionascu