Au existat, acum un secol, notari publici care au scris pagini memorabile în isto­ria acestei profesii. Unul dintre ei este Tigran Pruncu, poate cel mai mare reprezentant al notarilor publici din Bucovina. Despre el, con­temporanii au scris la acea vreme cu admirație și recunoștință, însă, cu trecerea anilor, amin­tirea notarului public bucovinean a pierit pen­tru a ajunge astăzi cu desăvârșire uitată.

Văzut ca unul dintre cei mai nobili și idea­liști români din Bucovina(1), viitorul notar pu­blic din Solca și Câmpulung(2) se trăgea dintr-o familie armenească cu istorie de secole. As­cendența și legăturile de rudenie cu cele mai însemnate familii nobile armene (Kapri, Mâr­zian sau Aritonovici), titlul de noblețe conferit de austrieci (titlul de cavaler), acțiunile filan­tropice, activitatea social-politică și nivelul de cultură au făcut din familia Pruncu(3) una dintre cele mai interesante familii bucovinene des­pre care Gheorghe Bezviconi(4) amintea: „Deși Armeni, cari întotdeauna mențineau în nea­mul lor tradițiile acestui popor, Prunculeștii din Bucovina, așezându-se acolo de pe timpul Moldovei, o considerau ca patria lor adevăra­tă și-n acelaș timp căutau să fie păstrătorii și promotorii unui naționalism românesc, în provincia înstrăinată.ˮ(5)

După tradiția familiei, opiniile lui Gheor­ghe Bezviconi și cele ale heraldistului Traian Larionescu, antecesorii îndepărtați ai famili­ei Pruncu au purtat numele de Danovacovici (Donavachian, Dănovac, Danovif)(6), (7), familie de care se leagă construirea în timpul dom­niei lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 – 1517) a bisericii Hagigadar(8). Atestată, potrivit pisa­niei, în anul 1512(9), mânăstirea a născut mai multe legende asupra ridicării(10) și a ctitoru­lui ei, personaj care s-a aflat mult timp sub semnul incertitudinii: Drăgan Dănovac sau fiul său, Bogdan.

Ultimele cercetări documentare au demon­strat că numele lui Bogdan Dănovac „târgo­văț din Leov” apare într-un hrisov emis în anul 1597 în cancelaria lui Ieremia Movilă, prin care i se restituia averea lăsată de tatăl său „Drăgan Dănovac, târgovețul Sucevii”(11). Potrivit mărturiilor depuse de martorii ar­meni și moldoveni, documentul arată că în jurul anului 1563, „văzând atâte nepăciluiri și tulburări și amestecări ce era atuncea în pământul Moldavii”(12), Drăgan Dănovac pă­răsește Suceava, iar proprietățile lui intră în patrimoniul domnitorului. Bogdan va bene­ficia de restituirea acestora: o casă în Sucea­va și stupăria situată „supt mănăstirea Prea sfinții născătoari de Dumnezău, două vaduri ce sânt între aceiași vali supt prisaca lui”.(13) Documentul confirmă, pe de o parte, faptul că cei doi Dănovaci au stăpânit un teren în zona în care a fost zidită mânăstirea, iar, pe de altă parte, că Drăgan, și nu Bogdan, fiul său, este ctitorul mânăstirii, având în vedere că Bogdan se înfățișează domnului Moldovei abia în anul 1597 pentru a moșteni terenurile de lângă mânăstire.

  Bogdan se întoarce la Lvov unde va muri. Moștenirea sa a deschis o dispută lungă între comunitatea armenească din Suceava și mâ­năstirea Sfântul Ilie asupra terenului aflat în preajma mânăstirii Hagigadar, iar documen­tele aflate în arhivă, din păcate, nu au adus lumină asupra existenței vreunui urmaș. Un prezumtiv moștenitor pe nume Cărste Chele Albă este pomenit într-un hrisov dat de Gri­gore Calimah, domnul Moldovei, la 24 iunie 1768, care nu a putut dovedi însă că se trage din „neamul lui Danovici”.(14)  

Documentul din 1768 este important pen­tru studiul nostru și dintr-o altă perspec­tivă. Printre cei chemați de domn să decidă soarta averii Dănovac se află și GRIGORE PRUNCUL, starostele armenilor, cel care va da naștere unei adevărate dinastii Pruncu, dinastie care va lăsa urme adânci în isto­ria Bucovinei. Numit staroste al armenilor din Suceava în anul 1757(15) de către Constan­tin Racoviță, fapt ce îi conferea dreptul de a judeca pricinile armenilor, Grigore a trăit 93 de ani și a avut trei fii: Ariton (1729 – 1805), Cristian (1735 – 1825) și Lucas (1760 – 1815)(16).

 După anexarea părții de nord-vest a Prin­cipatului Moldovei de către Monarhia Habs­burgică (1775), poziția marcantă a familiei Pruncu este atestată de administrația austri­acă. Potrivit Patentei imperiale din 14 martie 1787, emisă de Iosif al II-lea după încorpo­rarea Bucovinei în Galiția, familia Pruncu era inclusă în rândul „persoanelor nobile” din categoria „cavalerilor” (Ritter). La 22 octombrie 1790 familia era înscrisă în Con­signatio Legitimatorum Incolarum Bucovinen­sium. Stema familiei era compusă dintr-un scut scartelat cu bordură îngustă aurie, pe care este suprapus un coif cu grilă de aur încoronat cu o coroană de nobil, din care ies în cimier trei pene de struț (în alte reprodu­ceri apar doar două pene de struț alb/verde, iar gratiile coifului sunt roșii, nu de aur). În cartierele 1 și 4 se află, pe argint, o ancoră cu trei brațe cu o funie de aur, respectiv un bovideu de culoare naturală din profil spre dreapta, iar în cartierele 2 și 3, pe verde, re­găsim o floare a soarelui, respectiv un cal de argint cambrat pe picioarele din spate.  În anul 1828, în Sfatul orașului Suceava, erau cel puțin trei membri ai familiei Prun­cu: Ariton I., Gavril și Vartires, iar în 1841, Ariton al IV-lea, strănepotul starostelui, semna, imediat după primar, ca împuterni­cit al orașului(18). El se va căsători cu Rozalia Mârza (după numele turcesc, Thas-Gül), nepoata de frate a lui Manuc Bei(19). La 22 ia­nuarie 1833, în Suceava se năștea primul lor fiu, ION, tatăl viitorului notar public, Tigran Pruncu.

   ION RITTER VON PRUNKUL VA DEVENI PRIMUL CARE A STUDIAT LA ACADEMIA TEREZIANĂ, INSTITUȚIE DE ÎNVĂȚĂMÂNT SUPERIOR ÎNTEMEIA­TĂ LA VIENA, ÎN ANUL 1746, DIN INIȚIATIVA ÎMPĂ­RĂTESEI MARIA TEREZIA, FĂRĂ A FI DE CONFESIU­NE CATOLICĂ.(20)   

 Sora Rozaliei se va căsători cu Așvadur Avedov, consilier de curte în Rusia, cumna­tul lui Manuc Bei, cu care va avea o fiică, Ecaterina, născută la Chișinău la 14 februarie 1832. Cei doi veri, Ecaterina și Ion, singurii descendenți ai familiei Manuc, se căsătoresc la 27 septembrie 1857 în Galați. În anul 1871, Ion este ales senator de Cahul(21), aflat la acea dată în componența României. Cei trei co­pii ai familiei: Olga (1858 – 1932), Eugenia și Tigran (1861 – 1943) își vor petrece ast­fel copilăria în Basarabia, pe moșiile familiei din Baimaclia și Taraclia.

 Situația familiei se va schimba la scurt timp după semnarea Tratatului de la Berlin din 1878, care reglementa cedarea județe­lor Cahul, Bolgrad și Ismail către Imperiul Rus. Pierderea moșiilor familiei din Cahul determină falimentul lui Ion care va renun­ța, pentru binele copiilor, la tutela acestora. Olga, Eugenia și Tigran Pruncu vor intra în grija lui Cristof de Pruncu, negustor, fratele bunicului patern Ariton al IV-lea, cel care a întemeiat două burse a câte 200 de florini pentru studenții de origine armeană înscriși în cadrul Universității din Cernăuți(22).

 OLGA, născută la 15 iunie 1858 în locali­tatea Chilișeni din județul Suceava, cea mai estică localitate a Bucovinei, a absolvit liceul și Facultatea de Științe Naturale din Geneva, Elveția (1881). Profesează în Geneva ca cerce­tător în algologie și micologie sub conducerea savantului prof. dr. R. Chodat până în 1896. Între anii 1896 și 1926 activează ca asistentă și șef de lucrări la Facultatea de Științe Natu­rale a Universității din București, la Catedra de botanică sub conducerea prof. M. Vlădescu. Publică o serie de lucrări dintre care trei în co­laborare cu dr. R. Chodat: La structure cellulaire des Cyanophycées (1892), Polymorphisme du Sce­nedesmus acutus (1893), Sur le polymorphisme de Rhaphidium braunii et de Scenedesmus cauda­tus (1893), Myxomycetes du Jardin Botanique de Bucarest (1925) și devine membră a Societății Naturaliștilor din România. Se căsătorește cu profesorul Grigore Mălinescu. Moare la 18 iu­nie 1932 la Câmpulung.(25)

 TIGRAN, care se naște la Viena, la 11 iulie 1861, urmează clasele primare la Iași apoi, la Cernăuți, Gimnaziul de Stat Chezaro-Crăiesc (k. k. I. Staatsgymnasium Czernowitz) pe care îl finalizează la 19 ani, în 1880(26). Studiile uni­versitare de drept le face la Universitatea din Cernăuţi – Alma Mater Francisco-Josephina.

  EUGENIA, sora lui, va studia la Iași și Vie­na, fiind foarte prezentă în viața culturală și în societățile de binefacere din Basarabia și Bucovina.

 Deși se pregătise pentru cariera de diplo­mat, rămas fără sprijin financiar, Tigran își îndreaptă atenția spre noua instituție pe care sistemul juridic austriac o propunea: notari­atul public imperial, poate și sub influența altor membri ai familiei Pruncu care deți­neau această calitate: Abraham Pruncu, fost primar al Sucevei în perioada 1865 – 1870, și Grigore Pruncu la Gura Humorului(27). Po­trivit legii austriece, notarii erau numiți de ministrul justiției, dar se solicitau minimum patru ani de practică juridică, dintre care cel puțin doi ani de practică ca notar, iar doi ani în instanță, ca avocat sau procuror financiar, absolvirea examenelor teoretice sau docto­rat în drept. Ocuparea posturilor vacante se făcea prin concurs anunțat de Camera Nota­rilor și publicat în mai multe ziare de inte­res general. După două săptămâni de la data ultimei publicări, candidații depuneau do­cumentele (cerere și dovezile formale cerute de lege) la Camera Notarilor care, după un prim control, le depunea la Curtea de Primă Instanță din districtul în care erau posturi vacante. Instanța de judecată, la rândul său, își exprima poziția cu privire la candidat și, împreună cu concluziile sale, înainta do­cumentația Ministerului Justiției care avea sarcina de a aproba sau a respinge numirea candidatului propus.

 TIGRAN VA ABSOLVI EXAMENUL DE NOTAR PU­BLIC, APOI VA URMA DOI ANI DE STAGIATURĂ LA VIENA. ÎN ANUL 1894 ESTE NUMIT NOTAR PUBLIC CEZARO-CRĂIESC PE VIAȚĂ (KAISERLICH-KÖNIGLI­CH NOTAR). ÎȘI VA DESCHIDE BIROUL NOTARIAL LA SOLCA UNDE VA PROFESA PÂNĂ ÎN ANUL 1906 CÂND SE MUTĂ LA CÂMPULUNG UNDE RĂMÂNE PÂNĂ LA SFÂRȘITUL VIEȚII.

Potrivit legii, el era administratorul biro­ului notarial, nu era un angajat al statului, avea dreptul de a avea titluri de onoare și demnitate. Era însă obligat de a face în așa fel încât administrarea biroului notarial să fie echilibrată, adică să permită beneficiarului ca, după achitarea datoriilor legate de sala­rii și taxe, să aibă o existență materială care să-i permită să-și îndeplinească misiunea în condiții normale, ținând cont că era menți­nută interdicția pentru notari de a desfășura activități care ar fi putut afecta sau submina încrederea în imparțialitatea lor sau credi­bilitatea profesională. Devine o autoritate în domeniul său: „cel mai popular și venerabil notar public din întreaga regiune, însufle­țit de o înălțătoare concepție a datoriei și a onoarei cristaline a instituției ce-o repre­zenta”(28), îi apără pe cei nevoiași și denun­ță falsurile în actele prin care acestora li se cumpăra pământul pe sume derizorii.

În anii în care a stat la Solca, orașul „de­venise stațiunea balneară de renume («al doilea Meran»), cu două așezăminte pentru cură, înconjurate de vile de vacanță ale celor mai bogați oameni din Bucovina, cu un parc în care cântau muzică vieneză orchestre evreiești celebre, care încântau inima nomenclaturii locale, în frunte cu Tigran Ritter von Pruncul, care ținea sus steagul românismului”(29). Con­temporanii ni-l prezintă ca un om de o discre­tă generozitate, energic, hotărât și îndrăzneț, cu simțul răspunderii și conștient de poziția și de responsabilitatea sa față de societatea în care trăia, „un stâlp al culturii românești, pe care știa s-o prezinte cu finețea necesară și cu o autoritate demnăˮ.(30)

   ÎN 1896 ÎNFIINȚEAZĂ ÎN CASA SA, ALĂTURI DE ALȚI INTELECTUALI AI URBEI, CABINETUL DE LECTURĂ „SENTINELA POPORULUI DIN SOLCA”, CARE AVEA 70 DE MEMBRI, 300 DE CĂRȚI, PATRU ABONAMENTE LA GAZETE ROMÂNEȘTI ȘI O AVERE DE 56 DE FLORINI ȘI 68 DE CREIȚARI.(31)

„Cunoscutul prieten și binevoitor al popo­rului român, domnul Tigran cavaler de Prun­cul, notar cezaro-crăiesc în Solca”(32) este ales președintele comitetului de conducere al ca­binetului. În această calitate a acordat burse de studiu tinerilor săraci, după cum remarca presa vremii: „până ce nu era în comuna Solca cabinetul, nu s-au dat copiii de țărani la școli mai mari, ca să-și câștige pâinea mai ușor de­cât părinții lor; însă, acuma, avem, deja, prin stăruința cabinetului și, mai ales, prin stăru­ința domnului notar Tigran cav. de Pruncul, 3 copii pe la școli mai mari, și anume: 1) Dom­nișoara Carolina Timingeriu, la cursul de croi­torie din Cernăuți; 2) Ioan Filimon, la școala de lemnărit din Câmpulung, și 3) Șulschi Nicolai, la gimnaziul gr. or. din Suceava”.(33) O colectă pentru sprijinirea copiilor sărmani care urmau școala, făcută la Solca, în 13 decembrie 1902, cu ocazia unui spectacol de teatru, menționează printre binefăcători și pe notarul Tigran cava­ler de Pruncul.(34)  În 14 noiembrie 1897, participă în sala „Sofia” din capitala Imperiului Habsburgic la adunarea țăranilor convocată din inițiati­va primarului Vienei, Lueger. Devine mem­bru fondator al băncii populare: Însoțirea de păstrare și credit de tip Reiffeisen, cu garanție nelimitată, alături de părintele exarh Teodosie Iliuț, în anul 1899(35).

  Promovează românismul, sponsorizează tipă- rirea de cărți de istorie a românilor. La 6 de­cembrie 1896 înființează, alături de Anton Bă­lan și preotul Leon Maximovici din Iaslovăț, Societatea Politică Creștin-Socială. Ședința de constituire a Societății are loc la Solca în localul Kramer din parcul orașului, iar Tigran Pruncul este ales președinte. Chiar dacă So­cietatea anunța o adunare la Rădăuți pentru 24 ianuarie 1897, în care urma să se prezinte programul și să se discute acțiunile planifi­cate pentru „dezvoltarea unui program pen­tru candidații bucovineni ai Partidului Creștin Social pentru dieta imperialăˮ, formațiunea va avea o existență efemeră.(36)

 SE ALĂTURĂ PARTIDULUI CONSERVATOR ROMÂN DIN BUCOVINA ÎNFIINȚAT ÎN IULIE 1900.

  Partidul va fi condus de un comitet care îi cuprindea, alături de notarul public din Solca, pe: George Wassilco, Leon Wassilco, Nicolae Mustață, Tudor Flondor, Florea Lupu (viitor notar public), Dimitrie Isopescul și avea ca președinte pe doctorul și marele proprietar Ioan Volcinschi. Organul de presă al partidu­lui a fost ziarul Timpul din Cernăuți (1 iulie 1900 – 4 ianuarie 1901). Având drept bază so­cială proprietarii mari și mijlocii, dar și clerul bogat, programul partidului editat în primul număr al ziarului propriu enunța ca obiectiv fundamental ameliorarea „stării bisericii, stă­rii economice, stării cultural-naționale, situa­ției politice a românilor”.(37)

  TIGRAN PRUNCU SE CĂSĂTOREȘTE CU LEA TISENHAUSEN, FIICA BARONULUI ALEXANDER VON TIESENHAUSEN, FINUL ÎMPĂRATULUI WILHELM I, UNA DINTRE CELE MAI CULTE FEMEI DIN BASARABIA ȘI O PICTORIȚĂ RECUNOSCUTĂ.

  În 1905 se năștea unica lor fiică, Elisabeta Maria, care va deceda însă în același an, fapt care determină familia să plece la Câmpulung unde era stabilită Eugenia. Anul 1918 și uni­rea Bucovinei cu România îl găsesc ca „fruntaș al vieței obștești din Bucovina, care mulți ani dearândul și-a dedicat un serviciu conștiin­cios și plin de jertfă pe altarul provinciei sale natale și al românismului”.(38)  După Unire, la fel precum cea mai mare par­te a notarilor publici bucovineni aflați în funcție în 1918, Tigran Pruncu va continua să activeze în cuprinsul Camerei Notarilor Publici Bucovi­na. La 15 iunie 1919 va fi reconfirmat în func­ția de notar public în Câmpulung prin Decretul regal nr. 2.564 din 24 iunie 1919. Alături de el, decretul îi nominaliza pe: D. Ştefan Miculi, la Cernăuţi, Gavril Pruncu, la Vatra Dornei, Euge­niu Priscornic, la Putila, dr. Alexandru Zota, la Suceava, Vasile Tudun, la Stulpicani(39).

  În primul an după Unire existau 24 de bi­rouri notariale(40) pentru ca, în anul 1925, să fie înregistrați 30 de notari publici, dintre care 18 români și 12 minoritari(41), organizați în Came­ra Notarilor Publici pentru Bucovina, cu sediul la Cernăuți. Conducerea Camerei era asigurată de: președinte, Ștefan Mikuli (notar public în Cernăuți) și membri, Arcadie Piotrovschi (no­tar public în Zastavna), Tigran Pruncu (notar public în Câmpulung Moldovenesc), Evgheniu Priscornic (notar public în Putila), Adolf Gottlieb (notar public în Siret), Alfred Kalmucki (notar public în Cernăuți), Amfilochie Burac (notar public în Cernăuți), iar supleanți, Li­viu Dolinschi (notar public în Sadagura), Ște­fan Moldovan (notar public în Ilișești), August Ottenbreit (notar public în Cernăuți)(42).

 DEȘI RECUNOSCUȚI DE PUTEREA POLITICĂ DE LA BUCUREȘTI, NOTARII PUBLICI BUCOVINENI SE VOR LOVI DE NOILE REALITĂȚI JURIDICE ROMÂNEȘTI.

 În anul 1923, prin mai multe memorii, Ti­gran Pruncu atrăgea atenția Ministerului Justiției că, în Bucovina, deși existau birouri notariale, avocații pretindeau că redactarea actelor notariale este strict de competența lor și presimțea că: „dnii avocați din Bucovina, care sunt așa de mulți(43) că dacă se vor pune la goană în contra noastră în scurt timp ne vor nimici pe noi și institutul notariatului public atât de apreciat în țări de primă civilizație cum e Franța și alte țări”(44). Tigran se va alătura în perioada următoare eforturilor colegilor arde­leni și bănățeni care militau pentru extinderea profesiei notariale și în Vechiul Regat.  Tot în 1923, prin prisma renumelui și a ex­perienței dobândite în cei aproape 30 de ani în care a activat ca notar public, este invitat ală­turi de Gheorghe Popa din Oradea, Ioan Cos­ma din Cluj și Nicolai Epure din Chișinău, toți viitori lideri ai notarilor publici din provinciile lor, să facă parte din comisia aflată sub coor­donarea ministrului justiției de la acea vreme, Gheorghe Mârzescu, și a secretarului general al ministerului, Ion Ionescu-Dolj, care avea drept sarcină să întocmească primul proiect de lege privind înființarea instituției notarului public în întreaga țară pe modelul notariatelor de tip latin.(45)

  DEDICAT CAUZEI NOTARILOR PUBLICI, ÎȘI SA­CRIFICĂ O MARE PARTE A AVERII ȘI FONDEAZĂ PE SPEZE PROPRII PRIMA REVISTĂ A NOTARIATULUI PUBLIC DIN ROMÂNIA: JUSTIȚIA. REVISTĂ ȘTIINȚIFI­CĂ. ORGAN AL NOTARILOR PUBLICI DIN ROMÂNIA MARE.  

Scopul ei era să arate, „în relief, însemnă­tatea acestei instituții și promova ideia creerii unei Uniuni generale a notarilor publici din România. Cu ocazia conceperii acestei Uniuni, cunoscutul notar public și publicist din Mi­lano, d. G.B. Curti Pasini, scria la 18 aprilie 1935, în «Corriere notarili» (Nr. 8), sub titlul «Tigran Pruncu»: Uniunea notarială română este productul cel mai nou și excelent al iniți­ativei sale neîncetate, al operei sale constan­te și desinteresate, uneori chiar îndrăznețe în apărarea profesiunii sale”(46).

 INTERESUL NOTARIATULUI DIN ITALIA FAȚĂ DE DEMERSUL DE A ÎNFIINȚA O ASOCIAȚIE PRO­FESIONALĂ A NOTARILOR PUBLICI ÎN ROMÂNIA L-A DETERMINAT PE TIGRAN PRUNCU SĂ PROPUNĂ ÎNFI­INȚAREA CHIAR A UNEI UNIUNI INTERNAȚIONALE A NOTARILOR PUBLICI LA CARE UNIUNEA DIN ROM­NIA SĂ ADERE(47).  

Ideea coagulării acesteia din urmă fuse­se lansată încă din toamna anului 1934. La propunerea lui Tigran Pruncu, făcută tu­turor Camerelor notarilor publici din pro­vinciile alipite de a se înființa „Uniunea Notarilor Publici din România”, în 6 oc­tombrie 1934, avea loc, la Cluj, Consfătui­rea Camerelor Notarilor Publici din Ardeal, Bucovina și Basarabia. La întrunirea la care participau toți președinții Camerelor, din Bucovina Tigran Pruncu ca delegatul oficial al Camerei, şi alți 11 notari publici din Ar­deal în frunte cu dr. Ioan Cosma din Cluj, cu unanimitate de voturi, se hotăra:

  1. Înfiinţarea Uniunii Notarilor Publici din România;

  2. Reînfiinţarea revistei notarilor publici din România;

  3. Propagandă pentru dobândirea sim­patiei opiniei publice;

  4. Convocarea unui congres la București;

  5. Însărcinarea lui Ioan Cosma cu redac­tarea unui memoriu privitor la neajunsurile şi doleanțele notarilor publici, înlăturarea aces­tor neajunsuri și solicitarea extinderii insti­tuției notariatelor publice la nivelul întregii Românii;

  6. Delegarea baroului notarilor publici Cluj să ia direct sau la propunerea unei alte Camere sau a unui notar public măsurile ne­cesare pentru susținerea şi menținerea in­stituției, apărarea intereselor profesionale și menținerea prestigiului oficiului notarial.(48)

Se vor mai scurge trei ani până când, la 15 mai 1937, într-o nouă adunare prezidată de președintele de vârstă Tigran Pruncu, notarii publici din Transilvania, Banat, Bucovina și Basarabia reușesc să înființeze Uniunea Gene­rală a Notarilor Publici din România. Primul președinte a fost ales Ioan T. Cosma (notar public în Cluj și președinte al Camerei), Tigran Pruncu, vicepreședinte, iar secretar general, dr. Victor Andru (notar public în Târgu Secu­iesc).(49) Prin această alegere, rolul și eforturile de promovare a instituției îi erau recunoscute de toți colegii din țară.

Deși cea mai mare a timpului o consacră profesiei și revistei la care nu renunță în ciuda tuturor greutăților financiare pe care le implica publicarea acesteia, Tigran află despre degradarea palatului lui Manuc Bei de la Hîncești (Basarabia). Consideră că e o datorie de onorare a familiei salvarea acestui monument arhitectural. După ce nu reușeș­te să o determine pe strănepoata lui Manuc Bei, marchiza Schedoni, ultimul proprietar al moșiei, să-i vândă palatul, adună arhive, studiază documente, situație care îl apropie de Gheorghe Bezviconi și chiar de Nicolae Iorga, în dorința de a-i intenta un proces în instanță marchizei pentru dreptul de pro­prietate. Se împrumută de la bănci în acest sens, dar nu reușește nimic. Odată cu sosirea rușilor, Tigran Pruncu abandonează lupta.

 ÎN ANUL 1938, TIGRAN SUFERISE O ALTĂ ÎN­FRÂNGERE, DE DATA ACEASTA PE PLAN PRO­FESIONAL.

  Prin Decretul-lege nr. 478 din 30 septem­brie 1938 pentru extinderea în Bucovina a le­gislației din Vechiul Regat(50), legislația civilă din vechea Românie înlocuia vechile legi civile austriece. În referatul de avizare a legii, adre­sat Consiliului de Miniștri, Victor Iamandi, ministrul justiției, arăta: „În privința notaria­tului public, am prevăzut desființarea institu­țiunii în mod implicit, prin abrogarea legilor și dispozițiunilor care o reglementau și prin introducerea în locul lor a dispozițiunilor din legile din Vechiul Regat, însă dat fiindcă regu­lamentarea definitivă a acestei instituțiuni ar putea face în viitor obiectul unei legislațiuni de unificare generală, am prevăzut menține­rea în funcțiune a actualilor notari publici, cu competința prevăzută de art. 2 din legea pen­tru autentificarea actelor. Totodată, fiindcă s-au abrogat dispozițiunile care reglementau această instituțiune, a trebuit să se prevadă în lege și unele dispozițiuni care să reglemente­ze situațiunea juridică și modul de funcționare a notarilor publici menținuți în funcțiuni, în acord și cu legislațiunea extinsă.”(51) (s.n.) No­tariatul public în forma bucovineană era des­ființat sau, mai concret, nu mai putea primi noi membri.

  Până la reglementarea definitivă a insti­tuției, conform articolului 7 din Lege, notarii publici primeau acceptul să funcționeze în lo­calitatea în care erau numiți, cu competența prevăzută pentru tribunale de Legea pentru autentificarea actelor. Decretul prescria unele dispoziții pentru notarii bucovineni: incompa­tibilitatea cu profesia de avocat sau cu oricare altă funcție publică, posibilitatea transferu­lui în caz de vacanță, predarea arhivei la ju­decătorie, controlul președintelui tribunalului asupra birourilor notariale din circumscripție. Pentru a determina cât mai concis atribuții­le notarilor publici din Bucovina și pentru a corela dispozițiile articolului 7 din Decret cu prevederile articolului 2 din Legea pentru au­tentificarea actelor din 1886, Ministerul Justiției publica, în Monitorul Oficial al României, nr. 240 (15 octombrie 1938), Decizia nr. 101789 potrivit căreia notarii publici din județele Câmpulung, Rădăuți, Cernăuți, Storojineț și Suceava erau  competenți în a redacta în formă autentică, a legaliza sau a învesti cu formula autentică acte de orice natură și valoare încheiate între orice persoane domiciliate sau nu în circumscripția lor, a certifica conformitatea copiilor, a lega­liza și a întocmi traduceri pentru care aveau autorizație, a da dată certă documentelor și a încheia proteste cambiale, precum și a redacta cereri pentru intabularea în cartea funciară.  Încurajat și de opinia favorabilă a comuni­tății pentru care notarul public devenise un sfătuitor juridic indispensabil, Tigran, alături de alți membri ai Camerei Notarilor Publici din Bucovina, va face toate demersurile necesare pentru a păstra aceste competențe înaintând memorii Curții de Apel Cernăuți și Ministeru­lui Justiției. Din nefericire, izbucnirea războ­iului și mai ales ceea ce a urmat după acesta au trimis în uitare demersurile amintite.

  ÎN NOILE ÎMPREJURĂRI EXTERNE, ROMÂNIA CEDA U.R.S.S.-ULUI, LA 25 IUNIE 1940, BASA­RABIA ȘI BUCOVINA DE NORD.

  Ocupația sovietică va fi întreruptă pentru scurtă vreme în 1941. Notarii bucovineni vor demara noi negocieri cu ministerul de re­sort, fiind primiți într-o audiență, la data de 29 octombrie 1941, de ministrul justiției, iar la 1 noiembrie 1941 Ioan Constănceanu, notar public în Suceava, transmitea ministerului un proiect de lege pentru organizarea și funcțio­narea notarilor publici și a Camerei Notarilor Publici din Bucovina(52). Pentru notarul public din Câmpulung era însă prea târziu. La 5 iunie 1942, Tigran se stingea din viață la 81 de ani, înfrânt în ambele lupte pentru care își dedica­se cea mai mare parte din viață.  Cele mai potrivite cuvinte care ar putea să ne arate cine a fost Tigran Pruncu rămân cele ale neobositului său colaborator și prieten Gheorghe Bezviconi: „Tigran Pruncu, marele Român și venerabilul notar public, din Bucovina, lasă în urma sa o nobilă amintire și o activitate demnă de-a fi apreciată cu aceeași căldură, pe care o manifesta față de ea marele Nicolae Iorga.”(53) Dacă grandoarea personalității sale a reușit să-i impresioneze pe contemporanii vremii sale, dezinteresata lui strădanie pentru viitorul și binele profesiei notariale devine as­tăzi sfântă moștenire.

---

   1 Gheorghe Bezviconi, „Tigran Pruncu”, în ANI, Anuarul de Cultură Armeană (1942-1943), p. 623.

   2 Ne referim la municipiul Câmpulung Moldovenesc care până în 1950 s-a numit Câmpulung, uneori Câmpulung-Bucovina, în germană Kimpolung.

  3 Potrivit ortografiei oficiale germane, numele familiei figurează cu „k” în scriptele vremii: Prunku, Prunkulian, fiind precedat, după înnobilare, de particula „von” sau „von Ritter”.

  4 Gheorghe Bezviconi (n. 14 aprilie 1910 – d. 30 aprilie 1966) a fost un important istoric, genealogist și heraldist, membru corespondent al Academiei Române și al unor institute de istorie din Franța și Belgia.

  5 Gheorghe Bezviconi, „Figuri și umbre din nordul Moldovei”, în Din trecutul nostru, nr. 21 – 24 (iun. – sept. 1935), p. 30.

  6 Ibidem. După tradiție, noul nume al familiei provine de la un strămoș care s-a aflat de tânăr la Curtea Sucevei și a fost botezat Pruncu.

  7 T. Larionescu, „Familii vechi bucovinene”, în Arhiva Genealogică Română (ian. 1944), p. 21, nota 19.

  8 Mânăstirea Hagigadar (în armeană Հաճկատար), cunoscută și sub numele de „Metocul armenescˮ de maici, este situată în satul Bulai din comuna Moara (județul Suceava). Mânăstirea este închinată Maicii Domnului și poartă numele armenesc „Hagigadar” care înseamnă în limba armeană „îndeplinirea dorințelor”.

  9 Călători străini despre țările române, vol. IV (editori M. Holban, M. M. Alexandrescu Dersca-Bulgara, P. Cernovodeanu), Editura Științifică, București, 1972, p. 342.

  10 Există mai multe variante privind tradiția întemeierii acestei biserici. A se vedea: D. Dan, Armenii ortodocși din Bucovina, Zamca, București, 2010, p. 28; Gr. Goilav, „Bisericile armene de prin țările române”, în Revista pentru istorie, arheologie și filologie, 12, partea I, 1911, p. 101, Gr. Foit, „Monumente de cultură armeană ale Sucevei”, în Suceava. Anuarul Muzeului Județean (Suceava), 11 – 12/1984 – 1985, p. 70.

   11 Catalogul documentelor moldovenești din Direcția Arhivelor Centrale. Supliment I (1403 – 1700), întocmit de M. Soveja, M. Regleanu, D. Tinculescu, M. D. Ciucă, G. Birceanu, București, 1975, documentul nr. 178, p. 84.

  12 Este amintită persecuția religioasă căreia i-au căzut victime armenii care locuiau în Moldova. Oprimarea a început la 16 august 1551 când domnul Moldovei, Ștefan Rareș, a intrat călare în „biserica Maicii Domnului a Armenilor” din Suceava, apoi s-a urcat cu picioarele pe altar și a aruncat Sfintele Taine pe jos. Ulterior biserica a fost jefuită și închisă. A se vedea H.Dj. Siruni, „Cronica armenilor din România. Partea VII. Anul 1551”, în ANI, Anuarul de Cultură Armeană (2 – 3, 1938), p. 66 – 72.

  13 Catalogul documentelor moldovenești…, ed. cit., p. 84.

  14 T. Balan, Documente bucovinene, volumul VI (1760 – 1833), Editura Casei Școalelor și a Culturii Poporului, București, 1942, p. 144 – 145 (rezumat).

  15 Idem, Documente bucovinene, volumul V (1745 – 1760), Tiparul Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1939, p. 157.

  16 B. Jităreanu, „Documente medievale din colecția Muzeului Național al Bucovinei”, în Suceava, 26 – 28/1999 – 2001, p. 627.

  17 Mai multe despre genealogia familiei, în Gheorghe Bezviconi, „Figuri și umbre…”, art. cit., p. 30 – 37; Cătălina Opaschi, „O diplomă de înnobilare – noi date despre familia Prunkul”, în Cercetări Numismatice, VIII, 2002, p. 473 – 486.

  18 Gheorghe Bezviconi, „Figuri și umbre…”, art. cit., p. 26.

  19 Manuc Bei (numele său armenesc fiind cel de Emanuel Martirosi Mârzaian) (n. 1769 – d. 1817) a fost un negustor și diplomat armean, proprietar de han de la începutul secolului XIX.

  20 Gheorghe Bezviconi, „Figuri și umbre…”, art. cit., p. 27.

  21 După înfrângerea rușilor în Războiul Crimeii (1853 – 1856), Tratatul de la Paris stipula ca județele Cahul, Bolgrad și Ismail să fie retrocedate Moldovei, care, împreună cu Țara Românească, era pusă sub garanția colectivă a celor șapte puteri străine semnatare, printre care și Rusia.

  22 Constantin Ungureanu, „Studenții de la Universitatea din Cernăuți (1875 – 1919)”, în Ţara Fagilor, XXVI, 2017, Cernăuţi, Târgu Mureş, p. 63.

  23 Monitorul Oficial al României, nr. 203, 5 (17) decembrie 1882, p. 3023.

  24 Ibidem, nr. 179, 13 (25) noiembrie 1888, p. 4166.

  25 D. Mititelu, N. Barabaș, T. Navrotescu, „Botaniste din România (I)”, în Studii și comunicări, Muzeul Științelor Naturale, Bacău, XIII, p. 202.

  26 Romuald Wurzer, Zur Geschichte des k. k. I. Staatsgymnasiums in Czernowitz, 1910, p. 23.

  27 Hof-und Staats-Handbuch der Österreichisch-Ungarischen Monarchie für 1882, Viena, 1882, p. 469.

  28 Gheorghe Bezviconi, „Tigran Pruncu…”, art. cit., p. 624.

  29 Cântecul național în Bucovina: Solca, disponibil la http://dragusanul.ro/cantecul-national-in-bucovina-solca/

  30 Gheorghe Bezviconi, „Tigran Pruncu…”, art. cit., p. 624.

  31 „Cabinetele noastre de cetire”, în Călindariul poporului Bucovinean, anul XIII, 1900, p. 99 – 106.     

  32 Patria (anul I), nr. 49, Cernăuți, miercuri 22 Octomvre / 3 Noemvre 1897, p. 2 – 3.

  33 Călindariul poporului Bucovinean (anul XIII), p. 99 – 106.

  34 Deșteptarea, nr. 98/1902, p. 3.

  35 Vasile I. Schipor, „Cronici parohiale din Bucovina (I)”, în Analele Bucovinei, anul XIV, nr. 1, 2007, p. 226.

  36 Ioan Cocuz, Partidele politice românești din Bucovina: 1862 – 1914, Cuvântul Nostru, 2003, p. 235.

  37 Ibidem, p. 280 – 283.

  38 Gheorghe Bezviconi, „Figuri şi umbre…”, art. cit., p. 28.

  39 Monitorul Bucovinei, 3 iulie 1919, Cernăuți, fascicula 42, p. 2.

  40 La un calcul simplu rezultă că exista un notar public la 33.821 de locuitori, deoarece Bucovina avea în anul 1919 o populație de 811.721 de locuitori.

  41 Rodica Iațencu, „Unirea Bucovinei cu Regatul Român. Integrarea politică-administrativă (III)”, în Analele Bucovinei, X (2003), nr. 2, București, p. 402.

  42 „Știri. Colegiul Notarilor Publici din Bucovina”, în Revista Notarilor Publici, II, nr. 11 (1 noiembrie 1929), „BIHARIA” Institut de Tipografie și Editură S.A., Oradea, p. 175 (informațiile privind activitatea Camerei sunt reduse, fondul arhivistic aflându-se la Arhivele Statului din Ucraina – Regiunea Cernăuți, ca de altfel și documentele create de notarii publici bucovineni. Pentru mai multe detalii, a se vedea: Державний архів Чернівецької області ПУТІВНИК ФОНДИ ДОРАДЯНСЬКОГО ПЕРІОДУ Том 1 КИЇВ ЧЕРНІВЦІ, 2006, 429 p.).

 43 În anul 1923 în evidențele Baroului Bucovinei erau înregistrați 602 avocați, apud Rodica Iațencu, art. cit., p. 401.

 44 S.A.N.I.C., fond Ministerul Justiției. Direcția judiciară. Arhiva I. Corespondență. Țara Românească și Moldova, ds. 75/1923, f. 19.

  45 S.A.N.I.C., fond Ministerul Justiției. Direcția judiciară. Arhiva II. Corespondență. Țara Românească și Moldova, ds. 56/1939, f. 1.

  46 Gheorghe Bezviconi, „Tigran Pruncu…”, art. cit., p. 624.

  47 Tigran Pruncu, „Italia despre proiectata Uniune Generală a notarilor publici din România”, în Justiția, VIII (mai 1935), Câmpulung, p. 4.

  48 Justiția, VII (noiembrie 1934), Câmpulung, p. 1 – 2.

  49 Notariatul Public, I, nr. 1, 15 noiembrie 1937, Cluj, p. 23.

  50 Legea pentru extinderea în Bucovina a legislației din Vechiul Regat (nr. 3.406 din 30 septembrie 1938) publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 228 (1 octombrie 1938), intrată în vigoare din 15 octombrie.

  51 Ibidem.

  52 Ibidem, f. 62.

  53 Gheorghe Bezviconi, „Tigran Pruncu…”, art. cit., p. 624.