În timp ce „autenticitatea” în cazul
„notarilor publici” acoperă doar semnătura, competența principală a notarilor de tip latin este autentificarea actelor juridice.

Notar public prof. univ. dr. Ioan POPA

Camera Notarilor Publici Brașov

 Utilizarea unei anumite terminologii la redactarea actelor normative, inclusiv în materie notarială, este de maximă importanță atât pentru doctrinari, cât mai ales pentru practicienii dreptului. Terminologia utilizată trebuie să fie clară, precisă, neechivocă, compatibilă cu cea utilizată de legiuitor în alte state membre ale UE sau nu. Termenul de „notar”, spre exemplu, trebuie să aibă aceeași semnificație în tot spațiul european (sau, mai precis, de drept continental sau romano-germanic), cel puțin pentru faptul că, în prezent, interconectarea sistemelor de drept este tot mai pregnantă.

 Pe această bază, ne propunem în cele ce urmează să lansăm o invitație pentru notari, în principal, de a-și spune părerea în legătură cu adaptarea actualei terminologii notariale românești la exigențele teoretice și practice ale momentului și, mai ales, cu compatibilizarea actualei terminologii în raport cu terminologii (instituții) asemănătoare sau identice utilizate în alte state ale spațiului european.

 Desigur, s-ar putea pune întrebarea de ce lansarea acestei invitații se face acum?

 Un posibil răspuns ar putea consta în faptul că legislația notarială românească (în sens larg) are o anumită vechime, maturitate în aplicarea ei, astfel încât propunerile pe care urmează să le facem nu se referă la o legislație nouă, insuficient de matură, care ar putea evolua într-o direcție imprevizibilă, ci se referă la un tip de legislație care a evoluat de-a lungul timpului, dar în cadrul căreia anumiți termeni au rămas neschimbați, inerți. Adaptarea continuă a legislației, în general, este un imperativ major al oricărui tip de societate și nu un aspect negativ pe care ar trebui să-l evităm.

 Un alt posibil răspuns ar putea consta în necesitatea adaptării propriei legislații la modificările legislative, inclusiv terminologice, apărute la nivel european, evident cu scopul compatibilizării legislației notariale românești cu legislația europeană. În acest sens, evocăm Studiul Specific al CEPEJ (Comisia Europeană pentru Efi cacitatea Justiției) asupra profesiilor juridice(1).

 Studiul precizat anterior se referă, în principal, la termenii „notar” (sau notar de drept civil) și „notar public” (sau notarius publicus), definirea acestor termeni fiind extrem de importantă și pentru dreptul notarial român.

 Potrivit acestui studiu, notarii de drept civil (de drept continental, de drept romano-germanic, de tip latin, în această categorie încadrându-se și notarii din România) sunt „ofițeri publici independenți și imparțiali care au primit o delegație de autoritate din partea Statului pentru a autentifica actele juridice. Rolul lor este acela de a asigura libertatea consimțământului pentru a garanta interesele legitime ale tuturor părților implicate prin furnizarea de sfaturi și informații juridice complete. Semnătura notarului atestă autenticitatea actelor juridice. În calitate de garanți ai certitudinii juridice, notarii joacă un rol esențial în materia prevenirii viitoarelor litigii. Ei sunt, așadar, actori incontestabili ai unei administrări a justiției bazată pe previziune”. Definiția noțiunii de „notar” mai sus evocată poate fi valabilă și pentru dreptul notarial român cu precizarea că, prin sintagma „ofi țer public” trebuie să înțelegem „oficialul” public și nu „ofițerul” în sensul restrâns al termenului(2).

 „Notarii publici”, specific sistemului de drept anglo-saxon, „nu sunt în general obligați să fie juriști, ci sunt mai degrabă funcționari ministeriali ale căror puteri și atribuții sunt limitate. Ei nu sunt abilitați să autentifice acte juridice și nu pot certifica decât semnăturile părților (noțiunea de «autentifi care» fi ind specifică dreptului latin)”.

 În timp ce „autenticitatea” în cazul „notarilor publici” acoperă doar semnătura, competența principală a notarilor de tip latin este autentificarea actelor juridice. Aceasta consistă în „a autentifica identitatea părților, capacitatea și consimțământul date în cunoștință de cauză împreună cu verificarea legalității conținutului actului. Trebuie reținut că chiar și atunci când notarul de tip latin certifică semnăturile părților, această certificare ar putea implica verificarea capacității juridice a părților, și verificarea conținutului tranzacției propuse, ca în Austria și Germania, spre exemplu”.

 În sistemul notarului de tip latin, controlul și supervizarea activității acestuia sunt realizate de instanțele judecătorești sau de Ministerul Justiției. În dreptul procesual civil românesc există o definiție a actului autentic și a autentificării, cuprinsă în art. 269 al Codului de procedură civilă (C. proc. civ.), conform căreia „înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului”. Constatăm că definițiile evocate anterior sunt extrem de asemănătoare celor utilizate în spațiul european elaborate sub autoritatea CNUE.

 Pe baza celor ce precedă, vom încerca să extragem câteva concluzii care, evident, vor face obiectul analizei și discuției notarilor, în urma acestor analize putându-se decela câteva propuneri de lege ferenda care să vizeze legea noastră organică, Legea nr. 36/1995.

 Așadar, o primă concluzie care s-ar putea desprinde ar fi aceea a înlocuirii sintagmei „notar public” cu aceea de „notar”, în legea noastră organică, dar și în întreaga legislație în care apare această sintagmă. Am arătat că în spațiul european semnificația „notarului public” este cea specifică sistemului de drept de tip commonwealth, anglo-american și nu sistemului de drept de tip latin, sistem din care face parte și notariatul românesc. Un alt argument care pledează tot pentru înlocuirea expresiei „notar public” cu aceea de „notar” se bazează pe contradicția în termeni a expresiei „notar public”, întrucât profesia de notar presupune în esența ei desfășurarea unei activități publice(3), astfel încât expresia „notar public” apare ușor tautologică. Ca argument de drept comparat, putem evoca modul în care instituția notarului este reglementată în dreptul continental (de tip latin, romano-germanic), constatând că în marile sisteme ale notariatului de tip latin (francez, italian, spaniol, german, elvețian) notarul este definit simplu, „notar”, după cunoștințele noastre, în niciuna din țările care aplică sistemul de drept de tip latin, cu excepția României, instituția notarială nefiind defi nită prin sintagma „notar public”, ci prin termenul simplu „notar”. Nemodificarea legislației interne în sensul celor arătate este de natură să creeze cel puțin confuzii asupra sistemului de drept aplicabil în România, dar și o oarecare nealiniere a României la recomandările CNUE sau la legislația europeană.

 O a doua problemă de terminologie pe care o supunem analizei se referă la cuprinderea notarului în categoria „profesioniștilor”, așa cum această noțiune este definită prin art. 3 din Codul civil (C. civ.). Așadar, sunt considerați profesioniști „toți cei care exploatează o întreprindere” [art. 3 alin. (2) C. civ.]. Termenul de „profesionist” îl include și pe cel de „comerciant” (art. 8 al Legii de punere în aplicare – LPA). Astfel, profesioniștii pot fi persoane fizice (comercianții, persoanele fizice autorizate, întreprinzătorii individuali sau familiali, persoanele care exercită profesiile reglementate sau liberale) sau persoane juridice (societățile comerciale, organizațiile cooperatiste, regiile autonome, societățile civile cu personalitate juridică, grupurile de interese economice)(4). Ar exista trei criterii de definire a profesionistului: – exercițiul continuu, sistematic al unei activități, pentru care persoana în cauză își asumă un risc; – obligația de înscriere în registre publice, pentru opozabilitate față de terți; – patrimoniul afectat exploatării întreprinderii (patrimoniul social sau patrimoniul de afectațiune)(5).

 Potrivit acestor criterii, observăm că cel puțin profesiile liberale nu întrunesc toate elementele acestora, la baza desfășurării activității neexistând un risc asumat. Mai mult, în cadrul profesiilor liberale profesia de notar se detașează net în raport cu celelalte profesii, fiind singura profesie liberală care presupune exercițiul autorității statale. De aici decurge o consecință majoră: exercitarea de către notar a unei forme a autorității statale, actul notarial fiind un act de autoritate publică, făcând ca notarul, exponent al unei profesii liberale, să nu poată fi totuși considerat „profesionist”, în sensul art. 3 C. civ. mai sus evocat. Deși el este un profesionist al dreptului, notarul nu poate fi inclus în această categorie de „profesioniști” așa cum o vede simplificator și globalizator actualul C. civ. Notarul nu are un „gen proxim”, el rămâne „notar” pur și simplu, ca o figură juridică absolut distinctă și a cărei analiză trebuie făcută complet separat. De la analiza complet separată a instituției notariale decurg consecințe deosebit de importante pentru această instituție (pe care, eventual, le vom trata separat, cu altă ocazie).

 O altă concluzie care s-ar putea desprinde din cele mai sus prezentate se referă la „autentificare” sau la a „ declara autentic” un anumit înscris, ca atribuție principală a unui notar în România. Conform legislației actuale (a se vedea formula de încheiere de autentificare, unde în partea finală se arată că notarul „declară autentic acest înscris”, evident, cu referire la înscrisul supus autentificării), s-ar părea că notarul nu autentifică, el nu este un autentificator în sensul verificării celor precizate în art. 269 C. proc. civ. coroborat cu art. 90 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, adică identitatea părților, consimțământul acestora, semnătura lor și precizarea datei când s-a autentificat înscrisul, ci este o persoană care învestește un act cu formă autentică prin expresia „se declară autentic prezentul înscris” [art. 99 alin. (1) lit. c) din lege], deși notarul „constată că s-a luat consimțământul părților (cine a luat consimțământul dacă notarul constată doar că acesta a fost luat? – n.n.), că înscrisul a fost semnat în fața notarului de toți cei ținuți să-l semneze” conform art. 99 alin. (1) lit. a) și b) din lege. De altfel, întregul art. 99 al Legii nr. 36/1995 se referă la faptul că încheierea de autentificare constată doar autentificarea unui înscris, nerezultând în mod evident rolul notarului de autentificator și nu de constatator al unor fapte derulate, eventual, în fața lui. Dacă mâine o lege oarecare va conferi și altor persoane posibilitatea de a constata și de a declara că un anumit înscris este autentic câtă vreme și notarul face același lucru (dar mai scump)? Dacă notarul constată anumite fapte și declară ca fiind autentice anumite acte, cum se justifică totuși că în anumite împrejurări notarul refuză să constate și să declare anumite acte ca fiind autentice prin încheierea de respingere? Față de asemenea posibile întrebări, la care s-ar putea adăuga multe altele menite să clarifice rolul notarului în procedura autentificării actelor, în ce ne privește considerăm că notarul este un autentificator care în procedura autentificării are o mulțime de atribuții care implică exercițiul autorității statale. El nu poate fi un simplu constatator al anumitor fapte petrecute în fața lui și nici un simplu declarant al unor acte ca fi ind autentice. Dacă rolul notarului se reduce doar la a constata sau a declara, atunci cineva (!) ar putea constata că rolul notarului este mult prea simplu, astfel încât și alte entități ar putea îndeplini același rol. În sensul opiniei potrivit căreia notarul este un autentificator vine și art. 269 C. proc. civ. care precizează că înscrisul autentic este înscrisul autentificat de o autoritate publică și nu înscrisul pe care o autoritate publică îl declară autentic. De altfel, singura autoritate care ar putea declara anumite acte ca fiind autentice este legiuitorul (a se vedea, în acest sens, Decretul-lege nr. 61/1990 sau alte acte normative asemănătoare).

 Concluzia noastră se îndreaptă inevitabil către necesitatea adaptării legii noastre organice în sensul evidențierii cu pregnanță a rolului notarului de autentificator și nu doar de persoană care constată anumite fapte sau declară ca fiind autentice anumite acte. Ca urmare, se impune modificarea sintagmei „Se declară autentic prezentul înscris” din partea finală a încheierii de autentificare, cu sintagma „Se autentifică prezentul înscris”.

 Aparent, modifi cările propuse sunt modificări neesențiale, de formă, care nu au nicio influență asupra fondului, nici a instituției notariale și nici asupra rolului notarului în sistemul de drept continental, romano-germanic. În opinia pe care o susținem, modificările vizează fondul problemei, notarul este în principal un autentificator, ceea ce nu exclude din competența acestuia posibilitatea de a putea constata anumite fapte. Ceea ce dovedește însă cel mai pregnant că notarul este învestit cu exercitarea unei părți a autorității statale este procedura autentificării, aceasta conferindu-i notarului rolul de autentificator.

 În final, ne exprimăm speranța ca problemele ridicate și soluțiile propuse să facă obiectul unei analize și, eventual, să declanșeze o „furtună” de discuții în cadrul corpului notarial, care ar putea identifica și alte inadvertențe între esența unei anumite instituții și forma în care instituția respectivă funcționează. 

1 Studiul a fost elaborat și publicat de către Commission européenne pour l’effi cacité de la justice, Groupe de travail sur l’évaluation des systèmes judiciaires européens (CEPEJ-GT-EVAL), Contribution du Conseil des Notariats de l’Union Européenne (CNUE),CEPEJ-GT-EVAL(2017)9rev2, Strasbourg, 28 noiembrie 2017.

2 A se vedea pentru detalii în privința expresiei „ofițer public”, I. Popa, Curs de drept notarial, Universul Juridic, București, 2010,  p. 25.

3 Pentru detalii în privința activității de autoritate publică desfășurate de notar, a se vedea A. Moreau, Le notaire dans la société française d’hier à demain, Economica, Paris, 1999, p. 71 și urm.; G. Rouzet, Précis de déontologie notariale, Presses universitaires de Bordeaux, 2004, p. 49, referindu-ne doar la două lucrări aparținând doctrinei franceze, doctrină extrem de vastă în această materie.

4 Pentru detalii, a se vedea G. Piperea, P. Perju, Noul cod civil, comentariu pe articole, C.H. Beck, București, 2012, p. 4, în comentariul art. 3 C. civ.

5 Ibidem, p. 5.