În timp ce „autenticitatea” în cazul „notarilor publici” acoperă doar semnătura, competența principală a notarilor de tip latin este autentificarea actelor juridice.
Notar public
„Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător.” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)
„Așa a început călătoria noastră alături de nenea de cuius, adică ăla țeapăn a cărui moștenire am tot împărțit-o timp de 1 semestru. Am fost alături de soția lui, de ascendenții privilegiați, de colateralii privilegiați, dar și de ăia de la articolul 964 (1) lit. c și d… niște ordinari care rar se alegeau cu ceva. A fost un drum pavat cu fracții și ieșit la tablă, un drum liniar până la un punct – acela al împărțirii pe linii, o călătorie bizară în care sensul donațiilor, așa cum îl știam înainte să intrăm la facultate, și-a pierdut inocența, candoarea, fiind supuse raportului sexual, devenind gravide (cu sarcină) sau, culmea, revocabile pentru ingratitudine.
Cursul de succesiuni a fost primul și ultimul (sper) la care am plâns, pentru că Romeo Popescu a citit poezii despre mame. Seminarul de succesiuni a fost primul seminar la care am ieșit la tablă și m-am făcut de căcat zicând că frații sunt rude de gradul I (eram mai tânără!). Examenul de succesiuni a fost singurul la care răspunsul nu a constat numai în cuvinte, ci și în 7/192 și altele asemenea. Eu, pentru că sunt eu, am investit 1 oră jumate în prima speță, explicând mult prea detaliat de ce vine cutare la moștenire și de ce e cutare 2 înlăturat, pentru ca apoi să scriu o pagină de calcule și să realizez că l-am băgat pe unul care nu avea ce căuta, deși explicasem că nu vine. Și am tăiat. Și am recalculat. Și am greșit 2 grile. Și n-am apucat să termin a doua speță. Epic fail. Și totuși…
Pentru câteva zile, când mă așezam la masă mă gândeam la masă succesorală sau la masă de calcul, înțelegeam liberalitate în loc de libertate și reducțiune în loc de afecțiune, iar legatul șireturilor mă ducea cu gândul la legatul universal, cu titlu universal sau cu titlu particular. Aș fi vrut să nu mă mai stresez, să mă doară-n cot… dar cotul m-ar fi dus cu gândul la cot…itate disponibilă. Plan de rezervă…succesorală? Mnu.”
Despre succesiuni și fenomene simple în natură – Raluca Cîrjan – Juridice
Când avem o succesiune complicată, uneori ne amintim cu plăcere de perioada facultății și cred, că ne regăsim în această poveste…
Cuvinte cheie: reședință, lege aplicabilă, cote, norme conflictuale, fiscalitate
Cazuri de succesiuni, având ca defunct un cetățean italian, care vor fi analizate în funcție de data decesului, ultima reședință a defunctului precum și de normele conflictuale, legea aplicabilă și fiscalitatea aplicabilă.
Cetățean italian căsătorit în regimul comunității de bunuri din România cu un cetățean român, cu ultima reședință obișnuită în România, decedat la data de 1.09.2011. Bunuri imobile atât în Italia cât şi în România, bunuri mobile atât în Italia cât şi în România. Moștenitori – soția şi doi copii.
Modalitatea de soluționare a acestei succesiuni diferă în funcție de data sesizării notarului public competent, succesiunii în cauză aplicându-i-se norme conflictuale diferite, astfel:
În privința bunurilor situate în Italia, indiferent de clasificarea acestora în bunuri mobile sau imobile, acestea nu se cuprindeau, de regulă, în certificatul de moștenitor emis de notarul român.
Modalitatea de împărțire potrivit legii române:
La dezbaterea procedurii succesorale moștenitorii sistează comunitatea de bunuri în cotele de contribuție la dobândirea bunurilor și datoriilor comune în timpul comunității, cotele ideale fiind de câte 1/2 – parte pentru fiecare soț. Soțul supraviețuitor moștenește cota de 1/4 iar cei doi copii împreună cota de 3/4 din masa succesorală, respectiv soțul 2/8 și fiecare copil câte 3/8 din masa succesorală.
B) Dacă notarul public este sesizat cu deschiderea procedurii succesorale după data de 1 octombrie 2011 (dată la care a intrat în vigoare noul Cod civil în România), indiferent de data decesului autorului succesiunii, aceasta va fi reglementată de normele conflictuale ale noului Cod civil, care, potrivit art. 2.633 coroborat cu art. 207 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, supun moștenirea unei singure legi, cea a ultimei reședinței obișnuite a defunctului, indiferent de compunerea masei succesorale. Articolul 207 soluționează, de fapt, conflictul temporal al normelor conflictuale române care s-a creat prin abrogarea, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, a Legii nr. 105/1992. Practic, în această situație, relevantă este data sesizării notarului public, iar nu data decesului autorului succesiunii.
În consecință, întreaga masă succesorală va fi împărțită în conformitate cu normele substanțiale din legea română, întrucât defunctul a avut ultima reședință obișnuită în România.
Cu toate acestea, notarul public român, de regulă, nu includea în certificatul de moștenitor eliberat potrivit dreptului intern imobile situate în alte state, deoarece, pe de o parte, până la intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 650/2012 nu existau norme internaționale/europene care să permită recunoașterea certificatului de moștenitor emis de o autoritate necontencioasă și implicit accesul la registrele de carte funciară dintr-un alt stat în baza acestui act, iar pe de altă parte, există posibilitatea ca anumite state să-și rezerve competențe exclusive în materie succesorală pentru imobilele situate pe teritoriul lor (a se vedea art. 50 din Legea nr. 218/1995 – internațional privat italian: Jurisdicția în materie succesorală. – În materia succesorală jurisdicția italiană există:
a) în cazul în care decedatul era cetățean italian în momentul decesului;
b) dacă succesiunea a fost deschisă în Italia;
c) dacă masa succesorală mai importantă se află în Italia;
d) dacă defunctul are domiciliul sau reședința în Italia, sau a ales ca lege aplicabilă succesiunii legea italiană, cu excepția cazului în care cererea se referă la bunuri imobile situate în străinătate;
e) dacă cererea de deschidere a procedurii succesorale se referă la active situate în Italia.)
În materie succesorală, competența notarului public român, în succesiunile cu element de extraneitate, este reglementată de art. 954 alin. (3) din C. civ. care prevede: „(3) Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca, în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat.”
Așa cum se poate observa, legiuitorul român leagă competența notarului public de „domiciliu”, spre deosebire de cel european care o leagă de reședința obișnuită.
Conceptul de domiciliu are un caracter pur național, acesta stabilindu-se după regulile lex fori, în cazul de față după legea română. În Codul civil, domiciliul este definit în art. 87: „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală.”O persoană poate avea un singur domiciliu. Se poate observa, așadar, că în dreptul român, domiciliul are o conotație formală și declarativă, depinzând, în același timp, de caracterul legal al șederii într-un anume loc și „autorizarea” șederii prin îndeplinirea unor formalități administrative.
Chiar dacă în cazul prezentat, ultima reședință obișnuită a defunctului este în România, neavând îndeplinite formalitățile administrative de înregistrare a „domiciliului”, competența dezbaterii succesiunii sale va reveni primului notar public sesizat, cu condiția ca în circumscripția sa să se afle un bun imobil.
Modalitatea de împărțire potrivit C. civ. italian, art. 581 este – soțul supraviețuitor 1/3 și toți copii 2/3, în cote egale fiecare, respectiv în speța noastră, soțul supraviețuitor 1/3 și fiecare copil câte 1/3.
Cetățean italian căsătorit în regimul separației de bunuri în România cu un cetățean român, cu ultima reședință obișnuită în Italia, decedat la data de 1.09.2013. Bunuri imobile în România. Moștenitori – soția și doi copii.
Întrucât este vorba despre o succesiune care s-a deschis după intrarea în vigoare a noului Cod civil, pentru determinarea legii aplicabile acestei succesiuni, vom apela direct la norma conflictuală prevăzută în art. 2.633 C. civ., care supune moștenirea unei legi unice, cea a ultimei reședinței obișnuite a defunctului, respectiv a legii italiene. Pentru a putea aplica legea italiană, notarul public român va solicita moștenitorilor să prezinte un certificat de cutumă. Potrivit art. 2.562 C. civ., conținutul legii străine se stabilește prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat. În practica notarială, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, au fost acceptate astfel de atestări de la notari străini, avocați sau misiuni diplomatice străine acreditate pe teritoriul României.
În cazul de față certificatul de cutumă trebuie să ofere următoarele informații necesare notarului public român:
a) Norma conflictuală în materie succesorală în Italia. Aceste norme se regăsesc în art. 46 – 50 din Legea nr. 281/1995 privind reforma sistemului italian de drept internațional privat. Potrivit acestora, succesiunea unui cetățean italian este reglementată de legea națională.
b) Posibilitatea, ca în cazul unui conflict în spațiu al normelor conflictuale române și italiene, legea italiană să retrimită la legea română pentru bunurile imobile situate pe teritoriul României. Notarul român este obligat să cerceteze și acest aspect al mecanismului retrimiterii. Potrivit art. 2.559 C. civ.: „Legea străină cuprinde dispozițiile de drept material, inclusiv normele conflictuale, cu excepția unor dispoziții contrare.” În concluzie, norma conflictuală română, prin art. 2.633 trimite la legea italiană, ca lege a ultimei reședințe obișnuite a defunctului, iar art. 2.559 ne obligă să cercetăm norma conflictuală în materie succesorală din Italia, respectiv art. 46 din Legea nr. 218/1995. Aflăm astfel că, legea italiană nu retrimite la dreptul român, prin urmare succesiunii în cauză urmează să i se aplice normele de drept substanțial italiene.
Facem o paranteză – în italiană, certificatul de cutumă se numește atto di notorieta.
c) Modalitatea de împărțire a moștenirii, potrivit C. civ. italian:
Potrivit C. civ. italian, soțul supraviețuitor intră în concurs cu fiecare clasă de moștenitori și moștenește din averea soțului decedat după cum urmează:
În speța prezentată, modalitatea de împărțire potrivit art. 581 C. civ. italian este – soțul supraviețuitor 1/3 și toți copii 2/3, în cote egale fiecare, respectiv soțul supraviețuitor 1/3 și fiecare copil câte 1/3.
Cetățean italian căsătorit în regimul separației de bunuri din România cu un cetățean român, cu ultima reședință obișnuită în România, decedat la data de 1.09.2015. Bunuri imobile atât în Italia cât și în România, bunuri mobile atât în Italia cât și în România. Moștenitori – soția și doi copii.
Întrucât succesiunea s-a deschis după data de 17 august 2015, în cauză este aplicabil Regulamentul UE nr. 650/2012. Vom încerca să prezentăm și particularitățile dezbaterii unei succesiuni cu element de extraneitate ce provine dintr-un stat membru UE în fața notarului public român.
Dacă în privința normelor conflictuale ce reglementează succesiunea, legislația României a fost armonizată cu normele conflictuale ale Regulamentului, în ceea ce privește competența de a dezbate o succesiune cu element de extraneitate, după data de 17 august 2015, situația este mult mai complicată. Voi încerca, în cele ce urmează, să expun câteva probleme de practică care au apărut după aplicarea Regulamentului.
Așa cum bine cunoașteți, regulile de competență ale Regulamentului sunt aplicabile instanțelor judecătorești și notarilor din statele membre în care aceștia exercită atribuții judiciare în materie succesorală (precum cei din Austria, Cehia, Germania, Ungaria). Cu alte cuvinte, «termenul de „instanță judecătorească” are un sens mai larg, și include nu numai instanțele judecătorești în adevăratul sens al cuvântului, care exercită atribuții judiciare, ci și notari sau registre de publicitate imobiliară din unele state membre care, în anumite chestiuni de succesiuni, exercită atribuții judiciare asemenea instanțelor judecătorești, precum și notari și profesioniști din domeniul juridic, care, în anumite state membre, exercită atribuții judiciare într-un anumit caz de succesiune prin delegarea de competențe de către o instanță judecătorească» (considerentul 20). Regulile de competență ale Regulamentului nu sunt aplicabile notarilor publici din România, deoarece aceștia nu exercită atribuții judiciare, procedura succesorală notarială desfășurându-se exclusiv în fața notarului public, nefiind sub controlul instanței. Potrivit art. 3 par. 2, prin termenul „instanță judecătorească” sunt avute în vedere acele autorități „care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea:
(a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară; și
(b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte.”
Prin urmare, în cazul notarilor publici români, având în vedere că aceștia își exercită competențele în materie succesorală în nume propriu, iar nu ca efect al delegării de competențe de către o instanță judecătorească sau sub controlul acesteia, competența lor, atunci când succesiunea prezintă elemente de extraneitate, va fi stabilită de legislația internă.
În concret, competența internațională a notarului public român este fixată având ca reper ultimul domiciliu al defunctului. Astfel, dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este în România (sau nu este cunoscut), competența aparține notarului public mai întâi sesizat, dacă în circumscripția sa există cel puțin un bun imobil. Dacă în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile pe teritoriul României, ultimul domiciliu al defunctului nefiind în România, competența va aparține notarului public mai întâi sesizat, dacă în circumscripția sa există bunuri mobile. În situația în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar patrimoniul succesoral nu cuprinde bunuri pe teritoriul României, „competent este notarul public cel dintâi sesizat”.
Observăm că notarul public se bucură de o competență generală, având competență în privința succesiunilor cu elemente de extraneitate, indiferent dacă ultimul domiciliu al autorului succesiunii este sau nu în România, indiferent dacă bunurile care compun patrimoniul succesoral se găsesc sau nu pe teritoriul României. Practic, așa cum se poate observa, diferențierile între ipotezele menționate mai sus prezintă relevanță doar pentru delimitarea competențelor între notarii publici în funcție în România.
Determinarea ultimului domiciliu al autorului moștenirii se va face având ca reper dreptul statului pe al cărui teritoriu acesta se invocă. De regulă, ultimul domiciliu al defunctului este menționat în cuprinsul certificatului de deces.
Ce consecințe reies din această particularitate?
1. Notarul public român poate dezbate succesiuni cu element de extraneitate și după data aplicării Regulamentului, chiar dacă reședința obișnuită a defunctului a fost în alt stat membru UE. În mod cert nu poate emite C.E.M. dacă reședința obișnuită a defunctului nu este în România, dar poate emite un certificat de moștenitor intern pentru bunurile situate în România.
De exemplu: dacă succesibilii unui defunct, cetățean român cu reședința obișnuită în Italia se adresează notarului public român pentru dezbaterea succesiunii, iar în masa succesorală se află un bun imobil situat în România și precizează în mod expres că nu sunt interesați de eliberarea unui C.E.M., notarul român, în conformitate cu normele dreptului intern, va putea dezbate această succesiune, aplicând, în mod evident legea italiană, dacă defunctul nu a făcut o alegere de lege aplicabilă în timpul vieții.
2. Dacă este competent, așa cum este cazul în speța pe care o analizăm, întrucât reședința obișnuită a defunctului a fost în România, notarul public român poate emite Certificatul European de Moștenitor, doar după ce a eliberat în prealabil certificatul de moștenitor de drept intern, în conformitate cu Legea nr. 206/2016. Deci, nu este suficientă doar dezbaterea procedurii succesorale, ci este necesar să fie emis, mai întâi, certificatul de moștenitor de drept intern.
3. O particularitate aparte se naște din principiul unității moștenirii reglementat de Regulament și exceptarea notarilor publici români din regulile de competență ale acestuia: dat fiind numărul foarte mare de cetățeni români care sunt stabiliți în afara granițelor țării (pe baza datelor statistice furnizate de autoritățile locale, corelate cu estimările misiunilor diplomatice și ale oficiilor consulare române, se constată că cele mai numeroase comunități românești se înregistrează, la nivelul Uniunii Europene, în Italia (1.180.000), Spania (aprox. 900.000), Germania (620.000) și Marea Britanie (aprox. 400.000).
În total, se estimează că aproximativ 3,5 – 4 milioane de cetățeni români, respectiv 20% din populația României, și-au stabilit domiciliul sau reședința în afara frontierelor țării. Dintre aceștia, aproximativ 3.800.000 de cetățeni români trăiesc în Europa, peste 500.000 în America de Nord, 8.000 în America Centrală și de Sud, peste 22.000 în Africa și Orientul Mijlociu și 39.000 în Asia și Oceania; este evident că nu de puține ori, notarul public român, deși este competent să elibereze un certificat de moștenitor de drept intern, va aplica de cele mai multe ori o lege străină, dată fiind reședința obișnuită a defunctului.
Pentru a evita aplicarea unei legi străine, notarul public român își poate consilia clienții, cetățeni români, să-și întocmească testamente prin care să-și aleagă legea română ca lege aplicabilă succesiunii lor.
În speța analizată, localizarea ultimei reședințe obișnuite a defunctului pe teritoriul României face ca legea aplicabilă acestei succesiuni să fie cea română.
În cazul încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soți, data încetării regimului matrimonial va coincide cu data decesului persoanei. Astfel, pentru dezbaterea procedurii succesorale este obligatoriu să se încheie actul de lichidare a regimului matrimonial care este numai o operațiune juridică, chiar dacă fiecare soț a avut numai bunuri sau datorii proprii, dobândite înainte sau în timpul căsătoriei. Soțul supraviețuitor moștenește cota de 1/4, iar cei doi copii împreună cota de 3/4 din masa succesorală, respectiv soțul 2/8 și fiecare copil câte 3/8 din masa succesorală.
În cazul prezentat, notarul român, la cererea moștenitorilor, va emite Certificatul European de Moștenitor, incluzând toate bunurile din masa succesorală, întrucât are competență în conformitate cu regula generală din art. 4, pe criteriul reședinței obișnuite a defunctului.
O situație specială este cea a fiscalității unei astfel de succesiuni. Potrivit considerentului (10) din Regulamentul nr. 650/2012, acesta nu se aplică „aspectelor privind veniturile sau aspectelor administrative a căror natură ține de dreptul public. Prin urmare, legislația națională ar trebui să stabilească, de exemplu, modul de calcul și de plată a impozitelor și a celorlalte datorii care țin prin natura lor de dreptul public, fie că este vorba de impozite datorate de decedat la data decesului sau de orice fel de taxe legate de succesiune de achitat din patrimoniul succesoral sau de către beneficiari. Tot legislația națională ar trebui să stabilească dacă transferul de bunuri din patrimoniul succesoral către beneficiari în temeiul prezentului regulament sau înscrierea într-un registru a unui bun din patrimoniul succesoral se face cu condiția achitării unor taxe.”
Unele state membre impun moștenitorilor impozitul pe succesiune, astfel încât evenimentul impozabil este reprezentat de îmbogățirea beneficiarului (impozitul pe venit/impozit personal), în timp ce alte state membre aplică impozitul pe patrimoniu, caz în care evenimentul impozabil este transferul de proprietate (impozit real).
În România, „impozitul pe succesiune” este reglementat în cadrul Cap. „Venituri din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal” al Titlului „Impozitul pe venit” din Codul fiscal. Astfel, potrivit art. 111 alin. (3) din Codul fiscal, „Pentru transmisiunea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia cu titlul de moștenire nu se datorează impozitul prevăzut la alin. (1) (n.n. impozitul pe venituri din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal), dacă succesiunea este dezbătută şi finalizată în termen de 2 ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării procedurii succesorale în termenul prevăzut mai sus, moștenitorii datorează un impozit de 1% calculat la valoarea masei succesorale. (4) Impozitul prevăzut la alin. (1) şi (3) se calculează la valoarea declarată de părți în actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale.
Impozitul se calculează şi se încasează la valoarea proprietăților imobiliare cuprinse în masa succesorală.
Masa succesorală, din punct de vedere fiscal şi în condițiile art. 111 alin. (3) din Codul fiscal, cuprinde numai activul net imobiliar declarat de succesibili. În cazul în care aceștia nu au cunoștință sau nu declară valoarea bunurilor imobile ce compun masa succesorală, la stabilirea valorii masei succesorale vor fi avute în vedere valorile bunurilor din studiul de piaţă. În scop fiscal, prin activul net imobiliar se înţelege valoarea proprietăţilor imobiliare după deducerea pasivului succesoral corespunzător acestora. În pasivul succesiunii se includ obligaţiile certe şi lichide dovedite prin acte autentice şi/sau executorii, precum şi cheltuielile de înmormântare până la concurenţa sumei de 2.582 lei, care nu trebuie dovedite cu înscrisuri.
În cazul în care în activul succesoral se cuprind şi bunuri mobile, drepturi de creanţă, acţiuni, certificate de acţionar etc., se va stabili proporţia valorii proprietăţilor imobiliare din totalul activului succesoral, iar pasivul succesoral se va deduce din valoarea bunurilor mobile, respectiv imobile, proporţional cu cota ce revine fiecăreia din categoriile de bunuri mobile sau imobile.
După deducerea pasivului succesoral corespunzător bunurilor imobile, din valoarea acestora se determină activul net imobiliar reprezentând baza impozabilă.
Așa cum bine se poate observa, textul citat se referă la valoarea proprietăților imobiliare fără a distinge între imobile situate pe teritoriul României sau în alt stat.
Prin urmare, prevederile legale menționate lasă să se înțeleagă, deși nu este expres prevăzut, că în cazul persoanelor fizice rezidente române și cu domiciliul în România, impozitul pe venit din succesiune se datorează atât pentru imobilele din România, cât și din afara României. Deci, dacă moștenitorii legali sau testamentari ori legatarii cu titlu particular sunt rezidenți români și au domiciliul în România (iar succesiunea nu este dezbătută în termen de doi ani de la data decesului autorului succesiunii), aceștia sunt obligați să plătească impozitul în condițiile art. 111 din Codul fiscal, chiar dacă bunurile care compun masa succesorală sau o parte din acestea se află în străinătate.
Codul fiscal distinge între două mari categorii de contribuabili ai impozitului pe venit: persoanele fizice rezidente şi persoanele fizice nerezidente.
Dacă în cazul rezidenților este incident art. 111 din Codul fiscal, în cazul persoanelor fizice nerezidente sunt incidente dispozițiile art. 12 din Capitolul IV „Reguli de aplicare generală” al Titlului I „Dispoziții generale” și dispozițiile din Capitolul I „Impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți” al Titlului VI „Impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți și impozitul pe reprezentanțele firmelor străine înființate în România”.
Art. 12 din Codul fiscal intitulat „Venituri obţinute din România de nerezidenţi”, prevede că sunt considerate ca fiind obținute din România, indiferent dacă sunt primite în România sau în străinătate, în special următoarele venituri: „i) veniturile unei persoane fizice nerezidente obținute din închirierea sau din altă formă de cedare a dreptului de folosință a unei proprietăți imobiliare situate în România, din transferul proprietăților imobiliare situate în România, din transferul titlurilor de participare, deţinute la o persoană juridică română, şi din transferul titlurilor de valoare emise de rezidenţi români”.Așa cum am precizat anterior, în România, impozitul pe succesiune este privit ca un impozit asupra veniturilor obținute din transferul proprietăților imobiliare.
Astfel, potrivit art. 221 din Codul fiscal, „nerezidenții care obțin venituri impozabile din România au obligația de a plăti impozit conform prezentului capitol și sunt denumiți în continuare contribuabili”. Prin urmare, în cazul persoanelor nerezidente, impozitul prevăzut la art. 111 se va calcula prin raportare la valoarea proprietăților imobiliare situate în România.
Venituri impozabile din moșteniri
Conform Codului fiscal, moștenirile sunt considerate venituri și sunt impozabile, după caz, la nivelul moștenitorului. Sunt considerate venituri neimpozabile sumele sau bunurile mobile, inclusiv titluri de valoare şi aur financiar, primite cu titlu de moştenire. De asemenea, nu sunt impozabile proprietăţile imobiliare primite cu titlu de moștenire, dacă succesiunea este dezbătută şi finalizată în termen de doi ani de la data decesului autorului succesiunii.
Această prevedere se aplică indiferent de rezidența fiscală a defunctului
Ȋn practică, în fața notarului public român pot apărea următoarele situații:
Stabilirea venitului impozabil
Ȋn cazul nefinalizării procedurii succesorale în termen de doi ani de la decesul autorului succesiunii, moștenitorii datorează un impozit de 1% calculat la valoarea masei succesorale (bunuri imobile).
Impozitul se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. În cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii minime stabilite prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor publici, notarul public notifică organelor fiscale respectiva tranzacţie.
Reținerea și plata impozitului
Ȋn cazul ȋn care succesiunea are loc ȋn România, impozitul se calculează şi se încasează de notarul public înainte de întocmirea încheierii finale în dosarul succesoral. Impozitul calculat şi încasat se plăteşte până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost încasat.
2) Succesiune în România pentru nerezidenți fiscali
În această situație este important dacă succesorul este:
a. rezident al unui stat cu care România are încheiată CEDI (Convenție de evitare a dublei impuneri);
b. rezident al unui stat cu care România nu are încheiată CEDI.
a. Succesiune în România pentru rezidenți ai unui stat cu care România are încheiată CEDI
Conform Codului fiscal, prevederile CEDI prevalează prevederilor legislației fiscale din România. Menționăm că în CEDI încheiate de România, veniturile din proprietăți imobiliare primite cu titlu de moștenire nu sunt tratate în mod expres.
În cazul în care succesiunea are loc în România și moștenitorul este considerat nerezident fiscal în România, ci într-un stat cu care România are încheiată CEDI, conform Art. „Alte venituri” (de obicei, Art. 22 din CEDI, dar poate diferi) veniturile din moștenire vor fi considerate impozabile doar ȋn statul de rezidență al moștenitorului (deci, nu în România).
În relația cu Italia, în materie de evitare a dublei impuneri se aplică Convenția dintre Republica Socialistă România şi Republica Italia pentru evitarea dublei impuneri în materie de impozite pe venit şi avere și pentru prevenirea evaziunii fiscale, semnată la București la 14 ianuarie 1977, ratificată prin Decretul nr. 82 din 15 aprilie 1977, publicat în Buletinul Oficial nr. 34 – 35 din data de 23 aprilie 1977, intrată în vigoare la data de 6 februarie 1979. Art. 23 din această Convenție, denumit „Alte venituri” prevede că „elementele de venit ale unui rezident al unui stat contractant, ori de unde ar proveni acestea, despre care nu se tratează în articolele precedente ale prezentei Convenții, sunt impozabile numai în acest stat”. Dacă, în speța analizată doar unul dintre moștenitori este rezident fiscal în România și așa cum am specificat posedă elemente de venit pe teritoriul Italiei (bunuri mobile și imobile ce intră în patrimoniul succesoral), vor fi aplicabile dispozițiile art. 25 pct. 2 al acestei Convenții. |
b. Succesiune în România pentru rezidenți ai unui stat cu care România nu are încheiată CEDI
În cazul în care succesiunea are loc în România și moștenitorul nu este considerat rezident fiscal în România, ci într-un stat cu care România nu are încheiată CEDI, atunci veniturile vor fi impozabile în România și se vor aplica aceleași prevederi ca pentru rezidenții fiscali în România.
În Italia – Denumirea impozitului: „Impozit pe succesiuni și donații”
Contribuabili: moștenitorii
Fapt generator: decesul
Baza de taxare: dacă defunctul era rezident fiscal în Italia, averea taxabilă este reprezentată de activul net al tuturor bunurilor și drepturilor transferate mortis causa, inclusiv cele situate în străinătate. Dacă defunctul nu era rezident în Italia, impozitul se va aplica doar asupra bunurilor și drepturilor situate în Italia.
În timp ce „autenticitatea” în cazul „notarilor publici” acoperă doar semnătura, competența principală a notarilor de tip latin este autentificarea actelor juridice.
Notar public
Notar public Dragoș ISACHE
Camera Notarilor Publici Bacău
Lucrarea, apărută la Editura Hamangiu, îmbină o analiză didactică de tip universitar specifică cursurilor specializate cu accente