Rezumat

Regimul comunității legale de bunuri guvernează majoritatea căsătoriilor din România. Anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Noului Cod civil, acesta era unicul regim matrimonial admis de lege. Prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil a apărut posibilitatea încheierii unei convenții matrimoniale prin care soții să aleagă regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale. În lipsa încheierii unei astfel de convenții, regimul comunității rămâne regimul matrimonial de drept. În cazul lichidării regimului matrimonial al comunității legale de bunuri fie ca urmare a încetării căsătoriei, fie ca urmare a modificării regimului matrimonial sau chiar fără a se proceda la lichidarea regimului matrimonial, atunci când soții aleg să facă partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei, în tot sau în parte, se ajunge la stabilirea unei cote-părți a fiecărui soț din bunurile comune devălmașe. Stabilirea unei cote-părți corecte din bunurile comune devălmașe ale soților presupune consilierea acestora de către notarul public cu privire la caracterul relativ al prezumției legale și la aplicarea tuturor criteriilor legale sau rezultate din jurisprudență, care să permită o analiză corectă, de ansamblu, a contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune și la îndeplinirea obligațiilor comune, în vederea prevenirii oricăror eventuale litigii ulterioare atât între soți, cât și din partea unor eventuali creditori personali ai unuia dintre soți.

Cuvinte-cheie: cotă-parte bunuri comune soți, devălmășie, contribuție dobândire bunuri comune, îndeplinire obligații comune, comunitate legală

Aspecte teoretice. Noțiunea și sediul materiei. Importanța

Regimul matrimonial al comunității legale de bunuri guvernează majoritatea căsătoriilor încheiate fie sub imperiul Codului familiei în vigoare în perioada 1954 – 30.09.2011, fie începând cu 1.10.2011, data intrării în vigoare a Noului Cod civil.

Art. 30 din Codul familiei, în prezent abrogat, statuează că: „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.”

Art. 339 din Noul Cod civil este cvasiidentic: „Bunurile dobândite in timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune in devălmășie ale soților.”

Alin. (2) al art. 30 din Codul familiei: „Orice convenție contrară este nulă.”

Art. 359 din Noul Cod civil este adaptat pluralității de regimuri matrimoniale consacrate de Noul Cod civil: „Orice convenție contrară dispozițiilor prezentei secțiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale.”

Spre deosebire de fostul art. 30 alin. (1) din Codul familiei, art. 339 din Codul civil califică în mod expres proprietatea comună a soților ca fiind una în devălmășie, ceea ce presupune că niciunul dintre soți nu este titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului comun si nici bunul nu este împărțit în materialitatea sa[1].

În ambele acte normative, bunurile proprii ale soților sunt expres și limitativ prevăzute de lege (art. 31 din Codul familiei, art. 340 din Noul Cod civil).

De asemenea, atât art. 30 din Codul familiei, cât și art. 344 din Noul Cod civil statuează: „Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.”

Un bun este deci comun dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

1. este dobândit de oricare dintre soți în regimul comunității legale;
2. nu face parte din categoriile de bunuri proprii prevăzute ca atare de art. 340 din Codul civil[2]. Un aspect foarte important care trebuie menționat este faptul că pentru calificarea unui bun ca fiind comun nu este relevantă contribuția efectivă a fiecărui soț, aceasta fiind prezumată de lege prin însuși faptul instituirii comunității legale. Contribuția directă sau indirectă a fiecărui soț va interesa numai în cazul determinării cotei-părți care se cuvine fiecărui soț[3].

Calificarea unui bun ca fiind propriu sau comun trebuie să plece de la criteriile stabilite de lege și să se facă de către notar, cu acordul părților, pe baza actelor și a informațiilor furnizate de părți.

Calificarea „bun comun” versus „bun propriu” reprezintă diferența specifică.

Ce este genul proxim în această analiză?

În analiza noțiunii de „bun” vom pleca de la definirea noțiunii în Codul civil.

Potrivit art. 535: „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.”

Principala clasificare a bunurilor, cu relevanță în materia notarială, o constituie diviziunea prevăzută de art. 536 din Codul civil, în bunuri mobile sau imobile, după criteriul naturii bunului și calificării date de lege[4].

Importanța practică a clasificării se regăsește, de exemplu, printre altele, în materia publicității înstrăinării bunurilor (imobilele sunt supuse regimului de carte funciară) sau în materia formei actului (dacă donația privește bunuri mobile corporale în valoare de pană la 25.000 de lei, nu este necesară forma autentică ad validitatem, fiind suficient simplul acord de voință al părților, urmat de tradițiunea bunului – dar manual).

Art. 542 din Codul civil este important în sensul că precizează că „sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile și drepturile reale asupra acestora.

Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunuri mobile.”

O altă clasificare a bunurilor, după modul de percepere, este în bunuri corporale (care au o existență materială, fiind ușor perceptibile simțurilor omului) și incorporale (valori economice cu o existență ideală, abstractă – drepturile reale altele decât dreptul de proprietate, drepturile de creanță, drepturile de proprietate industrială, dreptul de autor și drepturile conexe, titlurile de valoare)[5].

Importanța acestei clasificări constă mai ales în privința dobândirii proprietății, ca efect al posesiei de bună-credință sau prin simplă tradițiune.

Ce înseamnă „a dobândi”?

„A dobândi” înseamnă a deveni titular de drepturi reale sau de creanță prin acte sau fapte juridice[6].

În această materie are importanță data dobândirii, respectiv data la care dreptul real sau de creanță intră în patrimoniu. Evident, pentru ca bunul să fie calificat ca bun comun, data trebuie să fie în timpul regimului comunității.

În practică, putem întâmpina dificultăți de calificare a naturii bunului, de exemplu dacă autorizația de construire s-a emis anterior căsătoriei, pe numele unuia dintre soți, iar procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor se încheie în timpul căsătoriei. Data dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției este data încheierii procesului-verbal de recepție care consfințește dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliară, ca mod de dobândire a proprietății.

Faptul că soțul care figurează ca titular al autorizației de construire a edificat cu mijloace proprii mare parte din clădire, anterior încheierii căsătoriei, va avea relevanță la stabilirea contribuției sale la dobândirea bunurilor comune, care se va face în ansamblu, așa cum vom arăta mai jos.

În situația în care promisiunea de vânzare-cumpărare se încheie anterior încheierii căsătoriei, de către unul dintre soți, iar contractul de vânzare se încheie în timpul căsătoriei, bunul dobândit va fi unul comun, iar avansul achitat numai de către soțul promitent-cumpărător va fi avut în vedere la momentul stabilirii contribuției soților la dobândirea bunurilor comune.

De asemenea, în cazul bunurilor dobândite cu plata prețului în rate, calificarea naturii juridice a bunului se va face în funcție de data dobândirii (data actului juridic translativ de proprietate), iar faptul achitării ratelor în timpul căsătoriei va avea relevanță la stabilirea cotei-părți a soților din bunurile comune în funcție de criteriile enunțate. Tot astfel, în cazul dobândirii bunului în timpul căsătoriei, cu plata prețului în rate, după desfacerea sau încetarea căsătoriei, ratele neplătite vor intra la partaj între soți, ca datorii comune, respectiv ca pasiv, în masa succesorală.

În cazul bunurilor dobândite prin acte afectate de condiție, interpretarea se face în funcție de condiție – suspensivă sau rezolutorie – și de realizarea sau nerealizarea acesteia, aplicându-se efectul retroactiv în cazul îndeplinirii condiției.

Având în vedere că se va stabili cota-parte din bunurile comune ce revine fiecărui soț atât în funcție de contribuția sa la dobândirea bunurilor comune, cât și în funcție de contribuția sa la îndeplinirea obligațiilor comune, se impune să clarificăm și noțiunea de „obligații comune”.

Datoriile comune sunt expres și limitativ prevăzute de lege, atât în art. 32 din Codul familiei, cât și ulterior, în art. 351 din Codul civil. În materia datoriilor, regula este însă invers față de cazul bunurilor. Regula o constituie datoriile proprii, iar datoriile comune sunt excepția.

Art. 351 din Cod civil lărgește sfera datoriilor comune față de art. 32 din Codul familiei, astfel că sunt considerate datorii comune de art. 32 din Codul familiei „cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia din bunurile comune”, respectiv de art. 351 din Codul civil – „obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune”.

Art. 32 lit. b) din Codul familiei și art. 351 lit. b) din Codul civil enumeră ca datorii comune obligațiile pe care soții le-au contractat împreună.

Art. 32 lit. c) din Codul familiei este reluat de lit. c) a art. 351 din Cod civil, în sensul precizării că sunt datorii comune și „obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei”.

În opinia noastră, cheltuielile obișnuite ale căsătoriei se vor aprecia in concreto, în funcție de standardul de viață și de obișnuință, avându-se în vedere cheltuielile necesare și utile, dar și cele voluptuare, dacă se face dovada, prin orice mijloc de probă, că asemenea cheltuieli aveau caracter de repetabilitate și deveniseră „obișnuite”.

Art. 32 lit. d) din Codul familiei prevedea ca datorie comună și „obligația de a repara prejudiciul cauzat prin însușirea ilicită a unor bunuri proprietate publică”, în vreme ce art. 351 lit. d) din Codul civil prevede ca datorie comună „repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților”.

În privința contribuției soților la cheltuielile căsătoriei, art. 325 din Codul civil prevede că aceștia sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, astfel că la stabilirea efectivă a contribuției se vor avea în vedere „mijloacele concrete”.

În literatura de specialitate s-a apreciat că trebuie avute în vedere toate mijloacele materiale, precum câștigul din muncă, fructele bunurilor proprii, veniturile obținute din alte surse (dividende, drepturi de proprietate intelectuală etc.)[7].

Deloc de neglijat în aprecierea concretă este art. 326 alin. (1) din Codul civil, care prevede că: „Munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei.”

Conform art. 364 alin. (2) din Codul civil, „soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor”. Această solidaritate a răspunderii soților nu va impieta asupra aprecierii in concreto a contribuției fiecărui soț la îndeplinirea obligațiilor comune.

Aprecierea contribuției soților atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune presupune o analiză globală, de ansamblu, pentru întreaga perioadă și având în vedere toate bunurile comune și toate obligațiile comune, astfel cum au fost definite mai sus.

Când este necesar să determinăm cota-parte ce revine fiecărui soț din bunurile comune?

Regimul matrimonial al comunității legale poate înceta fie concomitent cu căsătoria, ca urmare a anulării căsătoriei, a constatării nulității, a decesului unuia dintre soți, a declarării judecătorești a morții unuia dintre soți sau ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorț, fie în timpul căsătoriei, atunci când soții înțeleg să înlocuiască regimul comunității legale de bunuri cu regimul separației de bunuri sau cu regimul comunității convenționale de bunuri, dar nu mai devreme de un an de la încheierea căsătoriei.

Art. 320 din Codul civil, coroborat cu art. 355 din Codul civil, statuează că, la încetarea comunității legale, regimul se lichidează prin act autentic notarial sau prin hotărâre judecătorească definitivă.

În cazul succesiunii, lichidarea regimului se face între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat.

Art. 358 din Codul civil a consacrat ca noutate legislativă (spre deosebire de Codul familiei, care prevedea posibilitatea împărțirii bunurilor comune numai în instanță, pentru motive temeinice, în timpul căsătoriei) posibilitatea împărțirii bunurilor comune în timpul regimului comunității legale, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentica sau prin hotărâre judecătorească, fără ca regimul comunității să înceteze, chiar dacă toate bunurile au fost împărțite.

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că art. 358 din Codul civil se aplică și în cazul căsătoriilor încheiate înainte de 1.10.2011, data intrării în vigoare a Noului Cod civil.

În toate cazurile de lichidare a regimului matrimonial al comunității legale, respectiv în caz de partaj al bunurilor comune în timpul căsătoriei, „se va determina cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală” [art. 357, alin. (2) din Codul civil].

Prezumția instituită de art. 357 alin. (2) din Codul civil este una relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă admis de lege, administrat de oricare dintre soți.

Aspecte practice cu posibil impact în activitatea notarială. Corelații cu practica judecătorească

Sub imperiul Codului familiei, fosta instanță supremă s-a pronunțat în sensul că instanțele judecătorești nu trebuie să pornească de la premisa că drepturile soților asupra bunurilor comune sunt egale, ci, în temeiul art. 36 din Codul familiei, drepturile subiective ale soților asupra bunurilor comune sunt în funcție de contribuția soților la achiziționarea bunurilor comune. Numai în cazul în care contribuția nu ar putea fi determinată, instanța este îndreptățită să conchidă că părțile în cauză au drepturi egale[8].

În activitatea notarială, majoritatea soților sau soțul supraviețuitor și succesibilii soțului decedat aleg să declare cota-parte de o jumătate pentru fiecare soț, fie din comoditate, fie pentru că pentru mulți nu reprezintă o miză, fie pentru că nu sunt consiliați sau nu știu că o cotă de o jumătate pentru fiecare soț nu este imperativă.

În același timp, atunci când părțile declară alte cote decât cele prezumate de lege, în ce măsură notarul poate cenzura voința părților?

În aceste situații trebuie să intervină rolul activ al notarului.

Procedura notarială este una necontencioasă, care nu exclude însă neînțelegeri ulterioare între părți.

Art. 9 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 reglementează neechivoc obligația de consiliere a notarului public[9].

În exercitarea rolului său activ, notarul public va pune în vedere părților faptul că prezumția instituită de art. 357 alin. (2) din Codul civil, teza a doua, este una relativă, astfel că părțile pot stabili în concret, în funcție de contribuția efectivă la dobândirea tuturor bunurilor comune și la îndeplinirea tuturor obligațiilor comune, cotele corecte de contribuție ale fiecărui soț, care vor reprezenta cote-părți din bunurile comune devălmașe ale soților, în acest fel încetând devălmășia și luând naștere o proprietate comună obișnuită, pe cote-părți, în favoarea soților sau foștilor soți.

Problema care se ridică este în ce măsură notarul verifică aceste calcule, cât de riguros și de intruziv este în a controla „socoteala” părților, ce acte ar trebui eventual solicitate pentru a desluși raporturile dintre părți și a le putea consilia obiectiv, în vederea evitării oricăror litigii.

„În cazul în care se pune problema fraudării intereselor terților creditori, contribuția soților la dobândirea bunurilor comune nu se poate întemeia doar pe recunoaștere, ci trebuie sprijinită și pe alte probe. Pentru evitarea fraudării creditorilor unuia din soți, mărturisirea soțului datornic, conform căreia a avut o contribuție minimă la dobândirea bunurilor comune, trebuie susținută de probe pertinente și concludente care să confirme această stare de fapt.

În cazul în care mărturisirea reprezintă o fraudă la lege sau la dreptul terților, întrucât unul din soți recunoaște unor bunuri comune calitatea de bunuri proprii ale celuilalt soț, pentru a le sustrage de la executarea silită, ca urmare a condamnării pentru săvârșirea unei infracțiuni, o atare mărturisire nu poate fi considerată decât nulă.

Întinderea drepturilor soților se stabilește în raport de contribuția fiecăruia la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei, soții neavând un drept stabilit de la început asupra unei cote din bunurile comune, fiind astfel necesară administrarea de probe prin care să se determine aportul fiecăruia la dobândirea lor.

În lipsa altor probatorii din care să rezulte că unul dintre soți a avut o contribuție mai mare la achiziționarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soți au avut contribuții egale și deci împărțirea acestor bunuri urmează a se face, de asemenea, în părți egale.” (ÎCCJ, s. civ., dec. nr. 2643 din 18 iunie 2003, în Codul civil actualizat la 1 februarie 2017, Solomon, București, 2007)

Practica judecătorească este constantă în sensul că, pentru evitarea fraudării intereselor creditorilor, simpla mărturisire a unui dintre soți privind contribuția sa minimă la dobândirea bunurilor comune trebuie susținută și de alte probe pertinente și concludente.

În aprecierea contribuției se vor avea în vedere atât veniturile soților, cât și munca prestată în gospodărie, economiile realizate, eventuale sume plătite cu titlu de pensie de întreținere de către un soț către copiii din căsătoria anterioară, astfel că veniturile sale din muncă nu au fost folosite integral pentru contribuția la dobândirea bunurilor comune și la îndeplinirea obligațiilor comune, și faptul că unul dintre soți a înstrăinat bunuri comune pentru acoperirea unor datorii personale, plata unei datorii comune de către unul dintre soți după despărțirea în fapt sau faptul că pentru menaj și creșterea copiilor soția beneficia de ajutorul unei bone și al unei femei care realiza menajul in gospodărie, astfel că munca sa era numai una de coordonare a acestora.

Valoarea bunurilor comune, risipite sau cheltuite de unul dintre soți în detrimentul celuilalt soț, prin depășirea nevoilor impuse de sarcinile căsătoriei, se va imputa asupra părții cuvenite soțului culpabil, căruia i se va stabili o cotă de contribuție mai mică la achiziționarea acestor bunuri[10].

O alta situație premisă care necesită o calificare este ajutorul dat de părinții unuia dintre soți prin diferite mijloace: asigurarea unei locuințe și a întreținerii soților, ajutorul dat cu menajul în gospodărie, cu creșterea copiilor, sumele de bani oferite în vederea achiziționării unei locuințe de către soți.

În mod constant, în practica judecătorească s-a susținut că, „atât timp cât nu se face dovada contrară, un asemenea ajutor se prezumă că a fost dat în favoarea copilului lor și va trebui avut în vedere la stabilirea cotei lui de contribuție”[11].

Există însă și opinia contrară, potrivit căreia un astfel de ajutor dă naștere unui drept de creanță al părintelui împotriva comunității de bunuri a soților.

Regula generală este că se vor stabili cote de contribuție ale soților nu pentru bunuri privite ut singuli sau pentru categorii de bunuri, ci, în ansamblu, pentru universalitatea juridică, făcându-se aplicarea unicității patrimoniului, care se va reflecta în unicitatea de cote stabilite pentru fiecare codevălmaș.

S-a apreciat astfel că, „la un partaj suplimentar, nu se poate stabili o altă cotă de contribuție a soților asupra bunurilor ce fac obiectul împărțelii suplimentare, întrucât acestea fac parte din aceeași universalitate de bunuri, dobândite de soți pe parcursul căsătoriei” (C. Ap. Iași, s. civ., dec. nr. 1226/2003, în PR, nr. 2/2004, p. 89, citat în Viorel Terzea, Noul Cod civil adnotat cu doctrină și jurisprudență, Universul Juridic, București, 2011).

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă – complet specializat de familie și minori, în decizia civilă nr. 979 din 27 septembrie 2011, arată însă că, „dacă între aceleași părți, foști soți, a mai existat un proces de partajare a bunurilor comune, proces în cadrul căruia niciuna dintre părți nu a cerut partajarea unui bun de valoare importantă, dobândit după separarea în fapt a soților, cu contribuția exclusivă a unuia dintre ei, într-un proces subsecvent pentru partajarea acestui din urmă bun, nu poate fi invocată cu succes puterea de lucru judecat cu privire la cotele de contribuție ale soților”.

Stabilirea cotei-părți a soților din bunurile comune devălmașe prin aprecierea contribuției soților la dobândirea bunurilor comune și la îndeplinirea obligațiilor comune este o operațiune amplă, care presupune o analiză amănunțită a tuturor aspectelor enunțate, astfel încât cota fiecărui soț din bunurile comune să reflecte realitatea contribuției sale prin acțiuni sau inacțiuni proprii sau aparținând terților și realizate în beneficiul său, iar rolul notarului trebuie să fie unul activ, de deslușire a raporturilor reale și de apreciere în concret a fiecărui caz.

Bibliografie

Nicolescu, C.,2020, Dreptul familiei, București, Solomon.

Avram, M.,2013, Drept civil. Familia, București, Hamangiu.

Boroi, G., Pivniceru, M.-M.,2016, Fișe de drept civil, București, Hamangiu.

T.S., s. civ., dec. nr. 865/1960, în Culegere Decizii 1960; T.S., s. civ., dec. nr. 1542/1970, în RRD, nr. 8/1971, în Cionca, I. A., 2015, Partajul bunurilor comune ale soților, București, Universul Juridic.

Popa, I., Moise, A.-A.,2013, Drept notarial, București, Universul Juridic.

T.S., dec. civ. nr. 292/1981, în RRD, nr. 8/1982. T.S., s. civ., dec. nr. 2139/1985, în RRD, nr. 7/1986 și în Turianu, C., Turianu C., 1999, Dreptul familiei. Practică judiciară adnotată, București, Edit Press „Mihaela” SRL; T.S., s. civ., dec. nr. 193/1989, în Dreptul, nr. 1-2/1990 și în Terzea, V.,2011, Noul Cod civil adnotat cu doctrină și jurisprudență, București, Universul Juridic.

---

[1] Cristina Nicolescu, Dreptul familiei, Editura Solomon, București, 2020.

[2] Marieta Avram, Drept civil. Familia, Hamangiu, București, 2013.

[3] Ibidem.

[4] Gabriel Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fișe de drept civil, Hamangiu, București, 2016.

[5] Ibidem.

[6] Marieta Avram, op. cit., p. 236.

[7] Cristina Nicolescu, op. cit., p. 233.

[8] T.S., s. civ., dec. nr. 865/1960, în Culegere Decizii 1960, p. 28; T.S., s. civ., dec. nr. 1542/1970, în RRD, nr. 8/1971, p. 156, ambele în Iustin A. Cionca, Partajul bunurilor comune ale soților, Universul Juridic, București, 2015, p. 287.

[9] Ioan Popa, Alin-Adrian Moise, Drept notarial, Universul Juridic, București, 2013.

[10] T.S., dec. civ. nr. 292/1981, în RRD, nr. 8/1982.

[11] T.S., s. civ., dec. nr. 2139/1985, în RRD, nr. 7/1986, și în Cristiana Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei. Practică judiciară adnotată, Edit Press „Mihaela” SRL, București, 1999, T.S., s. civ., dec. nr. 193/1989, în Dreptul, nr. 1-2/1990, p. 122, și în Viorel Terzea, Noul Cod civil adnotat cu doctrină și jurisprudență, Universul Juridic, București, 2011.