„Être notaire c’est d’abord posséder la culture du secret”

Jean-François Sagaut, „Notaires: la religion du secret”, în Droit et patrimoine, septembrie 2010, p. 10

„Este o confidențialitate poziționată mai presus de obligațiile legale de a nu divulga date cu caracter personal. […] Este o confidențialitate intimă, care are ca obiect gândurile, ideile, sentimentele, opiniile încredințate ad-hoc notarului public și care, chiar dacă nu produc efecte juridice, trebuie să fie păstrate în taină. […] Dar și imparțialitatea, și confidențialitatea sunt trăsături personale. Ele nu se atașează unui subiect nedefinit, funcției notariale, ci fiecărui notar în parte. Fiecare dintre noi avem datoria de a le modela individual, astfel încât să putem furniza, în final, imaginea colectivă a corpului notarial.”

Dumitru-Viorel Mănescu, Editorial în Buletinul Notarilor Publici, nr. 3/2019, p. 5

REZUMAT

Notarii publici sunt confruntați dintotdeauna cu solicitări de comunicare a copiilor de pe diferite acte ori documente păstrate în arhiva lor. Acest text își propune trecerea în revistă a diferitelor ipoteze posibile în acest context, în vederea formulării unor concluzii de ansamblu. Dificultatea rezidă în aceea că transmiterea unor asemenea date sau informații către terțe persoane derogă de la obligația păstrării secretului profesional, ea însăși reglementată, la nivel de principiu, în legislația notarială. Problema nu vine atât de la cererile adresate direct de către părți, succesorii lor în drepturi ori reprezentanții acestora. Dificultăți mai sensibile ridică, într-adevăr, situația în care asemenea solicitări sunt formulate de alte persoane, pretins interesate, în sensul reglementărilor notariale. Pentru tratarea riguroasă a chestiunii, se cuvine delimitat după cum asemenea solicitări intervin în baza unei dispoziții legale care vizează, mai mult sau mai puțin explicit, actele din arhiva notarială, cel mai adesea în beneficiul autorităților, instituțiilor sau altor delegatari ai puterii publice, sau sunt doar generic întemeiate pe invocarea de către terți a unui „interes” în cunoașterea cuprinsului actelor, cu o legitimitate variabilă de la caz la caz. Comunicarea informațiilor din arhivă ridică, pe de altă parte, inclusiv probleme din perspectiva noilor reglementări referitoare la protecția datelor cu caracter personal ale semnatarilor actelor notariale sau ale altor persoane incluse în documentațiile aferente. Aceste din urmă ipoteze, vizibil mai delicate, merită și o perspectivă comparativă cu soluțiile reținute în dreptul francez pentru situațiile echivalente. Acolo, secretul profesional al notarului a fost, de-a lungul timpului, într-atât de favorizat în conflictele posibile cu alte interese publice ori private, care ar fi pretins dezvăluirea lui, încât a ajuns să fie considerat ca o garanție a drepturilor individuale pentru semnatarii actelor. Diversele probleme ridicate în acest context trebuie totuși să primească o soluție uniformă, de natură a rezolva posibilele incertitudini, căci asemenea solicitări plasează notarul public, mai tot timpul, între ciocan și nicovală. Astfel, refuzurile nejustificate de eliberare a copiilor ori de transmitere a documentelor către entitățile îndreptățite să solicite informații și documente sunt considerate o administrare defectuoasă a arhivei notariale, în timp ce, pe de altă parte, comunicarea acestora către persoane neîndreptățite este sancționată ca abatere disciplinară, pentru încălcarea secretului profesional. Concluzia textului este că principiul secretului profesional merită respectat atunci când asemenea solicitări intervin în afara unor reglementări de detaliu ori a unor dispoziții de principiu care să justifice transmiterea documentelor. În cazul terților desăvârșiți, care nu intervin ca succesori în drepturi sau de avânzi-cauză ai semnatarului actului, garantarea dreptului la apărare ori furnizarea mijloacelor de probă nu ar trebui să poată interveni ca justificări suficiente ale calității petentului. El ar trebui să demonstreze că solicitarea lui de a obține documentul, în integralitatea lui sau în extras, are drept scop ocrotirea vreunui interes general, care să depășească zona intereselor sale personale.

Cuvinte-cheie: copii certificate, copii legalizate, secret profesional, informații din arhivă

1. Multiple ipoteze. Notarii publici sunt confruntați dintotdeauna cu solicitări din partea diverselor persoane de comunicare a copiilor de pe diferite acte ori documente păstrate în arhiva lor. Acest text își propune trecerea în revistă a diferitelor ipoteze posibile în acest context, în vederea formulării unor concluzii de ansamblu.

2. Secretul profesional.Într-adevăr, comunicarea unor asemenea date sau informații către terțe persoane derogă de la obligația păstrării secretului profesional, ea însăși reglementată, la nivel de principiu, în legislația notarială. În acest context, este clar deja că solicitarea trebuie să vizeze înscrisuri determinate ori determinabile pe baza datelor indicate. Instanțele au permis uneori petenților să consulte registrele notariale în ansamblul lor, pentru identificarea actelor care le-ar atrage interesul (Tribunalul Bihor, secția I civilă, Decizia nr. 852/2017, ordonanță președințială, www.rolii.ro). Dar o asemenea soluție este vădit inadmisibilă față de exigențele secretului profesional în raport cu toate celelalte persoane cuprinse în aceste registre (Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, Decizia nr. 430/2019, www.rolii.ro).

► Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 Art. 70 din Lege: „notarul public și personalul biroului notarial au obligația să păstreze secretul profesional cu privire la actele și faptele despre care au luat cunoștință în cadrul activității lor, chiar și după încetarea funcției, respectiv după încetarea raporturilor de muncă, cu excepția cazurilor în care legea sau părțile interesate îi eliberează de această obligație” (s.n.).

3. Succesorii părților. Problema nu vine atât de la cererile adresate direct de către părți, succesorii lor în drepturi ori reprezentanții acestora. Într-o asemenea situație, este suficient de probat în mod adecvat calitatea succesorilor– universali sau cu titlu universal, prin dovezile aferente, astfel cum se va arăta mai jos, dar și cu titlu particular, căci și aceștia sunt, cu siguranță, vizați în raport cu dreptul transmis. Succesorul cu titlu particular este acea persoană care dobândește un drept subiectiv individual, în calitate de cumpărător, donatar, cesionar, legatarul cu titlu particular sau altele asemănătoare. Calitatea de succesor cu titlu particular se verifică numai în raport cu actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la același drept sau bun, de exemplu, un contract de locațiune, încheiate cu alte persoane.

4. Reprezentanții părților. Cât privește reprezentanții părților, pe de altă parte, singura dificultate ar fi în cazul mandatarilor și se referă la faptul de a ști dacă este necesară sau nu o împuternicire expresă în acest sens. Trebuie totuși considerat suficient un mandat general ori chiar și unul special, dacă realizarea obiectului acestuia implică și obținerea copiilor aferente din arhivele notariale. Într-adevăr, o asemenea solicitare nu trebuie tratată ca un act de dispoziție. În trecut, a fost luată în calcul și opinia că delegația avocatului ar trebui să cuprindă mențiunea expresă că, în baza ei, avocatul, ca reprezentant al clientului, poate solicita în numele acestuia o copie legalizată din arhiva notarială (UNNPR, Adresa nr. 2.324/21.07.2010), precizare care nu a mai fost însă reluată ulterior (UNNPR, Adresa nr. 5.626/08.12.2014).

5. Administratorul judiciar și lichidatorul. În rest, este clar, de exemplu, că administratorul sau lichidatorul judiciar, ca reprezentant al persoanei în insolvență [art. 56 alin. (2) din Legea privind procedurile de insolvență nr. 85/2014: „după ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, care îi conduce și activitatea de afaceri, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acționarilor/asociaților/membrilor”], poate solicita copii sau informații cu privire la orice acte încheiate de către debitor (UNNPR, Adresa nr. 6.906/18.10.2018). În același sens s-a pronunțat, cu titlu de drept comparat, și jurisprudența franceză (Curtea de Casație franceză, secția comercială, Decizia nr. 18-15.280 din 23 octombrie 2019).

6. Texte aplicabile. Dificultăți mai sensibile ridică situația în care asemenea solicitări sunt formulate de alte persoane, pretins„interesate”, în sensul reglementărilor notariale. Sunt aplicabile următoarele dispoziții:

► Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 Art. 152 alin. (10) teza I din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, republicată („Legea”): „copii legalizate din arhiva biroului notarial de pe actele emise de notarul public se eliberează numai părților, succesorilor și reprezentanților acestora, precum și celor care justifică un drept sau un interes legitim” (s.n.). ► Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 Art. 126 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2.333/C/2013 („Regulamentul”): „(1) Notarul public este obligat să respecte dreptul părților actului notarial de a lua cunoștință de documentele care le privesc, aflate într-un dosar întocmit cu privire la acestea, și de a obține copii certificate sau extrase ale acestor documente. (2) Notarul public care deține înscrisul ce face obiectul cererii prevăzute la alin. (1) are obligația să soluționeze cererea în cel mai scurt timp posibil, iar în cazul în care refuză, să comunice în scris refuzul său motivat. (3) În cazul în care notarul public refuză nejustificat eliberarea unei copii sau informații din arhiva notarială, solicitantul se poate adresa Camerei în vederea aprobării cererii de eliberare a înscrisului. Cererea aprobată prin decizia Colegiului director al Camerei este obligatorie pentru notarul public” (s.n.), și Art. 311 alin. (6) din același Regulament: „La cererea părților, a succesorilor sau reprezentanților acestora, precum și a altor persoane care justifică un drept sau un interes legitim, notarul public eliberează copii legalizate de pe actele originale existente în arhiva biroului notarial. Pentru actele notariale întocmite în mai multe exemplare originale, copia legalizată din arhivă se eliberează de pe exemplarul original aflat în arhivă. Pentru actele notariale întocmite într-un singur exemplar original, copia legalizată din arhivă se eliberează de pe duplicatul actului aflat în arhivă.” (s.n.)

7. Copii simple sau legalizate. Aceste dispoziții sunt adesea interpretate extensiv, în sensul că, dacă alte „persoane care justifică un drept sau un interes legitim” pot obține copii legalizate de pe actele din arhiva notarială, sunt îndreptățite, a fortiori, să pretindă și copii simple ori certificate de pe aceleași documente (UNNPR, Adresa nr. 5.626/08.12.2014; UNNPR, Adresa nr. 8.531/27.11.2019). Nu mai puțin adevărat, dreptul acestora la copii legalizate poartă exclusiv asupra actelor „originale” conservate acolo, nu și cât privește alte documente, arhivate în copie simplă (Judecătoria Timișoara, secția I civilă, Sentința civilă nr. 1120/2014, www.rolii.ro). Prin urmare, posibilitatea terților pretins interesați de a pretinde copii simple de pe înscrisuri care nu îndeplinesc condiția de a fi acte originale se poate întemeia strict pe textul art. 138 alin. (1) din Regulament:

► Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 Art. 138 alin. (1) din Regulament: „Orice informații cu privire la actele notariale păstrate în arhivele Camerei sau ale birourilor notariale se eliberează numai persoanelor fizice și juridice care au calitatea de părți ale actului juridic, succesorilor și reprezentanților acestora, precum și acelora care justifică un drept sau un interes legitim, denumite în continuare persoane interesate.” (s.n.)

8. Căi de contestare. De asemenea, împotriva refuzului adresat direct părților și, fără îndoială, succesorilor acestora, este deschisă calea contestației descrise în art. 126 din Regulament, mai sus arătat, adresate Colegiului director al Camerei Notarilor. În schimb, respingerea cererii de eliberare a unei copii legalizate poate urma procedura normală de contestare înaintea judecătoriei competente, conform art. 159 alin. (2) din Lege, în temeiul căruia „partea nemulțumită poate introduce plângere împotriva încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial, în termen de 10 zile de la data când a luat cunoștință, la judecătoria în circumscripția căreia își are sediul biroul notarial care a refuzat îndeplinirea actului” (s.n.). Această dispoziție poate fi interpretată în sensul că terții pretins interesați în obținerea unei copii de pe documentele din arhivă au deschisă numai o asemenea cale de atac. În orice caz, asemenea plângeri ori acțiuni îndreptate împotriva refuzului ori respingerii cererii nu sunt de competența secțiilor de contencios administrativ și nu se judecă după regulile acestei proceduri, deoarece notarii publici nu sunt autorități publice, propriu-zise ori asimilate. Aceasta înseamnă că nu sunt aplicabile activității notariale dispozițiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cum s-a mai susținut greșit în practica judiciară (Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Sentința nr. 485/2014, www.rolii.ro).

9. Plan. Pentru tratarea riguroasă a chestiunii, se cuvine delimitat după cum asemenea solicitări intervin (I) în baza unei dispoziții legale care vizează, mai mult sau mai puțin explicit, actele din arhiva notarială, cel mai adesea în beneficiul autorităților, instituțiilor sau altor delegatari ai puterii publice, sau sunt doar (II) generic întemeiate pe invocarea de către terți a unui „interes” în cunoașterea cuprinsului actelor, cu o legitimitate variabilă de la caz la caz. Comunicarea informațiilor din arhivă ridică, pe de altă parte, inclusiv probleme din perspectiva noilor reglementări referitoare la protecția datelor cu caracter personal ale semnatarilor actelor notariale sau alte altor persoane incluse în documentațiile aferente (III).

10. Perspectivă comparativă. Aceste din urmă ipoteze, vizibil mai delicate, merită și o perspectivă comparativă cu soluțiile reținute în dreptul francez pentru situațiile echivalente. Acolo, secretul profesional al notarului a fost, de-a lungul timpului, într-atât de favorizat în conflictele posibile cu alte interese publice ori private, care ar fi pretins dezvăluirea lui, încât a ajuns să fie considerat ca o garanție a drepturilor individuale pentru semnatarii actelor (Claude Brenner, „L’étendue du secret professionnel”, în Les Petites Affiches, februarie 2005, p. 5; Curtea de Apel din Riom, Decizia din 30 ianuarie 1989). Tradiția respectării secretului profesional a creat, prin urmare, o practică bogată în justificarea unei atitudini mai reținute din partea notarilor francezi (Recullet, Le secret professionnel des notaires, teză, Universitatea din Paris, 1905; Clément, Notariat et secret professionnel, teză, Universitatea din Lyon, 1938).

11. Creditorii chirografari. Nu mai puțin adevărat, jurisprudența franceză a fost uneori destul de flexibilă. Ea a concluzionat, de exemplu, că oricare creditori chirografari ai unei persoane pot obține copii de pe actele notariale ale debitorului lor, deoarece acționează pe cale oblică în numele acestuia (Curtea de Casație franceză, prima cameră civilă, Decizia din 10 noiembrie 1959), dar hotărârea este considerată contestabilă (Jean-François Pillebout, JurisClasseur Notarial Formulaire – Notariat – Fasc. 16 : Notariat – Obligations, actualizat la 8 octombrie 2019, §51). Instanțele românești au reținut corect însă, în cele din urmă, că simpla calitate de creditor nu justifică obținerea de copii după oricare acte care îi vizează pe debitorii lor (Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, Decizia nr. 670/2012, www.rolii.ro).

12. Criterii unitare. Aceste diverse chestiuni trebuie să primească o soluție uniformă, de natură a rezolva posibilele incertitudini, căci asemenea solicitări plasează notarul public, mai tot timpul, între ciocan și nicovală. Într-adevăr, refuzurile nejustificate de eliberare a copiilor ori de transmitere a documentelor către entitățile îndreptățite să solicite informații și documente sunt considerate o administrare defectuoasă a arhivei notariale susceptibilă să atragă preluarea sa în custodie definitivă (art. 129 din Regulament), în timp ce, pe de altă parte, comunicarea acestora către persoane neîndreptățite este sancționată ca abatere disciplinară, pentru încălcarea secretului profesional [art. 74 lit. k) din Lege].

I. Obligații întemeiate pe un cadru normativ explicit

13. Instanțe și autorități. Există câteva reglementări care lasă loc de puține interpretări în problema tratată, în special cât privește solicitările din partea instanțelor de judecată, a procurorilor, a altor organe de urmărire penală, precum și a colegilor notari, a organelor de control profesional ori a celor de conducere ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România („UNNPR”) și ale Camerelor Notarilor Publici (1). Alte dispoziții, în schimb, instituie, în favoarea beneficiarilor indicați, obligații generice de comunicare a documentelor, indiferent cine ar fi deținătorii acestora (2). O anumită coerență pretinde aici, cu siguranță, ca textele formulate în termeni similari să fie aplicate în aceeași manieră. Este vorba, în special, de cererile adresate în exercitarea propriilor competențe de către diferitele autorități administrative. Limitările secretului profesional cele mai ancorate în tradiție vin totuși să răspundă solicitărilor adresate ca urmare a declanșării procedurilor judiciare.

1. Reglementări de detaliu în procedurile judiciare

14. Proceduri judiciare. În cadrul procedurilor judiciare, sunt incidente dispozițiile relevante din Codurile de procedură civilă și de procedură penală, precum și textele care vin să completeze prevederile acestora, conținute în Regulamentul de aplicare a Legii notarilor. Se cuvine început cu acestea din urmă, căci trimit, mai departe, cu titlu de principiu, spre prevederile codurilor de procedură.

► Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 Art. 124 din Regulament: „(1) Actul original și documentele care au stat la baza acestuia nu pot fi scoase din arhiva în care sunt păstrate decât în cazurile prevăzute de lege. În condițiile legii, înscrisurile originale aflate în arhiva biroului notarului public pot fi cercetate de un magistrat, delegat în acest scop de autoritatea judiciară competentă. (2) Instanța nu va putea cere trimiterea în original a testamentelor depuse la notarii publici sau a altor înscrisuri originale care se găsesc în arhivele acestora. Se vor putea însă cere copii certificate ale acestora. Cercetarea acestor înscrisuri, dacă este necesară, se va face, cu citarea părților, de un judecător delegat sau, dacă înscrisul se găsește în altă localitate, prin comisie rogatorie, de către instanța respectivă. (3) Prin excepție, când procedura verificării înscrisurilor o impune, instanța va putea ordona prezentarea testamentelor originale sau a altor înscrisuri originale, depuse la notari publici pentru efectuarea expertizei grafoscopice în laboratoarele de specialitate dacă expertiza actului nu se poate efectua la sediul arhivei. (4) Actele notariale păstrate în original în arhivă se eliberează la cererea instanței de judecată sau a parchetului în legătură cu cauzele penale aflate în curs, în condițiile Codului de procedură penală. Dacă actele notariale sunt cercetate pentru fals, pot fi ridicate și rămân la dosarul cauzei dacă sunt declarate ca false, cu obligația comunicării notarului public a hotărârii sau a ordonanței procurorului; în caz contrar, actul se va restitui. (5) Înscrisurile care constituie probe într-un proces penal pot fi scoase temporar din arhivele notariale numai la cererea procurorului sau a instanței de judecată, în condițiile Codului de procedură penală, pe bază de proces-verbal încheiat cu persoana delegată în acest sens. (6) Înaintea scoaterii actului din arhiva notarială, notarul public face o copie legalizată, care se arhivează în locul actului, până când acesta va fi restituit în arhivă, operațiune scutită de plata oricăror taxe și onorarii […]” (s.n.). ► Codul de procedură civilă Art. 299 C. proc. civ. (Înscrisurile care nu pot fi trimise instanței): „(1) Instanța nu va putea cere trimiterea în original a […] testamentelor depuse la instanțe, notari publici sau avocați, precum și a altor înscrisuri originale ce se găsesc în arhivele acestora. Se vor putea însă cere copii certificate ale acestora. (2) Cercetarea acestor înscrisuri, dacă este necesară, se va face, cu citarea părților, de un judecător delegat sau, dacă înscrisul se găsește în altă localitate, prin comisie rogatorie, de către instanța respectivă. (3) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), când procedura verificărilor înscrisurilor o impune, instanța va putea ordona prezentarea testamentelor originale sau a altor înscrisuri originale, depuse la instanțe, notari publici sau avocați, pentru efectuarea expertizei grafoscopice în laboratoarele de specialitate dacă expertiza actului nu se poate efectua la sediul arhivei.” (s.n.), Art. 187 C. proc. civ. (Încălcarea obligațiilor privind desfășurarea procesului. Sancțiuni): „(1) Dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite în legătură cu procesul, astfel: […] 2. cu amendă judiciară de la 50 lei la 700 lei: […] f) neprezentarea unui înscris sau a unui bun de către cel care îl deține, la termenul fixat în acest scop de instanță […]” (s.n.) și Art. 189 C. proc. civ. (Despăgubiri pentru amânarea procesului): „Cel care, cu intenție sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute la art. 187 sau 188, la cererea părții interesate, va putea fi obligat de către instanța de judecată ori, după caz, de către președintele instanței de executare la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare” (s.n.). ► Codul de procedură penală Art. 169 C. proc. pen. (Ridicarea de obiecte și înscrisuri): „Organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să ridice obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal” (s.n.), Art. 170 alin. (1) C. proc. pen. (Predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice): „În cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni și sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să le prezinte și să le predea, sub luare de dovadă” (s.n.), Art. 171 C. proc. pen. (Ridicarea silită de obiecte și înscrisuri): „(1) Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală, prin ordonanță, sau instanța de judecată, prin încheiere, dispune ridicarea silită. În cursul judecății dispoziția de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul de cercetare penală. […] (3) Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței trebuie să cuprindă: numele și semnătura persoanei care a dispus predarea, numele persoanei care este obligată să predea obiectul, înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului sau a datelor informatice ce trebuie predate, precum și data și locul unde trebuie să fie predate. (4) Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că și o copie a unui înscris sau a datelor informatice poate servi ca mijloc de probă, reține numai copia. […]” (s.n.) și Art. 283 alin. (4) C. proc. pen. (Abateri judiciare), conform căruia „următoarele abateri săvârșite în cursul procesului penal se sancționează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei: […] d) neîndeplinirea de către orice persoană a obligației de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum și neîndeplinirea aceleiași obligații de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligații.”

15. Organele de cercetare penală. Prin urmare, instanțele judecătorești (UNNPR, Culegere de practică notarială. Spețe comentate, vol. II, Notarom, București, 2014,p. 34) și procurorii au căderea necesară pentru a solicita, în condițiile de mai sus, informații ori copii de pe actele cuprinse în arhivele notariale. Acestora li se adaugă, tot în același context, și organele de urmărire penală, care acoperă, conform art. 55 C. proc. pen. (Organele de urmărire penală), inclusiv „organele de cercetare penală ale poliției judiciare” și „organele de cercetare penală speciale” (UNNPR, Culegere de practică notarială. Spețe comentate, vol. II, Notarom, București, 2014, p. 35 – 40).

16. Legea din 25 Ventôse an XI. Dispoziții similare reglementează această posibilitate de principiu și în dreptul francez, dar exclusiv în beneficiul instanței de judecată. Conform art. 23 din Legea privitoare la organizarea notariatului din 16 martie 1803 (25 „ventôse” a anului XI, în calendarul republican), în forma actualmente în vigoare, „notarii nu vor putea, în lipsa ordonanței emise în acest sens de către președintele tribunalului de mare instanță (echivalentul tribunalului județean, n.tr.), să remită copii ori să transmită informații despre actele instrumentate altor persoane decât celor direct interesate și moștenitorilor sau avânzilor-cauză ai părților, sub sancțiunea daunelor interese și a unei amenzi de 15 euro, precum și, în caz de recidivă, sub pedeapsa suspendării din funcție pentru un termen de trei luni, cu excepția cazurilor autorizate de legile și regulamentele referitoare la taxele de timbru și la publicitatea drepturilor dobândite” (trad.n.). În cadrul procedurilor penale, se adaugă specific numai perspectiva perchezițiilor la sediul biroului notarial, care se îndeplinesc, chiar și ele, numai în prezența președintelui Camerei Notarilor sau a delegatului acestuia (art. 56-3 din Codul de procedură penală francez). Dispoziții de trimitere permit explicit efectuarea unor percheziții similare în birourile notariale, inclusiv de către agenții responsabili cu aplicarea dreptului concurenței ori cu garantarea protecției consumatorului (art. L. 512-61 din Codul consumului francez).

17. Contestarea măsurii. Aceasta însă nu exclude posibilitatea contestării măsurii sau a modului de aducere la îndeplinire a măsurii, prin căile procedurale specifice, de exemplu, în baza art. 171 alin. (2) C. proc. pen., coroborat cu art. 250 C. proc. pen. Conform acestui text, „(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. […] (6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație la acest judecător ori la această instanță, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.” (s.n.) Prin decizia sa nr. 24/2016, Curtea Constituțională a constatat că textul citat este neconstituțional, în măsura în care nu permite și contestarea faptului însuși al luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, ci doar a modului său de aducere la îndeplinire (Monitorul Oficial al României, nr. 276 din 12 aprilie 2016). Contestația nu este însă suspensivă de executare. În procedura civilă, nu s-a ridicat încă problema unor eventuale contestații împotriva solicitărilor de copii din arhiva notarială.

17. Drept comparat. Cu titlu de comparație, în dreptul francez, dispozițiile Codului civil care vin să dezvolte articolul de principiu, mai sus citat, din Legea privitoare la organizarea notariatului din 16 martie 1803 tratează explicit posibilitatea contestării măsurii. Conform art. 1435 – 1439 C. civ. fr., „ofițerii publici și ministeriali (în care categorie intră și notarii, n.tr.), precum și ceilalți depozitari de acte sunt obligați să elibereze, pe cheltuiala lor, copii certificate sau simple de pe aceste acte înseși părților, moștenitorilor, precum și avânzilor-cauză ai acestora. În caz de refuz sau de tăcere din partea depozitarului, președintele tribunalului de mare instanță (echivalentul tribunalului județean, n.tr.), sesizat prin cerere, statuează după ascultarea sau citarea petentului și a depozitarului. Decizia sa este executorie cu titlu provizoriu. Dacă este depus un apel împotriva acesteia, va fi judecat după regulile procedurii necontencioase. Partea poate să obțină și copia de pe un act neînregistrat ca atare sau rămas în stadiu de proiect; cererea în acest sens trebuie depusă la președintele tribunalului de mare instanță, pe cale de cerere. În caz de refuz sau de tăcere din partea depozitarului actului, va dispune președintele tribunalului de mare instanță. Partea care dorește să obțină remiterea unui al doilea duplicat de pe un act autentic trebuie să adreseze o cerere în acest sens președintelui tribunalului de mare instanță. În caz de refuz sau de tăcere din partea depozitarului actului, va dispune președintele tribunalului de mare instanță.” (trad.n.)

18. Control profesional. De asemenea, Regulamentul de aplicare a Legii notarilor conține prevederi care permit colegilor notari, organelor de control profesional și celor de conducere ale UNNPR ori ale Camerelor Notarilor Publici să obțină copii de pe documentele solicitate.

► Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 Art. 91 alin. (1) din Regulament: „notarul public este obligat să transmită echipei de control orice informație solicitată, să prezinte toate documentele solicitate și să pună la dispoziția echipei de control copii ale documentelor solicitate, în vederea atașării acestora la nota de control. Notarul public nu poate opune echipei de control secretul profesional și prevederile legale privind protecția datelor cu caracter personal” (s.n.), Art. 125 din Regulament: „(1) Pentru soluționarea unor reclamații, sesizări sau, după caz, acte ori proceduri notariale, Uniunea, Camerele, organul de control sau un notar public pot solicita copii și informații în legătură cu acestea, cel căruia i s-a solicitat neputând opune secretul profesional cu privire la conținutul actului și al documentației acestuia. (2) Cererea de eliberare de copii ale unor înscrisuri sau de informații cu privire la acestea se face în scris de către Uniune, Cameră ori notarul public solicitant. Cererea trebuie să cuprindă mențiuni privind numărul de înregistrare, semnătura și sigiliul solicitantului și se transmite prin mijloace convenționale de comunicare. Cel căruia i se adresează cererea are obligația de a transmite, de îndată și întocmai, cele solicitate, cu excepția testamentelor, care nu pot fi puse la dispoziție fără dovada decesului testatorului” (s.n.) și Art. 126 alin. (3), (4) și (5) din Regulament: „(3) […] Cererea aprobată prin decizia Colegiului director al Camerei este obligatorie pentru notarul public. (4) Notarul public trebuie să răspundă, în cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de 30 de zile, oricărei solicitări a Colegiului director al Camerei, a Uniunii sau a organului de control, care vizează documente din arhiva biroului. (5) Aceleași obligații revin și notarilor publici ori Camerelor care sunt depozitarii arhivei sau care acționează în calitate de custode provizoriu” (s.n.).

19. Combaterea spălării banilor. În acest context, relația notarilor publici cu Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (ONPCSB) este specifică, deoarece Oficiul primește raportările specifice, dar poate și solicita, în completare, orice documente relevante, în copie, din arhivele notariale ori chiar desfășura controale în vederea obținerii informațiilor relevante.

► Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului Art. 6 (Raportul pentru tranzacții suspecte): „(1) Entitățile raportoare prevăzute la art. 5 sunt obligate să transmită un raport pentru tranzacții suspecte exclusiv Oficiului dacă acestea cunosc, suspectează sau au motive rezonabile să suspecteze că: a) bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni sau au legătură cu finanțarea terorismului; sau b) persoana sau împuternicitul/reprezentantul/mandatarul acesteia nu este cine pretinde a fi; sau c) informațiile pe care entitatea raportoare le deține pot folosi pentru impunerea prevederilor prezentei legi; sau d) în orice alte situații sau cu privire la elemente care sunt de natură să ridice suspiciuni referitoare la caracterul, scopul economic sau motivația tranzacției, cum ar fi existența unor anomalii față de profilul clientului, precum și atunci când există indicii că datele deținute despre client ori beneficiarul real nu sunt reale sau de actualitate, iar clientul refuză să le actualizeze ori oferă explicații care nu sunt plauzibile. (2) Suplimentar situațiilor prevăzute la alin. (1), entitățile raportoare transmit un raport pentru tranzacții suspecte Oficiului atunci când circumstanțele faptice obiective aferente unei relații de afaceri sau tranzacții ocazionale corespund în tot sau în parte indicatorilor sau tipologiilor de tranzacții suspecte prezentate public de Oficiu. Entitățile raportoare consideră ca suspectă orice relație de afaceri sau tranzacție ocazională cu o persoană ale cărei date de identificare i-au fost comunicate punctual de către Oficiu[…]” (s.n.), Art. 7 (Raportarea tranzacțiilor care nu prezintă indicatori de suspiciune): „(1) Entitățile raportoare au obligația de a raporta către Oficiu tranzacțiile cu sume în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 10.000 euro” (s.n.), Art. 8 alin. (1) – (3) (Reguli privind raportarea): „(1) Entitățile raportoare prevăzute la art. 5 transmit, de îndată, Oficiului raportul pentru tranzacții suspecte prevăzut la art. 6 înainte de efectuarea oricărei tranzacții aferente clientului care are legătură cu suspiciunea raportată. (2) Oficiul confirmă, de îndată, în scris, prin alocarea numărului de înregistrare, inclusiv prin mijloace electronice, primirea raportului de tranzacții suspecte. (3) Tranzacția nu se efectuează până la expirarea unui termen de 24 de ore de la momentul înregistrării prevăzute la alin. (2). Dacă Oficiul nu dispune suspendarea efectuării tranzacției în termenul menționat anterior, entitatea raportoare poate efectua tranzacția[…]” (s.n.), Art. 26 (Supravegherea și controlul): „(3) Oficiul poate efectua controale la persoane juridice și la entități fără personalitate juridică, altele decât cele aflate sub supravegherea autorităților prevăzute la alin. (1) lit. a), atunci când din datele deținute de Oficiu există suspiciuni de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului cu privire la tranzacțiile efectuate de acestea. (4) Entitățile raportoare ce fac obiectul supravegherii sau controlului au obligația de a pune la dispoziția reprezentanților împuterniciți, anume desemnați, ai autorităților prevăzute la alin. (1) datele și informațiile solicitate de către aceștia pentru realizarea atribuțiilor specifice. Reprezentanții împuterniciți ai autorităților prevăzute la alin. (1), în exercitarea atribuțiilor de supraveghere și control, pot reține copii ale documentelor verificate[…]” (s.n.).

20. Metoda de raportare. Reprezentanții UNNPR și ai ONPCSB au agreat ca raportarea tranzacțiilor în numerar și suspecte la care se referă primele două articole citate să fie îndeplinită de către notari direct pe portalul ONPCSB, la adresa https://raportare.onpcsb.ro. Înregistrarea notarilor publici pe portal este realizată de către angajații UNNPR, iar în caz că notarii ajung să nu mai dețină datele de autentificare electronică, UNNPR poate asigura retransmiterea acestora prin curier rapid. Indiferent de forma de desfășurare a activității, notarii publici au posibilitatea de a desemna una sau mai multe persoane din cadrul biroului cărora să le stabilească responsabilități în aplicarea legii sau au posibilitatea de a fi ei înșiși persoane desemnate, urmând să comunice acest lucru în scris UNNPR, în vederea comunicării acestor informații către ONPCSB. Instrucțiuni de utilizare a portalului specific și de completare a rapoartelor aferente pot fi obținute pe site-ul www.onpcsb.ro (UNNPR, Adresa nr. 369/17.11.2020).

21. Reglementări generice. Mai complicată este situația în care nu există vreun cadru normativ detaliat, ci doar texte de principiu care obligă orice persoane fizice sau juridice să comunice variile informații solicitate de către diferitele autorități publice.

2. Dispoziții de principiu în procedurile administrative

22. Procedura fiscală. Autoritățile fiscale sunt cu siguranță deosebit de interesate în cuprinsul documentelor notariale care ar releva bunuri urmăribile ale debitorilor ori operațiuni încheiate de aceștia. Îndrituirea lor în acest sens se întemeiază pe dispozițiile art. 64 C. proc. fisc. Într-adevăr, notarii publici nu mai sunt incluși în categoria vizată de art. 67 C. proc. fisc. (Dreptul altor persoane de a refuza furnizarea de informații), de când a intervenit modificarea operată prin Ordonanța nr. 30/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

► Codul de procedură fiscală Art. 64 alin. (1), (2) și (5) C. proc. fisc. (Prezentarea de înscrisuri): „(1) […]organul fiscal are dreptul să solicite înscrisuri și altor persoane cu care contribuabilul/plătitorul are sau a avut raporturi economice sau juridice. (2) Organul fiscal poate solicita punerea la dispoziție a înscrisurilor la sediul său ori la domiciliul fiscal al persoanei obligate să le prezinte. […] (5) În cazul în care pentru stabilirea stării de fapt fiscale contribuabilul/plătitorul pune la dispoziția organului fiscal înscrisuri sau alte documente, în original, acestea se înapoiază contribuabilului/plătitorului, păstrându-se în copie, conform cu originalul, numai înscrisuri relevante din punct de vedere fiscal. Conformitatea cu originalul a copiilor se efectuează de către contribuabil/plătitor prin înscrierea mențiunii «conform cu originalul» și prin semnătura acestuia” (s.n.) și Art. 336 C. proc. fisc. (Contravenții): „(1) Constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate, potrivit legii, infracțiuni: […] c) nerespectarea de către contribuabil/plătitor, precum și de persoanele cu care acesta are sau a avut raporturi economice sau juridice a obligației de a pune la dispoziția organului fiscal registre, evidențe, documente de afaceri și orice alte înscrisuri la locul indicat de organul fiscal potrivit art. 64 […]. (2) Contravențiile prevăzute la alin. (1) se sancționează astfel: a) cu amendă de la 25.000 lei la 27.000 lei pentru persoanele juridice încadrate în categoria contribuabililor mijlocii și mari și cu amendă de la 6.000 lei la 8.000 lei, pentru celelalte persoane juridice, precum și pentru persoanele fizice, în cazul săvârșirii faptelor prevăzute la alin. (1) lit. c) […].” (s.n.)

23. Procedură de lucru. Față de frecvența invocării acestei prerogative, în decembrie 2009, UNNPR a convenit cu Agenția Națională pentru Administrare Fiscală (ANAF), în completarea dispozițiilor legale, o procedură de lucru pentru evitarea cererilor exagerate. Astfel, s-a stabilit că solicitările Direcțiilor Finanțelor Publice Județene și ale Municipiului București trebuie formulate cât mai concret, cu indicarea numelui persoanei vizate, a codului său numeric personal, a domiciliului acesteia și, după caz, a intervalului în care a fost depusă Declarația 208 cu privire la persoana respectivă. În plus, s-a convenit ca, dacă solicitările sunt formulate la modul general, notarul public poate comunica Direcției Finanțelor Publice Județene sau a Municipiului București că este în imposibilitatea furnizării datelor respective, întrucât solicitarea este incompletă din punctul de vedere al datelor pentru identificarea persoanei controlate, iar cererea va fi comunicată și la UNNPR, pentru a fi pusă la dispoziția ANAF. Dar procedura astfel concepută venea doar să evite exagerările din cadrul solicitărilor, nu să restabilească limite întemeiate pe obligația păstrării secretului profesional, mai ales că este vorba de clarificarea situației fiscale a părții contractante (UNNPR, Adresa nr. 4.372/14.12.2009).

24. Executorii judecătorești. Tot astfel, executorii judecătorești au și ei dreptul de a obține, în copie, documentele necesare desfășurării procedurilor de recuperare a creanțelor date în sarcina lor. Chiar dacă sunt redactate în termeni generici, dispozițiile art. 660 alin. (2) C. proc. civ. sunt aplicabile și notarului public, mai ales că, în exercitarea atribuțiilor sale, executorul judecătoresc este ținut, la rândul său, să asigure secretul informațiilor primite (UNNPR, Adresa nr. 499/04.02.2014 și UNNPR, Culegere de practică notarială. Spețe comentate, vol. II, Notarom, București, 2014,p. 32).

► Codul de procedură civilă Art. 660 alin. (2) C. proc. civ. (Îndatorirea terților de a da informații): „de asemenea, la cererea executorului judecătoresc, instituțiile publice, instituțiile de credit și orice alte persoane fizice sau persoane juridice sunt obligate să îi comunice, de îndată, în copie, documentele, precum și, în scris, datele și informațiile apreciate de executorul judecătoresc ca fiind necesare realizării executării silite, inclusiv codul numeric personal al persoanei supuse executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. […] La cererea executorului judecătoresc sau a părții interesate, instanța de executare poate lua măsurile prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) și la art. 189” (s.n.), Art. 187 C. proc. civ. (Încălcarea obligațiilor privind desfășurarea procesului. Sancțiuni): „dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite în legătură cu procesul […] 2. cu amendă judiciară de la 50 lei la 700 lei […] f) neprezentarea unui înscris sau a unui bun de către cel care îl deține, la termenul fixat în acest scop de instanță” (s.n.) și Art. 189 C. proc. civ. (Despăgubiri pentru amânarea procesului): „Cel care, cu intenție sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute la art. 187 sau 188, la cererea părții interesate, va putea fi obligat de către instanța de judecată ori, după caz, de către președintele instanței de executare la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare.” (s.n.)

25. Inspectorii de integritate. O soluție similară a fost reținută cât privește solicitările venite din partea inspectorilor de integritate ai Agenției Naționale pentru Integritate. Prerogativele acestora se întemeiază pe Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate (UNNPR, Adresa nr. 4.516/29.10.2013).

► Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice Art. 15: „(1) Pe parcursul desfășurării evaluării, inspectorul de integritate poate solicita tuturor instituțiilor și autorităților publice, altor persoane juridice de drept public sau privat, precum și persoanelor fizice, documentele și informațiile necesare desfășurării activității de evaluare, cu obligația păstrării confidențialității. (2) La solicitarea motivată a inspectorului de integritate, persoanele fizice și juridice, conducătorii autorităților, ai instituțiilor sau ai societăților publice ori private, precum și cei ai regiilor autonome sunt obligați să comunice acestuia, în termen de cel mult 30 de zile, datele, informațiile, înscrisurile și documentele solicitate potrivit prevederilor alin. (1), indiferent de suportul acestora, precum și date, informații sau documente pe care le dețin, care ar putea conduce la soluționarea lucrării.” (s.n.)

25. Inspectorii de concurență. Chiar dacă aplicarea dreptului concurenței în activitatea notarială este contestabilă, inspectorii de concurență consideră uneori că prerogativele de investigație care le sunt încredințate prin Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, pot fi valorificate inclusiv în relația cu notarii publici (de exemplu, Ordinul Consiliului Concurenței nr. 278/20.05.2015 prin care s-a dispus declanșarea unei investigații din oficiu având ca obiect posibila faptă anticoncurențială prevăzută de art. 5 alin. 1 din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, săvârșită de către Camera Notarilor Publici Suceava și membrii acesteia).

► Legea concurenței nr. 21/1996 Art. 34: „(1) În vederea analizării plângerilor formulate potrivit art. 33 alin. (1) lit. b) și a notificărilor privind concentrările economice, precum și în exercitarea atribuțiilor prevăzute la art. 25 alin. (1), inspectorii de concurență, indicând temeiul legal, scopul, termenele, precum și sancțiunile prevăzute, după caz, la art. 53 lit. a) și b), art. 54 alin. (1) lit. a) și alin. (2) și art. 59 alin. (1) lit. e), pot solicita informațiile și documentele care le sunt necesare: a) întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi; b) autorităților și instituțiilor administrației publice centrale și locale. (2) În realizarea procedurii de examinare preliminară, necesară în vederea exercitării din oficiu a atribuțiilor prevăzute la art. 25 alin. (1) lit. a) și g), inspectorii de concurență, indicând temeiul legal, scopul, termenele, precum și sancțiunile prevăzute la art. 53 lit. c) sau, după caz, la art. 54 alin. (1) lit. b), pot solicita întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi, precum și autorităților și instituțiilor administrației publice centrale și locale orice informații și documente necesare […].” Art. 38: „(1) Pentru investigarea încălcării prevederilor prezentei legi, inspectorii de concurență sunt abilitați cu puteri de inspecție, cu excepția inspectorilor debutanți, și au următoarele puteri de inspecție: […] b) să examineze orice documente, registre, acte financiar-contabile și comerciale sau alte evidențe legate de activitatea întreprinderii sau asociațiilor de întreprinderi, indiferent de locul în care sunt depozitate și de suportul fizic sau electronic pe care sunt păstrate; […] d) să ridice sau să obțină în orice formă copii ori extrase din orice documente, registre, acte financiar-contabile și comerciale sau din alte evidențe legate de activitatea întreprinderii sau asociației de întreprinderi; […] (11) În cursul inspecției inopinate, informațiile stocate sau arhivate în mediul electronic pot fi copiate integral și ridicate pe suport electronic, cu aplicarea de sigilii, urmând ca prelevarea informațiilor necesare investigației să se realizeze în prezența reprezentantului întreprinderii/asociației de întreprinderi, la sediul Consiliului Concurenței (12) Măsurile prevăzute la alin. (11) se realizează în baza ordinului emis de președintele Consiliului Concurenței și a autorizării judiciare, prevederile art. 40 fiind aplicabile în mod corespunzător. (2) Inspectorii de concurență cu puteri de inspecție vor proceda la actele prevăzute la alin. (1) numai dacă există indicii că pot fi găsite documente sau pot fi obținute informații considerate necesare pentru îndeplinirea misiunii lor, iar rezultatul acestora va fi consemnat într-un proces-verbal de constatare și inventariere. […] (6) Ordinul de inspecție va indica obiectul și scopul inspecției, stabilește data la care începe și arată sancțiunile prevăzute la art. 53 și 59, precum și dreptul de a ataca ordinul la Curtea de Apel București, Secția contencios administrativ și fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare, prin derogare de la Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Hotărârea curții de apel este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare. Instanțele vor soluționa cauza de urgență și cu precădere.” Art. 39: „În baza autorizării judiciare date prin încheiere, conform art. 40, inspectorul de concurență poate efectua inspecții, în spațiile prevăzute la art. 38, precum și în orice alte spații, inclusiv domiciliul, terenurile sau mijloacele de transport aparținând conducătorilor, administratorilor, directorilor și altor angajați ai operatorilor economici sau asociațiilor de operatori economici supuși investigației.” Art. 40: „(1) Inspectorii de concurență pot proceda la inspecții, potrivit prevederilor art. 39, doar în baza unui ordin emis de către președintele Consiliului Concurenței și cu autorizarea judiciară dată prin încheiere de către președintele Curții de Apel București sau de către un judecător delegat de acesta. O copie certificată a ordinului de inspecție și a autorizației judiciare se comunică obligatoriu persoanei supuse inspecției înainte de începerea acesteia. […]”

26. Interes legitim. Problematice sunt însă, cu siguranță, mai degrabă ipotezele în care la originea solicitărilor intervin persoane care se prevalează, pur și simplu, de un interes pretins legitim în obținerea documentelor în cauză, fără însă a fi părți, succesori sau avânzi-cauză ai acestora.

II. Solicitări generice din partea persoanelor interesate

27. Delimitare. Merită aici tratate separat două ipoteze, și anume cazurile în care terții care formulează cererile de copii intervin doar aparent în această calitate, fiind în realitate succesori sau avânzi-cauză ai părților din actele vizate (1), pe de-o parte, și situația persoanelor cu desăvârșire străine de conținutul documentelor (2), pe de altă parte.

1. Ipoteza terților aparenți

28. Mandatarii. Trebuie considerat, pentru început, că mandatarii nu sunt persoane terțe față de procura în care figurează ca împuterniciți (UNNPR, Adresa nr. 5.006/19.06.2019, „cu privire la refuzul nejustificat al unui notar public […] de a elibera copii după două procuri autentificate în anii 2004 și 2005 […] în care petentul are calitatea de mandatar”). Într-adevăr, procura este o ofertă de contract, în sensul încheierii mandatului, formulată de mandant, care se formează prin acceptarea sa de către mandatar. De aici rezultă că mandatarul deține cel puțin calitatea de destinatar al ofertei. Prin urmare, inclusiv dacă mandantul a dorit, la un moment ulterior semnării, să își revoce voința fie rămasă la stadiul de ofertă, fie acceptată, în diferite modalități posibile, de către mandatar, acesta din urmă nu își pierde calitatea de destinatar al ofertei ori chiar de parte în contractul de mandat, eventual revocat prin voința unilaterală a mandantului sau chiar ajuns la termen ori desființat în oricare alt fel.

29. Verificarea revocării. A susține contrariul ar însemna, într-adevăr, că și mandantul își pierde calitatea de parte în contractul de mandat dacă este revocat prin voința sa unilaterală sau desființat pentru orice alte cauze și că nici acesta din urmă nu ar putea pretinde comunicarea vreunei copii după procura semnată de el. Ca atare, se poate considera că nu este nici măcar necesară verificarea existenței posibilelor revocări înregistrate în RNNEPR, cât timp, chiar intervenite, acestea nu sunt relevante în contextul dat.

30. Acte supuse comunicării. La fel ar trebui procedat, prin urmare, în cazul oricăror alte oferte de a contracta, precum și, tot astfel, cât privește, în general, actele unilaterale supuse comunicării. Conform art. 1.326 C. civ., în această categorie intră orice operațiune care „constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului”. În toate aceste situații, într-adevăr, nu se poate susține că notarul public se abate de la regula secretului profesional, atâta timp cât categoria juridică a actului impunea oricum comunicarea sa către destinatar – dacă el însuși solicită copiile aferente. Aici pot intra cu siguranță și diversele acte unilaterale care exprimă consimțământul persoanelor învecinate sau altminteri interesate în obținerea unor documente administrative precum autorizațiile de construcție ori de funcționare (UNNPR, Adresa nr. 8.531/27.11.2019).

31. Terți beneficiari ai contractelor. Pentru identitate de rațiune, în aceeași categorie intră și terțul beneficiar al stipulației pentru altul, care trebuie să fie informat cu privire la conținutul actului respectiv pentru a decide, în cunoștință de cauză, dacă dorește ori nu să accepte stipulația și să devină astfel parte la raportul juridic inițiat între acesta și promitent. Prin analogie, aceeași trebuie să fie soluția și în cazul soților căsătoriți în regimul comunității de bunuri sau care au încheiat convenții matrimoniale în care este stipulată posibilitatea dobândirii bunurilor în devălmășie. Soțul care nu a fost parte la actul în cauză trebuie astfel să poată obține comunicarea documentelor prin care celălalt soț a dobândit vreun bun comun, fie și numai pentru că el va ajunge să răspundă, mai devreme sau mai târziu, ca și coproprietar, de obligațiile născute în legătură cu lucrul respectiv. Toate acestea, bineînțeles, numai dacă petenții își demonstrează în mod adecvat calitatea.

32. Problema testamentului. În rândul actelor unilaterale, testamentul reprezintă totuși o categorie aparte. În primul rând, este clar că nu este vorba despre un act supus comunicării pentru producerea efectelor sale. Din acest considerent, de altfel, art. 138 alin. (2) din Regulament arată că „informații cu privire la existența testamentului se eliberează persoanelor interesate numai după decesul testatorului, dovedit cu certificatul de deces, cu excepția cazurilor în care cererea este formulată de testator însuși”. Dar, mai cu seamă, parte la testament este numai testatorul, nu și persoanele vizate ori înlăturate prin act.

33. Inexistența unui certificat de moștenitor. Desigur, dacă există un certificat de moștenitor ori de legatar, act care „face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar”, conform art. 1.133 C. civ., ori o hotărâre judecătorească pronunțată cu privire la această problemă, este indiscutabil că moștenitorii indicați acolo pot solicita copii după testament – la fel precum după oricare acte ori proceduri încheiate de către defunct – direct în temeiul calității lor de succesori, nefiind terți față de persoana acestuia. În schimb, pentru perioada prealabilă eliberării vreunui certificat de moștenitor ori de legatar, la fel precum în cazul moștenitorilor exheredați integral, persoanele implicate intervin în calitate de terți, conform textelor din Regulament și este clar necesară o apreciere asupra îndreptățirii lor în cunoașterea conținutului testamentului. Problemele aferente trebuie delimitate după cum o eventuală solicitare în acest sens vine din partea legatarilor, a moștenitorilor rezervatari ale căror drepturi au fost limitate prin testament ori a moștenitorilor legali nerezervatari complet exheredați pe această cale.

2. Situația terților reali

34. Reglementări generice. Textele aferente din Regulament nu au mers până la nominalizarea persoanelor care pot cunoaște cuprinsul testamentului. Ele arată doar că „cererea de eliberare de copii ale unor înscrisuri sau de informații cu privire la acestea se face în scris de către Uniune, Cameră ori notarul public solicitant. […] Cel căruia i se adresează cererea are obligația de a transmite, de îndată și întocmai, cele solicitate, cu excepția testamentelor, care nu pot fi puse la dispoziție fără dovada decesului testatorului” [art. 125 alin. (2)] și că „informații cu privire la existența testamentului se eliberează persoanelor interesate numai după decesul testatorului, dovedit cu certificatul de deces, cu excepția cazurilor în care cererea este formulată de testator însuși” (s.n.) [art. 138 alin. (2)].

35. Legatari. Din partea legatarilor, este indiscutabilă justețea cererilor în sensul obținerii de copii după testamentele care îi desemnează ca beneficiari. În definitiv, cunoașterea conținutului acestora constituie precondiția posibilității lor de a se prevala de prerogativele dobândite, chiar înaintea emiterii certificatelor de moștenitor ori de legatar aferente. Desigur, toate acestea numai după deschiderea succesiunii testatorului, astfel cum arată textele mai sus citate. În practica franceză s-a arătat, de altfel, că această comunicare este chiar obligatorie în cadrul procedurilor succesorale, când se pune problema citării legatarilor. Este vorba despre o soluție rațională, la care pot achiesa și notarii români. Totuși, s-a precizat că trebuie comunicată strict partea din testament care vizează drepturile destinatarului, nu și secțiuni diferite ale documentului, de exemplu, alte legate, exheredări sau recunoașteri de paternitate (Jean-François Pillebout, JurisClasseur Notarial Formulaire – Notariat – Fasc. 16 : Notariat – Obligations, actualizat la 8 octombrie 2019, §42). În schimb, este mult mai controversată situația moștenitorilor legali exheredați parțial sau total prin existența testamentului.

36. Proba calității de rezervatar. Cu siguranță, moștenitorii rezervatari, odată ce au acceptat moștenirea,pot formula solicitări de această natură direct în temeiul calității lor de succesori ai testatorului, nefiind terți față de persoana lui. În cazul lor, se ridică totuși problema demonstrării calității de moștenitor de o manieră concludentă. În principiu, o asemenea probă se realizează în baza certificatului de moștenitor, așa cum s-a menționat mai sus. Nu mai puțin adevărat, ceea ce interesează în acest context este, mai degrabă, realitatea calității de moștenitor, indiferent de mijloacele prin care aceasta se probează și chiar în lipsa oricărei dovezi în acest sens. Prin urmare, notarul public învestit cu solicitarea transmiterii unei copii de pe testament, după deschiderea succesiunii, dar anterior eliberării certificatului de moștenitor sau a vreunei hotărâri judecătorești în acest sens nu greșește dacă răspunde afirmativ acestei cereri, dar strict în măsura în care petentul se va dovedi ulterior ca fiind moștenitor acceptant rezervatar. Riscul este când o asemenea solicitare intervine în perioada ulterioară expirării termenului de opțiune, dacă s-ar dovedi că solicitantul nu a acceptat, de fapt, moștenirea, ori chiar și în cursul acestei perioade, dacă succesibilul va fi renunțat, anterior, în condiții care să excludă retractarea opțiunii sale. Într-o asemenea ipoteză, el nu are, cu siguranță, nici măcar calitatea de terț interesat în cuprinsul testamentului, deoarece nu îl afectează în niciun fel devoluțiunea succesorală, dacă nu cumva intervine în calitate de creditor. Problematică este, mai cu seamă, ipoteza moștenitorilor legali complet exheredați prin testament.

37. Moștenitorii complet exheredați. În doctrină, se afirmă uneori că moștenitorii legali complet exheredați prin testament nu își pierd calitatea însăși, ori titlul, de succesor, ci numai posibilitatea de culegere a emolumentului succesiunii (Dan Chirică, Tratat de drept civil – Succesiunile și liberalitățile, C.H. Beck, București, 2014, p. 337). Achiesarea la o asemenea perspectivă poate justifica o soluție similară celei mai sus reținute pentru rezervatari (cu toate circumstanțierile necesare pentru confirmarea eficacității actului de acceptare a moștenirii), în sensul că inclusiv moștenitorii exheredați pot obține copii după testament – sau oricare alte acte ale defunctului – direct în această calitate. Totuși, considerente pragmatice de securitate juridică impun concluzia că notarul solicitat în cauză nu răspunde cu nimic dacă nu achiesează la această opinie. Jurisprudența franceză este, de altfel, ea însăși tranșantă în sensul că moștenitorii legali exheredați nu au dreptul la copii după testament (Jean-François Pillebout, JurisClasseur Notarial Formulaire – Notariat – Fasc. 16: Notariat – Obligations, actualizat la 8 octombrie 2019, §47), cu rare excepții și numai cu autorizarea instanței (Curtea de Apel din Versailles, prima cameră, Decizia din 25 aprilie 2013, nr. 12/08062). În această perspectivă alternativă, moștenitorii respectivi se găsesc, de fapt, în aceeași situație precum oricare terți desăvârșiți, deoarece interesul acestora în vizualizarea testamentului se întemeiază strict pe dorința contestării acestuia. Mai general chiar, ei se prevalează astfel de un interes tot atât de legitim precum cel al oricăror persoane care solicită copii de pe documentele din arhiva notarială.

38. Terți desăvârșiți. Măsura în care terții al căror unic interes în cunoașterea documentelor din arhiva notarială îl reprezintă faptul de a se folosi de acestea în vreo contestație ori acțiune împotriva semnatarilor este, bineînțeles, deosebit de controversată. Uneori în practica românească, acest interes a fost considerat legitim, de exemplu, un plan de situație aflat la dosarul unui contract de vânzare, apreciat ca necesar de către terț în cadrul unei acțiuni în grănițuire (UNNPR, Adresa nr. 3.398/04.08.2014). Aici se poate aprecia că interesul delimitării corecte a terenurilor dintr-o anumită unitate administrativ-teritorială justifică derogarea de la regula secretului profesional. Trebuie însă considerat, cu titlu mai general, că în aceste ipoteze, ultimele rămase a fi tratate, principiul secretului profesional revine în forță și împiedică transmiterea copiilor sau a informațiilor solicitate.

39. Dreptul la apărare. În acest sens insistă constant inclusiv jurisprudența franceză, chiar și când petentul invocă necesitatea obținerii documentului respectiv pentru asigurarea probatoriului său în temeiul dreptului la apărare garantat de Convenția europeană a drepturilor omului(Curtea de Casație franceză, prima cameră civilă, Decizia nr. 12-21.244 din 4 iunie 2014: „le droit à la preuve découlant de l’article 6 de la Convention européenne des droits de l’homme ne peut faire échec à l’intangibilité du secret professionnel du notaire, lequel n’en est délié que par la loi, soit qu’elle impose, soit qu’elle autorise la révélation du secret”). Se arată de asemenea că, față de complexitatea aprecierilor în joc, inclusiv dacă judecătorul autorizează, în cele din urmă, comunicarea copiilor cerute, în temeiul abilitărilor menționate la (I), peste refuzul notarului sesizat, acesta din urmă nu poate fi ținut să răspundă în vreun fel pentru aprecierea sa inițială (Tribunalul corecțional din Reims, Decizia din 21 octombrie 1985; Jean-François Pillebout, JurisClasseur Notarial Formulaire – Notariat – Fasc. 16: Notariat – Obligations, actualizat la 8 octombrie 2019, §72).

40. Forța secretului. În plus, autorizarea din partea instanței nu este considerată, în practica acestei țări, un drept câștigat din oficiu pentru petent. De exemplu, judecătorul francez nu a fost de acord cu solicitarea reclamantului ca notarul public să îi transmită schimburi de scrisori electronice păstrate în copie ori alte documente aflate la baza procedurii îndeplinite, deși petentul a demonstrat câtă nevoie avea de acestea în probarea pretențiilor sale (Curtea de Casație franceză, prima cameră civilă, Decizia nr. 12-21.244 din 4 iunie 2014). Prin urmare, a fost refuzată solicitarea reclamanților în cauză, chiar dacă de prezentarea conținutului actului respectiv atârna, cel puțin aparent, soarta procesului.

41. Legitimitatea interesului. Cu siguranță, soluția poate fi reținută și în practica românească, cel puțin în ideea de a nu se considera ca fiind prin ipoteză legitim interesul oricărui potențial adversar procesual direct al semnatarului actului notarial. O posibilă cale rațională de compromis ar fi eliberarea copiilor de către notar și, respectiv, autorizarea în acest sens de către instanță exclusiv în cazurile când legitimitatea interesului pretins se bazează pe alte principii decât însuși dreptul la obținerea mijloacelor de probă în pregătirea apărării. Într-adevăr, acesta din urmă ar elimina complet argumentele în susținerea respectării secretului profesional din dezbatere.

42. Exemple. De exemplu, asemenea solicitări s-ar putea considera întemeiate dacă vin în sprijinul protejării intereselor minorilor sau pentru considerente de mediu ori urbanistice precum cele mai sus arătate, care priveau delimitarea corectă a parcelelor de teren. În același sens, pot fi reținute ca întemeiate cererile adresate în vederea realizării cadastrului și a publicității imobiliare, precum cea din partea cumpărătorului care solicită copii legalizate după titlurile de proprietate ale vânzătorului, în scopul intabulării (Judecătoria Buhuși, sentința civilă nr. 591/2017, www.rolii.ro). De asemenea, obiectivul ieșirii din indiviziune și al evitării situațiilor de coproprietate a fost considerat suficient pentru obținerea de copii legalizate după certificatele de moștenitor care identifică succesorii celorlalți coproprietari (Judecătoria Sectorului 3 București, sentința civilă nr. 12530/2018, www.rolii.ro).

43. Interese colective. Prin urmare, se poate considera că trebuie să fie vorba de interese mai generale, care depășesc zona individuală de care, altminteri, s-ar putea prevala oricare petent. Aceasta elimină posibila variantă de interpretare în sensul că secretul profesional ar ceda în toate cazurile, în acest context, înaintea intereselor întemeiate pe drepturi fundamentale ale omului. Caracterul individual al acestora din urmă justifică, într-adevăr, aproape orice abatere de la principiul secretului profesional. În toate cazurile, este clar că notarul sesizat are toată îndreptățirea să rețină documentele apte să justifice scopul urmărit prin solicitarea adresată.

44. Concluzii parțiale. În concluzie, se poate considera că interesul terților desăvârșiți în obținerea copiilor de pe actele din arhiva notarială este unul justificat atunci când este de natură mai generală, nu doar individual și specific petentului. El trebuie, de asemenea, să depășească considerentele deduse din buna administrare a justiției sau realizarea probatoriului necesar într-un context procesual. De altfel, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că obligația respectării secretului profesional poate fi reținută ca justificare în scopul limitării dreptului la apărare, dacă documentele pretinse de reclamant intră în sfera de aplicare a acestuia (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 13 mai 2008, Hotărârea nr. 65097/01, NN și TA contra Belgiei). Pe lângă aceasta, posibilitatea unor terți de a se informa cu privire la cuprinsul documentelor din arhiva notarială ridică în mod vizibil problema protecției datelor personale ale persoanelor cuprinse în înscrisuri.

III. Gestionarea datelor personale menționate în documente

45. Calitatea solicitantului. Protejarea corectă a datelor personale cuprinse în documentele cerute în copie din arhiva notarială trebuie departajată după cum acestea sunt (1) sau nu (2) solicitate de autoritățile publice sau de vreo altă entitate învestită cu prerogative de putere publică. Motivul este acela că aparent, asemenea comunicări ridică mai puține probleme în acest context.

1. Solicitări ale entităților publice

46. Calificarea ca prelucrare. Art. 4 pct. 2 din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor – RGPD) încadrează „divulgarea prin transmitere, diseminarea sau punerea la dispoziție în orice alt mod” a datelor personale în categoria generică a „prelucrării” acestora. De aici rezultă că transmiterea de copii după documentele din arhiva notarială poate reprezenta o prelucrare a datelor personale cuprinse acolo. Textele de principiu aplicabile prelucrărilor de date în activitatea notarială se regăsesc printre dispozițiile art. 6 din același Regulament RGPD. Prelucrările de date personale în activitatea notarială, în funcție de situație, se încadrează într-unul dintre cele două cazuri mai sus arătate. Astfel, la solicitarea îndeplinirii unei proceduri notariale, persoana vizată consimte la prelucrare în vederea realizării actului, de unde rezultă că în celelalte situații, care impun, din varii motive, comunicarea cu terțe persoane, eventuala prelucrare de date personale are loc în vederea îndeplinirii unei obligații legale de către notar, mai precis în exercitarea competențelor specifice cu care a fost însărcinat prin textele aplicabile.

► Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 (Regulamentul general privind protecția datelor – RGPD) Articolul 6 (Legalitatea prelucrării): „(1) Prelucrarea este legală numai dacă și în măsura în care se aplică cel puțin una dintre următoarele condiții: (a) persoana vizată și-a dat consimțământul pentru prelucrarea datelor sale cu caracter personal pentru unul sau mai multe scopuri specifice; […] (c) prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului […].”

47. Divulgarea ca obligație legală. În toate cazurile în care entitățile publice mai sus menționate solicită comunicarea de copii după documentele din arhiva sa, cu îndeplinirea tuturor condițiilor cerute în acest sens, notarul public sesizat acționează vizibil în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine în calitate de operator, întemeiată pe vreunul din textele mai sus arătate. Astfel s-a pus problema, de exemplu, la cererea de furnizare a documentelor notariale adresată de către executorul judecătoresc în contextul unei proceduri de executare silită (UNNPR, Adresa nr. 4.761/24.07.2018). În aceste condiții, nu se impune, în prealabil, obținerea consimțământului persoanei vizate (UNNPR, Adresa nr. 4.902/02.07.2018).

48. Reducere la minimum. Datele cu caracter personal pe care notarii publici le prelucrează în temeiul legii trebuie să se circumscrie limitării legate de scop și principiului reducerii la minimum a prelucrărilor, în conformitate cu regulile enunțate în art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din RGPD. Cu alte cuvinte, trebuie prelucrate strict datele cu caracter personal ale unei persoane fizice care servesc unui scop determinat și să nu se prelucreze date suplimentare care nu sunt necesare (UNNPR, Adresa nr. 8.592/27.11.2019). Nu mai puțin adevărat, se poate considera că, dacă legea însăși obligă la divulgarea unui act ori unei informații, în măsura în care există, în fiecare caz, justificarea aferentă, aceasta privește întreg conținutul documentului solicitat, cu toate datele personale cuprinse acolo.

49. Inutilitatea anonimizării. Față de legalitatea prelucrării astfel demonstrată, nu este clar necesară vreo anonimizare a datelor personale cuprinse în actele respective. Într-adevăr, persoana vizată are dreptul să obțină ceea ce se denumește ca fiind „restricționarea prelucrării” (marcarea datelor cu caracter personal stocate cu scopul de a limita prelucrarea viitoare a acestora) strict „în cazul în care se aplică unul din următoarele cazuri: (a) persoana vizată contestă exactitatea datelor, pentru o perioadă care îi permite operatorului să verifice exactitatea datelor; (b) prelucrarea este ilegală, iar persoana vizată se opune ștergerii datelor cu caracter personal, solicitând în schimb restricționarea utilizării lor; (c) operatorul nu mai are nevoie de datele cu caracter personal în scopul prelucrării, dar persoana vizată i le solicită pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanță; sau (d) persoana vizată s-a opus prelucrării în conformitate cu articolul 21 alineatul (1), pentru intervalul de timp în care se verifică dacă drepturile legitime ale operatorului prevalează asupra celor ale persoanei vizate” (Art. 18 din Regulament – RGPD). Aparent, soluția ar trebui să fie diferită în cazul solicitanților persoane particulare, în special dacă nu sunt ele însele operatori de date personale, căci ele nu par să ofere aceleași garanții de protecție cât privește prelucrarea acestor informații.

2. Solicitările altor terți interesați

50. Absența circumstanțierilor. În realitate, nici RGPD, nici Legea nr. 190/2018 privind măsuri de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 (Regulamentul general privind protecția datelor) nu limitează în vreun fel prelucrarea de date personale realizată prin transmitere, diseminarea sau punerea la dispoziție în orice alt mod a acestora atunci când destinatarul nu este el însuși operator de date personale. Problematică este doar ipoteza în care datele sunt transferate unor operatori instalați în țări terțe Uniunii Europene sau către o organizație internațională.

► Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 (Regulamentul general privind protecția datelor – RGPD) „CAPITOLUL V Transferurile de date cu caracter personal către țări terțe sau organizații internaționale Articolul 44 (Principiul general al transferurilor): orice date cu caracter personal care fac obiectul prelucrării sau care urmează a fi prelucrate după ce sunt transferate într-o țară terță sau către o organizație internațională pot fi transferate doar dacă, sub rezerva celorlalte dispoziții ale prezentului regulament, condițiile prevăzute în prezentul capitol sunt respectate de operator și de persoana împuternicită de operator, inclusiv în ceea ce privește transferurile ulterioare de date cu caracter personal din țara terță sau de la organizația internațională către o altă țară terță sau către o altă organizație internațională. […]” (s.n.) Articolul 45 (Transferuri în temeiul unei decizii privind caracterul adecvat al nivelului de protecție): „(1) Transferul de date cu caracter personal către o țară terță sau o organizație internațională se poate realiza atunci când Comisia a decis că țara terță, un teritoriu ori unul sau mai multe sectoare specificate din acea țară terță sau organizația internațională în cauză asigură un nivel de protecție adecvat. Transferurile realizate în aceste condiții nu necesită autorizări speciale. […]” (s.n.) Articolul 46 (Transferuri în baza unor garanții adecvate): „(1) În absența unei decizii în temeiul articolului 45 […], operatorul sau persoana împuternicită de operator poate transfera date cu caracter personal către o țară terță sau o organizație internațională numai dacă operatorul sau persoana împuternicită de operator a oferit garanții adecvate și cu condiția să existe drepturi opozabile și căi de atac eficiente pentru persoanele vizate. […]” (s.n.) Articolul 49 (Derogări pentru situații specifice): „(1) În absența unei decizii privind caracterul adecvat al nivelului de protecție în conformitate cu articolul 45 alineatul (3) sau a unor garanții adecvate în conformitate cu articolul 46, inclusiv a regulilor corporatiste obligatorii, un transfer sau un set de transferuri de date cu caracter personal către o țară terță sau o organizație internațională poate avea loc numai în una dintre condițiile următoare: (a) persoana vizată și-a exprimat în mod explicit acordul cu privire la transferul propus, după ce a fost informată asupra posibilelor riscuri pe care astfel de transferuri le pot implica pentru persoana vizată ca urmare a lipsei unei decizii privind caracterul adecvat al nivelului de protecție și a unor garanții adecvate; […] (e) transferul este necesar pentru stabilirea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanță; […]” (s.n.)

51. Rezultă de aici că în afara transferurilor într-o țară terță sau către o organizație internațională, singura condiție pe care trebuie să o îndeplinească transferul de date personale intervenit cu ocazia comunicării documentelor din arhiva notarială este aceea ca ea să intervină în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revin notarului în calitate de operator. Aceasta presupune, cu alte cuvinte, aceleași verificări mai sus arătate cât privește, spre exemplu, calitatea de parte sau de succesor în drepturi al petentului ori existența vreunui interes legitim care îndreptățește comunicarea. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, nu este necesară vreo anonimizarea datelor personale cuprinse în actele solicitate, deoarece nu este vorba de vreun caz care să necesite „restricționarea prelucrării” (marcarea datelor cu caracter personal stocate cu scopul de a limita prelucrarea viitoare a acestora). O asemenea anonimizare are sens, prin urmare, numai când notarul sesizat are dubii cu privire la calitatea petentului de persoană îndreptățită în cunoașterea conținutului documentelor solicitate (UNNPR, Adresa nr. 8.592/27.11.2019). Într-adevăr, dacă legitimitatea interesului pretins de petent acoperă doar o parte din documentul solicitat, acesta ar trebui transmis în extras, la fel cum s-a arătat mai sus pentru situația testamentelor, soluție care exclude, prin ipoteză, atingerile aduse datelor personale rămase în afara textului în cauză.

52. Concluzii. Cât privește aprecierile necesare pentru verificarea îndreptățirii petentului în solicitarea copiilor din arhivele notariale, concluzia textului este că principiul secretului profesional merită respectat atunci când asemenea solicitări intervin în afara unor reglementări de detaliu ori a unor dispoziții de principiu care să justifice transmiterea documentelor. Este vorba în special de ipoteza terților, atunci când intervin în calitate de terți desăvârșiți, nu de succesori în drepturi sau de avânzi-cauză ai semnatarului actului. În asemenea ipoteze, garantarea dreptului la apărare ori furnizarea mijloacelor de probă nu ar trebui să poată interveni ca justificări suficiente ale calității petentului. El ar trebui să demonstreze, prin urmare, că solicitarea lui are drept scop ocrotirea vreunui interes general, care să depășească zona intereselor sale personale. Cu respectarea acestor condiții, transferul de informații astfel realizat nu încalcă în vreun fel principiile de protecție a datelor personale, căci intervine în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine notarului public, în calitate de operator, aceea de transmitere a documentului, fie integral, fie în extras, în funcție de îndreptățirea petentului.

Bibliografie

1. Brenner, C., 2005, „L’étendue du secret professionnel”, în Les Petites Affiches, p. 5.

2. Chirică, D., 2014, Tratat de drept civil – Succesiunile și liberalitățile, București, C.H. Beck.

3. Pillebout, J.-F., JurisClasseur Notarial Formulaire – Notariat – Fasc. 16 : Notariat – Obligations, actualizat la 8 octombrie 2019.

4. Mănescu, D.-V., 2019, „Editorial”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 3.

5. Sagaut, J.-F., 2010, „Notaires : la religion du secret”, în Droit et patrimoine.

6. UNNPR, 2014, Culegere de practică notarială. Spețe comentate, vol. II, București, Notarom.

7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 13 mai 2008, Hotărârea nr. 65097/01, NN și TA contra Belgiei.

8. Curtea de Casație franceză, prima cameră civilă, Decizia din 10 noiembrie 1959.

9. Curtea de Casație franceză, prima cameră civilă, Decizia nr. 12-21.244 din 4 iunie 2014.

10. Curtea de Casație franceză, secția comercială, Decizia nr. 18-15.280 din 23 octombrie 2019.

11. Curtea de Apel din Riom, Decizia din 30 ianuarie 1989.

12. Curtea de Apel din Versailles, prima cameră, Decizia din 25 aprilie 2013, nr. 12/08062.

13. Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, Decizia nr. 670/2012, www.rolii.ro.

14. Tribunalul corecțional din Reims, Decizia din 21 octombrie 1985.

15. Tribunalul Bihor, secția I civilă, Decizia nr. 852/2017, ordonanță președințială, www.rolii.ro.

16. Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, Decizia nr. 430/2019, www.rolii.ro.

17. Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Sentința nr. 485/2014, www.rolii.ro.

18. Judecătoria Sectorului 3 București, sentința civilă nr. 12530/2018, www.rolii.ro.

19. Judecătoria Buhuși, sentința civilă nr. 591/2017, www.rolii.ro.20. Judecătoria Timișoara, secția I civilă, Sentința civilă nr. 1120/2014, www.rolii.ro.