Simulația și buna-credință: o contradicție în termeni?

„Sir Humphrey: It’s up to you, Bernard. What do you want?

Bernard Woolley: I want to have a clear conscience.

Sir Humphrey: When did you acquire this taste for luxuries?”

(„Yes, Prime Minister”, A clear conscience, episodul 2, sezonul 2)

• Dorim să mulțumim pentru acordul de republicare dat de către Revista Română de Drept Privat în care articolul a fost inițial publicat (nr. 4/2020)

RÉSUMÉ

La contradiction intuitive entre la manière en laquelle est règlementée la simulation et le concept de la bonne foi part de la prise en compte de cette dernière comme étant l’expression d’un ensemble de vertus comprenant la sincérité et la cohérence. Le texte traite donc la mesure en laquelle la simulation, exemple apparemment obsolète d’un certain compromis moral, trouve sa place parmi les principes vertueux du contemporain, marqués par l’inflation du politiquement correct. Bref, la question est de savoir si la consécration légale des effets de la simulation, soigneusement développés dans les articles du Code civil de 2011, ne pourrait être considérée, en elle-même, contraire à une perspective plus rigoureuse sur la bonne foi, qui la placerait à la base du développement durable de la société humaine. Cela permet de passer en revue les réglementations incidentes, à chaque fois, afin de savoir si la bonne foi de l’intéressé est ou non une condition d’applicabilité de la règle, surtout lorsque le texte ne prévoit pas cela de manière explicite. La perspective envisagée aboutit également sur une position argumentée sur la moralité et l’opportunité de la règlementation actuellement applicable à la simulation.

Mots-clés: bonne foi, mauvaise foi, simulation, préjudice, créanciers

REZUMAT

Contradicția vizibilă dintre reglementarea simulației și teoria bunei-credințe reiese clar odată ce aceasta din urmă este înțeleasă ca expresia unui set de virtuți precum sinceritatea și coerența. Prin urmare, textul tratează măsura în care simulația, un exponent juridic aparent desuet al unui anumit compromis moral, își găsește locul printre principiile virtuoase ale contemporanului, marcate de inflația corectitudinii politice. Pe scurt, întrebarea este dacă recunoașterea legală a efectelor simulației, dezvoltată cuprinzător în articolele din Codul civil din 2011, nu ar putea fi considerată, în sine, contrară unei perspective mai riguroase asupra bunei-credințe, care ar pune-o la baza dezvoltării durabile a societății umane. Această tratare permite trecerea în revistă a reglementărilor incidente, de fiecare dată, în ideea de a ști dacă buna-credință a părții interesate este sau nu o condiție pentru aplicabilitatea normei în cauză, mai ales atunci când textul nu prevede în mod explicit acest lucru. Perspectiva avută în vedere conduce, de asemenea, la o poziție argumentată cu privire la moralitatea și oportunitatea reglementărilor aplicabile în prezent simulației.

Cuvinte-cheie: buna-credință, reaua-credință, simulație, prejudiciu, creditori

Introducere

1. IMORALITATEA MINCIUNII. Titlul articolului pornește de la percepția conform căreia noțiunea simulației, cu ideea de minciună[1] pe care o subînțelege, de înlocuire a realității printr-o aparență[2], pare antagonică moralei în general și moralei creștine, în special[3]. Hans Kelsen dezvoltase odinioară, în acest context, ideea că normele morale, în ansamblul lor, se desprind tocmai din comandamentul „de a nu minți[4]. Într-adevăr, cercetările realizate de-a lungul timpului au reușit să contureze varii forme de concretizare a simulației. Dintre acestea, cel mai frecvent menționate sunt deghizarea prețului într-o înstrăinare, interpunerea unei persoane[5], convenirea unei vânzări fictive către un terț de încredere în scopul sustragerii de la executarea silită ori mascarea unei donații în vânzare, în vederea ocolirii rezervei succesorale a moștenitorilor[6]. Începând cu vechiul drept roman, istoria oferă și exemple din materia dreptului familiei, precum adopțiile ori căsătoriile, ba chiar și divorțurile fictive[7]. Tratarea actelor nepatrimoniale a rămas însă, cel puțin în legislația românească, extrinsecă mecanismelor specifice simulației propriu-zise[8]. Totuși, indiferent de forma concretă de manifestare a simulației, a devenit comună ideea de a considera tehnica acesteia ca pe o „manifestare a minciunii în domeniul juridic […] crearea voluntară a unei aparențe înșelătoare”[9], „o minciună pusă la cale în comun: părțile creează în mod voluntar o convenție aparentă, diferită de convenția reală, care rămâne ascunsă”[10] (tr. n.).

2. ONESTITATEA ȘI BUNA-CREDINȚĂ. În același timp, este adevărat că buna-credință, plasată prin titlul articolului într-o poziție antagonică simulației, este adesea considerată un concept greu de redus la nivelul unei definiții dogmatice. Pe planul efectelor, de altfel, dreptul nostru cunoaște mai degrabă texte care sancționează, invers, reaua-credință, de exemplu, în exercitarea prerogativelor contractuale. Astfel dispun art. 1.170 C. civ. („Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație”) sau, cu titlu mai general, art. 14 alin. (1) C. civ. („Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”). În sens intuitiv totuși, buna-credință poate fi considerată expresia unui grup de virtuți precum intenția dreaptă, diligența și abținerea de la prejudicierea celorlalți, care toate traduc în sfera dreptului onestitatea, loialitatea, prudența, ordinea și temperanța[11]. Prin urmare, este clar că buna-credință vizează un comportament sincer ori cel puțin coerent cu sine din partea persoanelor vizate[12]. Aceasta înseamnă că, la nivel principial cel puțin, buna-credință ar trebui să prevaleze, între părțile simulației și față de terți, asupra oricăror pretenții întemeiate pe un comportament ascuns, contradictoriu, „iconomicos”, în limbajul Codului Calimach[13].

3. VALIDARE LEGISLATIVĂ. Totuși, simulația nu este sancționată într-o măsură absolută, precum pare să o impună contradicția menționată. Ea își vede, dimpotrivă, unele efecte recunoscute ca atare, atât în dreptul românesc, cât și în reglementările din care acesta s-a inspirat de-a lungul timpului, de exemplu, art. 1201 din Codul civil francez, în varianta sa actuală[14]. Art. 1321 din Codul civil belgian, „copiat” după textul ce purta același număr din Codul civil francez de la 1804, conține dispoziții relativ similare, mai puțin posibilitatea terților de a se prevala de actul secret[15]. Această reglementare, rămasă nemodificată, este aproape identică cu cea cuprinsă în art. 1175 din Codul civil român de la 1864[16]. Codul nostru civil din 2011, în schimb, dezvoltă mult mai pe larg regimul simulației, după modelul italian, pe care l-a preluat[17]. Astfel, conform prevederilor art. 1.289 alin. (1) C. civ., „contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”. Din acest spirit îngăduitor, manifestat în legislație, rezultă impresia, pe bună dreptate surprinsă de către un autor, că „există o simulație neprihănită, care nu face rău nimănui și pe care, prin urmare, nu avem nici un interes să o înlăturăm”[18].

4. SANCȚIUNI ASUMATE. Rezultă de aici că în relația dintre părți, cel puțin, precum și dintre acestea și succesorii lor universali sau cu titlu universal, nu există dispoziții de principiu care să sancționeze intenția lor de a fi deformată realitatea juridică. Sunt, într-adevăr, recunoscute ca valabile atât actul public, prin care se încearcă distorsionarea realității, cât și actul secret, în care sunt cuprinse adevăratele raporturi urmărite de către simulanți, în ciuda faptului că, prin definiție, toate sau măcar unele dintre stipulațiile acestora se contrazic reciproc[19]. Aceasta spre deosebire de sisteme precum cel al Codului civil german (BGB), care au preferat să rețină, invers, tranșant, nulitatea actului public al cărui conținut este negat de convenția secretă încheiată[20]. La nivelul dreptului românesc, în schimb, singura consecință negativă constă în imposibilitatea tradițională, actualmente reglementată în art. 1.289 alin. (1) C. civ., de a impune celor străini de simulație respectarea actului secret[21], pe care, de altfel, părțile tocmai că urmăreau să îl ferească de ochii lumii. Acesteia i se adaugă dreptul de opțiune, reglementat de dispozițiile art. 1.290 alin. (2) C. civ., al terților interesați, între a se prevala de actul public ori de actul secret în raporturile lor cu părțile – drept de opțiune care, iarăși, intervine aproape ca o consecință asumată de către autorii simulației, față de caracterul liber consimțit al operațiunilor. Mai mult, departe de a interzice de plano simulația, se va demonstra în continuare că reglementările aplicabile chiar au dedus consecințe juridice din aparența mincinoasă creată prin voința părților, inclusiv în conflictele dintre terțele persoane implicate[22].

5. UN COMPROMIS MORAL. Din perspectiva celor mai sus precizate, conflictul surprins în titlul expunerii apare însă cu atât mai vizibil. Este, desigur, greu de imaginat că vreuna dintre părțile propriu-zise ale simulației ar îndrăzni să invoce, în vreun scop sau altul, o bună-credință, până la urmă, sinonimă cu onestitatea, vehement contrară minciunii, împotriva contractantului direct sau în contra vreunui anume terț interesat în speță. Invers, inocenți, prin ipoteză, într-un asemenea context, terții par să aibă fără probleme câștig de cauză într-un conflict născut pe temeiul simulației, fiindu-le suficient să invoce moralitatea lor exemplară. În plus, este frecvent accentuată ideea că regulile dreptului ar trebui să își asume ambiția de a le fi aplicabile oamenilor și societății omenești, care nu pot evolua în lipsa unui corp solid de reguli morale[23]. Prin urmare, întrebarea care merită ridicată și tratată aici vizează măsura în care simulația, exponent aparent desuet al unui anumit compromis moral acceptat de vechile concepții juridice, își găsește locul printre principiile atât de virtuoase ale contemporanului, marcat de inflația corectitudinii politice și a apelurilor la justiție. Pe scurt, problema este de a ști dacă simulația poate fi considerată sau nu prin ea însăși contrară bunei-credințe într-o măsură suficientă pentru a renega consacrarea sa pe cale normativă.

6. ALTERNATIVA INTERDICȚIEI. Nu trebuie uitat, de altfel, că asemenea apeluri la morală, documentate și cântărite, au marcat constant judecățile de valoare cu privire la simulație. Demante afirma, într-adevăr, demult, că „trebuie să învățăm pe oameni să facă fățiș ceea ce au de făcut și să lase iezuiților simulațiunile”[24], iar Jean Carbonnier, tot astfel, că „ideea conform căreia dreptul trebuie să fie indiferent față de simulație este contestabilă în lumina faptelor. În imensa majoritate a cazurilor, simulația servește unei fraude (în prejudiciul creditorilor, al moștenitorilor, al fiscului). N-ar fi, poate, de un moralism excesiv să se consacre în principiu interdicția simulației?” (tr. n.)[25]. Ba chiar Louis Josserand, la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut se întreba, pe bună dreptate, „cum a putut minciuna […] să intre în grațiile puterilor publice? Cum, prin ce aberație a devenit generatoare de drepturi, ea – care este negarea dreptului, care constituie contrariul său? Lucrul pare cu atât mai greu de crezut cu cât, din ce în ce mai mult, legislațiile contemporane se orientează nu către clandestinitate și către mister, ci către publicitate; intensificarea măsurilor de publicitate reprezintă unul dintre marile curente juridice actuale”[26].

O asemenea problemă a fost tratată ca atare inclusiv în dreptul românesc, în cadrul interogației dacă „nu cumva legea este, în acest caz cel puțin, contrară preceptelor moralei? Nu cumva legiuitorul, reglementând binevoitor simulația, încurajează comportamentul fraudulos, «instigă» la un astfel de comportament? În sfârșit, nu cumva același legiuitor ar trebui să reevalueze «luminile și umbrele» simulației, pendularea ei între exigențele contradictorii ale secretului și ale adevărului, și să propună o nouă soluție de reglementare a ei?”[27]. Aceasta, se arată, cu atât mai mult acum, în peisajul contemporan, când „întreg mecanismul elaborării, adoptării și aplicării dreptului este supus în mod firesc exigențelor transparenței specifice unei societăți democratice”[28].

7. PLANUL LUCRĂRII. Trasarea domeniului bunei-credințe în materie de simulație presupune, în concret, abordarea unor probleme precum aceea de a ști dacă, în stadiul actual al dreptului românesc, simulația poate opera cu un comportament de bună-credință din partea persoanelor implicate, în ce ar consta un asemenea comportament și cum anume buna-credință invocată poate contribui la protecția intereselor vizate. Analiza trebuie defalcată după cum privește părțile propriu-zise ale simulației, pe de o parte (I), și situația terților eventual implicați, pe de altă parte (II).

I. Buna-credință și părțile

8. ACORD CONȘTIENT. Poziția psihologică specifică părților simulației nu merită, în aparență, dezvoltări prea cuprinzătoare. Într-adevăr, acestea sunt în deplină cunoștință de cauză cât privește obiectivele urmărite prin tehnica simulației. Astfel, trebuie demonstrat că, în ciuda impresiei cauzate de contradicția existentă la nivelul conținutului între actul secret și actul public[29], niciuna dintre persoanele implicate nu se află în eroare ori nu și-a văzut în vreun alt fel viciată voința internă de a crea o aparență contrară realității (A)[30]. Merită însă punctat și faptul că reglementarea simulației prezumă totuși o atitudine din partea părților oarecum sinonimă bunei-credințe, într-o accepțiune mai largă a acesteia. Este astfel necesar de reluat constatarea introductivă în sensul că, dacă părțile nu urmăresc prin simulație ocolirea vreunei reglementări imperative ori fraudarea intereselor altor persoane, tratamentul juridic aplicabil simulației este relativ binevoitor (B).

A. Acte de voință conștiente și asumate

9. ACTE CONCURENTE. Pentru clarificarea situației părților, trebuie notat că, în majoritatea sistemelor de drept, mecanismul simulației este actualmente înțeles ca fiind rodul a cel puțin două manifestări de voință contradictorii din partea persoanelor implicate. Este vorba, pe de-o parte, de actul public sau aparent, înțeles de părți ca fiind acela destinat să ascundă în ochii terților intenția lor reală. De exemplu, astfel stau lucrurile în cazul interpunerii unui dobânditor aparent, menit să înlocuiască un cetățean străin incapabil de a dobândi terenuri în România, în calitate de cumpărător. De asemenea, simulația implică, neapărat, și un act secret de voință, care înlătură, măcar în parte, efectele actului public[31]. De regulă, simulația vizează o convenție bilaterală, precum o donație mascată în vânzare pentru ocolirea rezervei succesorale. Este însă posibil, față de prevederile art. 1.293 C. civ.[32], ca simulația să poarte și asupra unui act unilateral supus comunicării. În acest din urmă caz, acordul simulatoriu intervine între autorul actului și destinatarul său[33].

Pe această cale, părțile se pot chiar înțelege în sensul că, de fapt, actul aparent adus la cunoștința terților nu produce niciun efect. Astfel stau lucrurile, de exemplu, în cazul vânzării mincinoase convenite de părți ca inexistentă în realitate, către o terță persoană de încredere, în scopul evitării procedurilor de executare silită[34]. Într-un asemenea caz, se consideră că actul secret propriu-zis este gol de conținut și nu există, iar singura manifestare de voință din partea părților care vine să concretizeze intenția lor de a disimula realitatea intervine în cuprinsul așa-numitului acord simulatoriu[35]. Subînțeles în cuprinsul oricărei operațiuni menite să realizeze o simulație, acordul simulatoriu reprezintă tocmai convenția părților prin care acestea se înțeleg să încheie un act care să nu corespundă întru totul realității înțelegerilor dintre ele: „Acordul simulatoriu, pe scurt, concretizează intenția, voința părților de a ascunde realitatea sub vălul mincinos al actului public”[36].A fost frecvent abordată problema calendarului acestor manifestări de voință, în sensul constatării că acordul simulatoriu, precum și actul secret propriu-zis, dacă există, ar trebui să fie anterioare sau, cel mult, concomitente actului public. Altminteri, ar fi vorba de o simplă modificare subsecventă, prin voința părților, a conținutului contractului public, rămas singurul act realmente consimțit în speță. Într-adevăr, dacă părțile convin ulterior actului public să schimbe termenii acestuia, înseamnă că înțelegerea lor inițială a corespuns, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp, adevăratelor intenții ale autorilor săi[37].

10. VOINȚĂ CONȘTIENTĂ. Mai important de subliniat în acest cadru este însă faptul că simulația în sine este înțeleasă, pe baza acestor coordonate, ca produs direct al unor manifestări de voință conștiente din partea părților[38]. Nu este vorba, prin urmare, de o disociere între voința psihologică, internă, și voința socială, exprimată[39], în persoana vreunuia dintre autorii simulației. O asemenea disociere ar putea interveni ca urmare a unui viciu de consimțământ, precum o eroare la formarea voinței, spontană sau provocată prin dol[40]. Aparentele asemănări cu materia viciilor de consimțământ se explică strict prin aceea că, inclusiv în cazul simulației, există două manifestări de voință contradictorii din partea persoanelor implicate. Totuși, în cazul erorii sau al dolului, discordanța este intrinsecă actului juridic și apare între voința internă, care corespunde obiectivelor urmărite de persoana în cauză, și, respectiv, cea exteriorizată. În schimb, în contextul simulației, disocierea intervine la nivelul consimțământului exprimat prin actul secret, pe de o parte, și al celui manifestat prin actul public, pe de altă parte. Este vorba, prin urmare, de intenții care s-au concretizat deja în acte juridice, în principiu valabile ca atare[41]. Manifestarea de voință a părților implicate în simulație este, cu alte cuvinte, prezumată liberă și neviciată de spiritul reglementării aplicabile, în lipsă de alte circumstanțe faptice specifice fiecărei situații[42].

Este adevărat că simulația, precum dolul, reprezintă o formă a minciunii juridice, de unde rezultă că „în simulație, ca și în dol, vedem o realitate mascată de o aparență”[43] (tr. n.), și ambele presupun „alterarea voluntară a adevărului, care nu rezultă dintr-o eroare accidentală”[44] (tr. n.). Deformarea realității în cazul simulației are însă, în rezumat, caracter convențional și este asumată în deplină cunoștință de cauză de toți intervenienții, deci nu rezultă dintr-o manoperă unilaterală, precum în cazul dolului[45].

11. REALITATEA CAUZEI. Pentru aceleași motive, nu se poate susține, precum se afirma uneori în jurisprudența sfârșitului de secol XIX[46], că tehnica simulației subminează existența sau realitatea cauzei juridice aflate la baza consimțământului manifestat în actul public sau, cu atât mai puțin, în actul secret[47]. Este adevărat că o asemenea abordare este reținută în legislația comparată, de exemplu, în dreptul spaniol, unde teoria simulației a fost construită tocmai pornind de la reglementarea cauzei juridice[48]. În concepția sistemului nostru însă, cauza actului public, singurul pentru care se poate ridica o asemenea problemă în acest context, există. Ea constă în chiar intenția de a crea ficțiunea care învăluie actul secret, o cauză, e drept, aparentă, dar nu mai puțin reală[49]. Totuși, este posibil ca vreuna dintre manifestările de voință juxtapuse în contextul simulației să fie afectată de vreun viciu de consimțământ ori de vreo lipsă la nivelul cauzei juridice, dar pe temeiuri de fapt exterioare mecanismului juridic al operațiunii. Astfel stau lucrurile, de exemplu, atunci când „simulația, în loc de a fi opera ambelor părți, a fost rezultatul unor manopere viclene sau a unei violențe întrebuințate de una dintre părți”[50] sau, în general, dacă vreuna dintre acestea din urmă s-a aflat în necunoștință de cauză, pentru orice motiv, cu privire la conținutul actelor intenționate. Într-o asemenea ipoteză, interdependența manifestărilor de voință implicate în tehnica simulației conduce, mai departe, la vicierea ansamblului operațiunii. Într-adevăr, când actul secret nu-și mai produce efectele, nici actul public nu mai poate subzista, deoarece el clar nu a fost dorit ca atare de către părți[51] – idee sintetizată în principiul unității simulației[52]. Este totuși posibil ca un anume viciu de consimțământ să afecteze numai actul secret și să atragă, prin urmare, strict nulitatea acestuia din urmă[53]. O asemenea ipoteză de fapt subînțelege că părțile și-au asumat posibilitatea, la nivelul acordului simulatoriu, ca actul public să rămână valabil și eficace, indiferent ce s-ar întâmpla cu actul secret.

12. REAUA-CREDINȚĂ. Din caracterul prezumat conștient al simulației rezultă totuși că părțile nu pot pretinde a fi de bună-credință. Vom arăta mai jos[54] că buna-credință a terților în această materie semnifică faptul că aceștia se află în necunoștință de cauză cu privire la existența simulației. De aici rezultă însă că părțile nu ar putea invoca faptul că au ignorat conținutul real al raporturilor dintre ele, în speță, ascunderea realității pe calea actului public, atâta timp cât, prin ipoteză, întregul ansamblu este produsul voinței lor libere și neviciate. Așa fiind, părțile simulației ar trebui oricând presupuse de rea-credință, prin ipoteză în cunoștință de cauză cât privește crearea unei false aparențe. Am afirmat, cu alt prilej, că nu „există posibilitatea de a face o confuzie între simulație și bună-credință; dimpotrivă, […] ele se exclud reciproc în ceea ce privește părțile simulației: în această materie, buna-credință semnifică necunoașterea existenței simulației, a împrejurării că raporturile juridice dintre două sau mai multe subiecte de drept sunt guvernate de un act juridic secret, și nu de actul juridic public, cunoscut de toată lumea, astfel încât – din perspectiva acestei definiții – părțile simulației nu pot fi niciodată de bună-credință”[55]. De aici pare să rezulte însă că legiuitorul însuși, validând unele dintre efectele simulației, trecute în revistă la început, permite un comportament contrar exigențelor bunei-credințe[56]. Această observație ar fi de natură tocmai să confirme contradicțiile prezentate în introducere, ceea ce pare a conduce, mai departe, la fragilizarea substratului moral din reglementarea simulației. Față de polisemia ideii de bună-credință totuși, merită poate a fi luată în calcul și o adaptare a noțiunii sale, de natură să o plieze pe mecanismul – până la urmă, consacrat la nivel legislativ – după care funcționează simulația.

B. Obiective contrare legii sau frauduloase

13. NEUTRALITATEA SIMULAȚIEI. Se arată constant că faptul simulației, prin sine însuși, nu validează, dar nici nu atrage nulitatea vreuneia dintre manifestările de voință incluse în structura operațiunii, idee rezumată în principiul neutralității simulației[57].

Într-adevăr, nu se poate face abstracție de voința părților, aceea ca, dincolo de vălul actului aparent, raporturile dintre ele să fie guvernate de stipulațiile actului secret[58]. Această neutralitate presupune totuși exercitarea simulației în cadrul limitelor sale interne și, respectiv, externe[59].

Limitele externe sunt cele dincolo de care nu există simulație în sensul fizionomiei sale juridice. Astfel stau lucrurile, de exemplu, în situația rezervei mentale, definite ca o neconcordanță deliberată între voința internă și voința declarată[60] sau în cazul ascunderii realității prin alte căi, de exemplu, printr-un fapt juridic stricto sensu, nesusceptibil de simulație[61]. Nu este vorba, în acest context, de variile cazuri concrete în care legea prezumă existența simulației pentru a fi ușurată proba intenției părților de către persoanele interesate. În această din urmă situație se regăsesc dispoziții care facilitează demonstrarea simulației realizate, de exemplu, prin interpunere de persoane, precum art. 812[62] sau art. 940 – 941[63] C. civ. 1864, actualmente dezvoltate în dispozițiile art. 992[64] și, respectiv, 1.033 C. civ.[65]

Limitele interne ale simulației sunt depășite prin încălcarea legii și a bunelor moravuri[66]. Această categorie cuprinde ipoteze în care, pe calea unor dispoziții explicite, legea sancționează operațiunea simulației, în ansamblul ei, cu nulitatea și, eventual, cu atragerea răspunderii părților implicate. În dreptul comparat, precum și în evoluția reglementărilor românești aplicabile, o asemenea soluție tranșantă intervine, cel mai adesea, pentru ipoteza în care părțile ascund prin subevaluare prețul real al unor tranzacții în scopul de a diminua impozitele și taxele aferente[67]. În dreptul românesc, un exemplu în acest sens l-a constituit art. 6 din O.G. nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială, actualmente abrogată[68]. Simulația mai este sancționată pentru ea însăși prin anumite reglementări specifice menite să întărească imperativul altor dispoziții. Astfel stau lucrurile, de exemplu, atunci când operațiunea ar viza ocolirea revocabilității de principiu a donațiilor dintre soți, în temeiul art. 940 C. civ. 1864, ale cărui prevederi își găsesc echivalentul în actualul art. 1.033 alin. (1) C. civ., anterior citat. În plus, se arată constant că simulația nu trebuie niciodată să devină instrumentul unei fraudări a legii, în sensul de a-i fi utilizat mecanismul pentru atingerea pe căi ocolite a unui rezultat interzis ca atare prin alte reglementări imperative[69]. Într-o asemenea situație, cauza simulației este prin ea însăși ilicită, deoarece „dacă minciuna nu este o cauză de nulitate, ea nu poate deveni o sursă de avantaje. În cazul în care convențiunea secretă prezintă un viciu independent de simulație […], ea trebuie considerată ca nulă; așa se va întâmpla dacă ea merge în contra unei reguli de ordine publică; se poate face clandestin ceea ce legea permite a face deschis, dar nimic mai mult”[70]. Nu mai puțin adevărat, rezultă clar că, în acest caz, caracterul ilicit al operațiunii nu este dat de faptul simulației prin sine însuși, deoarece acesta din urmă constituie doar mijlocul utilizat pentru realizarea fraudei[71].

14. INTERDICȚII EXTRINSECE. Pe lângă cele arătate, există și texte care vin pur și simplu să confirme nulitatea ansamblului constituit din actul public și actul secret atunci când încheierea acestuia din urmă era, oricum, deja interzisă pentru varii motive. Este cazul liberalităților consimțite în favoarea unor persoane incapabile de a le primi, conform dispozițiilor art. 812 C. civ. 1864, reluate în cele ale art. 992 C. civ., mai sus amintite, sau al incapacităților de cumpărare, conform reglementărilor din art. 1308 C. civ. 1864[72], dezvoltate în prevederile art. 1.654 C. civ.[73].

Asemenea dispoziții nu vin să instituie vreo sancțiune specifică pentru conduita simulatorie menită să ocolească imperativele protejate, ci doar să concretizeze de o manieră explicită limitele interne mai sus precizate. Și în acest caz, precum în ipoteza viciilor de consimțământ, dacă vreunul dintre actele cuprinse în mecanismul simulației, indiferent că este actul public sau actul secret, cum se întâmplă cel mai adesea, este afectat de nulitate, în speță, pentru fraudarea legii, sancțiunea urmează să afecteze ansamblul astfel constituit, în temeiul principiului unității simulației[74]. Totodată, intenția de a frauda interesele terților nu este întotdeauna sancționată cu nulitatea. De exemplu, înstrăinarea fictivă a unui bun în scopul diminuării aparente a patrimoniului debitorului atrage strict inopozabilitatea actului ascuns față de creditorul dobânditorului aparent. Or, această sancțiune nu vizează în mod special o asemenea conduită, ci vine pur și simplu în aplicarea consecinței clasice a simulației, în concret, inopozabilitatea actului secret față de terți. Terțul nici nu are a demonstra intenția frauduloasă a părților pentru a beneficia de această sancțiune, fiind suficientă invocarea reglementărilor aplicabile simulației[75]. Odată dovedită existența acesteia din urmă însă, o persoană precum creditorul transmițătorului aparent, de exemplu, ar putea opta să pretindă, invers, inopozabilitatea față de sine a actului public. Aceasta îl plasează într-un conflict vizibil cu ceilalți creditori din speță, rezolvat în condiții care vor fi mai jos arătate[76]. Rezultă, în orice caz, în contextul problematicii acestui text, că soluțiile nu diferă după cum părțile propriu-zise ale simulației ar putea fi sau nu considerate de bună-credință.

15. INTENȚII ONORABILE. Nu mai puțin adevărat, față de cele mai sus arătate, se poate susține concluzia că simulația „poate fi inspirată de intenții cu totul onorabile, care dau expresie dorinței perfect acceptabile, a uneia sau ambelor părți, de a păstra discreția asupra raporturilor dintre ele”[77]. În această ipoteză se încadrează exemplul adesea menționat al filantropului care, prin acest mecanism, dorește a-și păstra secretă identitatea. Această observație permite, mai departe, să nu pară atât de nesăbuită încercarea unei redefiniri a bunei-credințe. Redefinirea ar viza numai situația părților care nu intenționează, pe calea simulației, ocolirea vreunei norme imperative sau fraudarea intereselor terților[78]. La fel de adevărat este însă și faptul că cercetările din domeniu au conștientizat evidența că asemenea cazuri concretizează strict ipoteze de școală, cu relevanță exclusiv teoretică. Practica demonstrează, într-adevăr, că părțile recurg în aproape toate situațiile la mecanismul simulației pentru mascarea intenției eludării legii sau a fraudării terților, de exemplu, prin ascunderea bazei taxabile, prin micșorarea fictivă a gajului general de care dispune creditorul chirografar ori prin deghizarea liberalităților care încalcă rezerva succesorală[79]. De aici rezultă că, până și dacă, prin absurd, reaua-credință în această materie ar presupune nu doar cunoașterea simulației, ci și utilizarea ei în scop fraudulos, în realitatea cotidiană, părțile s-ar încadra în continuare, cel mai adesea, în comportamentul astfel sancționat[80]. Aceasta înseamnă, pe scurt, că, inclusiv dacă, în teorie, părțile propriu-zise ale simulației ar putea fi considerate, la o adică, de bună-credință, într-o accepțiune mai largă a noțiunii, în practică, lucrurile nu vor sta niciodată astfel. Cu totul altfel se înfățișează, în schimb, problema bunei-credințe pentru situația terților, presupuși în necunoștință de cauză cu privire la obiectivele urmărite de părțile simulației.

II. Buna-credință și terții

16. CARACTERIZARE ȘI EFECTE. În relația cu terții, problemele specifice simulației trebuie abordate de o manieră mai cuprinzătoare decât în cazul părților. Astfel, în ceea ce privește buna-credință invocată de către aceștia, aspectele care merită tratate se înscriu pe două paliere. În primul rând, este vorba de a ști ce înseamnă buna-credință de care s-ar putea ei prevala în contra părților sau chiar și a celorlalți terți eventual implicați, pentru a-și proteja eficient interesele (A). Aceasta trimite, în al doilea rând, la problema măsurii în care, astfel caracterizată, ar trebui să conteze în materia simulației o idee a bunei-credințe poate prea îndepărtată, față de nivelul său principial, de complexitate a detaliilor concrete ale variilor conflicte dintre părțile propriu-zise și terți. Diversitatea situațiilor de fapt care pot interveni în practică a determinat, într-adevăr, argumente și concluzii specifice în funcție de diferitele categorii de terți, pornind de la soluții de principiu, nuanțate în cazurile particulare (B).

A. Conținutul bunei-credințe

17. CATEGORIA TERȚILOR. Tratarea situației terților din perspectiva bunei lor credințe necesită precizarea prealabilă că, în contextul simulației, din această categorie fac parte inclusiv persoane considerate, de regulă, avânzi-cauză ai părților propriu-zise[81]. Terți în această materie sunt considerați, într-adevăr, succesorii cu titlu particular, ba chiar uneori și cei universali sau cu titlu universal, atunci când simulația le prejudiciază rezerva[82], precum și creditorii chirografari[83]. Într-adevăr, simulația este, prin natura sa, menită să prejudicieze tocmai interesele acestor persoane, iar nu pe cele ale vreunui terț desăvârșit, neimplicat în vreun fel în cauză. Aceasta confirmă măsura în care categoria terților prezintă o fizionomie specifică în contextul fiecărei instituții tratate, „nici o vorbă nefiind mai elastică în terminologia juridică decât cuvântul terții”[84]. Doctrina franceză mai adaugă persoanelor de mai sus chiar și pe terții desăvârșiți, „în acele rare cazuri în care contractul le-ar fi opozabil” (trad. n.)[85]. Mai departe, merită constatat că textele aplicabile rețin condiția bunei-credințe pentru ca succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari ai părților să își poată valorifica eficient interesele în contextul simulației.

Astfel prevede, de exemplu, art. 1.290 alin. (1) C. civ., în sensul căruia „contractul secret nu poate fi invocat de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care, întemeindu-se cu bună-credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent”. Textul îi protejează, în acest context, pe succesorii cu titlu particular precum creditorul ipotecar[86] și, în general, precum dobânditorul vreunui drept real sau de creanță de la titularul aparent al acestuia, deținător în temeiul unui contract fictiv ori al unei interpuneri de persoane[87]. Pe calea interpretării acestor dispoziții, se afirmă că buna-credință este, în consecință, o cerință necesară pentru ca persoanele în cauză să revendice calitatea de terți și protecțiile aferente[88]. În caz contrar, ele devin avânzi-cauză și le este aplicabil un regim similar părților propriu-zise[89]. Aceasta înseamnă că, în eventualele conflicte cu alte persoane interesate în speță, acestea din urmă pot alege între a se prevala de actul public și, respectiv, de actul secret, întocmai precum în contra autorilor simulației[90]. Nu poate exista, prin urmare, un conflict între terții de bună-credință și avânzii-cauză de rea-credință, pentru că cei din urmă nu vor avea niciodată câștig de cauză în acest context[91]. În privința creditorilor, principiul este oarecum nuanțat atunci când ei nu acționează în nume propriu, ci prin folosirea acțiunii oblice pentru valorificarea drepturilor debitorilor acestora. În această situație, se arată că respectivii creditori nu pot fi asimilați terților, indiferent de buna sau reaua lor credință. Actul secret eventual consimțit de către debitorii lor, care ar nega conținutul drepturilor invocate pe cale oblică, le este, în consecință, opozabil întocmai precum părților propriu-zise[92].

18. CONȚINUTUL BUNEI-CREDINȚE. Buna-credință, în privința terților, se rezumă, cu siguranță, în faptul necunoașterii intenției părților de a masca existența actului secret prin încheierea actului public, deci al ignorării simulației[93]. În termeni mai puțin prozaici, se arată, într-adevăr, că „atitudinea lor psihică de a da crezare aparenței care este rodul simulației poartă numele pe care îndeobște îl poartă inocența în drept, și anume acela de bună credință”[94]. Această observație sintetizează de o manieră cuprinzătoare definiția bunei-credințe specifică materiei simulației[95]. Se mai adaugă faptul că necunoașterea simulației și inocența terților este suficient să existe la momentul nașterii dreptului sau interesului acestora care ar putea fi afectat prin actul secret, în ideea că mala fides superveniens non nocet[96]. Prin derogare de la principiile care guvernează teoria aparenței, în contextul simulației nu este, prin urmare, necesară demonstrarea unei erori comune și invincibile cât privește caracterul fictiv al actului aparent, pentru ca persoana în cauză să se prevaleze de buna sa credință[97]. Soluția rezultă din chiar formularea textelor aplicabile, care nu rețin o asemenea condiție[98]. Realitatea necunoașterii acestei situații ridică totuși probleme specifice în cazul în care au fost îndeplinite cu privire la actul secret formalități aparent incompatibile cu natura lui ocultă, respectiv vreo procedură precum autentificarea notarială ori obținerea datei certe sau înscrierea în registrele de publicitate specifice în funcție de natura bunului vizat[99]. În acest context, s-a considerat, în primul rând, că îndeplinirea unor asemenea proceduri nu subminează prin sine însăși prezumția de bună-credință a terților implicați. Într-adevăr, cu excepția unui eventual succesor cu titlu particular al înstrăinătorului aparent, pe care diligența trebuie să-l împingă la verificarea în detaliu a istoricului proprietății[100], pentru alte persoane nu există obligația consultării registrelor aferente[101]. Pe scurt, înregistrarea actului ocult în cartea funciară a imobilului – presupunând că s-ar realiza – nu răstoarnă sarcina probei, în sensul de a prezuma cunoașterea lui de către terțul ori terții vizați[102]. În același timp, realizarea unor formalități de natura celor exemplificate s-a considerat că nu subînțelege prin sine însăși voința părților de a renunța la caracterul ocult al actului secret înregistrat ori autentificat, deci la tehnica simulației în ansamblul ei[103]. Într-adevăr, disimularea realității și, respectiv, crearea falsei aparențe a raporturilor juridice dintre părți nu trebuie înțelese în termeni absoluți, în sensul că încadrarea în contextul simulației presupune neapărat ascunderea actului secret față de toată lumea. Aceasta deoarece intenția simulatorie este relativă prin natura lucrurilor, adică intenționată strict în raport cu anumite categorii de persoane, de exemplu, creditorii, autoritățile fiscale, moștenitorii rezervatari sau alte entități interesate în cauză[104]. Prin urmare, este suficient ca operațiunea să fie gândită și concepută ca secretă față de aceste persoane, indiferent dacă au fost ori nu îndeplinite anumite proceduri de oficialitate sau de publicitate. Îndeplinirea vreunei proceduri sau formalități, incompatibile prin sine însăși cu ideea de clandestinitate, nu afectează, prin urmare, existența simulației, cât timp nu este astfel în mod automat dezvăluită realitatea și față de terții anume avuți în vedere prin mascarea operațiunii.

B. Impactul bunei-credințe

19. OPOZABILITATE ȘI INOPOZABILITATE. Rezultă din cele anterior prezentate că buna-credință a terților, indiferent că sunt creditori chirografari ai părților implicate, succesori cu titlu particular, creditori ipotecari sau terți dobânditori de drepturi, îi delimitează pe aceștia de categoria avânzilor-cauză, caracterizați, invers, prin reaua lor credință. Acestea fiind tratate, rămâne să fie corect situate importanța și efectele bunei-credințe în ceea ce privește această categorie de persoane, pentru a reuși o poziție argumentată cât privește legitimitatea morală a simulației. În concret, este clar că un comportament de bună-credință le permite terților să se prevaleze de regimul clasic aferent, în primul rând de inopozabilitatea actului secret în ceea ce îi privește. Terții de bună-credință au, de asemenea, dreptul de a invoca împotriva părților fie actul secret, fie actul public, la alegerea lor. După cum s-a precizat anterior[105], o asemenea prerogativă poate fi exercitată inclusiv împotriva avânzilor-cauză de rea-credință, cei aflați în cunoștință de cauză cu privire la existența simulației.

S-a demonstrat în acest context faptul că, dacă dreptul de opțiune al terților se întemeiază la nivel dogmatic pe ideea unui prejudiciu suferit de aceștia ca urmare a simulației, reparabil prin posibilitatea lor de a se prevala de conținutul actului secret, existența prejudiciului trebuie, în toate cazurile, prezumată[106].

În această cheie trebuie, prin urmare, citită și dispoziția care concretizează principiul amintit, cuprinsă în art. 1.290 alin. (2) C. civ. Aceasta prevede, într-adevăr, că „terții pot invoca împotriva părților existența contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile”. Forma definitivă a textului a rezultat în urma modificării acestuia prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil[107], prin care s-a înlocuit versiunea sa inițială, în sensul că „terții pot invoca simulația împotriva părților, atunci când aceasta le vatămă drepturile”[108].

Nu cunoaștem motivul pentru care redactorii Legii nr. 71/2011 au modificat textul inițial, adoptat în 2009, al art. 1.290 alin. (2) C. civ. Din citirea formulei actuale rezultă însă o dificultate de aplicare a lui: de exemplu, în cazul unei înstrăinări fictive, creditorul înstrăinătorului fictiv are interesul să invoce fictivitatea pentru a putea să urmărească bunul vândut doar în mod aparent; dar – într-o interpretare strictă a textului – nu va putea să o facă, deoarece contraînscrisul nu îl prejudiciază, ci – dimpotrivă – îi profită, actul secret constatând că vânzarea nu a avut loc, iar bunul rămas în patrimoniul debitorului său poate fi supus executării silite. Cel puțin în acest exemplu, întâlnit în practică și analizat adesea în doctrină, art. 1.290 alin. (2) C. civ. pare inaplicabil!

Apreciem că această dispoziție, care dă expresie unei reguli cunoscute și sub reglementarea anterioară – în sensul că terții au un drept de opțiune de a invoca fie actul public, fie actul secret, după cum le dictează interesul[109] –, pentru a putea fi aplicată, nu poate fi interpretată decât în felul următor:

a) pe de o parte, circumstanțierea din partea finală a art. 1.290 alin. (2) C. civ. nu poate fi considerată decât strict ca o precizare – în sensul că unora simulația le dăunează, în timp ce altora le profită –, nicidecum ca o condiționare de care să depindă conținutul dreptului de opțiune;

b) pe de altă parte, textul trebuie interpretat în mod larg, corelat cu modelul său italian, în sensul că nu numai actul secret, ci simulația, în ansamblul ei, poate fi invocată de către terți împotriva părților.

Anterior, am considerat că, pentru a se prevala de acest text, terții trebuie să fie de bună-credință[110]. Se poate însă observa că invocarea actului secret în contra părților nu presupune buna-credință în persoana terților care se prevalează de acesta. Nu numai că această condiție a bunei-credințe nu figurează în alin. (2) al art. 1.290 C. civ., cum este menționată în alin. (1), dar nici doctrina italiană, în analiza art. 1415 C. civ. it. (modelul art. 1.290 C. civ.), nu o menționează[111]. Pur și simplu, dacă terții în cauză sunt de rea-credință, ei nu vor putea, invers, să invoce actul public împotriva altor persoane, căci acestea le pot opune fie contraînscrisul, fie dreptul de opțiune specific rezervat persoanelor de bună-credință. Inopozabilitatea mai sus amintită nu este înțeleasă în accepțiunea ei largă, corespunzătoare unei îndrituiri de a nesocoti situația creată prin actul secret, care ar deroga de la opozabilitatea în sens larg a oricăror situații juridice față de terți[112]. Este mai degrabă vorba de inopozabilitatea în sens restrâns, care implică faptul că terții vizați nu pot fi ținuți, în calitate de avânzi-cauză, să execute obligațiile născute din actul secret, iar în cazul creditorilor chirografari, că pot face abstracție de acesta din urmă în perspectiva unei eventuale executări silite. Aceasta înseamnă, de exemplu, că succesorului cu titlu particular dobânditor de bună-credință de la un non dominus nu îi este opozabil actul secret încheiat de autorul său, care ar constata interpunerea acestuia din urmă, în calitate de proprietar aparent, ori care ar nega realitatea propriului său titlu de dobândire[113].

20. DREPT PROPRIU. S-a arătat totuși că această perspectivă asupra efectelor bunei-credințe este valabilă strict pentru ipoteza în care terții se întemeiază, în conflictul cu părțile, avânzii lor cauză sau alți terți interesați în speță, pe un drept născut direct din simulație. De exemplu, astfel stau lucrurile în relația dintre dobânditorul aparent și creditorii transmițătorului sau chiar și între aceștia din urmă și creditorii dobânditorului, dacă miza disputei o constituie cine urmează a se îndestula din bunul vizat de operațiunea simulației. Într-adevăr, drepturile, în asemenea cazuri, sunt născute sau, după caz, păstrate în patrimoniul părților și al succesorilor acestora fie potrivit actului public, fie potrivit actului secret; în orice caz, își au „sursa” în operațiunea simulației. Ipoteza în care toate persoanele angrenate într-un asemenea conflict sunt de bună-credință, deci în care nu intervin părțile propriu-zise ale simulației, precum și modul adecvat de rezolvare a situației vor fi abordate mai departe[114].

Merită însă punctat, în prealabil, că exigența bunei-credințe, adică faptul de a nu fi cunoscut actul secret, devine irelevantă în cazurile în care terții invocă un drept propriu, născut în persoana lor prin puterea legii sau din alte izvoare concrete. Într-o asemenea situație se încadrează, de exemplu, moștenitorii rezervatari când pretind ascunderea prin simulație a unei donații menite să le încalce rezerva succesorală[115] ori chiar și autoritățile fiscale confruntate cu o deghizare a prețului în vederea diminuării taxelor pentru înstrăinare[116]. Aceasta înseamnă că actul public le este inopozabil, chiar dacă au cunoștință de existența actului secret. Dincolo de argumentul teoretic, este clar și pe tărâmul oportunității că varianta inversă de interpretare ar însemna că încunoștințarea autorităților fiscale sau a moștenitorilor rezervatari cu privire la intenția de a le vătăma interesele acoperă tocmai conduita frauduloasă a părților[117]. De aici se poate deduce și concluzia că singurii terți autentici în materia simulației sunt succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari, care nu invocă drepturi proprii, extrinsece simulației. Aceștia trebuie să fie de bună-credință, adică să ignore cu inocență simulația. Dacă au cunoștință de aceasta, atunci nu pot să o invoce, sunt asimilați părților și trebuie să o respecte.

21. REALITATE SAU APARENȚĂ. Pe lângă acestea, rămâne însă problema eventualelor conflicte pe temeiul simulației între persoane terțe care sunt toate de bună-credință, în accepțiunea mai sus rezumată. Ipoteza vizează, mai concret, un eventual conflict între persoane care nu se întemeiază în pretențiile lor pe drepturi proprii, ci pe împrejurări derivate din actul public sau din actul secret, adică din simulația realizată de părțile acesteia.

Un asemenea conflict între terți de bună-credință pe temeiul nemijlocit al simulației intervine, de exemplu, între creditorii dobânditorului și, respectiv, cei ai transmițătorului aparent, dacă și unii, și alții doresc valorificarea bunului în cauză. Pentru soluționarea unui asemenea diferend, la început, a existat o perioadă în care jurisprudența dădea, cu titlu de principiu, câștig de cauză terțului care își fundamenta pretențiile pe actul secret, în ideea de a fi preferată realitatea raporturilor dintre părți în dauna aparenței create[118]. Astfel, conflictul dintre creditorii chirografari ai vânzătorului aparent și achizitorul de bună-credință de la o persoană devenită proprietar în temeiul unui act public, simulat, a fost inițial tranșat în favoarea primilor, în temeiul principiului realității și al faptului că dobânditorul nu a obținut niciodată proprietatea bunului (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet)[119].Ulterior, s-a cristalizat, inclusiv în România, concepția de sens contrar, gândită să întărească rolul aparenței juridice și așteptările terților de bună-credință[120]. Pe scurt, în exemplul dat, această concepție îi dă câștig de cauză dobânditorului aparent și, eventual, creditorilor acestuia, prin faptul că nu le permite, invers, creditorilor înstrăinătorului aparent să le opună primilor actul secret[121]. Această soluție se poate susține inclusiv prin ideea că un asemenea conflict nu poate fi rezolvat prin regulile specifice simulației precum dreptul de opțiune al terților între a se prevala de actul public și, respectiv, de actul secret. În concret, „dat fiind că problema pune în cauză doi terți, și nu un terț față în față cu un simulator, soluția conflictului nu poate fi găsită decât în teoria aparenței, mai precis, în teoria pură a aparenței, și nu în acea aplicație particulară a ei care este simulația” (trad. n.)[122]. Acest drept de opțiune și, în consecință, posibilitatea invocării actului secret au fost, într-adevăr, gândite strict împotriva părților propriu-zise ale simulației și, cel mult, în contra diferiților avânzi-cauză de rea-credință[123]. „Soluția este logică: ea ține seama de împrejurarea că, de regulă, terții nu au cunoștință decât de contractul aparent și că, deci, ei își stabilesc anumite relații cu părțile, întemeindu-se pe aparența ce rezultă din acest contract. Soluția este, în același timp, și nuanțată: terții în conflict vor beneficia de actul aparent numai în măsura în care au fost de bună credință la momentul constituirii drepturilor lor, în sensul că nu au cunoscut existența și conținutul contractului secret și caracterul simulat al contractului aparent.”[124]

Nu mai puțin adevărat, este clar că soluția vine să desprindă anumite consecințe din intenția simulatorie a părților, în concret, din dorința lor de a crea o aparență contrară realității. Într-adevăr, sancțiunile specifice aplicate părților simulației pot să își găsească o justificare în principiul autonomiei de voință, cel puțin în considerarea unui risc asumat de a răspunde în temeiul actului secret inclusiv față de terți. La fel poate fi argumentată și situația avânzilor-cauză de rea-credință, printr-o anumită complicitate conștientă de care s-ar prevala, subînțeleasă la nivelul cauzei juridice a propriului comportament. În schimb, validarea aparenței înșelătoare astfel create inclusiv pe planul conflictului dintre terții de bună-credință pare a conduce tocmai la criticata legitimare a efectelor urmărite de părțile simulației, libere astfel să arbitreze între interesele succesorilor, ale creditorilor sau ale altor persoane, eventual prejudiciate.

22. DATA CREANȚEI. Codul civil vine însă cu o schimbare de paradigmă și nu mai rezolvă conflictul dintre creditorii de bună-credință ai părților printr-o validare radicală și unilaterală a aparenței create prin simulație. Astfel, art. 1.291 alin. (2) C. civ. dispune că „dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent și creditorii dobânditorului aparent, sunt preferați cei dintâi, în cazul în care creanța lor este anterioară contractului secret”. Norma nu include nicio referire la buna-credință a creditorilor înstrăinătorului aparent drept condiție pentru aplicarea sa, spre deosebire de alte texte în materia simulației [de exemplu: art. 1.290 alin. (1) sau chiar art. 1.291 alin. (1) C. civ.]. De aici rezultă că ea nu este o cerință necesară în persoana creditorilor angrenați într-un asemenea conflict, astfel cum am arătat cu alt prilej[125]. Inspirată din art. 1416 alin. 2 C. civ. it.[126], în analiza căruia, de asemenea, nu este menționată condiția bunei-credințe[127], soluția trimite în mod vizibil la o abordare de tip solomonic. Ea pășește astfel pe o cale aproape matematică de compromis între cele două varietăți de argumente ce pot fi invocate: fie favorizarea realității juridice pe care își întemeiază pretențiile una dintre părțile în conflict, și anume creditorul transmițătorului fictiv, fie garantarea ideii de aparență, pe care se bazează, tot cu bună-credință, adversarul acestuia, creditorul dobânditorului aparent. Soluția își poate revendica o anumită antecedență în observațiile similare formulate la începutul secolului al XX-lea, atunci când s-a reținut că „nu sunt motive pentru a-i prefera pe creditorii dobânditorului sau pe cei ai vânzătorului; toți sunt în mod egal interesați și luptă pentru a evita un prejudiciu egal”[128].

Totuși, o asemenea rezolvare, gândită strict în raport cu data nașterii creanței, este prevăzută ca atare numai în relațiile dintre cele două categorii de creditori, nu și când intervin alți terți de bună-credință precum succesorii cu titlu particular ai părților simulației. Prezența celor din urmă în dispută schimbă datele problemei. Într-adevăr, conform art. 1.290 alin. (1) C. civ., „contractul secret nu poate fi invocat de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care, întemeindu-se cu bună-credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent”. Această dispoziție revine astfel la principiul aparenței și la protecția intereselor acelor persoane care și-au ghidat așteptările după conținutul actului public, ostensibil. Ea confirmă, într-adevăr, faptul că, în acest din urmă context, eventuala bună-credință a succesorilor cu titlu particular îi protejează pe aceștia în disputele cu alte persoane care s-ar prevala în contra lor de actul secret, indiferent de data nașterii pretenției acestora din urmă. Observația rămâne în picioare oricare ar fi terțul aflat în conflict cu succesorul cu titlu particular. Omiterea vizibilă a creditorilor dobânditorului aparent din conținutul normei se poate într-adevăr justifica prin aceea că acestora din urmă oricum nu le-ar profita în vreun fel să se prevaleze de actul secret. Tot astfel, rezolvarea conflictului după criteriul datei nașterii creanței nu este aplicabilă dacă sunt în cauză părțile propriu-zise ale simulației și creditorii de bună-credință ai dobânditorului aparent. În această situație, cei din urmă vor fi preferați oricare ar fi data nașterii creanței lor, dar numai în condițiile art. 1.291 alin. (1) C. civ. Conform acestei dispoziții, „existența contractului secret nu poate fi opusă de părți creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credință, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obținut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulației”, o nuanțare vizibilă a principiului inopozabilității actului secret față de terții de bună-credință.

23. CALE DE MIJLOC. În contextul acestei analize, soluția de tip solomonic, mai sus prezentată, atrage atenția pentru maniera în care încearcă un echilibru insensibil încărcăturii emoționale a principiilor aparenței și, invers, a dogmei realității juridice, eventual invocabile în speță. Varianta de rezolvare identificată, bazată pe trimiterea la criteriul datei nașterii creanței, își poate într-adevăr cel mult găsi justificarea în legitimitatea sobră din spatele argumentului prior tempore, potior iure. Substratul intuitiv al acestei soluții echilibrate poate astfel servi drept concluzie. Reglementarea simulației în ansamblul ei vine, cu certitudine, să răspundă problemei de a ști cum trebuie să fie abordată juridic situația de fapt în care una sau mai multe persoane convin cu bună știință două manifestări de voință contradictorii. Convenția nu are loc din eroare sau din greșeală, ci în scopul ca una dintre aceste manifestări de voință, actul public, să o mascheze pe cealaltă, actul secret, în ochii unor terți anume avuți în vedere. Dincolo de oricare judecăți morale de valoare și chiar dacă, în practică, părțile urmăresc, cel mai adesea, fraudarea reglementărilor imperative sau a intereselor terților, nu rămâne mai puțin reală situația de fapt a vălului aparenței create prin tehnica simulației. Ideea de a nu-i reglementa regimul, pe motivul că simulația, ca minciună instrumentată prin voința părților, ar veni în contra unei anumite bune-credințe întemeiate pe comandamente morale, pare seducătoare la prima vedere.

Totuși, o analiză mai minuțioasă confirmă faptul că întregul ansamblu normativ este gândit nu pentru a valida, ci strict pentru a reglementa consecințele situației astfel create, în special ca o delimitare între interesele terților eventual prejudiciați. Prin această reglementare, legiuitorul s-a concentrat în special pe atenuarea efectelor simulației față de terți și pe diminuarea prejudiciilor astfel cauzate. Oricât de morală pare atunci o rezolvare diferită precum cea din dreptul german, care invalidează actul public și manifestarea înșelătoare astfel creată, este clar că până și o asemenea soluție intervine tot ca o reglementare a consecințelor simulației. Aceasta din urmă sacrifică pur și simplu, invers, interesele persoanelor care s-au încrezut în actul public, deci privilegiază realitatea juridică, întocmai cum s-a procedat, inițial, în dreptul francez și în cel românesc. Definiția, sfera și efectele variabile ale bunei-credințe în această materie intervin astfel ca un compromis necesar, nu în scopul validării, ci, mai degrabă, pentru arbitrarea consecințelor faptice ale minciunii.

BIBLIOGRAFIE

  1. Alexandresco, D., 1898, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tomul al V-lea, Iași, Tipografia Națională.
  2. Alexandresco, D., 1913, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tomul al IV-lea, Iași, Tipografia Națională.
  3. Alexandresco, D., 1901, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tomul al VII-lea, Iași, Tipografia Națională.
  4. Brenciu, Gh., Panțurescu, V., 1981, „Aspecte referitoare la relația dintre contraînscris și actul public în cadrul simulației (II)”, în RRD, nr. 8.
  5. Carbonnier, J., 1991, Droit civil. Tome IV. Les obligations, ediția a 15-a, Paris, PUF.
  6. Chivu, G., 1988, „Limitele simulației în teoria și practica dreptului civil”, în Mureșan, M. (coord.), Dinamica relațiilor sociale reglementate de lege oglindită în teoria și practica dreptului, Universitatea Cluj-Napoca.
  7. Flavian, C. L., 1929, Des contre-lettres, Paris, Librairie du Recueil Sirey.
  8. Flour, J., Aubert, J.-L., 1990, Les obligations. L’acte juridique, vol. I, Paris, Armand Colin.
  9. Hamangiu, C., 1925, Codul civil adnotat, vol. III, București, Editura Librăriei „Universala” Alcalay & Co.
  10. Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., 1928, Tratat de drept civil român, vol. I, București, Editura „Naționala” S. Ciornei.
  11. Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., 1925, Tratat de drept civil român, vol. II, București, Editura „Naționala” S. Ciornei.
  12. Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., 1929, Tratat de drept civil român, vol. III, București, Editura „Naționala” S. Ciornei.
  13. Ionașcu, Tr., 1943, Ideea de aparență și rolul său în dreptul civil român modern, București, Editura Cursurilor Litografiate.
  14. Longhin, V., 1956, „Neconcordanța conștientă dintre voință și declararea ei în raporturile create prin acte juridice”, în LP, nr. 9.
  15. Marty, G., Raynaud, P., 1962, Droit civil. Tome II. Vol. I. Les obligations, Paris, Sirey.
  16. Mazeaud, H. și L./Mazeaud, J., Chabas, F., 1991, Leçons de droit civil. Tome II. Vol. I. Obligations. Théorie générale, Paris, Montchrestien.
  17. Planiol, M., Ripert, G., 1937, Traité élémentaire de droit civil, vol. II, Paris, LGDJ.
  18. Pop, Aurel, Beleiu, Gh., 1980, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, București, Universitatea din București, Facultatea de Drept.
  19. Popescu, T. R., Anca, P., 1968, Teoria generală a obligațiilor, București, Editura Științifică.
  20. Robin, F., 1927, „Du conflit entre les ayants-cause à titre particulier au regard de l’article 1321 et de la Loi de 1855”, teză de doctorat, în Revue moderne des arts et de la vie, Paris.

 Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., 1943, Drept civil român, vol. II, București.

  1. Starck, B., Roland, H., Boyer, L., 1995, Les obligations, tome 2, Contrat, Paris, Litec.
  2. Stătescu, C., Bîrsan, C., 2008, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a 9-a revizuită și adăugită, București, Hamangiu.
  3. Wiederkehr, G., 1985, „Théorie des contre-lettres. Simulation”, în Jurisclasseur civil, Fasc. 138, Paris.

[1] „Una dintre formele de simulare (sau disimulare) o constituie, atunci când e comunicată prin limbaj, minciuna” – I. Ciofu, Comportamentul simulat. Cercetări psihofiziologice experimentale, Editura Academiei, București, 1974, p. 50.

[2] A se vedea L. Josserand, „Le mensonge, la simulation et la dissimulation en tant que facteurs de droit”, în L. Josserand, Évolutions et actualités. Conférences de droit civil, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1936, p. 112 – 133; M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Cartea Românească, București, f.a. (probabil 1921, după cum rezultă din „Cuvântul-înainte”), p. 467.

[3] A se vedea Fl. A. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Rosetti, București, 2003 (citată în continuare „Fl. A. Baias”), p. 14, nota 28, care menționează, în acest sens, următoarele texte biblice: „Buzele care spun adevărul vor dăinui întotdeauna, iar limba grăitoare de minciună numai o clipă” (Proverbe 12, 19); „Dreptul urăște cuvintele mincinoase; ticălosul aduce numai rușine și ocară” (Proverbe 13, 5).

[4] A se vedea H. Kelsen, Théorie générale des normes, PUF, Paris, 1996, p. 213 – 215.

[5] Exemplul predilect de interpunere, la scară istorică, par a-l reprezenta operațiunile care tindeau la eludarea interdicției împrumuturilor cu dobândă. A se vedea N. Kisliakoff, La simulation en droit romain, Thèse pour le doctorat, Université de Paris, Faculté de droit et de sciences économiques, 1965, p. 89; E. Cazal, Étude théorique et pratique sur les actes simulés, Librairie de la Société du Recueil général des lois et des arrêts, Paris, 1897, p. 17.

[6] Fl. A. Baias, p. 229 – 262.

[7] N. Kisliakoff, op. cit., p. 189; E. Cazal, op. cit., p. 19.

[8] „Dispozițiile referitoare la simulație nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale” – art. 1.294 C. civ. A se vedea Fl. A. Baias, „Comentariu sub art. 1.294 C. civ.”,în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 2-a revizuită și adăugită, C.H. Beck, București, 2014, p. 1443.

[9] M. Dagot, La simulation en droit privé, Thèse pour le doctorat, Librairie générale de droit et de jurisprudence R. Pichon et. R. Durand-Auzias, Paris, 1967 (citată în continuare „M. Dagot”), p. 9.

[10] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Droit civil. Droit des obligations, ediția a 11-a, LGDJ, Paris, 2020, p. 411 și urm. A se vedea și: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, Droit civil. Les obligations, ediția a 12-a, Précis Dalloz, 2018, § 724 și urm.; M. B. Cantacuzino, op. cit.,p. 467.

[11] A se vedea D. Gherasim, Buna credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei, București, 1981, p. 34 – 35.

[12] A se vedea C. Oprișan, Elemente de morală în conceptul de bună credință, în SCJ, nr. 1/1970, p. 49 – 62.

[13] Textele incidente merită redate fie și numai pentru limbajul specific epocii: „dacă s-au făcut tocmeală iconomicoasă și fățarnică pentru un lucru de un hotărât feliu, trebuie să se judece după legiuitele orânduele care privesc cătră însuși lucrul, după adevărata sa cualita”; „iar dacă tocmeală pentru vânzarea sau cumpărarea înapoi s-au făcut iconomicoasă, spre acoperirea dritului de ipotichi sau a zapisului de împrumutare, atuncea are loc regula arătată în paragraful 1232” (paragrafele 1232 și 1443 din Codul Calimach, în vigoare până la 1 decembrie 1865 – A. Rădulescu ș.a., Codul Calimach, ediție critică, Editura Academiei R.P.R., București, 1958, p. 453 și 515). A se vedea, cu privire la succesiunea reglementărilor adoptate în Principatele Române, E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1996, p. 152 – 153.

[14] „Dacă părțile au încheiat un contract aparent, care disimulează un contract secret, acesta din urmă, numit și contraînscris, produce efecte între părți. Nu este însă opozabil terților, care se pot totuși prevala de el” (tr. n.). În varianta de dinaintea reformei realizate prin Ordonanța nr. 2016-131 din 10 februarie 2016 privind reforma dreptului contractelor, a regimului general și a probei obligațiilor, simulația era reglementată în art. 1321 C. civ. fr.

[15] „Contraînscrisurile nu pot avea efecte decât între părțile contractante; ele nu au niciun efect împotriva terților” (tr. n.).

[16] „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane.”

[17] A se vedea Fl. A. Baias, V. Cîlțea, Acțiunea în declararea simulației, în RRDP, nr. 4/2018, p. 210, text și nota 12.

[18] A se vedea Al. Degré, Scrieri juridice, vol. I, Materii de drept civil, Editura Tipografiei Gutenberg, Joseph Göbl, București, 1900, p. 321.

[19] „Ceea ce este caracteristic pentru simulație este faptul că ea presupune existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte: unul public, aparent, denumit și contract simulat, prin care se creează o anumită aparență juridică, ce nu corespunde realității; un altul secret, denumit contra-înscris, care corespunde voinței reale a părților și prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparența juridică creată prin actul public, simulat” – C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a 9-a revizuită și adăugită, Hamangiu, București, 2008 (citată în continuare „C. Stătescu, C. Bîrsan”), p. 77. „Mai exact, între părți nu produc efecte acele prevederi ale actului aparent asupra cărora poartă acordul simulatoriu” – Fl. A. Baias, p. 170.

[20] § 117 BGB (Codul civil german) dispune că, dacă „o manifestare de voință care urmează a fi transmisă unei alte persoane este consimțită, cu acordul acesteia din urmă, numai de dragul aparenței, ea trebuie considerată nulă; dacă un act juridic aparent ascunde, în realitate, un alt act juridic, sunt aplicabile dispozițiile care guvernează regimul actului juridic secret” (tr. n.). Reglementările aplicabile sunt similare în dreptul elvețian și în cel austriac. A se vedea: P. Tercier, J. F. Ducrest, La simulation, în Fiche juridique suisse nr. 606, 1988, p. 9 – 13 ; P. Rummel, ABGB Kommentar, vol. I, ediția a 2-a, 1990, p. 1312 – 1314. F. David, în De l’action en déclaration de simulation, Thèse pour le doctorat, Imprimerie Marc Texier, Poitiers, f.a. (probabil 1921), p. 19, pare să susțină opinia că vechiul drept roman reținea aceeași soluție.

[21] A se vedea H. și L. Mazeaud/J. Mazeaud, F. Chabas, Leçons de droit civil. Tome II. Vol. I. Obligations. Théorie générale, Montchrestien, Paris, 1991, p. 940; M. Dagot, op. cit., p. 129 – 131; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1925, p. 855; Fl. A. Baias, p. 178 și urm.

[22] A se vedea infra, nr. 21 și urm.

[23] A se vedea G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1935, p. 29.

[24] Citat de G. Plastara în Curs de drept civil, vol. IV, Obligațiuni, Cartea Românească, București, 1925, p. 402.

[25] A se vedea J. Carbonnier, Droit civil. Tome IV. Les obligations, ediția a 15-a, PUF, Paris, 1991, p. 167.

[26] A se vedea L. Josserand, op. cit., p. 112.

[27] A se vedea Fl. A. Baias, p. 20.

[28] Ibidem, p. 19, nota 65.

[29] A se vedea: B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Les obligations, tome 2, Contrat, Litec, Paris, 1995, p. 66; Fl. A. Baias, p. 53.

[30] A se vedea L. Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Lumina Lex, București, 2001 (citată în continuare „L. Pop”), p. 123.

[31] A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din București, Facultatea de Drept, 1980 (citată în continuare „A. Pop, Gh. Beleiu”), p. 245.

[32] „Dispozițiile referitoare la simulație se aplică în mod corespunzător și actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului și destinatarul său.”

[33] A se vedea: Gh. Brenciu, V. Panțurescu, Aspecte referitoare la relația dintre contraînscris și actul public în cadrul simulației (II), în RRD, nr. 8/1981, p. 21; G. Chivu, „Limitele simulației în teoria și practica dreptului civil”, în M. Mureșan (coord.) Dinamica relațiilor sociale reglementate de lege oglindită în teoria și practica dreptului, Universitatea Cluj-Napoca, 1988, p. 163; I. Albu, Drept civil. Contractul și răspunderea contractuală, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 122; P. M. Cosmovici, Drepturi reale. Obligații. Legislație, ALL, București, 1994, p. 139; J. Flour, J.-L. Aubert, Les obligations. L’acte juridique, vol. I, Armand Colin, Paris, 1990, p. 315.

[34] A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, p. 78, situație în care contractul aparent este „fictiv”.

[35] A se vedea, de exemplu, D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București, 1969, p. 393.

[36] L. Pop, p. 121. „Acordul simulatoriu […] mai poate fi ilustrat (și explicat) și de expresia, cu oarecare conotație ludică, «hai să ne facem că…»: hai să ne facem că încheiem o vânzare, dar să nu vindem nimic; hai să ne facem că-i vinzi lui, dar în realitate vinde-mi mie etc.” – Fl. A. Baias, p. 64.

[37] A se vedea: G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Tome II. Vol. I. Les obligations, Sirey, Paris, 1962, p. 244; J. Flour, J.-L. Aubert, op. cit., p. 315; H. și L. Mazeaud/J. Mazeaud, F. Chabas, op. cit., p. 935; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 405; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, vol. II, București, 1943, p. 55; V. Longhin, Neconcordanța conștientă dintre voință și declararea ei în raporturile create prin acte juridice, în LP, nr. 9/1956, p. 1029.

[38] „Orice act juridic – deci și cele care alcătuiesc simulația – este, în egală măsură, rodul voinței interne și al voinței declarate. Altfel spus, atât actul secret, real, cât și cel public, mincinos, iau naștere ca urmare a acelui impuls psihologic care este voința reală și, prin exprimarea consimțământului, care este voința declarată. Pe cale de consecință, și orice eventuală discordanță între cele două elemente ale voinței juridice trebuie analizată în legătură cu un anumit act juridic și numai cu acela” – Fl. A. Baias, p. 52. Soluția este similară în dreptul spaniol. A se vedea L. Díez-Picazo, A. Gullón, Sistema de derecho civil, vol. I, Tecnos, Madrid, 1990, p. 548. Concluzia a fost atinsă deja, pare-se, încă de pe vremea dreptului roman: Șt. Gh. Longinescu, Elemente de drept roman, vol. I, Tipografia Curierul judiciar, București, 1926, p. 328 și 330; I. C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, ediția a 3-a, Cartea Românească, Cluj-București, 1927, p. 290; F. Ferrara, Delle simulazione nei negozi giuridici, Società Editrice Libraria, Milano, 1909, p. 118; N. Kisliakoff, op. cit., p. 89; E. Cazal, op. cit., p. 177 – 179.

[39] Observația vine în contextul ideii conform căreia voința juridică „este alcătuită din două elemente: elementul psihologic, constând în voința internă, și elementul social, constând în voința exteriorizată (voința declarată)” – A. Pop, Gh. Beleiu, p. 214.

[40] A se vedea: M. Dagot, op. cit., p. 14 – 15; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 66.

[41] A se vedea L. Pop, p. 121. „Dacă abordăm, însă, actul public din aceeași perspectivă a voinței juridice și a modului în care ea este exteriorizată, aici dezacordul între voința internă și cea declarată pare evident, întrucât părțile doresc în realitate ceva, iar actul juridic public dă expresie, parțial sau total, unei alte manifestări de voință. Totuși, nici în acest caz nu putem vorbi de o neconcordanță între cele două elemente ale voinței juridice, întrucât voința declarată în actul public constituie expresia deplină, liber exprimată și pe deplin concordantă, a voinței interne de a încheia acel act aparent pentru a disimula actul secret” – Fl. A. Baias, p. 52. „Atunci când […] reclamantul se plânge de faptul că actul atacat consemnează o altă natură juridică a operației decât aceea convenită – întrucât, de exemplu, ca în speță, deși reclamantul a încheiat o convenție de întreținere și a crezut că se va redacta un atare act, totuși s-a întocmit un contract de vânzare-cumpărare – suntem în prezența vicierii prin eroare a consimțământului, iar nu a unei acțiuni în constatarea simulației”: TJ Brașov, dec. civ. nr. 370/1974, în RRD, nr. 12/1974, p. 46.

[42] A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1928, p. 142.

[43] C. L. Flavian, Des contre-lettres, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1929, p. 16 – 17. A se vedea și V. Longhin, op. cit., p. 1032.

[44] M. Dagot, op. cit., p. 24.

[45] A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 56.

[46] „Actul inexistent n-are cauză și, ca atare este lipsit de orice efecte juridice”, cu referire la acțiunea în simulație – D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tomul al V-lea, Tipografia Națională, Iași, 1898 (citată în continuare „D. Alexandresco, tomul al V-lea”), p. 269.

[47] A se vedea Fl. A. Baias, p. 320.

[48] A se vedea: F. de Castro y Bravo, El negocio jurídico, Civitas, Madrid, 1997, p. 335 – 352; M. Carcaba Fernandez, La simulación en los negocios jurídicos, Librería Bosch, Barcelona, 1986, p. 67 – 75; L. Díez-Picazo, A. Gullón, op. cit., p. 548 – 549.

[49] „Chiar dacă, în contextul teoriei asupra simulației […], s-ar putea pune – eventual – problema lipsei de cauză ori a falsității cauzei determinată de simulație, aceasta ar putea să privească numai actul public, deoarece acesta nu reprezintă expresia adevăratei voințe juridice a părților și, după cum se știe, cauza este o parte a voinței juridice (cealaltă parte fiind consimțământul). Or, întrucât din actul public lipsește voința de a se obliga sau ea este deformată (adevărata manifestare de voință fiind consemnată în actul secret), apare logică întrebarea dacă nu cumva actul public este lipsit de cauză sau cauza lui este falsă. În realitate, cauza actului public există, dar ea este aparentă, cum aparent este, în întregime ori parțial, actul însuși” – Fl. A. Baias, p. 321.

[50] D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tomul al IV-lea, Tipografia Națională, Iași, 1913, p. 310 (citată în continuare „D. Alexandresco, tomul al IV-lea”), text și nota 3.

[51] A se vedea Fl. A. Baias, p. 206.

[52] A se vedea: T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifică, București, 1968, p. 124; R. Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Universitatea Al. I. Cuza – Iași, Facultatea de Drept, 1976, p. 110; Gh. Brenciu, V. Panțurescu, op. cit., p. 21. „Cea mai importantă consecință a caracterului unitar al simulației ni se pare a fi următoarea: pierderea oricărui element al său sau a unei caracteristici a acestuia (nulitatea actului secret, desființarea actului public, devoalarea actului secret prin acțiunea în declararea simulației sau prin voința părților etc.) face să dispară operațiunea ca atare” – Fl. A. Baias, p. 78.

[53] A se vedea Fl. A. Baias, p. 320.

[54] A se vedea infra, nr. 18.

[55] Fl. A. Baias, p. 324.

[56] A se vedea supra, nr. 3.

[57] „Simulația nu face să fie nul ceea ce este valabil; ea nu face să fie valabil ceea ce este nul” (trad. n.) – J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, Traité de droit civil. Les effets du contrat, LGDJ, 1994, p. 560. A se vedea și: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, op. cit., § 733; D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, tomul al VII-lea, Tipografia Națională, Iași, 1901 (citată mai jos „D. Alexandresco, tomul al VII-lea”), p. 163; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1929, p. 853; D. Cosma, op. cit., p. 398 și 404; T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 126; G. Chivu, op. cit., p. 165; M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil, vol. II, LGDJ, Paris, 1937, p. 448; H. și L. Mazeaud/J. Mazeaud, F. Chabas, op. cit., p. 937; J. Flour, J.-L. Aubert, op. cit., p. 317; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 409; M. Dagot, op. cit., p. 172; E. Cazal, op. cit., p. 33; TMB, s. a III-a civ., dec. nr. 1855/1968, în RRD, nr. 7/1969, p. 167; TJ Bistrița-Năsăud, dec. civ. nr. 280/1972, în RRD, nr. 10/1972, p. 174.

[58] A se vedea: Fl. A. Baias, p. 168; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 854; D. Cosma, op. cit., p. 403; M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 449.

[59] „Când convenția este legală, adică nu violează nici ordinea publică și nici bunele moravuri, ea este valabilă” (trad. n.) – E. Cazal, op. cit., p. 32.

[60] A se vedea Fl. A. Baias, p. 165 – 167.

[61] Ibidem, p. 316 – 317.

[62] Art. 812 C. civ. 1864: „Dispozițiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele deghizate sub forma unui contract oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse. Sunt reputate ca persoane interpuse tatăl și mama, copiii și descendenții și soțul persoanei incapabile.”

[63] Art. 940 C. civ. 1864: „Soții nu pot să-și dăruiască indirect mai mult decât s-a arătat mai sus. Orice donațiune, deghizată sau făcută unei persoane interpuse, este nulă”. Art. 941 C. civ. 1864:„Sunt reputate persoane interpuse copiii ce soțul donatar are din alt maritaj, asemenea sunt reputate și rudele soțului donatar, la a căror ereditate acesta este chemat în momentul donațiunii.”

[64] Art. 992 C. civ: „(1) Sancțiunea nulității relative prevăzute la art. 988 alin. (2), art. 990 și 991 se aplică și liberalităților deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse. (2) Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane.”

[65] Art. 1.033 C. civ.: „(1) Este lovită de nulitate orice simulație în care donația reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donațiilor între soți. (2) Este prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la a cărei moștenire acesta ar avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.”

[66] A se vedea: Fl. A. Baias, p. 200 și urm.; A. Pop, Gh. Beleiu, p. 365.

[67] A se vedea: E. Cazal, op. cit., p. 27 – 28; F. David, op. cit., p. 23 – 24.

[68] Art. 6 din fosta O.G. nr. 12/1998 prevedea: „(1) Este nulă vânzarea prin care părțile se înțeleg, printr-un act secret, să se plătească un preț mai mare decât cel care se declară în actul autentic. (2) Nulitatea prevăzută la alin. (1) se extinde atât asupra actului secret, cât și asupra actului autentic. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și în cazul contractului de închiriere, având ca obiect un bun imobil, prin care părțile au convenit, printr-un act secret, să se plătească o chirie mai mare decât cea care se declară în actul autentic care se înregistrează la organul fiscal teritorial. (4) Taxa de timbru plătită, după caz, la valoarea prețului sau a chiriei declarate în actul autentic nu se restituie.”

[69] „Frauda legii este manevra care constă în folosirea unor dispoziții legale, dar nu în scopul în care acestea au fost edictate, ci numai în scopul de a eluda alte dispoziții legale, imperative. Fiind o încercare de deturnare a legii de la finalitatea ei, fraudarea legii constituie, totodată, și un abuz de drept, sancționat ca atare” – A. Pop, Gh. Beleiu, p. 365. A se vedea, de asemenea: J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., p. 563 – 564; M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 336.

[70] A se vedea C. A. Diaconu, Principiul inopozabilității contractelor față de terți. Noțiunea de terț, teză de doctorat, Universitatea din București, 1947, p. 95.

[71] A se vedea: C. L. Flavian, op. cit., p. 23 – 25; V. Longhin, op. cit., p. 1032 – 1034; Fl. A. Baias, p. 329.

[72] D. Cosma, op. cit., p. 399; L. Pop, p. 128; R. Sanilevici, op. cit., p. 112.

[73] Art. 1.654 C. civ.: „(1) Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar și prin licitație publică: a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă; excepția prevăzută la art. 1.304 alin. (1) rămâne aplicabilă;

b) părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;

c) funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.

(2) Încălcarea interdicțiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) se sancționează cu nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută.”

[74] A se vedea supra, nr. 11.

[75] Fl. A. Baias, p. 188.

[76] A se vedea infra, nr. 21.

[77] A se vedea Fl. A. Baias, p. 164.

[78] „S-a dedus că simulația trebuie să fie întotdeauna frauduloasă, inspirată de o dorință de a înșela și de a dăuna. Aceasta este o eroare. Simulația poate fi perfect inspirată de un motiv licit. Putem să vrem să ascundem fără a înșela sau fără a vrea să înșelăm. Așa ceva este, poate, rar în fapt, dar este posibil. Din frecvența fraudei nu trebuie să tragem concluzia existenței cu necesitate a fraudei. Este exact această eroare de raționament pe care o fac spiritele superficiale, mirându-se că simulația este, în dreptul nostru, o instituție perfect reglementată și nu este pur și simplu prohibită” – H. de Page, Traité élémentaire de droit civil belge, vol. II, Établissements Émile Bruylant, Bruxelles, 1964, p. 622 – 623.

[79] A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 852; M. G. Rarincescu, Curs elementar de drept civil român. Vol. II. Drepturile reale. Obligațiile, București, 1947, p. 399; T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 125; D. Cosma, op. cit., p. 397 – 398; C. Stătescu, C. Bîrsan, p. 79; L. Pop, p. 127; M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 447; G. Marty, P. Raynaud, op. cit., p. 244 – 245; J. Flour, J.-L. Aubert, op. cit., p. 316; H. și L. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 935 – 936; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, op. cit., p. 425; L. Díez-Picazo, A. Gullón, op. cit., p. 547; Fl. A. Baias, p. 164.

[80]Simulațiunea nu este decât o fraudă” – D. Alexandresco, tomul al V-lea, p. 269 – 271.

[81] A se vedea: Fl. A. Baias, p. 137 – 149; D. Alexandresco, tomul al VII-lea, p. 164 – 165; V. Longhin, op. cit., p. 164 – 165; D. Cosma, op. cit.,p. 129; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 581 – 583; M. Planiol, G. Ripert, op. cit.,p. 450. „Dacă prin alte persoane legiuitorul ar fi înțeles numai pe terții propriu-ziși, dispoziția finală a art. 1175 ar fi fost inutilă, deoarece orice act, chiar nesimulat, nu poate avea efect față de terți” – C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 855.

[82] A se vedea infra, nr. 20.

[83] „Prin terțele persoane vizate de acest articol nu se înțeleg persoanele cu desăvârșire străine de părțile contractante […] prin terțe persoane – conform art. 1175 C. civ. – se înțeleg acele persoane care au dobândit cu titlu particular un drept oarecare, fie real, fie de creanță, de la părțile contractante, posterior actului fictiv și pe temeiul actului public” – Cas., I, dec. nr. 1051/1925, în Pandectele săptămânale, nr. 16/1925, p. 364; „din cuvintele altor persoane, întrebuințate de legiuitor în opoziție cu părțile contractante și succesorii lor universali, reiese învederat că, în materie de contra-înscrisuri (acte secrete), el consideră ca terți și pe creditorii chirografari ai părților între care s-a făcut actul secret” – decizia Casației noastre, citată în D. Alexandresco, tomul al VII-lea, p. 165. În schimb, soțul devenit coproprietar al unui bun în condițiile regimului comunității legale ca urmare a contractului încheiat de celălalt soț nu poate pretinde calitatea de terț față de actul secret consimțit în același context. A se vedea: A. Oproiu, Nota I sub T. reg. Argeș, dec. nr. 1073/1966, în RRD, nr. 4/1968, p. 136 – 137; I. P. Filipescu, Nota II sub dec. civ. nr. 1073 din 27 iunie 1966 a T. reg. Argeș, în RRD, nr. 4/1968, p. 143.

[84] G. Plastara, op. cit., p. 815. A se vedea și P. I. Roșca, Terții și avânzii cauză în Codul civil român și comparativ în dreptul francez, teză de doctorat, Tipografia „M. Saidman”, Fălticeni, 1942, p. 48; A. Ionașcu, Probele în procesul civil, Editura Științifică, București, 1969, p. 138; A. Pop, Gh. Beleiu, p. 315 și 321.

[85] H. și L. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 940 – 942. A se vedea și G. Chantepie, Répertoire de droit civil, Contrat: effets – Rayonnement du contrat, actualizare: septembrie 2020, Dalloz, §§ 98 – 117.

[86] A se vedea: D. Alexandresco, tomul al VII-lea, p. 164 – 165; Tr. Ionașcu, Ideea de aparență și rolul său în dreptul civil român modern, Editura Cursurilor Litografiate, București, 1943, p. 266; E. Cazal, op. cit., p. 58; M. Dagot, op. cit., p. 139 – 143; G. Wiederkehr, „Théorie des contre-lettres. Simulation”, în Jurisclasseur civil, Fasc. 138, Paris, 1985, p. 19 – 20; J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., p. 581.

[87] A se vedea Fl. A. Baias, p. 145 și urm.

[88] A se vedea: V. Longhin, Notă sub TS, col. civ., dec. nr. 32/1955, în LP,nr. 1/1955, p. 88; C. Stătescu, C. Bîrsan, p. 81; L. Pop, p. 129. Această condiție a fost considerată necesară și în jurisprudență: C. Ap. Iași, s. a II-a, dec. nr. 120/1882, în C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. III, Editura Librăriei „Universala” Alcalay & Co., București, 1925, p. 40, pct. 1; TS, col. civ., dec. nr. 32/1955, în LP, nr. 1/1955, p. 88.

[89] Buna și, respectiv, reaua-credință realizează pe această cale un „transfer” din categoria terților în cea a avânzilor-cauză și invers. A se vedea Fl. A. Baias, p. 143.

[90] „Contra-înscrisul, în adevăr, n-are nici un efect contra celor de al treilea, pentru că ei n-au putut să-l cunoască; când însă terții cunosc că contractul este simulat, ei cunosc adevărata convențiune și nu pot astfel a se plânge că au fost înșelați. Deci terțul primind a deveni proprietar al imobilului cumpărat în aceste condițiuni, n-a putut să câștige alt titlu decât acela de proprietar aparent ce îl avea și autorul său” – C. Ap. Iași, s. a II-a, dec. precit.

[91] A se vedea: M. Dagot, op. cit., p. 284; Fl. A. Baias, p. 194, care adaugă că legea prezumă, în consecință, calitatea de terț, întocmai precum buna lor credință.

[92] A se vedea: C. L. Flavian, op. cit., p. 102; M. Dagot, op. cit., p. 148; G. Wiederkehr, op. cit., p. 19.

[93] A se vedea: M. Dagot, op. cit., p. 156; J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., p. 585.

[94] A se vedea Fl. A. Baias, p. 142.

[95] A se vedea: C. Oprișan, op. cit., p. 49 – 61; D. Gherasim, op. cit., p. 47 – 49.

[96] A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 856; M. Dagot, op. cit., p. 152. În acest sens s-a pronunțat și jurisprudența: Curtea Supremă a R.P.R., s. civ., dec. nr. 813/1952, în JN, nr. 1/1953, p. 112.

[97] A se vedea Tr. Ionașcu, op. cit., p. 30.

[98] A se vedea: M. Dagot, op. cit., p. 156; J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., p. 585.

[99] A se vedea: F. Robin, „Du conflit entre les ayants-cause à titre particulier au regard de l’article 1321 et de la Loi de 1855”, thèse pour le doctorat, în Revue moderne des arts et de la vie, Paris, 1927, p. 66; J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., p. 585; Fl. A. Baias, p. 150 – 154.

[100] A se vedea: H. și L. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 943; Fl. A. Baias, p. 151.

[101] F. Robin, op. cit., p. 145; Fl. A. Baias, p. 156, care tratează și situația specifică a creditorilor chirografari.

[102] F. Robin, op. cit., p. 105; Fl. A. Baias, p. 144.

[103] „Publicitatea este organizată pentru a-i proteja pe terți; dacă admitem că, prin ea însăși, ea face să dispară simulația, întoarcem împotriva terților instrumentul elaborat pentru a-i proteja” – M. Dagot, op. cit., p. 155. A se vedea și: J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., p. 585; C. L. Flavian, op. cit., p. 116 – 120; F. Robin, op. cit., p. 94; Fl. A. Baias, p. 58 – 62. În sens contrar, a se vedea: L. Pop, p. 121; E. Cazal, op. cit., p. 59; F. Robin, op. cit., p. 75; H. și L., J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 943.

[104] „Ni se pare esențială premisa relativității caracterului secret al actului real […] simpla cunoaștere a acestui act de către anumite persoane nu îl transformă într-un act public, de vreme ce părțile simulației l-au conceput ca un act ocult, atât în raport cu actul aparent, cât și în raport cu subiectele de drept cărora le era anume destinată aparența astfel creată” – Fl. A. Baias, p. 60.

[105] A se vedea supra, nr. 17.

[106] A se vedea Fl. A. Baias, p. 184. M. Dagot, op. cit., p. 151, arată, la rândul său, că este suficient ca terțul „să arate că simulația poate să devină nocivă pentru el” (trad. n.).

[107] Publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011, cu rectificările, modificările și completările ulterioare.

[108] Modelul art. 1.290 C. civ., în varianta Codului adoptată în 2009 a fost art. 1415 C. civ. it.: „(1) La simulazione non può essere opposta né dalle parti contraenti, né dagli aventi causa o dai creditori del simulato alienante, ai terzi che in buona fede hanno acquistato diritti dal titolare apparente, salvi gli effetti della trascrizione della domanda di simulazione. (2) I terzi possono far valere la simulazione in confronto delle parti, quando essa pregiudica i loro diritti.” Textul art. 1.290 C. civ., adoptat în 2009, avea următoarea formulare: „(1) Simulația nu poate fi invocată de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care, întemeindu-se cu bună-credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent. (2) Terții pot invoca simulația împotriva părților, atunci când aceasta le vatămă drepturile.”

[109] C. Stătescu, C. Bîrsan, p. 81.

[110] A se vedea Fl. A. Baias, „Comentariu sub art. 1290 C. civ.”, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1440.

[111] A se vedea: Fr. Galgano, Diritto privato, ediția a 18-a, Wolters Kluwer, CEDAM, Milano, 2019, p. 316; A. Trabucchi, Istituzioni di diritto civile, ediția a 49-a, Wolters Kluwer CEDAM, Milano, 2019, p. 136, care arată, în analiza art. 1415 alin. 2 C. civ. it.: „[…] ogni terzo, il quale abbia a ricevere pregiudizio dalla simulazione posta in essere, può, nei confronti dei soggetti-parte, invocare la circostanza che il contratto è solo simulato” – „[…] orice terț care este prejudiciat de simulație poate invoca, în raport cu părțile, faptul că un contract este doar simulat” (trad. n.); observăm că autorul se referă la „orice terț”, fără să precizeze că acesta trebuie să fie de bună-credință ca să poată invoca textul menționat.

[112] A. Pop, Gh. Beleiu, p. 322 – 323; Fl. A. Baias, p. 177.

[113] A se vedea Fl. A. Baias, „Comentariu sub art. 1290 C. civ.”, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1440.

[114] A se vedea infra, nr. 21.

[115] Soluția ne vine, pare-se, din dreptul francez al Vechiului Regim, anterior Codului civil de la 1804, conform observațiilor lui Dumoulin citate în Fl. A. Baias, p. 27.

[116] Fl. A. Baias, p. 156 – 161. În reglementarea din România, o asemenea simulație este sancționată pe planul dreptului penal în temeiul art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of., nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare: „Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile […] dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani […] dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani.”

[117] A se vedea: M. Dagot, op. cit., p. 148 – 149; Fl. A. Baias, p. 158 – 160; M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei, București, 1966, p. 366.

[118] A se vedea: Tr. Ionașcu, op. cit., p. 794 – 795; G. Wiederkehr, op. cit., p. 23; M. Dagot, op. cit., p. 148 – 149.

[119] A se vedea G. Wiederkehr, op. cit., p. 23. Aceasta se justifica prin „teoria dominantă din epocă, și anume aceea a autonomiei de voință: numai ceea ce fusese într-adevăr dorit putea avea o valoare juridică” – M. Dagot, op. cit., p. 290. Soluția se justifica și prin aceea că, în asemenea cazuri, creditorii chirografari ai transmițătorului aparent erau considerați că îl reprezintă pe acesta din urmă în toate actele sale, deci inclusiv în actul secret, pe care îl pot astfel opune chiar și dobânditorului de bună-credință. A se vedea Tr. Ionașcu, op. cit., p. 794 – 795.

[120] A se vedea: Tr. Ionașcu, op. cit., p. 795 – 797; D. Cosma, op. cit., p. 408; T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 128; L. Pop, p. 130.

[121] A se vedea: G. Wiederkehr, p. 23; H. și L., J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 943 – 944; J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., p. 586 – 587; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 419. Aceeași soluție o reține și Codul civil din Québec, în art. 1452 teza a II-a: „în cazul unui conflict de interese între terții de bună-credință, este preferat cel care se prevalează de contractul aparent” (trad. n.).

[122] M. Dagot, op. cit., p. 293. A se vedea și: J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., p. 589 – 590; Fl. A. Baias, p. 195 – 196.

[123] A se vedea: D. Alexandresco, tomul al IV-lea; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 855; V. Longhin, op. cit., p. 1037; A. Pop, Gh. Beleiu, p. 321; L. Pop, p. 129; M. Eliescu, op. cit., p. 366; M. Dagot, op. cit., p. 138. Soluția este confirmată în practica judecătorească. A se vedea: Cas., I, dec. nr. 699/1915, în C. Hamangiu, op. cit., p. 59; T. reg. Ploiești, dec. civ. nr. 173/1957, în JN, nr. 5/1957, p. 876; TS, col. civ., dec. nr. 1243/1958, în CD 1958, p. 88.

[124] C. Stătescu, C. Bîrsan, p. 82.

[125] A se vedea Fl. A. Baias, Comentariu sub art. 1291 C. civ., în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1441.

[126]I creditori del simulato alienante possono far valere la simulazione che pregiudica i loro diritti e, nel conflitto con i creditori chirografari del simulato acquirente, sono preferiti a questi, se il loro credito è anteriore all’atto simulato.

[127] A se vedea: Fr. Galgano, op. cit., p. 317; A. Trabucchi, op. cit., p. 137, care arată, analizând art. 1415 alin. 2 C. civ. it.: „[…] i creditori del simulato alienante avranno la precedenza sui creditori chirografari […] del fittizio acquirente, purché il loro credito risulti anteriori all’atto con il quale il bene di cui si tratta fu alienato al finto acquirente” – „[…] creditorii înstrăinătorului simulat vor avea prioritate asupra creditorilor chirografari […] ai dobânditorului fictiv, cu condiția ca creditul lor să fie anterior actului prin care bunul în cauză a fost înstrăinat falsului dobânditor” (trad. n.). Constatăm că, pentru aplicarea acestui text, autorul nu menționează exigența bunei-credințe a creditorului înstrăinătorului fictiv.

[128] E. Cazal, op. cit., p. 64 – 65. A se vedea și C. L. Flavian, op. cit., p. 142 – 143.