Particip astăzi la o manifestare plurivalentă, destinată sărbătoririi a trei decenii de la reînființarea Curții de Apel Cluj, care împreuna cu celelalte curți de apel din țară au fost desființate de către regimul comunist, cu aceeași bucurie cu care am participat și la sărbătorirea, în urmă cu patru ani, a unui centenar de la preluarea de către românii ardeleni, de la fostele autorități maghiare, în martie 1919, a Curții de Apel din Cluj.

Cu acea ocazie am vorbit participanților despre rolul pe care l-au avut elitele românilor ardeleni, în bună parte fiind alcătuite din juriști, cu deosebire avocați, și despre contribuția lor decisivă la pregătirea, realizarea și desăvârșirea Marii Uniri din 1918. Cu acea ocazie afirmam că națiunea noastră, românimea ardeleană, are și trebuie să aibă întotdeauna datoria sfântă de a mulțumi Providenței că, în special, în ultimele 2-3 secole, în cele mai importante momente ale istoriei, a fost beneficiara, din generație în generație, a ridicării din sânul său a unor oameni de seamă, de regulă, intelectuali, dintre care numeroși au fost juriști, care au alcătuit o elită adevărată, capabilă și implicată să-i formuleze idealurile și să o îndrume în procesul realizării aspirațiilor sale sociale și, mai ales, naționale. Numai având în fruntea eforturilor sale pe acești oameni deosebiți, iubitori de limbă și de neam, au fost posibile coagularea și realizarea solidarismului național, precum și înfăptuirea idealurilor și aspirațiilor de libertate și unitate ale tuturor românilor.

Având în vedere că am fost și judecător la această instanță, în primii trei ani de la reînființarea sa, până la alegerea mea în funcția de decan al Facultății de Drept din Universitatea Babeș-Bolyai, în calitatea mea de modest profesor al multora dintre dumneavoastră, fapt cu care mă mândresc, de această dată, cred că este util să vă adresez din nou câteva cuvinte despre elite și despre rolul lor astăzi, cu deosebire în structurile justiției, pentru apărarea libertății și înfăptuirea dreptății în societatea noastră.

Înainte de toate, trebuie să vedem ce au fost în trecut și ce sunt elitele în contemporaneitate. În orice caz, despre elite s-a scris și se mai scrie mult în literatura de specialitate mai ales în spațiul european. Astfel, în proiecție istoriografică, tema sau problema elitelor a generat, cu deosebire de la începutul secolului trecut, numeroase viziuni, teorii și concepții, de pe diferite poziții ideologice. Și aceasta mai ales ca o reacție la concepția marxistă referitoare la rolul maselor populare, al claselor sociale în mersul istoriei și al raporturilor acestora cu elitele. Printre altele, a fost postulată teza conform căreia elita este făuritoarea istoriei. În ce ne privește, nu vom intra în analiza acestor teorii, concepții și alegații, lăsându-le pe seama specialiștilor în materie, mai ales a sociologilor.

În orice caz, putem afirma cu valoare axiomatică faptul că existența și acțiunea elitelor în viața popoarelor au fost și vor continua să fie prezente și decisive pentru mersul istoriei. De aceea, nu greșim dacă afirmăm că elitele sunt produsul cel mai reușit și mai valoros al dezvoltării mentale, spirituale și organizaționale a societății umane, desemnând o categorie de oameni cu anumite aptitudini și specializări, apăruți în sânul unui neam, care formează o comunitate solidarizată activ în jurul unor idei progresiste, valori și idealuri, însoțite de activități specifice, atitudini, acțiuni și demersuri în vederea apărării, promovării și realizării lor. Astfel, fiind păstrători la vârf și valorificatori a tot ce a dat și dă mai bun experiența omenirii, elitele sunt persoane cu competențe și realizări superioare într-un anumit domeniu. Așa fiind, elitele ne oferă măsura performanțelor corpurilor sau grupărilor sociale, determină gradul de dezvoltare a societății în fiecare etapă istorică și ne oferă modele, paradigme, coduri de comportament, simboluri, tradiții, norme, inclusiv juridice, și, în general, valori. Rezultatele astfel obținute sunt, de regulă, însușite de membrii corpului social și transmise din generație în generație, sub forma unui patrimoniu moștenit, socialmente valoros. Cu alte cuvinte, după cum metaforic s-a spus de către cineva, elitele sunt spuma decantată a generațiilor, profesioniștii la superlativ, care au un loc specific și rol privilegiat în orice societate. Aceasta deoarece fiecare generație are propriile probleme, a căror rezolvare este, de regulă, încredințată elitelor, care au misiunea de a le analiza și de a propune soluții argumentate, asumându-și și răspunderea pentru aplicarea și îndeplinirea lor. Pe cale de consecință, putem afirma că elitele sunt acei membri ai societății care au deprins gustul competiției, al succesului și care își consolidează poziția socială prin valorificarea eficientă a înzestrărilor, experienței și a calităților dobândite și dovedite, obiectivate în ceea ce întreprind și realizează pentru ei și, implicit, pentru întreaga societate. În concluzie, elita unei societăți reprezintă segmentul social cel mai valoros și demn de a fi urmat cu încredere de majoritatea celorlalți. De aceea, prezența elitelor în fruntea societății este o trebuință obiectivă pentru realizarea progresului social și național, în plan profesional, educativ, cultural și, nu în ultimul rând, organizațional. De altfel, în diagnoza marelui nostru poet național M. Eminescu, „elitele sunt responsabile de înălțarea și declinul popoarelor”. În concepția determinismului social, rolul decisiv al elitelor este postulat prin așa-zisa „aristocratizare a maselor”. Fără modele, fără înainte-mergători valoroși și cu tărie de caracter, strigătul lui Ghilgameș devine un strigăt de disperare al unor generații și chiar popoare sau națiuni întregi, care se pierd în istorie, se conflictualizează, fiind atrase pe căi greșite și piste false, uneori distructive, riscându-se validarea cunoscutului avertisment, citez: „Când vrei să distrugi un popor, îi ucizi mai întâi elitele.”

Dacă avem în vedere societatea românească de astăzi, trebuie să constatăm că, spre regretul nostru, se află într-o stare de senescență, care necesită o urgentă și radicală reconstrucție morală și organizațională. Majoritatea elitelor intelectuale, inclusiv teoreticienii și practicienii dreptului, afirmă și chiar argumentează această imperioasă trebuință. În realitate însă, în acest scop, se face prea puțin. Mai mult vorbe decât fapte. De aceea, viața noastră politică și cea instituțională sunt în prezent amenințate de reale primejdii. Se validează ceea ce spunea, pentru vremea sa, marele om politic și de stat Brătianu: „Nu de oameni importanți și de valoare duce lipsă societatea românească, ci de mari caractere.” Această afirmație a fost și este pentru noi și astăzi un adevăr de necontestat. Astfel, când mă uit în jurul meu, la deșertul nostru politic postdecembrist, constat cu regret că în România de astăzi nu avem adevărați oameni de stat. Așa se explică, printre altele, faptul că suntem într-un evident blocaj politic. Evenimentele din 1989 au schimbat un rău cu altul. Aceasta pentru că în zilele noastre trăim o politică a improvizației și diletantismului, care adeseori nu este altceva decât un marketing al urii și o retorică a respingerii emoționale a adversarilor politici, ceea ce face ca în mândra noastră patrie să perpetueze o societate a subdezvoltării durabile. De aceea, instituțiile democratice au evoluat în realitate prea puțin, iar practicile civismului sunt mai mult simulate.

În procesul reconstrucției organizaționale și morale, atât de necesare societății noastre, apreciez că rolul determinant ar fi necesar să-l aibă elitele, indiferent de domeniul lor de activitate. În elite trebuie să ne punem speranța pentru vremurile care vor veni. Aceasta pentru faptul probat de istorie că ele posedă instrucția și educația necesare pentru a fundamenta științific și axiologic întreaga reconstrucție și, în același timp, pot stabili și oferi corpului social criteriile corecte de apreciere valorică de a căror aplicare este imperioasă trebuință. Nu trebuie însă uitat că dintotdeauna au existat și există două categorii de elite: elita obedientă și captivă unor interese egoiste și cealaltă elită, reală, verticală, participativă, generoasă, hotărâtă, cumpătată, altfel spus, autentică, cu dragoste de adevăr, dreptate și de neam. De aceea, sarcina reconstrucției trebuie să fie asumată de elita autentică. Doar așa este posibil să înceteze spectacolul dezagreabil și păgubos pentru pacea, liniștea și binele unei societăți scindate și antagonizate, perfid și păgubos în conflicte sterile și dezbateri artificiale, rupte de realitate și de binele națiunii, unele cu totul superflue, într-un joc de relații—uman, social și politic – dincolo de orice legitimare etică. În acest sens, este necesar să înceteze a ne mai bântui în continuare o prea mare și inexplicabilă mefiență, adeseori endemică. De asemenea, este necesar să avem încredere și respect unul față de celălalt, pentru a pune capăt afirmațiilor neadevărate, partizane și conduitelor sicofante ale prea multora dintre noi. Tot astfel, este recomandabil să renunțăm în bună parte la idiosincraziile individuale și la cele colective de care ne găsim stăpâniți și care ne domină de relativ multă vreme. În acest sens, cunoscutul și regretatul filolog Adrian Marino, pe drept cuvânt, spunea: „în România idiosincraziile sunt mai puternice decât ideile și adeziunile ideologice. Trăim într-o țară de un personalism acut, până la sufocare, și un subiectivism, în care ideile adevărate nu au o mare valoare”.

În procesul reconstrucției societății noastre, rolul juriștilor, mai ales al elitei reale a dreptului, ca o parte a intelectualității formative și instituționale, este unul dintre cele mai importante. Astfel, profesioniștii dreptului, alături de ceilalți agenți ai puterii publice, au misiunea grea de a face dreptate sau măcar să contribuie la facerea dreptății, aducându-și aminte că valorile cele mai de preț ale unei societăți sănătoase sunt libertatea și dreptatea. Ele trebuie să se afle într-o strânsă simbioză. De aceea, nu trebuie uitat niciodată că libertatea este un drept natural și fundamental al omului și, în același timp, o obligație imperativă pentru instituțiile statului. Numai că libertatea trebuie să aibă limite. O libertate fără limite ucide libertatea. De asemenea, libertatea absolută își bate joc de dreptate, iar dreptatea absolută neagă libertatea. Prin urmare, libertatea este necesar să se întemeieze pe lege și dreptate. De aceea, s-a spus că acolo unde nu este lege nu este nici libertate.

După cum se cunoaște, fără nicio rezervă, rolul principal în facerea dreptății îl au juriștii, în frunte cu elitele acestei categorii profesionale, din care fac parte, în primul rând, magistrații și îndeosebi judecătorii. Prin urmare, dumneavoastră, judecătorii, aveți misiunea, desigur colaborând cu ceilalți participanți la actul de justiție, să căutați adevărul și dreptatea, pentru binele semenilor noștri și al întregii societăți. Adevărul și dreptatea trebuie mereu urmărite și realizate. De altfel, este de luat aminte că nimic nu face pe om mai rău ca nedreptatea.

Evident că, în facerea și apărarea dreptului și a dreptății, cea dintâi importanță se acordă pregătirii profesionale a judecătorilor. Numai că, pe lângă această calitate, judecătorii trebuie să fie oameni de mare caracter și, în al doilea rând, legile pe care le interpretează și le aplică să fie legi bune și drepte. Astfel, pe drept cuvânt, s-a spus că în calitatea și valoarea legilor se obiectivează calitățile și defectele oricărui popor. Intelect, spirit, cultură generală și profesională, discernământ, curaj și oricum s-ar mai numi calitățile magistratului, ele sunt, fără îndoială, necesare și de dorit. Nu trebuie uitat însă că ele pot fi anihilate în efectele lor și uneori pot deveni dăunătoare, atunci când lipsește caracterul. Aceasta înseamnă că un bun judecător, pe lângă inteligență și o bună pregătire profesională, trebuie să fie un om de mare caracter. Experiența ne arată că sunt multe situații în care, și în lipsa unei inteligențe sclipitoare, caracterul omului poate face multe pentru binele nostru și al societății, pe când inteligența, neînsoțită de caracter, uneori, nu valorează prea mult sau, în termeni mai radicali, ea poate fi „o povară, nu o binecuvântare”. Cine este în stare să-și vândă sufletul și cinstea este gata și poate fi oricând gata să cumpere sufletele altora. Învățătura îi dă omului lumină, dar înălțarea lui poate avea loc, în mod sigur, numai prin caracter. De altfel, este demult cunoscut faptul că dintre oamenii inteligenți, chiar buni profesioniști, dar fără caracter, se recrutează lichelele. În concluzie, se poate spune că, în absența caracterului, toată învățătura de pe lume se reduce la o ludică și păguboasă plăcere egoistă. Or, a avea caracter înseamnă că nu este suficient să lupți împotriva nedreptăților și faptelor rele săvârșite de alții; mai mult decât atât, este nevoie să încerci să nu fii tu însuți nedrept, știut fiind că bucuria celui care pedepsește este mai rea decât vinovăția celui ce greșește. În final, putem spune: caracterul este armura personalității omului și chiar destinul său.

În aceeași ordine de idei, v-aș mai spune că, în opinia mea, după atâția ani de experiență, legile trebuie aplicate și dreptatea făcută cu bunătate. Numai bunătatea adâncă, îngăduitoare îl apropie pe om de Dumnezeu. Omul bun este puternic, capabil și harnic. Toți estropiații sunt răi, răzbunători, meschini, orgolioși peste măsură și, adeseori, neiertători. Dimpotrivă, omul virtuos este omul înțelept, omul înțelept este bun și omul bun este, fără îndoială, fericit. Dintre astfel de oameni, de mare caracter, buni și înțelepți, trebuie căutați și găsiți judecătorii. Totuși, nu trebuie să se uite că bunătatea judecătorului este necesar să aibă și limite. Astfel, nu este îngăduit ca bunătatea să exceadă legilor drepte. Evident că avem în vedere, înainte de toate, legile fertile, care își au etiologia, temeiurile și motivarea în năzuințele și trebuințele reale ale celor cărora li se aplică. Este regretabil că în aceste vremuri se redactează și se adoptă legi care nu răspund trebuințelor reale ale corpului social; așa se face că unele nu se respectă, iar altele se modifică, cu toate că au fost abia modificate; în alți termeni, se reformează neîncetat reformele care nu au timpul necesar să-și dovedească eficiența. Evident că, de multe ori, ele sunt izvoare de nedorite nedreptăți și de suferințe pentru mulți dintre semenii noștri.

În finalul celor spuse, vreau să-mi reafirm încrederea fără rezerve în justiția română, în distinșii noștri magistrați, aleși printr-un examen greu și dificil, dintre cei mai buni juriști, de regulă, absolvenți ai celor mai prestigioase școli juridice din țara noastră. Totodată, cred cu tărie în acest încercat popor, în înțelepciunea sa funciară și în dorința sa de adevăr, libertate, dreptate și iubire de patrie. Am speranța că, ajutat, luminat și îndrumat de o elită reală, curajoasă și activă, care iradiază înțelepciune, hotărâre și dreptate, va reuși să-și vindece rănile și maladiile moștenite și pe cele prezente. Între elitele adevărate de astăzi și cele care vor urma, cred că, în primele rânduri, trebuie să se afle magistrații. Așadar, să năzuim spre bine, cu dreptate și în libertate. Pentru aceasta, cred că este recomandabil să ascultăm și să urmăm glasul Prorocului Ieremia: „Să nu spunem niciodată la bine-rău și la rău-bine.” De asemenea, prin ceea ce facem, vă propun să răspândim în jurul nostru parfumul plăcut și îmbătător al virtuților, al dreptății și al tăriei de caracter.

(Discurs la simpozionul „Litera legii și literatura dreptului – 30 de ani de la reînființarea Curții de Apel Cluj”, 22 iunie 2023, Cluj-Napoca)