„Practica arată că, în nenumărate situaţii,
conflictele personale dintre părinţi (indiferent
că sunt sau nu căsătoriţi) influenţează negativ
exercitarea autorităţii părinteşti.”

Notar public Dragoş ISACHE
Camera Notarilor Publici Bacău

Rezumat: Actele juridice unilaterale se supun principiului irevocabilităţii, dar cu anumite adaptări şi limitări. În esenţă, se va observa că majoritatea actelor juridice unilaterale sunt irevocabile. Dar, există şi acte juridice unilaterale în cazul cărora legiuitorul a prevăzut expres dreptul de revocare (de exemplu, testamentul) sau, deşi un astfel de drept nu a fost prevăzut expres, el nu poate fi refuzat autorului actului unilateral. Dacă irevocabilitatea se întemeiază şi se justifică pe nevoia de a garanta securitatea drepturilor părţilor şi a terţilor, atunci revocabilitatea trebuie admisă atunci când un astfel de pericol nu există.

 Cuvinte-cheie: act juridic unilateral, revocare, autoritate părintească

 1. INTRODUCERE

 Potrivit legislaţiei(1), minorul, indiferent de vârstă, are dreptul să călătorească în străinătate numai cu acordul ambilor părinţi şi numai însoţit, fie chiar de părinţi(2), fie de o persoană majoră(3).

 Acordul părinţilor pentru deplasarea minorului în străinătate, atunci când aceştia nu sunt şi însoţitori, trebuie exprimat în formă autentică, ad validitatem, şi îmbracă forma unei declaraţii.

 El poate fi cuprins într-un singur înscris sau în înscrisuri diferite, cu condiţia ca obiectul acordurilor să fi e identice (elemente privind durata, ţara de destinaţie, persoana însoţitorului).

 Practica notarială cunoaşte situaţii în care părintele care şi-a exprimat acordul pentru deplasarea minorului sau numai unul dintre părinţii care şi-au exprimat acordul pentru deplasarea minorului (fie prin acelaşi înscris, fie prin înscrisuri diferite) solicită ulterior unui notar să consemneze revocarea consimţământului dat, iar soluţionarea acestei chestiuni cunoaşte rezolvări diferite.

 a) Potrivit unei opinii, o astfel de revocare nu poate fi primită, aducându-se argument caracterul irevocabil al actului unilateral4.

 b) Potrivit unei opinii contrare, pe care o susţinem, revocarea actului juridic prin care un părinte şi-a exprimat acordul pentru deplasarea unui minor este legală.

 2. AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ. GENERALITĂŢI

 Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţine în mod egal ambilor părinţi. Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate. Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori (art. 483 Cod civil).

 Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească (art. 503 alin. (1) Cod civil).

 În doctrină, s-a arătat că natura juridică a drepturilor părinteşti este diferită de drepturile subiective civile, căci drepturile părinteşti nu sunt recunoscute de lege în interesul titularului lor, respectiv al părinţilor, ci în interesul superior al copilului(5). Finalitatea autorităţii părinteşti o constituie interesul copilului.

 Autoritatea părintească se exercită de către părinţi prin acte sau fapte juridice. Copilul, indiferent de vârstă, nu se poate sustrage autorităţii părinteşti, aflându-se într-un raport de dependenţă faţă de părinţi(6).

 Autoritatea părintească presupune aptitudinea părinţilor de a da naştere, modifica sau stinge drepturi patrimoniale sau personal nepatrimoniale care aparţin minorului.

 Autoritatea părintească se exercită, în anumite privinţe, diferit, în funcţie de vârsta minorului şi de capacitatea de exerciţiu a acestuia. Până la vârsta de 14 ani, minorul nu are capacitate de exerciţiu şi este reprezentat de părinţii săi la încheierea de acte juridice. Odată dobândită capacitatea de exerciţiu restrânsă, deci începând cu 14 ani, autoritatea părintească se exercită în sensul completării acestei capacităţi, prin încuviinţarea unor acte juridice, care se încheie personal de către minor.

 Părinţii exercită autoritatea părintească permanent, zilnic, de la luarea unor decizii cotidiene în cele mai diverse chestiuni, până la luarea unor hotărâri de o importanţă specială(7). Legiuitorul impune ca autoritatea părintească să fie exercitată obligatoriu de ambii părinţi numai în anumite probleme, cum ar fi , de exemplu, alegerea religiei minorului, alegerea sau schimbarea locuinţei minorului, înscrierea minorului la grădiniţă sau la şcoală, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, eliberarea paşaportului minorului şi deplasarea minorului în străinătate. În ceea ce priveşte deciziile cotidiene care au ca obiect acte curente referitor la creşterea şi educarea minorului, rezultă că acestea pot fi luate şi de un singur părinte (de exemplu, în practică, înscrierea minorului pe lista unui medic de familie o poate face numai unul dintre părinţi). Acest lucru se observă mai ales în acele situaţii în care minorul locuieşte numai cu un singur părinte (cum este cazul părinţilor divorţaţi)(8) şi care va lua singur deciziile curente privind creşterea minorului (ceea ce nu înseamnă că este exclusă consultarea cu celălalt părinte). Dar, faptul că deciziile cotidiene pot fi luate de un singur părinte, nu înseamnă că acesta exercită singur autoritatea părintească. Dimpotrivă. Aceasta se exercită în comun inclusiv în aceste ipoteze, iar dovada o constituie tocmai consimţământul prezumat de legiuitor al celuilalt părinte [art. 503 alin. (2) Cod civil], ceea ce demonstrează că autoritatea părintească se exercită în comun întotdeauna şi, din raţiuni care ţin de protecţia drepturilor terţilor, consimţământul celuilalt părinte este prezumat.

 Practica arată că, în nenumărate situaţii, conflictele personale dintre părinţi (indiferent că sunt sau nu căsătoriţi) influenţează negativ exercitarea autorităţii părinteşti(9). Exercitarea acesteia nu se mai face în interesul copilului, iar pe câmpul de bătălie al diferendelor conjugale, părinţii împing copilul sau copiii, aceştia transformându-se adesea în mijloace de şantaj, presiune, adevărate instrumente de luptă. În aceste condiţii exercitarea autorităţii părinteşti este susceptibilă de abuz, dar acesta urmează să fie constatat numai de către instanţă.

 3. DREPTUL MINORULUI DE A CĂLĂTORI. EXERCITARE ÎN CONTEXTUL AUTORITĂŢII PĂRINTEŞTI

 Minorul, ca orice alt cetăţean, are dreptul de a părăsi ţara (de a călători), indiferent de vârstă.

 Până la vârsta de 14 ani, minorul nu are capacitate de exerciţiu [art. 43 alin. (1) lit. a) Cod civil]. Dreptul de a părăsi ţara constituie un drept personal (nepatrimonial) al minorului, care, până la vârsta de 14 ani, nu va putea fi exercitat personal de către acesta, ci de către reprezentanţii săi legali, în numele său.

 Începând cu vârsta de 14 ani, minorul are capacitate de exerciţiu restrânsă [art. 41 alin. (1) Cod civil]. În această situaţie, minorul exercită personal drepturile sale şi încheie personal acte juridice, cu încuviinţarea reprezentanţilor legali

 În consecinţă, după vârsta de 14 ani, decizia de a părăsi sau nu ţara este exprimată personal de minor, astfel încât refuzul acestuia de a părăsi ţara, chiar fiind în prezenţa părinţilor, constituie un motiv prevăzut de lege pentru ca organele poliţiei de frontieră să întrerupă călătoria minorului(10). Nu este atât un motiv de refuz al permiterii efectuării călătoriei, cât chiar validarea şi recunoaşterea de către autorităţi a voinţei personale a minorului de a nu călători, care, în acest caz, este liberă, ne(mai) fiind subordonată autorităţii părinteşti. Legiuitorul nu distinge după cum minorul este însoţit de părinţi sau de o altă persoană, iar această împrejurare oricum nu prezintă relevanţă raportat la voinţa minorului de a nu călători.

 Trebuie să se facă distincţia dintre dreptul minorului de a călători, pe de o parte, şi dreptul părintelui/ părinţilor, în virtutea autorităţii părinteşti, de a „transporta” minorul împreună cu ei, pe de altă parte.

 Părintele sau părinţii, atunci când călătoresc împreună cu minorul, indiferent de vârsta acestuia, o fac în virtutea drepturilor conferite de autoritatea părintească, dar minorul însuşi este titularul unui drept propriu de a călători(11). Autoritatea părintească conferă părinţilor, în mod egal, unele drepturi asupra persoanei minorului. Iar, până la vârsta de 14 ani, minorul nu se poate opune (din punct de vedere juridic) efectuării unei călătorii cu părinţii. După vârsta de 14 ani, voinţa sa înceapă să iasă la iveală şi are dreptul să refuze să călătorească în afara ţării (evident, împotriva voinţei părinţilor)(12). Pe de altă parte, minorul în vârstă de 14 ani, dacă ar vrea să călătorească (în orice caz, numai însoţit), nu o poate face fără acordul părinţilor.

 4. ACTUL UNILATERAL AL AUTORIZĂRII DEPLASĂRII MINORULUI. ÎNCADRARE ÎN TIPOLOGIA ACTELOR UNILATERALE. REVOCARE

 Acordul sau acordurile pe care părintele sau părinţii le-au exprimat pentru deplasarea minorului în străinătate constituie acte juridice unilaterale. Indiferent că sunt cuprinse în acelaşi înscris sau în înscrisuri diferite, fiecare dintre cele două acorduri constituie manifestări unilaterale de voinţă.

 Legiuitorul nu a precizat şi modalitatea în care acest acord, fie că este dat de un părinte, fie că este dat de către ambii părinţi ar putea fi retras (numai) de către unul sau de către ambii părinţi.

 Se pare că eventuala revocare a acordului de către ambii părinţi nu ridică probleme teoretice şi practice deosebite cu privire la admisibilitatea sa (cel puţin atunci când se produce concomitent). Aceasta nu poate decât să surprindă – şi, în cadrul analizei noastre, să constituie un argument favorabil important – căci acordurile părinţilor îşi păstrează caracterul unilateral chiar dacă sunt exprimate prin acelaşi înscris. Or, pentru identitate de raţiune, ar trebui să nu se admită nici posibilitatea ca ambii părinţi să-şi revoce acordurile date, din moment ce acestea constituie acte unilaterale. Este clar că între părinţi nu se încheie o convenţie, un contract, atunci când îşi exprimă acordurile concomitent, în acelaşi înscris, astfel încât revocarea să constituie un mutuus dissensus.

 Ceea ce pune probleme este dreptul (numai al) unuia dintre părinţi de a revoca acordul, fie atunci când însoţitorul este celălalt părinte, fie atunci când însoţitorul este o altă persoană, şi aceasta indiferent că acordul a fost dat prin înscris separat sau printr-un singur înscris, împreună cu celălalt părinte.

 Actul unilateral este manifestarea de voinţă a unei persoane, care, prin aceasta, intenţionează să creeze anumite efecte juridice, fără a avea nevoie de participarea unei alte voinţe(13).

 În peisajul juridic există numeroase acte unilaterale. Unele dintre ele nu sunt reglementate de legiuitor, în timp ce altele beneficiază de o reglementare proprie, care conţine, uneori, precizări privind dreptul de retragere de către autor a actului unilateral. Astfel, cunoaştem testamentul, actele de opţiune succesorală (acceptarea şi renunţarea la o moştenire legală sau testamentară), actul de recunoaştere a unui copil, actul de denunţare unilaterală a unui contract, demisia specifică contractului individual de muncă, preavizul în vederea încetării unui contract de închiriere etc.

 O teorie generală a actului juridic unilateral nu a fost încă dezvoltată, probabil din cauza diversităţii foarte mari a actelor juridice unilaterale şi a efectelor diferite pe care acestea le pot produce14.

 Astfel, actele juridice unilaterale pot avea efecte translative, constitutive, extinctive sau declarative, după caz. Apoi, anumite acte juridice unilaterale pot da naştere unor obligaţii chiar în persoana autorului actului juridic (angajamentul unilateral). Unele acte juridice sunt supuse comunicării, în timp ce altele îşi produc efectele fără a fi nevoie să fie comunicate.

 Din 2011, actul juridic unilateral şi-a găsit un loc binemeritat în Noul Cod civil, în capitolul care urmează celui privind Contractul(15), fără însă ca legiuitorul să ofere coordonate precise pentru a pune bazele unei teorii generale a actului juridic unilateral. Legiuitorul a urmat principiile care fuseseră dezvoltate în materia teoriei actului juridic unilateral şi afirmă că dispoziţiile privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător şi actelor unilaterale, dacă prin lege nu se dispune altfel (art.1.325 Cod civil)(16).

 În ceea ce ne priveşte, chestiunea care trebuie desluşită se referă la irevocabilitatea actului juridic unilateral.

 Cunoaştem că forţa obligatorie a contractului este recunoscută de art. 1.270 Cod civil. Astfel, „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Iar acest principiu este aplicabil şi actului unilateral, nu în raport cu cealaltă parte (pentru că aceasta nu există, prin ipoteză), ci în raporturile cu terţii.

 În legătură cu irevocabilitatea actului juridic unilateral, s-au dezvoltat trei teorii. Într-o primă teză, a revocabilităţii, se susţine că, din moment ce actul juridic emană de la autor, în temeiul libertăţii sale de voinţă, nimic nu ar trebui să-l împiedice să poată revoca unilateral actul juridic, deci de a-şi manifesta voinţa contrară. Atunci însă când actul juridic unilateral stătea la baza unui angajament unilateral (creator de obligaţii) asumat de autor în calitate de debitor, această teză nu putea fi admisă, căci ar fi transformat obligaţia într-una pur potestativă. Într-o a doua teză, a irevocabilităţii, contrară primeia, este susţinută ideea, de principiu, că actele unilaterale sunt irevocabile şi doar că, în mod excepţional, unele acte unilaterale pot fi revocate de autor, atunci când legea prevede expres aceasta (de exemplu, testamentul). Într-o a treia teorie, mixtă, se susţine că ar trebui să se facă o distincţie între acele acte unilaterale a căror eficacitate nu depinde de vreo acceptare din partea beneficiarului şi alte acte unilaterale a căror eficacitate este condiţionată de acceptarea beneficiarului, primele fi ind revocabile, iar celelalte irevocabile(17).

 În doctrina recentă, s-a arătat că actele juridice unilaterale se supun principiului irevocabilităţii, dar cu anumite adaptări şi limitări(18).

 În cazul actului unilateral, revocarea acţionează în raporturile dintre autorul actului unilateral şi terţii care se întemeiază pe act (neexistând cealaltă „parte contractantă”, ca în materia contractelor). Din acest motiv, revocarea nu este permisă în măsura în care prin aceasta se poate aduce atingere drepturilor dobândite de terţi ca urmare a actului juridic unilateral.

 În esenţă, se va observa că majoritatea actelor juridice unilaterale sunt irevocabile. Dar, există şi acte juridice unilaterale în cazul cărora legiuitorul a prevăzut expres dreptul de revocare (de exemplu, testamentul) sau, deşi un astfel de drept nu a fost prevăzut expres, el nu poate fi refuzat autorul actului unilateral.

 Dacă irevocabilitatea se întemeiază şi se justifică pe nevoia de a garanta securitatea drepturilor părţilor şi a terţilor, atunci revocabilitatea trebuie admisă atunci când un astfel de pericol nu există. De aceea, în doctrină s-a arătat că s-ar impune stabilirea unor criterii/condiţii care să permită revocarea unui act juridic unilateral (evident, în acele cazuri în care legiuitorul nu a prevăzut expres dreptul de revocare). Astfel, au fost identifi cate patru condiţii care, dacă sunt îndeplinite, nu permit autorului să revoce actul unilateral:

 – manifestarea de voinţă iniţială să fi produs consecinţe juridice;

 – existenţa acestor consecinţe juridice să depindă de menţinerea voinţei iniţiale;

 – aceste consecinţe juridice să presupună crearea sau consolidarea unor drepturi în favoarea unei alte persoane;

 – interesul altuia pentru ca aceste consecinţe juridice să fie menţinute să nu dispară odată cu revocarea actului.

 Per a contrario, dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, atunci nu există niciun motiv pentru a i se refuza autorului actului unilateral dreptul să-l retragă. Criteriul „de control” ar fi deci acela dacă revocarea aduce sau nu atingere unor drepturi dobândite de terţi.

 Doctrina mai distinge, în funcţie de forţa de aplicare a principiului irevocabilităţii, între:

 – acte irevocabile care se supun în mod absolut principiului irevocabilităţii;

 – acte revocabile necondiţionat, unde dreptul de revocare este prevăzut expres de legiuitor;

 – acte revocabile condiţionat, unde dreptul de revocare fie este prevăzut de lege, fie rezultă din natura actului juridic, chiar în lipsa unei dispoziţii legale, revocarea fiind permisă în acest caz numai dacă nu aduce atingere drepturilor terţilor(19).

 Actul unilateral prin care părintele sau părinţii îşi exprimă acordul pentru ca minorul să se deplaseze în străinătate trebuie să conţină, sub sancţiunea nevalidităţii sale, şi desemnarea persoanei care va însoţi minorul. Însoţirea minorului constituie o condiţie esenţială pentru exercitarea de către minor a dreptului de a călători. Indicând sau desemnând o persoană care va însoţi minorul (alta decât celălalt părinte), s-ar putea susţine că părintele sau părinţii creează un drept (nepatrimonial) în persoana însoţitorului de a însoţi minorul. Cu toate acestea, naşterea unui drept prin voinţa unei persoane în patrimoniul unui terţ, chiar şi atunci când aceasta este prevăzută de lege, nu este posibilă fără exprimarea acordului acestuia din urmă, or legiuitorul nu a prevăzut astfel de formalităţi ulterioare (nici comunicarea acordului însoţitorului). Acceptul însoţitorului cu privire la naşterea, în patrimoniul acestuia, a dreptului de a însoţi minorul ar putea fi dat tacit prin faptul preluării şi însoţirii minorului. În orice caz, este cert că însoţitorul nu are şi obligaţia de a însoţi minorul. Credem că, mai degrabă, părintele sau părinţii acordă sau creează o permisiune, o facultate, o posibilitate însoţitorului de a însoţi minorul. În orice caz, pe durata însoţirii, părinţii nu transferă însoţitorului atribute ale autorităţii părinteşti, constând în drepturi asupra persoanei minorului, deoarece, pe de o parte, minorul are obligaţia să se supună (numai) autorităţii părinteşti, deci, indirect de a se supune persoanei pe care chiar părinţii au desemnat-o a-l însoţi, şi pe de altă parte, pentru că dreptul însoţitorului are un conţinut propriu, care se completează cu obligaţia minorului de a se supune autorităţii părinteşti. Astfel, considerăm că însoţitorul nu are niciun drept asupra persoanei minorului, iar minorul nu se supune propriu-zis însoţitorului, ci direct părinţilor, care l-au desemnat pe însoţitor şi care au trasat coordonatele călătoriei.

 Apoi, dreptul de a însoţi minorul este unul conex, este grefat pe un drept care constituie suportul acestuia, şi anume dreptul minorului de a călători. Numai când părintele sau părinţii consimt la exercitarea dreptului de a călători şi numai în condiţiile stabilite de aceştia se va naşte şi exercita şi dreptul de a însoţi minorul. Astfel, când părintele sau părinţii intervin, în temeiul autorităţii părinteşti, şi nu mai consimt la exercitarea dreptului minorului de a călători, atunci şi dreptul de a însoţi minorul se stinge (devine caduc), căci dreptul pe care era grefat – dreptul minorului de a călători – a încetat. Însoţitorul nu poate avea, aşadar, un drept propriu în a însoţi minorul, care să nu-i poată fi retras de către un părinte sau de către ambii părinţi.

 Iar durata călătoriei nu constituie o modalitate a actului juridic, ci un element de identificare a coordonatelor deplasării prevăzut de legiuitor, care este necesar pentru a permite deplasarea minorului din considerente care ţin de siguranţa acestuia. Părintele sau părinţii nu sunt obligaţi să menţină acordul pe durata călătoriei. Părintele sau părinţii nu şi-au asumat o obligaţie (un angajament unilateral) de a permite minorului să călătorească, ci exercită o facultate, o putere asupra minorului, în temeiul autorităţii părinteşti.

 Apoi, considerăm că dreptul de a însoţi minorul, în temeiul Legii nr. 248/2005, nu poate aparţine decât unei persoane care nu este şi părintele minorului.

 Atunci când însoţitorul este (numai) unul dintre părinţi, părintele „însoţitor” nu are un drept special de a însoţi minorul, conferit de Legea nr. 248/2005, distinct de autoritatea părintească, ci el însoţeşte minorul în virtutea propriei autorităţi părinteşti pe care i-o acordă Codul civil. Un părinte nu are nevoie de acordul celuilalt părinte pentru a exercita autoritatea părintească, puterea părintească asupra persoanei copilului, ci acesta este necesar pentru ca autoritatea părintească să se exercite complet. Acordul celuilalt părinte nu poate avea ca obiect dreptul celuilalt părinte de a însoţi minorul, ci are ca obiect exercitarea dreptului minorului de a călători, fie prin reprezentarea acestuia, fie prin încuviinţare. Autoritatea părintească este un drept, dar, mai întâi de toate, o obligaţie pentru părinţi. Oricare dintre părinţi are dreptul, dar şi obligaţia de a însoţi minorul în călătorie, în temeiul propriei autorităţi părinteşti al cărei izvor este legea (Codul civil) şi care îi conferă drepturi asupra persoanei minorului.

 Numai atunci când însoţitorul este o altă persoană, putem afi rma că aceasta, ca urmare a consimţământului părinţilor, dobândeşte un drept de a însoţi minorul, în temeiul Legii nr. 248/2005.

 Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 248/2005, „ieşirea din România a minorilor, în situaţia în care există neînţelegeri între părinţi cu privire la exprimarea acordului ori unul dintre părinţi se află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 30 alin. (2) şi (3), se permite numai după soluţionarea neînţelegerilor de către instanţa de judecată, în condiţiile legii”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 486 Cod civil: „Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.”

 Neînţelegerile dintre părinţi cu privire la deplasarea minorului pot să apară în orice stadiu al procesului decizional: adică, fie ab initio, respectiv atunci când unul dintre părinţi refuză să-şi dea acordul, fie ulterior, când unul dintre părinţii care şi-a dat acordul şi-l retrage.

 Autoritatea părintească este un ansamblu de drepturi care se exercită împreună, în interesul minorului. Atunci când părinţii reprezintă minorul sau încuviinţează acte pe care minorul urmează să le încheie, între părinţi nu se produc raporturi juridice încrucişate. Fiecare părinte are un drept propriu asupra persoanei şi bunurilor minorului, dar acesta trebuie exercitat numai împreună. De aceea, atunci când un părinte reprezintă minorul sau încuviinţează un act al minorului, el nu dă naştere, prin aceasta, unui drept în patrimoniul celuilalt părinte, ci îşi exercită propriul drept derivând din autoritatea părintească pe care i-o acordă legea. Iar celălalt părinte, la rândul lui, îşi va exercita propriul drept care decurge din autoritatea părintească. Părinţii nu îşi transferă, deci, drepturi reciproce şi simultane asupra persoanei minorului, ci îşi exercită propria autoritate părintească. Iar exercitarea autorităţii părinteşti poate să se manifeste sensuri opuse, după cum părinţii pot fi de acord, la un moment, într-o anumită chestiune privind minorul, iar, ulterior, între aceştia pot apărea neînţelegeri. Am văzut că părinţii exercită autoritatea părintească asupra minorului aproape zilnic, la grădiniţă, la şcoală, la medicul de familie, cu ocazia încheierii unor acte juridice de către minor etc. Dacă un părinte care şi-a exercitat autoritatea părintească la un moment dat într-un anumit sens, printr-un fapt sau act juridic, ar fi obligat să şi-o menţină, chiar şi atunci când aceasta nu mai este în interesul minorului, atunci aceasta poate aduce prejudicii minorului. De aceea, exercitarea autorităţii părinteşti în sens contrar apare, uneori, ca fiind nu doar un drept, ci chiar o obligaţie pentru părinte. Astfel, un părinte nu are nevoie de acordul celuilalt părinte nici când aprobă, nici când îşi retrage aprobarea exercitării unui drept al minorului. Dacă ar fi aşa, exercitarea autorităţii părinteşti ar fi iluzorie.

 Un alt aspect important care trebuie subliniat este că actul unilateral prin care părintele, exercitând autoritatea părintească, permite minorului să efectueze o călătorie, nu este dat în interesul celuilalt părinte (şi nici al însoţitorului), ci în interesul exclusiv al minorului. Bineînţeles că aprecierea concretă a acestui interes este făcută chiar de către părintele în cauză. De aceea, el este singurul în măsură să fie de acord, să nu fie de acord sau să nu mai fie de acord cu exercitarea unui drept de către minor, indiferent despre ce drept este vorba. Evident că dacă dreptul a şi fost exercitat, o eventuală manifestare contrară a voinţei este caducă, fiind fără obiect. De exemplu, dacă un părinte a consimţit cu privire la alegerea numelui minorului sau cu privire la înscrierea copilului la o formă de învăţământ ori cu privire la efectuarea unei intervenţii chirurgicale sau a urmării unui tratament, iar acestea s-au şi produs, nu se pune problema unei revocări a acordului exprimat, ci, cel mult, în cazul acelor situaţii juridice cu executare succesivă (de exemplu, urmarea unei forme de învățământ la o anumită unitate şcolară este un fapt care se exercită, în mod continuu, pe perioada înscrierii) a unui nou consimţământ, dar în sens contrar (de exemplu, retragerea minorului de la unitatea şcolară sau din evidenţa unui medic de familie) şi care nu va produce efecte decât pentru viitor şi numai dacă şi celălalt părinte consimte în acelaşi sens.

 Dorinţa unuia dintre părinţi de a se realiza întotdeauna autoritatea părintească în acelaşi sens, iar celălalt părinte, odată ce a încuviinţat un act juridic, să nu revină asupra acestuia, poate fi înţeleasă şi justificată, dar celălalt părinte păstrează autoritatea părintească şi dreptul propriu de a decide cum consideră că este mai bine în interesul minorului. De aceea, singura soluţie legală este ca părintele care consideră că celălalt părinte nu exercită autoritatea părintească în interesul copilului să sesizeze instanţa de judecată.

 Aşadar, suntem de părere că, indiferent de natura juridică a dreptului subiectiv al minorului, oricare dintre părinţi, în exercitarea autorităţi părinteşti, are dreptul de a fi de acord, de a nu fi de acord sau de a-şi retrage acordul în ceea ce priveşte exercitarea unui drept de către minor, în ultima ipoteză, atât timp cât dreptul nu a şi fost exercitat de către minor.

 S-ar putea susţine şi teza potrivit căreia părintele care nu mai este de acord ca minorul să exercite un anumit drept subiectiv, cu privire la care şi-a manifestat iniţial acordul, nu are o altă cale decât să sesizeze instanţa de judecată şi să nu aibă deci posibilitatea de a-şi revoca acordul iniţial. În această concepţie, autoritatea părintească în sens contrar nu s-ar putea exercita decât pe cale judecătorească, dar ar exista pericolul ca, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, drepturile minorului să fie afectate, dacă nu i s-ar permite părintelui să-şi exprime dezacordul. Apoi, legiuitorul nici nu a reglementat o procedură ca, ori de câte ori părintele – autor al actului unilateral – intenţionează să-l revoce, să se adreseze instanţei pentru ca aceasta să încuviinţeze revocarea.

 De fapt, revocarea acordului constituie tocmai dovada neînţelegerii dintre părinţi şi cauza sesizării instanţei.

 Motivele pentru care părintele doreşte revocarea acordului pentru efectuarea unei călătorii de către minor se pot referi la persoana însoţitorului (de exemplu, un părinte poate fi de acord în continuare cu efectuarea călătoriei de către minor, dar nu mai este de acord cu persoana însoţitorului), la scopul călătoriei (de exemplu, un părinte nu mai este de acord ca minorul să se deplaseze la o competiţie sportivă sau să frecventeze o tabără), după cum părintele poate avea indicii întemeiate că minorul ar putea fi abuzat chiar de către celălalt părinte sau de către terţi, dacă i s-ar permite călătoria. Evident că aceste motive nu prezintă relevanţă juridică pentru instrumentarea actului de revocare, dar vor fi relevante pentru desluşirea de către instanţă a cauzei neînţelegerilor dintre părinţi şi a interesului minorului.

 În practică, cel mai adesea, retragerea acordului este manifestarea neînţelegerilor personale şi afective dintre părinţi, care îşi împart copiii asemenea bunurilor comune. O imagine grotescă, dar deosebit de reală. Uneori, părinţii cad de acord asupra „împărţelii”, alteori nu cad de acord, iar alteori se răzgândesc. Uneori, revocarea acordului poate constitui o exercitare abuzivă a autorităţii părinteşti, după cum alteori revocarea acordului se face chiar în interesul minorului.

 Pentru că, la un moment dat, am fost tentaţi să luăm în calcul şi ipoteza ca acordurile unilaterale ale părinţilor să constituie un act juridic colectiv (atunci când se exprimă concomitent), în fi nal, dorim să facem unele observaţii în ceea ce priveşte actul juridic colectiv.

 Actul juridic colectiv este definit ca „manifestarea mai multor voinţe care tind către acelaşi scop”, astfel încât pluralitatea de părţi este evidentă(20). Se pune întrebarea dacă pluralitatea de părţi determină cu necesitate existenţa „unei părţi plurale”? Nu s-ar putea considera că există tot atâtea acte juridice câte părţi sunt? Referitor la actul juridic colectiv, este admis că fascicolul de manifestări de voinţă constituie un act juridic unic.

 La originea actului juridic colectiv se afl ă noţiunea de act complex degajată de teoreticienii germani şi apoi de cei italieni şi preluată de doctrina franceză la începutul secolului al XX-lea. Potrivit acestora, unitatea actului juridic colectiv se explică prin fuziunea manifestărilor de voinţă, care concură la crearea aceluiaşi act, la obţinerea unui rezultat unic. Interesul urmărit de toate părţile actului este unic, este acelaşi pentru toate părţile. În doctrina italiană, actul juridic complex nu a cunoscut aceeaşi dezbatere ca în literatura franceză, fi ind considerat o specie de act juridic unilateral care comportă mai multe manifestări de voinţă. Doctrina italiană distinge între două tipuri de acte juridice complexe, după cum voinţele constitutive fuzionează sau nu. Astfel, un prim tip de act juridic complex este acela unde mai multe persoane participă la formarea actului, iar diferitele manifestări de voinţă concură şi fuzionează pentru a constitui o voinţă unică a unui singur subiect de drept. Un al doilea tip de act juridic complex este acela unde mai multe persoane participă la formarea actului, dar unde diferitele voinţe sunt concurente şi, deşi urmăresc un obiectiv comun, îşi păstrează individualitatea. Aceste voinţe nu fuzionează, actul juridic este unic, dar voinţele care îl formează sunt distincte. În dreptul francez, s-a încercat explicarea mecanismului prin care voinţele fuzionează între ele prin existenţa unei proceduri la momentul creării actului, care explică legătura dintre diferitele voinţe. Astfel, succesiunea de consimţăminte se termină printr-un act juridic care pune capăt unei proceduri, pe parcursul căreia fi ecare manifestare de voinţă şi-a adus contribuţia. Se observă diferenţa faţă de contract, unde se întâlnesc voinţe antagonice şi actul complex, unde voinţele sunt identice. Noutatea este adusă însă de profesorul R. Cabrillac. Odinioară, partea dintr-un act se identifi ca cu persoana. Ulterior, s-a observat că mai multe persoane, unite de un interes comun, pot forma o singură parte: o parte plurală. Doctrina analizează trei exemple ale părţii plurale: persoanele reunite pentru a constitui o persoană juridică, persoanele reunite într-o adunare generală şi persoanele sau grupurile de persoane care sunt părţi la încheierea unui contract colectiv. Potrivit profesorului Cabrillac trebuie distinse acele acte juridice colective unde conjunctivitatea este esenţială pentru formarea lor, de acelea unde conjunctivitatea nu constituie un element esenţial. De exemplu, coparticiparea mai multor persoane la încheierea unui act juridic poate fi impusă de legiuitor, ca în cazul formării unei societăţi sau al ţinerii unei adunări generale. Apoi, sunt şi situaţii în care coparticiparea mai multor persoane este impusă convenţional. În ambele cazuri, conjunctivitatea este esenţială pentru formarea actului juridic. Dar există şi acte deschise, unde coparticiparea este doar o modalitate neobligatorie a actului, iar conjunctivitatea nu are incidenţă asupra formării şi dispariţiei actului, deoarece actul este valabil chiar şi cu un singur participant. În orice caz, potrivit profesorului Cabrillac, toate acte juridice colective sunt şi conjuncte. Şi continuă apoi explicând că tocmai calificativul de colectiv explică faptul că efectele se întind şi asupra unor persoane care nu au participat la formarea actului (de exemplu, în cazul hotărârilor adunărilor generale). Doctrina recentă încearcă să arate că există şi acte colective simple, care nu sunt conjuncte. Acestea nu conţin o parte plurală, ci sunt opera unei singure persoane. Dar, în acest caz, destinaţia actului sau efectele acestuia sunt cele care îi dau caracterul de act colectiv. Este oferit ca exemplu „statutul colectiv” al salariaţilor.

 De ce este importantă, pentru analiza noastră, caracterizarea actului juridic ca fi ind colectiv? Pentru că acolo unde acordul este colectiv şi dezacordul trebuie să fie colectiv.

 Se pune, astfel, întrebarea dacă acordurile de voinţă ale părinţilor, cel puţin atunci când sunt exprimate concomitent, constituie un act juridic colectiv. Părinţii formează o singură parte plurală care exprimă un interes unic?

 Legiuitorul român pare că oferă un exemplu de act juridic colectiv conjunct în cazul mandatului(21). Potrivit art. 2.031 alin. (3) Cod civil coroborat cu art. 2.028 Cod civil mandatul care este dat de mai multe persoane „pentru o afacere comună” prin acelaşi înscris nu poate fi revocat decât de toţi mandanţii. Exprimarea legiuitorului este cu totul nefericită şi a putut da naştere unor controverse practice importante(22). Nu „afacerea comună”(23) este cea care face ca actul juridic să fi e colectiv, ci interesul comun. Or, este evident că doi vânzători coproprietari sau codevălmaşi sau doi cumpărători, deşi exprimă juridic aceeaşi parte, au interese concurente, contrarii şi nu comune. De aceea, aplicabilitatea acestui text se restrânge la acele situaţii în care afacerea comună exprimă un interes comun, colectiv, al tuturor părţilor, ceea ce face ca voinţele persoanelor să se unească şi să devină o singură parte, plurală. Nu orice act juridic în care două sau mai multe voinţe concordă către acelaşi obiectiv (de exemplu, să vândă sau să cumpere) este un act juridic colectiv. Dacă ar fi aşa, toate actele juridice în care sunt prezente cel puţin două părţi care urmăresc acelaşi obiectiv ar fi automat acte juridice colective, ceea ce nimeni nu a susţinut. Iar doi vânzători coproprietari sau codevălmaşi sau doi cumpărători nu constituie niciodată o singură parte plurală(24).

 Autoritatea părintească (atunci când se exercită de ambii părinţi) este calificată o cotitularitate asupra unui drept(25). Cotitularitatea este acea situaţie în care se găsesc mai multe persoane care sunt titulare ale unui drept unic. Dreptul pozitiv recunoaşte acest concept şi împarte această situaţie în două modalităţi: o titularitate comună asupra unui drept unic (concepţia dreptului germanic) şi o titularitate divizată asupra unor drepturi identice (concepţia dreptului succesoral roman). Din prima categorie, doctrina citează exemplul autorităţii părinteşti şi al gestiunii bunurilor comune de către soţi din domeniul matrimonial. În a doua categorie se afl ă coproprietatea. Cotitularitatea poate avea ca obiect atât drepturi reale, cât şi drepturi personale.

 În temeiul cotitularităţii autorităţii părinteşti, ca şi în cazul cotitularităţii având ca obiect bunurile comune din domeniul matrimonial(26), părinţii au drepturi egale asupra persoanei (şi bunurilor) copilului, iar acestea nu se pot exercita decât împreună. Împreună înseamnă unul cu celălalt. „Cu” poate semnifica atât simultaneitatea, cât şi maniera sau raportul. În numele interesului copilului, legiuitorul a făcut un principiu fundamental din exercitarea în comun a autorităţii părinteşti(27). Este în interesul copilului să fie educat şi crescut de către ambii părinţi. Iar atunci când acordul părinţilor nu există, întreg sistemul se năruie. Iar interesul este unic şi este al copilului, nu al părinţilor. Aceştia, împreună, trebuie să cadă de acord asupra conţinutului interesului copilului.

 Un argument pentru inexistenţa actului juridic colectiv în cazul exercitării autorităţii părinteşti este acela că actul juridic colectiv presupune obligatoriu manifestarea concomitentă, simultană, a voinţelor în acelaşi cadru sau în aceeaşi procedură stabilită de legiuitor. Or, în cazul autorităţii părinteşti, legiuitorul nu a reglementat o astfel de procedură, un cadru juridic, asemănător constituirii unei societăţii sau întrunirii unei adunări generale, pentru a se lua hotărârile. Părinţii au o libertate mult mai mare decât asociaţii în a lua deciziile. Ei nu sunt constrânşi de proceduri legale pentru ca hotărârea lor să producă efecte juridice. Din acest motiv, părinţii îşi pot exprima consimţământul pentru exercitarea unui drept al minorului în momente diferite. Apoi, clasificarea actelor juridice în acte juridice unilaterale, contracte şi acte juridice colective este încă minoritară în doctrină şi subiectul unor controverse, astfel încât, dacă legiuitorul ar fi vrut să o consacre, ar fi fost indicat să o facă în mod expres, căci inventarea unui act juridic colectiv acolo unde nu este cazul poate da naştere unor prejudicii însemnate.

 În final, vom spune, cu caracter general, că atât timp cât actul juridic unilateral nu a produs încă efecte, manifestarea unilaterală de voinţă poate fi revocată, chiar şi atunci când aceasta a fost dată concomitent cu celălalt părinte. Dacă consimţământul pe care un părinte l-a dat pentru ca minorul să încheie (în viitor), de exemplu, un act juridic sau să exercite orice alt drept, nu s-a materializat prin încheierea actului juridic sau prin exercitarea dreptului, atunci el poate fi retras. Niciun motiv nu pledează pentru irevocabilitatea impusă şi absolută a actului juridic unilateral. Dimpotrivă, dacă efectele actului juridic unilateral s-au produs chiar în momentul manifestării voinţei părintelui (de exemplu, părintele a fost prezent şi a încuviinţat încheierea unui act juridic de către minor), atunci revocarea acestuia este caducă. Aici, putem observa o diferenţă majoră faţă de contracte, unde prin acordul părţilor, deşi efectele contractului s-au produs, acestea pot răsturna şi întoarce, în orice modalitate convin, întreaga situaţie juridică. Dar, chiar şi în această situaţie există limite, care privesc respectarea drepturilor dobândite de terţi care s-au putut întemeia pe contractul dintre părţi.

---

 1 Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.

2 Dacă este însoţit de ambii părinţi, consimţământul acestora cu privire la deplasarea minorului este înţeles şi obţinut ad-hoc; din acest motiv, ipoteza nici nu este reglementată de Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.

3 În mod excepţional, acordul părintelui sau părinţilor nu este necesar atunci când: a) însoţitorul argumentează necesitatea călătoriei în străinătate prin faptul că minorul urmează să benefi cieze de un tratament medical care nu este posibil pe teritoriul României şi fără de care viaţa sau sănătatea îi este pusă în mod grav în pericol, cu condiţia să prezinte documente doveditoare în acest sens, emise sau avizate de autorităţile medicale române, din care să rezulte perioada şi statul sau statele în care urmează să se acorde tratamentul medical respectiv, chiar dacă nu există acordul ambilor părinţi, al celuilalt părinte, al părintelui supravieţuitor sau al reprezentantului legal; b) însoţitorul face dovada că minorul se deplasează pentru studii sau concursuri ofi ciale, prin prezentarea unor documente corespunzătoare, din care să rezulte perioada şi statul sau statele în care se vor desfăşura aceste studii sau concursuri, chiar dacă există acordul doar al unuia dintre părinţi [art. 30 alin. (3) din Legea nr. 248/2005].

4 Indiferent că acordul părintelui care intenţionează să-l revoce a fost dat prin înscris separat sau în acelaşi înscris care conţine şi acordul celuilalt părinte, căci fi ecare dintre acestea sunt acte juridice unilaterale.

5 Marieta Avram, Drept civil. Familia, Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 463.

6 Marieta Avram, op. cit.

7 Prin hotărâri de o importanţă specială sau decizii importante se înţeleg acele decizii care depăşeşc nevoile cotidiene ale copilului, Cristiana-Mihaela Crăciunescu, „Interesul superior al copilului în exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către unul dintre părinţi”, în Autoritatea părintească. Între măreţie şi decădere, coord. Marieta Avram, Solomon, Bucureşti, 2018, p. 8.

8 Art. 36 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului: „În situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinţi.”

9 Este adevărat că neînţelegerile privind creşterea minorului pot să nu aibă ca temei conflictele conjugale, ci să se raporteze strict la o anumită chestiune obiectivă cu privire la luarea unei decizii privind creşterea minorului, dar aceasta pare mai degrabă o ipoteză teoretică.

10 Potrivit art. 31 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, organele poliţiei de frontieră vor întrerupe călătoria minorului, dacă acesta refuză să părăsească ţara.

11 Din acest motiv, mai corect ar fi să se afirme că minorul călătoreşte împreună cu părinţii şi nu că părinţii călătoresc împreună cu minorul.

12 Suntem de părere că minorul are dreptul să refuze să călătorească chiar însoţit de părinţi şi în ţară, nu numai în afara ţării, în temeiul capacităţii de exerciţiu restrânse.

13 François Terre, Philippe Simler, Yves Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 58.

14 În acest context, a se vedea un studiu de referinţă, Marieta Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Hamangiu, Bucureşti, 2006.

15 Cartea a V-a (Despre obligaţii), Titlul II (Izvoarele obligaţiilor), Capitolul II (Actul juridic unilateral), art. 1.324 – 1329.

16 Este vorba, de exemplu, despre condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului, dar şi despre efectele contractului.

17 Marieta Avram, op. cit., p. 92 – 93.

18 Ibidem, p. 93.

19 Marieta Avram, op. cit., p. 97.

20 Anne-Laure Pastré-Boyer, L’acte juridique collectif en droit privé français, Presses Universitaires d’Aix-Marseille, Aix-en-Provence, 2006, p. 149 şi urm.

21 Probabil că, înainte de a fi dat un exemplu, era mai indicat ca legiuitorul să reglementeze actul juridic colectiv, ştiut fiind faptul că acesta face parte dintr-o clasificare controversată în doctrină.

22 Din acest motiv, am propus ca, pentru a evita o eventuală aplicare eronată şi neadecvată a textului legal, atunci când o procură este dată de mai mulţi mandanţi, aceştia să fie cei care declară expres dacă procura este dată pentru o „afacere comună” sau, dimpotrivă, să îndepărteze expres aplicarea dispoziţiilor art. 2.028 şi art. 2.031 alin. (3) Cod civil.

23 Este interesant de aflat sensul sintagmei „afacere comună”.

24 Partea plurală se poate întâlni atât în cazul actelor unilaterale, cât şi în cazul contractelor.

25 Koffi Mawunyo Agbenoto, „La cotitularité de droits”, în Petites Affi ces nr. 118/2011, p. 4.

26 Paralela este elocventă sub aspectul modalităţii de exerciţiu.

27 Laurence Gareil, L’exercice de l’autorité parentale, L.G.D.J, Paris, 2004, p.175 şi urm.