Rezumat În prezentul document se analizează reglementarea obligației creditorului de a evalua solvabilitatea potențialului debitor în legea care reglementează contractele de credit imobiliar. Se studiază mai ales consecințele rezultate din neîndeplinirea obligației respective și, în special, ceea ce se petrece atunci când rezultatul evaluării aduce un rezultat negativ. Se denunță reglementarea aprobată și eficiența sa neînsemnată pentru prevenirea supraîndatorării private.

Cuvinte-cheie: evaluarea solvabilității, creditori, debitori, credit ipotecar, supraîndatorare

LEGEA PRIVIND CREDITUL IMOBILIAR

Evaluarea solvabilității ca mecanism de protecție a debitorului persoană fizică

O acordare deliberată iresponsabilă a creditului, în special în mediul ipotecar, a reprezentat o cauză relevantă a crizei financiare din anul 2008. Directiva 2014/15[1] (denumită în cele ce urmează DCI) reamintește importanța pe care o are reglementarea obligației de a evalua solvabilitatea de către creditor pentru prevenirea unei noi crize financiare (a se vedea alineatele 55 și 56) și nevoia de a evita comportamentele iresponsabile ale operatorilor pieței (alineatul 3).

Reglementarea conținută în DCI se poate îmbunătăți în mod evident[2], lipsa definiției și marja amplă lăsată Statelor membre permit să se pună la îndoială eficacitatea sa de armonizare. Legea recent publicată în data de 5/15 martie 2019, care reglementează contractele de credit imobiliar (denumită în cele ce urmează LCI), aprobată pentru transpunerea normei europene, nu adaugă nimic în ceea ce privește reglementarea existentă până la acel moment referitor la evaluarea solvabilității.

LCI se centrează pe abuzurile în contractarea bancară și legislatorul „uită” că tot ceea ce este autentic nou în noul regim stabilit în DCI este că obligația de a evalua bonitatea trece din domeniul de aplicare și supervizare bancară (reglementare care a existat dintotdeauna și tinde să protejeze solvabilitatea entității) și devine un mecanism de protecție a debitorului persoană fizică[3]. Prin noua reglementare europeană se intenționează responsabilizarea societăților financiare în prevenirea supraîndatorării private. Această modificare a perspectivei trebuia să se fi produs în LCI, lucru care nu s-a întâmplat. De asemenea, continuăm cu norme prudențiale care lasă în mâinile inspectorului bancar controlul împrumutului responsabil, model care a eșuat și o bună dovadă a acestui lucru o reprezintă criza financiară din 2008. Din acest motiv, excesele trecutului se vor repeta. Obligația de a evalua solvabilitatea este definită în articolul 4.16 LCI ca evaluare a „perspectivelor de îndeplinire a obligațiilor legate de datorie care rezultă din contractul de credit”. Cu alte cuvinte, este vorba despre evitarea supraîndatorării active, şi anume când debitorul își asumă mai multe angajamente decât cele pe care i le permite capacitatea sa patrimonială. O evaluare corectă a solvabilității nu disimula supraîndatorarea pasivă, cea care se produce din circumstanțe care au apărut pe care debitorul nu poate să le prevină și nici să le controleze și, bineînțeles, nici creditorul nu poate, de exemplu, un divorț, situația șomajului sau a unei boli. O evaluare corectă a solvabilității nu îl protejează pe creditor de neîndeplinirea din partea debitorului.

Articolul 11 LCI tratează obligația de a evalua solvabilitatea. Articolul 18 DCI  practic se „decupează și se lipește” la acesta, și în opinia mea, nu se realizează transpunerea necesară. 
Partea obligată să evalueze solvabilitatea este creditorul, nu brokerul de credite, și trebuie să acționeze ca atare față de potențialul debitor, garant sau girant. Este vorba despre o obligație precontractuală. Evaluarea solvabilității se va realiza „înainte de a încheia contractul de împrumut” (articolul 11.1 LCI) sau de orice creștere semnificativă a valorii după încheierea contractului de împrumut (articolul 11.7 LCI). LCI specifică factorii relevanți care trebuie evaluați: „între alte criterii, situația privind locul de muncă, veniturile prezente, cele previzibile pe durata de valabilitate a împrumutului, activele în proprietate, economiile, cheltuielile fixe și angajamentele deja asumate. De asemenea, se va evalua nivelul previzibil al veniturilor percepute după pensionare, în cazul în care se prevede că o parte substanțială a creditului sau împrumutului se rambursează în continuare după finalizarea perioadei profesionale”. Cu toate acestea, ar trebui să se facă mai multe progrese, stabilindu-se limitele pentru raportul împrumut-valoare sau raportul împrumut-venituri, astfel cum s-ar sugera la alineatul 55 din DCI. Acest lucru favorizează controlul gradului de îndeplinire a obligației[4].

Chiar dacă LCI nu prevede nimic, în cazul în care creditorul nu evaluează capacitatea de rambursare și se limitează doar la a cere o asigurare de rambursare, se va încălca obligația de a evalua solvabilitatea. Existența acestui lucru nu afectează nevoia de îndeplinire a obligației sale de a evalua solvabilitatea.

Același lucru este valabil și pentru cerința garanților sau giranților. Abilitatea profesională cu care creditorul trebuie să își îndeplinească obligația de a evalua solvabilitatea este aceeași, chiar dacă debitorul aduce garanți sau giranți. Testul de solvabilitate pozitiv nu se poate baza pe existența garanțiilor adiționale[5]. Acestea constituie o consolidare a dreptului de credit care atenua posibilitatea de neîndeplinire în mod fundamental ca urmare a unor circumstanțe imprevizibile și neprevăzute (supraîndatorare pasivă).

Aspectul-cheie: consecințele rezultate din neîndeplinirea obligației de a evalua solvabilitatea

DCI nu intră în această problematică și se limitează să ceară în articolul său 38 ca sancțiunile prin neîndeplinirea DCI să fie eficiente, proporționale și disuasive. Trebuie să distingem două aspecte din punctul de vedere al opiniei cu privire la gradul de neîndeplinire a obligației. 

Realizarea operațiunilor de evaluare a solvabilității

Prima este aceea de a evalua dacă creditorul a realizat sau nu a realizat operațiunile necesare pentru a evalua capacitatea de rambursare. Astfel, de exemplu, dacă a cerut sau nu a cerut informații cu privire la factorii relevanți la care face referire articolul 11.1 LCI (situația privind locul de muncă, veniturile prezente, cele previzibile pe durata de valabilitate a împrumutului, activele în proprietate, economiile, cheltuielile fixe și angajamentele deja asumate), a consultat bazele de date privind solvabilitatea patrimonială astfel cum prevede articolul 12.1 LCI și a stabilit o primă de risc în funcție de procedurile la care face referire articolul 11.2 LCI. Articolul 11.4 LCI dispune că „evaluarea incorectă a solvabilității nu va acorda creditorului împuternicirea de a soluționa, anula sau modifica ulterior contractul de împrumut, decât dacă se demonstrează că debitorul a ascuns sau a falsificat în mod conștient informațiile”. Se reproduce articolul 18.4 DCI chiar dacă acest lucru se realizează cu anumite modificări. Textul DCI prevede ca „creditorul să nu anuleze sau să modifice ulterior acest contract” chiar dacă alineatul 58 face referire la „reziliere”. Dimpotrivă, articolul 11.4 face referire la împuternicirea de a „soluționa, rezilia sau modifica” și nu face referire la nulitate. Când evaluarea incorectă se impută creditorului, acesta nu va putea rezilia contractul, ceea ce pare logic când este vorba despre propria neîndeplinire. Dar va putea acționa astfel când neîndeplinirea se impută activității consumatorului pentru că a ascuns datele privind solvabilitatea sau le-a falsificat. Pe de altă parte, s-ar putea înțelege că această interdicție de reziliere se stabilește, în mod special, pentru că, dacă nu se impune, creditorul ar putea să o facă, ceea ce nu are mult sens când se produce ca urmare a evaluării incorecte a creditorului însuși. Cine va putea să facă acest lucru va fi numai debitorul și are puține stimulente pentru a face acest lucru, având în vedere că s-ar presupune restituirea totală și imediată a împrumutului. Restricția legitimării către creditor are sens când este vorba despre nulitate (absolută), astfel cum face DCI, dar nu când este vorba despre reziliere.

Nu se prevede niciun tip de consecință contractuală specifică pentru cazul în care creditorul a evaluat incorect solvabilitatea din cauze imputabile doar acestuia. S-au invocat posibila reziliere a contractului la cererea debitorului și posibila cerință a unei indemnizații pentru daune și prejudicii[6]. Aceste consecințe au o eficiență disuasivă nulă și încalcă articolul 38 DCI. Rezilierea va obliga debitorul să restituie capitalul împrumutat și posibilitatea ca un debitor supraîndatorat să ceară unei instituții financiare daune și prejudicii este similară unei acțiuni științifico-fantastice. În practică, se pare că există doar sancțiuni administrative (articolul 44 LCI), la fel cum doctrina încearcă să apere sancțiunile contractuale care, după părerea mea, sunt ineficiente și absolut inutile, astfel cum a evidențiat practica.

Acțiunea creditorului în fața unui test de solvabilitate negativ Al doilea aspect al obligației de a evalua solvabilitatea este dacă, după realizarea tuturor operațiunilor pentru a determina prima de risc a potențialului client, creditorul trebuie sau nu trebuie să acționeze în conformitate cu rezultatul[7]. Și anume, dacă există sau nu există interdicția de a contracta când testul de solvabilitate este negativ. Este vorba despre două aspecte care, după părerea mea, nu trebuie să fie confundate. Din nou legislatorul spaniol „nu riscă” și reproduce lipsa de definire a reglementării stabilite la articolul 18.5 DCI, al cărei scop a fost discutat de doctrina națională și europeană. Astfel, articolul 11.5 LCI prevede că „creditorul singur va pune creditul la dispoziția debitorului dacă rezultatul evaluării solvabilității indică că este probabil ca obligațiile rezultate din contractul de credit să fie îndeplinite în conformitate cu prevederile prezentului contract”.

Prima opțiune de interpretare: există interdicția de a contracta când testul de solvabilitate privind clientul generează un rezultat negativ. Consecințe: plecând de la conținutul literal al normei din articolul 18.5 DCI, reprodus în articolul 11.5 LCI actual, nu sunt puțini autorii[8] care înțeleg că există interdicția de a contracta pentru că, dimpotrivă, ar pierde toată eficacitatea propriul regim juridic al evaluării solvabilității, al cărui obiectiv este de a împiedica supraîndatorarea privată. Aici s-ar situa consolidarea regimului DCI față de DCC, interzicând contractarea. Susținătorii existenței unei interdicții de a contracta sau consideră nul contractul sau resping acest efect pentru că este vorba despre o normă de comportament. În acest caz, se înțelege că încălcarea unei astfel de interdicții legale ar da naștere neîndeplinirii contractuale și corespunzătoarei despăgubiri și sancțiuni administrative. Este vorba despre o interdicție legală cu efecte de neîndeplinire a atribuției precontractuale. În conformitate cu această abordare, clientul trebuie să ceară instituției financiare să provoace ineficiența contractului, să restituie împrumutul pierzând prejudiciul termenului și să perceapă costurile pentru a cere daune și prejudicii creditorului. Va putea de asemenea să aducă la cunoștința supervizorului neregularitatea, pentru ca acesta să impună o sancțiune creditorului, cu condiția ca infracțiunea „să nu aibă caracter ocazional sau izolat” (art. 44 LCI), sancțiune administrativă cu impact nul asupra contractului cu debitorul.

De asemenea, întrucât consideră că există interdicție legală, debitorul ar putea acționa în justiție societatea chiar și în cazul în care nu ar fi îndeplinit contractul de împrumut și creditorul ar putea, de asemenea, să facă obiectul sancțiunii administrative – insist – chiar dacă debitorul și-a îndeplinit obligațiile. În cazul în care debitorul nu și-a îndeplinit obligațiile din circumstanțe neprevăzute (de exemplu, șomaj, boală, divorț), debitorul ar putea de asemenea să acționeze în justiție creditorul pentru că ar fi acordat împrumutul împotriva unei interdicții legale. Toate aceste efecte reprezintă un nonsens care pot lovi piața de credit.

A doua opțiune de interpretare: nu există interdicția legală de a contracta. Reglementarea trebuie să stimuleze ca împrumutătorii să acorde împrumuturi doar atunci când testul de solvabilitate este pozitiv. După părerea mea, cum am menționat deja la momentul oportun[9], nu există interdicția de a contracta și mențiunea care se face la articolul 18 DCI și care se reproduce la articolul 11 LCI care stipulează că împrumutătorul va pune creditul doar la dispoziția debitorului dacă rezultatul evaluării solvabilității este pozitiv înseamnă că această acțiune trebuie să aibă un anumit tip de consecință, dar doar în cazul în care debitorul devine insolvabil din motive care existau deja în momentul în care s-a încheiat contractul. Această nuanță este evidențiată în Decizia Comitetului Economic și Social European (CESE) când se semnalează că „obiectivul urmărit de evaluarea solvabilității debitorului ar fi acela de a evita îndatorarea excesivă. În cazul neplății, creditorul trebuie să asume răspunderea dacă decizia sa s-a bazat pe o evaluare mediocră a solvabilității debitorului. Costurile care generează împrumuturile iresponsabile trebuie suportate de către creditor[10]”.Prin urmare, creditorul care acordă un împrumut cu un test de solvabilitate negativ trebuie să răspundă doar în cazul neplății de către debitor. Dacă se menține ideea că există o interdicție de contractare, pentru a fi consecvent, creditorul va răspunde inclusiv atunci când debitorul își îndeplinește obligațiile[11], ceea ce reprezintă un efect de nedorit.

Dar mai ales, la momentul stabilirii scopului articolului 11.5 LCI, trebuie să avem în vedere că soluția interpretativă care se va adopta nu poate denatura sectorul bancar. Acest lucru se întâmplă pentru că un aspect este cel de a controla riscul bancar, iar celălalt este de a-l anula. A obține acest echilibru este complex și, după părerea mea, opțiunea nu trebuie să fie aceea de a interzice încheierea contractului, ci de a conecta consecințele juridice când, ca urmare a acordării împrumutului după un test negativ de solvabilitate, debitorul nu își îndeplinește obligațiile, ca urmare a acestei supraîndatorări active. Doar în acest caz există reacție din partea debitorului și, după caz, a inspectorului bancar. Nu se pedepsește faptul că s-a acordat un împrumut având în vedere că a existat un test de solvabilitate negativ, ci faptul că s-a întâmplat și că acest lucru a provocat neîndeplinirea obligațiilor debitorului. În lipsa acestuia, nu trebuie să existe consecințe. 

Dacă DCI nu interzice contractarea, care este scopul normei conținute de articolul 18.5 DCI și articolul 11.5 LCI? După părerea mea, este un mandat pentru ca legislatorul impune consecințe pentru cazul de insolvabilitate a debitorului ca urmare – insist – a acestei supraîndatorări active, suficient de efective pentru a descuraja creditorul, în marja libertății sale contractuale, de a acorda un împrumut când testul de solvabilitate este negativ. În această parte, se vor introduce modificări legale. Trebuie să asigurăm efectul util al DCI fără a denatura activitatea bancară și fără a „transfera creditorului răspunderea care revine consumatorului în cazul în care acesta nu își îndeplinește obligațiile în virtutea contractului de credit” (alineatul 56 DCI). Apărarea abordărilor care denaturează și „se impun” direct pieței de credit și generează o excludere financiară nejustificată nu mi se pare rezonabilă. LCI nu intră în eventualele sancțiuni ale Dreptului privat, care, după părerea mea, trebuie să se fi stabilit în mod expres evitându-se regulile generale care trebuie deduse din punctul de vedere al teoriei generale a contractului. Astfel de sancțiuni trebuie să fie formate din eventuala pierdere a creditorului a dobânzilor moratorii și remuneratorii astfel cum s-a stabilit în alte ordine[12]. Dacă creditorul cere îndeplinirea obligațiilor de către debitor, acesta ar putea opune pe calea excepției caracterul iresponsabil al împrumutului și că (împrumutul) s-a acordat cu un test de solvabilitate negativ. În acest mod, debitorul nu trebuie să ceară creditorului nicio despăgubire, evitându-se costurile pe care le implică. Controlul împrumutului responsabil se realizează nu numai de către inspectorul bancar (sistem care a eșuat, astfel cum se dovedește, prin criza financiară din 2008), ci și de către judecători. Astfel s-a realizat în alte State membre (Germania, Franța, Belgia). Am propus, de asemenea, ca în cazul în care creditorul a acordat împrumutul cu testul de solvabilitate negativ, în cazul declarării insolvabilității consumatorului, ca urmare a acestei supraîndatorări active, Legea privind insolvența trebuia să prevadă posibilitatea unei subordonări judiciare a creditului sau, alternativ, posibilitatea ca împrumutul să fie afectat de exonerarea pasivului neplătit (art. 178 bis LC). Cu aceste măsuri, este clar că împrumutătorul „va pune împrumutul doar la dispoziția debitorului dacă rezultatul evaluării solvabilității indică faptul că este probabil ca obligațiile rezultate din contractul de împrumut să se îndeplinească în conformitate cu prevederile contractului respectiv”. Și va face acest lucru prin voință proprie, fără a fi nevoie de interdicții legale. Piața de credit este o piață privată și legislatorul, în mediul contractării, trebuie să se limiteze la stabilirea stimulentelor.

Grupul Parlamentar al Cetățenilor a prezentat o modificare la Congresul Deputaților (Amendamentul nr. 186)[13] care mergea în direcția adecvată[14], prevăzând pierderea dobânzilor moratorii și remuneratorii din partea creditorului. Pentru a facilita proba că împrumutul a fost responsabil, creditorul era obligat să informeze cu privire la motivele pentru a acorda împrumutul sau pentru a nu-l acorda, fiind necesar să înmâneze o copie a rezultatului studiului unde se identifică sursele și criteriile aplicate asupra analizei sale. De asemenea, Partidul Socialist a prezentat un amendament la Congresul Deputaților (nr. 99), unde propunea pierderea dobânzilor moratorii și remuneratorii. Prin urmare, PSOE a retras modificarea și a menținut-o Grupul Parlamentar al Cetățenilor, votându-se ca amendamentul nr. 182. În mod curios, PSOE votează împotriva a ceea ce primul a apărat. Votul s-a pierdut cu UN VOT: 165 de voturi pentru și 166 de voturi împotrivă[15]. Astfel cum se menționează în rezultatele votării, modificarea a fost sprijinită de cetățeni, Partidul Popular, Grupul Parlamentar Mixt, un deputat al Grupului Parlamentar Confederal „Uniți Putem”. În mod surprinzător, votul se pierde prin votul împotrivă dat de o deputată a Partidului Popular… Prin urmare, după aprobarea LCI, sistemul continuă ca și până în prezent: sancțiuni administrative impuse de către inspectorul bancar și răspunderea civilă. Nu s-a modificat nimic și se deschide calea către o altă zonă imobiliară. Să nu uitam că toată criza financiară nu s-a produs ca urmare a lipsei de transparență a clauzei de sol, nici ca urmare a abuzului scadenței anticipate… S-a produs ca urmare a unor excese în acordarea împrumuturilor. Această temă, din păcate, nu se soluționează în LCI în ciuda faptului că în Parlament existau partide politice care au obținut reprezentarea datorită interesului lor aparent de apărare a persoanelor „afectate de evacuări”…

NOTA REDACȚIEI

Acest studiu prezintă din perspectiva dreptului comparat, soluția găsită de leguitorul spaniol la o problemă extrem de actuală, soluție menită să clarifice, temele nereglementate de Directiva 2014/15 (1).

---

[1] Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 cu privire la contractele de credit încheiate cu consumatorii pentru bunuri imobile de uz rezidențial și prin care se modifică Directivele 2008/48/CE și 2013/36/UE și Regulamentul (UE) nr. 1093/2010.

[2] Conform Cuena Casas, M., „Evaluarea solvabilității și creditului ipotecar”, în RCDI, nr. 764, p. 2871 – 2924, http://eprints.ucm.es/45896/1/PRUEBAS%20CUENA.RCDI.pdf

[3] Această modificare de orientare a fost evidențiată deja de TJUE în sentința din 27 martie 2014 Le Crédit Lyonnais SA împotriva Fesih Kalhan. Cazul C 565/12 cu privire la Directiva 2008/48/din 23 aprilie 2008 cu privire la contractele de credit de consum (denumită în cele ce urmează DCC).

[4] Există limite în art. 5.2 din Legea nr. 2/25 martie 1981, privind reglementarea Pieței ipotecare, dar această reglementare se aplică doar anumitor creditori, mediul său fiind mai restrâns decât cel al LCI.

[5] Astfel se menționează în Anexa 6 din Circulara 5/2012 care prevede că respectiva capacitate de rambursare a debitorului „se va estima în cazul utilizării surselor de venit obișnuite ale debitorului, fără a depinde de garanți, giranți sau activele oferite în garanție, care vor fi întotdeauna considerate ca o a doua cale excepțională de recuperare când prima a eșuat”. 

[6] Arroyo Amayuelas, E., „Contracte de credit cu consumatori pentru bunuri imobile de uz rezidențial. Sancțiuni și despăgubiri pentru cazul de neîndeplinire a obligației creditorului de a evalua solvabilitatea debitorului”, în Working paper, nr. 9/2018, Universitatea Barcelona, p. 17.

  [7] Acest aspect este clar în art. 18.6 din Ordinul EHA/2899/din 28 octombrie 2011, privind transparența și protecția clientului privind serviciile bancare (în cele ce urmează OTSB), care dispune: „evaluarea solvabilității prevăzute în acest articol se va realiza fără a prejudicia libertatea de contractare […]”. 

[8] Díaz-Alabart, S. (2015), „Evaluarea solvabilității consumatorului, evaluarea imobilelor și consultarea fișierelor privind solvabilitatea”, în Díaz-Alabart, S. (dir.), și Represa Polo, P. (coord.), Protecția consumatorului în creditele ipotecare (Directiva 2014/17/ UE), Arroyo Amayuelas, E., op. cit., p. 8. ANDERSON, M, „Directiva 2014/17/UE privind creditele ipotecare și impactul previzibil în Dreptul spaniol”, în Arroyo Amayuelas, E., și Serrano de Nicolás, A. (dir.), Europenizarea Dreptului privat: aspecte actuale, Marcial Pons, 2016, p. 58.

[9] Cuena Casas, M., op. cit., p. 2897 și următoarele. În același sens, Alvarez Olalla, P., „Obligația de a evalua solvabilitatea”, în Locuințe și ipotecă, Asociația Profesorilor de Drept Civil, coordonat de Domínguez Luelmo, A., Ed. Tecnos, Madrid, 2018, p. 166.

[10] Decizia Comitetului Economic și Social European cu privire la „Propunerea Directivei Parlamentului European și a Consiliului privind contractele de credit pentru bunurile imobile de uz rezidențial” [COM(2011) 142 final – 2011/0062 (COD)]. 

[11] Anderson, M, op. cit., p. 58, nota 26, prevede că utilizatorul poate cere instituției creditoare înainte de a se produce neîndeplinirea. De asemenea, Arroyo Amayuelas indică în același sens, op. cit., p. 18.

[12] În Franța, art. L312-16 L341-27, L341-28, L341-31 și L.341-33 din Codul de Consum prevăd pierderea dobânzilor remuneratorii. În Belgia Code de Droit Économique, art. VII.201, VII.209, prevede pierderea dobânzilor moratorii și reducerea obligației de a restitui capitalul.

[13] BOCG. Congresul Deputaților, serie A, nr. 12 – 3, din 23/03/2018 

http://www.congreso.es/portal/page/portal/Congreso/PopUpCGI?CMD=VERLST&BASE=pu12&DOCS=1-1&DOCORDER=LIFO&QUERY=%28BOCG-12-A-12-3.CODI.%29#(Página1)

[14] „Fără a aduce atingere regimului de sancționare prevăzut la articolele 44 și următoarele din prezenta lege, când debitorul se află în imposibilitatea de a restitui împrumutul din cauze care erau prezente și erau previzibile în momentul acordării, se va putea opune reclamației realizate de creditor invocând, după caz, neîndeplinirea de către acesta a obligației de a evalua solvabilitatea sau acordarea împrumutului existând testul negativ. În acest caz, judecătorul va stabili pierderea dreptului creditorului la încasarea dobânzilor remuneratorii și moratorii, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă. Sarcina dovezii de îndeplinire a obligației de a evalua solvabilitatea va reveni creditorului.”

[15] https://app.congreso.es/votacionesWeb/InvocaReport?sesion=167&votacion=30&legislatura=12

Bibliografie

1. Alvarez Olalla, P., „Obligația de a evalua solvabilitatea”, în Locuințe și ipotecă, Asociația Profesorilor de Drept Civil, coordonat de Domínguez Luelmo, A., Ed. Tecnos, Madrid, 2018,

2. ANDERSON, M, „Directiva 2014/17/UE privind creditele ipotecare și impactul previzibil în Dreptul spaniol”, Revista “In Dret” BARCELONA, Aprilie 2017

3. Anexa 6 din Circulara 5/2012

4. ARROYO AMAYUELAS, E., „Contracte de credit cu consumatorii pentru imobiliare rezidențiale. Sancțiuni și căi de atac în cazul încălcării obligației creditorului de a evalua bonitatea împrumutatului ”, Document de lucru 9/2018, Universitatea din Barcelona

5. Arroyo Amayuelas, E., și Serrano de Nicolás, A. (dir.), Europenizarea Dreptului privat: aspecte actuale, Marcial Pons, 2016

6. BOCG. Congresul Deputaților, serie A, nr. 12 – 3, din 23/03/2018 

7.Code de Droit Économique Belge

8. Cuena Casas, M., „Evaluarea solvabilității și creditului ipotecar”, în RCDI, nr. 764

9. Decizia Comitetului Economic și Social European cu privire la „Propunerea Directivei Parlamentului European și a Consiliului privind contractele de credit pentru bunurile imobile de uz rezidențial” [COM(2011) 142 final – 2011/0062 (COD)]. 

10. Díaz-Alabart, S. (dir.), și Represa Polo, P. (coord.), Protecția consumatorului în creditele ipotecare (Directiva 2014/17/ UE), Reus, Madrid, 2015

11. http://www.congreso.es

12.https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2011:318:0133:0138:ES:PDF 13. TJUE în sentința din 27 martie 2014 Le Crédit Lyonnais SA împotriva Fesih Kalhan. Cazul C 565/12 cu privire la Directiva 2008/48/din 23 aprilie 2008 cu privire la contractele de credit de consum