Motto: Mi-am lăsat sculpturile să se joace cu cerul și cu oamenii, dovedind lumii că este cu putință o sculptură a focului. Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă și de Poartă… Să arzi ca o flacără… Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul.

Constantin Brâncuși

Rezumat

Prefigurând parcă o chemare simbolică la cucerirea juridică a spațiului, „a celei de a treia dimensiuni a lui Euclid”, lansată mai târziu de profesorul francez René Savatier, volumul imobiliar, creație pretoriană a practicii notariale franceze din secolul al XX-lea, apare simbolic reprezentat în motivele ce se suprapun repetitiv și filiform în Coloana brâncușiană a Infinitului.

Neconsacrat încă legislativ în Franța sau la noi, dar recunoscut jurisprudențial de instanțele franceze, volumul imobiliar („cubul de aer”) își făurește o identitate juridică, a unui bun imobil prin natură, apărut în simbioză cu superficia, dar dovedindu-și utilitatea proprie  dincolo de a fi exclusiv obiect al dreptului de superficie incipientă („cubul gol”) sau al dreptului de superficie deplină („cubul construit”).

Divizarea proprietății pe axa verticală, deasupra și dedesubtul scoarței terestre, a făcut posibilă tehnica volumului imobiliar, un corp geometric în spațiu, ale cărui coordonate se stabilesc altimetric prin nivelment geometric, raportat la cota altimetrică determinată la noi de sistemul Marea Neagră 1975.

După ce am concluzionat într-un studiu anterior că volumul imobiliar poate fi adaptat perfect sistemului juridic românesc, de această dată vom studia dacă volumul imobiliar poate exista și autonom față de superficie și la ce ar putea fi util, în contextul evoluției societății către tridimensional și către digital.

Marcând atât evoluția superficiei de la bidimensional la tridimensional, volumul imobiliar poate constitui vectorul de tranziție către un sistem de cadastru tridimensional, având ca unitate volumul imobiliar și ca sistem de referință parcela de teren, față de care volumele se întrepătrund subteran și suprateran, într-un puzzle tridimensional, teoretic la infinit în spațiu, practic în limitele determinate de reglementările urbanistice.

            Cuvinte-cheie: volum, superficie, imobil, sol, altimetric.

      Introducere

Coloana brâncușiană a Infinitului întruchipează perfect ideea exprimată mult mai târziu în cuvinte de profesorul francez René Savatier[1], aceea a pământului, ca matrice primordială (Geea, mama tuturor), „o suprafață (ce) nu poate servi decât ca să susțină sau să poarte un volum”[2], iar trunchiurile piramidale care se succed bazei Coloanei (la rândul ei, transpunere a fondului – solul), în mod repetitiv, în Coloană, nu sunt altceva decât suprapuneri de volume, metaforizând proprietatea spațiului, în verticalitate.

Simbolistic vorbind, dacă baza (suprafața terestră) este limitată, proprietatea spațiului este infinită, iar suprapunerea volumetrică este infinită.

Pământul atrage către el, prin forța gravitației, straturile suprapuse în mod ordonat, geometric, principiu reflectat inițial în adagiul roman Superficies solo cedit.

Teoria monistă a proprietății civile este reflectată și în dreptul anglo-saxon, care a preluat de la glosatori adagiul roman Cuius est solum eius est usque ad coelum (et ad inferos).[3]

Precursoarele volumului imobiliar civilist, air rights și subsurface rights[4] din dreptul anglo-saxon, vin ca o consecință firească a adagiului roman, consacrat de William Blackstone în Commentaries on the Laws of England (1766): „Terenul are, în semnificația sa legală, o întindere nedefinită, în sus și în jos.”[5]

Necesara evoluție a dreptului bunurilor

Superficia s-a născut în dreptul civil roman, legat de ager publicus, terenul din inima forumului roman, care era închiriat pe o perioadă determinată, de obicei pe termen lung, cu permisiunea acordată locatarului de a construi, iar la expirarea perioadei construcțiile treceau în patrimoniul proprietarului terenului (Superficies solo cedit). Ea a fost consacrată prin interdict al pretorului , în materie posesorie, în perioada Imperiului târziu, când superficiarului i se recunoaște o acțiune reală.[6]

În mod similar, volumul imobiliar a fost consacrat tot pe cale pretoriană, de practica notarială franceză din secolul al XX-lea, cu ocazia construirii cartierului parizian Défense, fiind creat în strânsă legătură cu superficia.

Într-o mișcare de evoluție a dreptului bunurilor de la corporalitate către incorporalitate, dată fiind evoluția generală a societății către digital, către dematerializare, volumul imobiliar apare oarecum ca o excepție, evoluând de la idee, de la imaterial, către materialitate, cu o individualitate adânc ancorată în necesitățile sociale și economice, marcând un traseu de la dreptul subiectiv către dreptul obiectiv, care se va vedea nevoit să îl consacre expres și să îl reglementeze.

Am analizat într-un alt studiu, anterior, posibilitatea preluării volumului imobiliar în sistemul juridic românesc, ce presupune acest lucru și ce beneficii ar aduce, precum și strânsa legătură dintre volumul imobiliar și superficie, concluzionând că superficia incipientă din dreptul român este tocmai volumul în starea de cub de aer, neconstruit, iar superficia deplină este reprezentată de volumul imobiliar construit.[7]

Necesitățile practice au impus apariția pe cale pretoriană a superficiei, ca o excepție de la principiul accesiunii imobiliare.

Fragmentarea proprietății, ca o transgresare pragmatică a exclusivismului dreptului de proprietate și o consacrare a unui adagiu opus celui clasic, unul dinamic, evolutiv, respectiv Superficies solo non cedit, este caracteristică perioadei feudale, în care proprietatea și-a valorizat funcția sa socială, impunând un sistem de drepturi multiple, concurente, asupra aceluiași bun, dar nu orice bun, ci solul, pământul, considerat bunul cu cea mai mare valoare economică în feudalism, caracterizat printr-o economie agrară și o agricultură de subzistență.

Tot expresie a pragmatismului social și economic sunt și construcțiile contemporane întâlnite, de exemplu, în regiunile berbere, în Africa de Nord (unde există o „proprietate arboricolă”, a copacului, separat de sol, și chiar o divizare a proprietății pe ramuri, pentru ca fiecare să culeagă fructele – smochinele, de exemplu – necesare supraviețuirii, de pe ramurile proprietatea sa) sau în Corsica (unde proprietatea asupra castanului este disjunsă de proprietatea asupra solului, iar copacul mort poate fi înlocuit).[8]

Vom încerca să demonstrăm acum că, deși a apărut în strânsă legătură cu superficia, volumul imobiliar poate exista și în afara superficiei, fiind un bun imobil prin natura sa, expresie a evoluției abordării juridice și poate chiar constitui vector al unui salt către tridimensionalul juridic.

Ce este volumul imobiliar?

S-a vorbit în doctrina franceză de o „ubicuitate a superficiei”.[9]

Ingineria dreptului bunurilor, referindu-ne prin aceasta la tehnici menite să inoveze pretorian codificarea clasică napoleoniană, cantonată în absolutismul revoluționar al proprietății civiliste, a făcut posibilă o superficie tridimensională, în spațiu, prin fragmentarea spațiului de deasupra și de dedesubtul scoarței terestre. Proprietatea a fost supusă disocierii în plan vertical față de suprafața terestră, delimitându-se volume prin suprapunere în plan subteran, cât și suprateran. Nevoia de spațiu a impus extinderea în plan vertical, pământul fiind perceput ca o resursă limitată, incapabilă să asigure nevoile viitorului.

Volumul imobiliar s-a conturat astfel ca o tehnică a viitorului, a orașelor futuriste, cu o dezvoltare urbanistică pe verticală, subteran și suprateran, iar Dreptul a fost chemat să se plieze realității contemporane, prin consacrarea pretoriană a volumului imobiliar ca o figură juridică ce va permite evoluția tehnicii urbanistice și juridice, la intersecția faptului cu dreptul și mergând către o convergență de interese și scopuri, diferite tipuri de proprietăți suprapunându-se și dând naștere aglomerărilor urbane.

Imaginați-vă un teren proprietate a statului sau a unității administrativ-teritoriale ori a unei persoane fizice sau juridice, peste care se suprapun magistrale de metrou, căi ferate, pe un alt nivel tot subteran un parking privat, iar, deasupra, zgârie-nori ce găzduiesc niveluri complet autonome: un mall, deasupra căruia se află un nivel destinat unei școli, deasupra căreia sunt spații de locuit!

Dacă perioada Evului Mediu a fost una caracterizată prin suprapunerea mai multor drepturi de proprietate asupra aceluiași bun și preponderența domeniului util, care presupunea folosința, exploatarea utilităților bunului, superficia viitorului vine nu numai cu suprapuneri de drepturi de proprietate în plan fizic, dar și corespunzător cu fragmentarea spațiului însuși, prin crearea volumelor suprapuse și spargerea tiparelor unei proprietăți încorsetate în absolutism, prin subordonarea ei necesităților practice, mercantiliste și utilitariste.

Practic, are loc o resurecție spațială a proprietății, care se reconfigurează prin adaptarea la modernitate și prin cucerirea spațiului terestru și a celui subteran.

Dacă, inițial, Codul nostru civil de la 1864, de inspirație napoleoniană, nu a reglementat expres superficia, deși Codul Calimah (art. 1507) o reglementase[10], doctrina a dedus totuși existența superficiei din răsturnarea prezumției relative instituite de art. 492 Cod civil din 1864, precum și din coroborarea acestui articol cu art. 482 Cod Civil (dreptul de accesiune) și cu art. 489 Cod Civil (care consacra principiul accesiunii imobiliare).[11]

A existat totuși o consacrare legislativă „sectorială”, am putea spune, astfel că superficia apare menționată expres în Decretul-lege nr. 115/1938 privind unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, printre drepturile supuse intabulării în cartea funciară, în Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și chiar în Legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară.

Actul de (re)naștere legislativă modernă a superficiei îl reprezintă Legea nr. 287/17.07.2009 privind Codul civil[12], care a reglementat expres instituția superficiei în dreptul civil român.

De la drept subiectiv, superficia a triumfat prin reflectarea expresă în dreptul obiectiv, fiind consacrată expres în Capitolul I – „Superficia” al Titlului III „Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată” al Cărții a III-a „Despre bunuri” a Codului civil care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.[13]

Dacă în dreptul civil român superficia rămâne bidimensională, 2D, puternic ancorată în materialitatea solului, a parcelei de teren determinate prin două coordonate topometrice (lungime și lățime), deși evoluată în timp față de superficia rurală, a recoltelor și a plantațiilor, către o superficie urbană, a construcțiilor, în dreptul francez superficia devine euclidiană, geometrică, tridimensională, prin avântul volumetriei, proprietarul terenului putând ceda dreptul său de a construi, renunțând prin aceasta la accesiunea imobiliară, către o terță persoană, superficiar, printr-un contract de cesiune de volume, adică de vânzare a „cubului de aer”, fracțiune din spațiul terestru sau subteran[14].

Obiectul proprietății înseși este disociat în plan vertical prin raportare la scoarța terestră, delimitându-se volume atât subteran, cât și suprateran.

Sunt volume delimitate de trei dimensiuni (lungime, lățime, înălțime), a căror limită supremă în absolut este, metaforic vorbind, fie cerul, sau, în adâncime, în străfund, centrul pământului.

În doctrina franceză, Daniel Sizaire arăta că „diviziunea în volume este o tehnică juridică constând în divizarea proprietății unui imobil în fracțiuni distincte pe plan orizontal cât și pe plan vertical, la niveluri diferite, care pot fi situate deasupra și dedesubtul solului natural, fiecare fracțiune circumscriindu-se stăpânirii de volume definite geometric, în trei dimensiuni, prin referință la planuri, decupaje și cote, fără să existe părți comune între aceste diferite fracțiuni.” [15]

Berlioz vedea volumul ca un ansamblu complex de drepturi (dreptul de a folosi subsolul pentru a planta sau a construi, coroborat cu renunțarea la beneficiul accesiunii) și de lucruri  (construcțiile/plantațiile rezultate). Este posibil ca volumul să conțină un singur element din cele enumerate.[16]

O autoare a definit volumul imobiliar mai plastic, ca fiind „orice lucru care desenează în spațiu o formă cu contur determinat, de manieră vizibilă sau invizibilă, efemeră sau perpetuă, mobilă sau imobilă.”[17]

Teoria volumului exclude existența părților comune în dreptul francez.[18]

În accepțiunea originară, volumele sunt complet independente, iar între ele se pot stabili legături generate de funcționalitate, care se reglează prin mecanismul servituților (de trecere, de utilități).[19]

Așadar, volumul imobiliar a apărut în strânsă legătură cu superficia și ca o contrapondere la regula unanimității, caracteristică actelor de dispoziție și anumitor acte de administrare în materia coproprietății.

Nereglementat de legislația română, volumul imobiliar nu este reglementat nici de legislația franceză, el fiind numai o creație a practicii notariale și fiind însă prevăzut expres în „Propunerile Asociației Henri Capitant pentru o reformă a dreptului bunurilor”[20], în care părțile determinate din spațiul terestru sunt calificate ca imobile prin natură. Volumul, un spațiu în trei dimensiuni, este o proprietate imobiliară, o proprietate a spațiului de deasupra și de sub scoarța terestră, nelimitat în adâncime și în înălțime.

Articolul 527 din acest Anteproiect de Cod civil propus de Asociația Henri Capitant menționează în enumerarea bunurilor imobile „fondurile, volumele, construcțiile și vegetația care se găsesc pe fond, precum și toate celelalte lucruri care se încorporează fondului.”

Este volumul imobiliar un bun imobil prin natură?

Așa cum a luat naștere, în strânsă legătură cu superficia, volumul imobiliar apare mai degrabă în prezent ca obiect al superficiei incipiente (volumul „gol”, neconstruit, cubul de aer în formă pură, delimitat ipotetic de puncte în spațiu) sau ca obiect al superficiei depline (cubul „plin”, construit).

Asociația „Congresele Notarilor din Franța”, în Raportul la cel de al 103-lea Congres a  văzut în volumul imobiliar „o chestiune de geometrie”.[21]

În accepțiunea Anteproiectului de Cod civil francez, Asociația Henri Capitant califică deci volumul imobiliar ca bun imobil prin natură.

Într-o accepțiune originală, care se dorește a revoluționa clasificarea bunurilor imobile, s-a opinat[22] că volumul imobiliar este un bun imobil prin anticipație, parafrazându-se categoria doctrinară a bunurilor mobile prin anticipație (de exemplu, părți dintr-un imobil ce urmează a fi demolat), deși în prezent nu există categoria de bun imobil prin anticipație. Criteriul este cel al destinației viitoare a bunului, pentru cauză de utilitate economică[23]. Nu regăsim însă categoria „imobil prin anticipație” de lege lata.

Codul nostru civil consacră o definiție a bunului care are o componentă materială (lucrul, ca parte a lumii fizice) și o componentă juridică (aproprierea lucrului de către o persoană prin intermediul unui drept patrimonial).

Mergând pe acest raționament, volumul imobiliar este un lucru cert, individual determinat de punctele geometrice din spațiu, care îi conferă unicitatea, fiind doar invizibil în forma cubului neconstruit, dar un bun cert, corporal, individual determinat în ambele forme. Volumul este un lucru ce poate fi obiect al aproprierii, deci un bun; de altfel, am văzut deja că există convențiile privind cesiunea de volume, folosite în practica notarială franceză.

De altfel, definiția legală a bunului imobil prevăzută de art. 537 Cod civil permite încadrarea volumului imobiliar în teza finală a definiției: „Sunt imobile terenurile, izvoarele și cursurile de apă, plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.”

Volumul imobiliar, în ambele sale forme, construit sau neconstruit, este încorporat în parcela de teren care se desfășoară imaginar pe verticală.

După ce am calificat volumul ca un bun obiect al unui drept, cu o existență certă, chiar dacă impalpabilă, prin coordonatele geometrice care îl fac unic în spațiu, privind situația din punctul de vedere al geofizicii, ne alăturăm opiniilor care califică volumul imobiliar, în ambele sale forme, ca un bun imobil corporal, cert, individual determinat.[24]

Cubul de aer este tot material, dar „umplut” cu aer, cubul construit are consistența materialului de construcție, dar în ambele forme bunul este modular, obiect al unei proprietăți modulare, care se individualizează altimetric prin altitudinea ortometrică, în baza sistemului național de cote de altimetrie, cotele raportându-se pe teritoriul României la sistemul denumit „Marea Neagră 1975”, sistem aflat în interdependență cu sistemele naționale ale altor state și care servește, de exemplu, la coordonarea îmbinărilor de cale ferată, dacă ar fi să dăm numai un exemplu care să ateste importanța sistemului de altimetrie care stă la baza volumetriei, în concepția noastră. Asemănător parcelei cadastrale, cubul-volum va primi cote specifice, coordonate geometrice și altimetrice care îl individualizează în spațiu, în corelare cu parcela cadastrală-suport, imuabilă, care prin forța gravitațională asigură caracterul de fixitate și punctelor ce alcătuiesc reperele volumului imobiliar, conturul acestuia.

Deși metaforic nu există limite ale dreptului de proprietate, absolutismul dreptului de proprietate se vede înfrânt de limitele impuse prin servituțile aeronautice stabilite de fiecare țară în funcție de tratatele și convențiile internaționale la care este parte, precum și de  servituțile administrative care deservesc interesul public.

Art. 559 Cod civil conține regula și excepțiile care limitează întinderea obiectului dreptului de proprietate, care sunt limite generale sau speciale:

 „Proprietatea terenului se întinde și asupra subsolului și a spațiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale.

Proprietarul poate face, deasupra și în subsolul terenului, toate construcțiile, plantațiile și lucrările pe care le găsește de cuviință, în afară de excepțiile stabilite de lege, și poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce. El este ținut să respecte, în condițiile și în limitele determinate de lege, drepturile terților asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor și apelor subterane, lucrărilor și instalațiilor subterane și altora asemenea.”

Astfel, atât în înălțime, dar și pe axa subterană, limitele volumetrice vor fi delimitate de regulamentele de urbanism, care țin cont de toate limitările generale și specifice fiecărei suprafețe cadastrale.

Există volum imobiliar și dincolo de superficie?

Dacă legăm existența volumului imobiliar exclusiv de superficie, cu care, în concepția clasică, se află într-o simbioză juridică, volumul imobiliar va fi condamnat la temporaritate.

Afirmăm aceasta deoarece, dacă, sub imperiul Codului civil din 1864, superficia era considerată un drept perpetuu[25], ea subzistând pe durata existenței construcției/plantației/lucrării, Noul Cod civil, abordând superficia ca pe un dezmembrământ al dreptului de proprietate, îi stabilește expres caracterul temporar, dublat însă de o perpetuitate mascată, condiționată de voința părților, prin instituirea unei durate de maximum 99 de ani, cu posibilitatea reînnoirii (art. 694 Cod civil).

Natura juridică a dreptului de superficie este încă destul de controversată în doctrina franceză, de la drept de proprietate asupra construcțiilor/plantațiilor/lucrărilor aflate pe terenul proprietatea altuia, la un drept real asupra terenului altuia, la o proprietate „economică”, asemănătoare domeniului util, sau un drept de proprietate restrâns.[26]

Reglementarea superficiei în actualul nostru Cod civil se îndepărtează de la caracterele clasice ale dreptului de proprietate, în primul rând prin consacrarea caracterului temporar; or, de esența proprietății este perpetuitatea. De fapt, fiind în balanță două drepturi de proprietate, cel asupra terenului și cel al superficiarului, iar exercitarea dreptului de proprietate al superficiarului neputându-se face decât cu concursul proprietarului terenului, al cărui drept este afectat în deplinătatea sa, s-a dat câștig de cauză dreptului de proprietate asupra bunului considerat mai valoros, cel permanent, imuabil. Prin consacrarea unei superficii perpetue, dreptul de proprietatea asupra terenului ar fi rămas grevat perpetuu de superficie, ceea ce ar fi contravenit construcției clasice din dreptul roman, în care superficia se grefa pe un contract de locațiune încheiat de proprietarul terenului cu superficiar, superficiar care, în schimbul chiriei, dobândea dreptul de a construi și de a exercita pe perioada locațiunii atributele unui veritabil drept de proprietate asupra construcției.

Deși nu au existat discuții despre volumul imobiliar în accepțiunea lui doctrinară franceză, s-a vorbit în doctrina juridică românească de superficia „sub forma dreptului de supraetajare”.[27] Opinia exprimată[28] este că, întrucât legea nu interzice expres, asemenea drept ar fi permis, dacă el rezultă din convenția părților. Domeniul de aplicare îl constituie construcția colectivă, cu părți comune, cu un regim juridic strict și detaliat prevăzut de legislația noastră.

Avantajele utilizării tehnicii volumului imobiliar au fost reliefate în doctrina franceză[29] și putem enumera:

– reprezintă o alternativă la regimului coproprietății (al cărei mecanism presupune, așa cum arătam, respectarea regulii unanimității în cazul anumitor acte);

– permite coabitarea domeniului public și a domeniului privat asupra aceleiași parcele de teren (în dreptul francez; la noi există mecanismul concesiunii);

– multiplicarea bazei impozabile corespunzător numărului de volume suprapuse;

– este o soluție de luat în calcul de către dezvoltatorii imobiliari, în contextul crizei de locuințe din marile orașe.

La întrebarea dacă în dreptul nostru este posibilă o construcție juridică în care mai multe drepturi individuale de proprietate se suprapun, fiecare corespunzător unui volum imobiliar, fără părți comune, astfel încât fiecare proprietar de volum este proprietarul podelei, pereților, tavanului, al acoperișului – în cazul ultimului nivel, răspunsul nu poate fi decât unul pozitiv, fiind consecința unui know-how desăvârșit al dezvoltatorului imobiliar, care, printr-o astfel de construcție materială, ar preveni neînțelegerile ulterioare legate de administrarea spațiilor comune din clădirile colective.

Un autor francez remarca faptul că, dacă inventariem părțile comune, nu mai rămânem decât cu ceea ce îmbracă pereții și planșeele, adică pretinsa proprietate principală, cea exclusivă, este de fapt „un cub de aer”.[30]

În fond, regimul coproprietății forțate a fost determinat de modalitatea de construire și de existența echipamentelor și instalațiilor care deservesc întreaga clădire sau părți din aceasta, dar nimic nu împiedică o regândire a modului de construire și de administrare a clădirilor colective.

Volumul imobiliar presupune, în accepțiunea clasică, proprietari diferiți asupra terenului și asupra construcției. Care ar fi interesul păstrării proprietății terenului în cazul înstrăinării tuturor volumelor construite sau neconstruite?

În primul rând, în acord cu reglementările urbanistice, potențialitatea nelimitată a exploatării, posibilitatea adăugării de volume în adâncime și în înălțime, în eventualitatea în care pe viitor se pot dezvolta noi proiecte, inclusiv, pentru subsol, parteneriate public-private care să permită crearea de puncte de atracție. Ar putea fi vorba de transportul în comun la înălțime sau în subteran sau de supraetajări cu spații rezidențiale. Nu în ultimul rând, perspectiva peisagistică va conferi valoare volumelor aflate la înălțime, unde panorama diferă de volumele situate la mică înălțime.

Dar volumul imobiliar, așa cum apare el într-o reprezentare primară, ca un corp geometric ideal sau vizibil, determinat de coordonate altimetrice precise, reprezentând o cadastrare tridimensională a spațiului construibil, trebuie să fie vectorul de tranziție către un sistem de cadastru tridimensional, în care înscrierea în evidențele de carte funciară să se facă prin raportare la terenul cu care se află în raport de interdependență.

Volumele se vor învecina cu alte volume în plan orizontal și în plan vertical.

Concluzie

Evoluția societății este către imaterial și către tridimensional, iar evoluția actualului sistem de cadastru bidimensional către geometrizarea în spațiu a parcelei de teren și verticalizarea ei, prin crearea de straturi suprapuse și care să se întrepătrundă de o manieră puzzle tridimensional, cu regimuri juridice diferite, trebuie să fie provocarea viitorului, iar volumul imobiliar, rupt de superficia care l-a creat, trebuie să fie vectorul acestei evoluții, ducând astfel mai departe chemarea decanului Savatier la „cucerirea celei de a treia dimensiuni a lui Euclid”.

Referințe:

1. Jean-Louis Halpérin, Histoire du droit des biens, ECONOMICA, Paris, 2008.
2. René Savatier, Vers de nouveaux aspects de la conception et de la classification juridique des biens corporels, în Revue Trimestrielle de Droit Civil, 1958.
3. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de Drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Hamangiu, 2008.
4. Constatin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, București, 1988.
5. Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Lumina Lex, București, 1996.
6. Ion P. Filipescu, Dreptul civil (Dreptul de proprietate și alte drepturi reale), Actami, București, 1996.
7. Corneliu Bîrsan, Maria Gaiță, Mona Maria Pivniceru, Drept civil. Drepturile reale, Institutul European, Iași, 1997.
8. Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Maxime Julienne, Droit des biens, Ediția a 9-a, LGDJ, Lextenso, 2021.
9. François Terré, Philippe Simler, Droit civil. Les biens, Ediția a 10-a, Editura Dalloz, 2018.
10. Marie Gaëlle Desvaux de Marigny, Le volume immobilier, teză de doctorat susținută public la data de 18.12.2020 la Universitatea din Réunion, disponibilă și pe site www.theses.fr.
11. Colectiv coordonat de Hugues Perinet-Marquet, Propositions de l’Association Henri Capitant pour une réforme du droit des biens, LexisNexis, Litec, 2009.
12. Jean-Pierre Marty, La dissociation juridique de l’immeuble; contribution à l’étude du droit de superficie, teză doctorală, LGDJ, 1979.
13. William Dross, Droit des biens, ediția a 5-a, LGDJ Lextenso, 2021.
14. Philippe Simler, „Copropriété et propriété en volumes: antinomie ou symbiose ?”, in Etudes offertes à Pierre Catala, Le droit privé français à la fin du XXe siècle, Litec, 2001.
15. Pierre Berlioz, Droit des biens. Cours magistral, Ellipses Editions Marketing S.A., 2014.
16. Jean-Louis Bergel, Sylvie Cimamonti, Jean-Marc Roux, Laetitia Tranchant, Les biens, ediția a 3-a, LGDJ Lextenso, 2019.
17. David Richard, De la propriété du sol en volume, teză doctorală susținută public în noiembrie 2015 la Universitatea Paris II Pantheon – Assas, disponibilă pe site www.theses.fr.
18. Antoine Chausfoin, Le volume immobilier, teză susținută public la data de 13.12.2021 la Université de Tours, disponibilă online pe www.theses.fr.
19. Irina Sferdian, Discuții referitoare la dreptul de superficie, în Dreptul nr. 6/2006.
20. Flavius. A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coord.), Noul Cod civil, Comentariu pe articole (art.1-2664), C.H. Beck, București, 2012.
21. Daniel Sizaire, Division en volumes et copropriété des immeubles bâtis, Jurisclasseur Periodique (La Semaine Juridique – Notariale) JCP N 1988, I.

Jéan-Philippe Lévy, André Castaldo, Histoire du droit civil, Dalloz, Paris, 2010.

---

[1] René Savatier (1892-1984), profesor de drept civil la Facultatea de Drept și Științe Economice din Poitiers și decan al acestei facultăți în perioada 1955-1959, cunoscut mai ales prin studiile sale avangardiste asupra volumului.

[2] René Savatier, Vers de nouveaux aspects de la conception et de la classification juridique des biens corporels, în Revue Trimestrielle de Droit Civil, 1, 1958, p. 8.

[3] În traducerea noastră, „Proprietarul terenului este stăpân până sus, în Rai și în jos, până în Infern”.

[4] În traducerea noastră, „dreptul la aer” și „dreptul la spațiul subteran”.

[5] Cartea a doua, capitolul 2, p. 18, disponibilă și pe site avalon.law.yale.edu/18th_century/blackstone_bk2ch.2.asp, consultat la data de 17.10.2023.

[6] Jean-Louis HALPÉRIN, Histoire du droit des biens, ECONOMICA, Paris, 2008, p. 54.

[7] Carmen Dima, De la „Superficies solo cedit” la volumul imobiliar (imobil prin natură sau prin anticipație?), articol prezentat la Conferința Internațională Bienală „Sistemul juridic între stabilitate și reformă”, Craiova, 20-21 octombrie 2023, urmând a fi publicat în volumul lucrărilor conferinței.

[8] Jéan-Philippe Lévy, André Castaldo, Histoire du droit civil, Dalloz, Paris, 2010, p. 385.

[9] David Richard, De la propriété du sol en volume, teză doctorală susținută public în noiembrie 2015 la Universitatea Paris II Pantheon – Assas, disponibilă pe site www.theses.fr, consultat la 7.11.2023.

[10] Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de Drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Hamangiu, 2008, p. 576.

[11] Constatin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, București, 1988, p. 262; Liviu POP, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Lumina Lex, București, 1996, p. 212 ; Ion P. Filipescu, Dreptul civil (Dreptul de proprietate și alte drepturi reale), Editura Actami, București, 1996, p. 265; Corneliu Bîrsan, Maria Gaiță, Mona Maria Pivniceru, Drept civil. Drepturile reale, Institutul European, Iași, 1997, p. 180.

[12] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009.

[13] Definirea legală o face chiar Codul civil, în art. 693, ca „dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință.”

[14] Jean-Louis Bergel, Sylvie Cimamonti, Jean-Marc Roux, Laetitia Tranchant, Les biens, 3^e édition, LGDJ, Lextenso, Paris, 2019, p. 362.

[15] Daniel Sizaire, Division en volumes et copropriété des immeubles bâtis, Jurisclasseur Periodique (La Semaine Juridique – Notariale) JCP N 1988, I, p. 323.

[16] Pierre Berlioz, Droit des biens. Cours magistral, Ellipses Editions Marketing S.A., 2014, no 58, p. 81.

[17] Marie Gaëlle Desvaux de Marigny, Le volume immobilier, teză de doctorat susținută public la data de 18.12.2020 la Universitatea din Réunion, disponibilă și pe site www.theses.fr, consultat la data de 10.11.2023.

[18] William Dross, Droit des biens, ediția a 5-a, LGDJ Lextenso, 2021, p. 312.

[19] François Terré, Philippe Simler, Droit civil. Les biens, Ediția a 10-a, Editura Dalloz, 2018, p. 846.

[20] Colectiv coordonat de Hugues Perinet-Marquet, Propositions de l’Association Henri Capitant pour une réforme du droit des biens, LexisNexis, Litec, 2009, p. 35.

[21] Association Congres des Notaires de France, al 103-lea Congres, cu tema „Diviziunea imobilului: solul, spațiul, construcția”, 23.09.2007.

[22] Jean-Pierre Marty, La dissociation juridique de l’immeuble; contribution à l’étude du droit de superficie, teză doctorală, LGDJ, 1979, p. 163.

[23] Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Maxime Julienne, Droit des biens, ediția a 9-a, LGDJ Lextenso, 2021, p. 56.

[24] A se vedea Marie Gaëlle Desvaux de Marigny, loc. cit, p. 76-90, precum și Antoine CHAUSFOIN, Le volume immobilier, teză susținută public la data de 13.12.2021 la Université de Tours, disponibilă online pe www.theses.fr, consultat la 10.11.2023.

[25] Liviu Pop, op. cit., p. 212.

[26] Pentru dezvoltări, a se vedea Jean-Louis Bergel, Sylvie Cimamonti, Jean-Marc Roux, Laetitia Tranchant, op. cit., p. 348, și Association Congres des Notaires de France, al 112-lea Congres, cu tema „Proprietatea imobiliară, între libertate și constrângeri”, 5-8.06.2016, p. 44.

[27] A se vedea Irina Sferdian, Discuții referitoare la dreptul de superficie, în Dreptul nr. 6/2006, p. 77-79, și Sevastian Cercel, în Flavius. A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coord.), Noul Cod civil, Comentariu pe articole (art.1-2664), C.H. Beck, București, 2012, p. 750.

[28] Sevastian Cercel, în Flavius. A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coord.), op. cit.

[29] Marie Gaëlle Desvaux de Marigny, loc. cit.

[30] Philippe Simler, „Copropriété et propriété en volumes: antinomie ou symbiose ?”, în Etudes offertes à Pierre Catala, Le droit privé français à la fin du XXe siècle, Editura Litec, 2001, p. 684.