Un eveniment profesional de ținută, organizat de UNNPR și desfășurat sub egida „Protecția monumentelor istorice și a circuitului civil – responsabilitate, echilibru și nevoia de reformă”, a reunit recent reprezentanți ai unor instituții publice cu atribuții în domeniu, ai legislativului, experți, membri ai mediului academic și notari publici.

Masa rotundă avut loc în Aula Bibliotecii Centrale Universitare din București, în data de 12 martie, fiind prima dintr-o serie de întâlniri menite să identifice soluții eficiente pentru actualizarea listelor monumentelor istorice, clarificarea criteriilor de clasare și crearea unui cadru legal care să echilibreze necesitatea conservării patrimoniului cultural construit  cu imperativul siguranței circuitului civil .

Lucrările au fost deschise de doamna notar public Laura Badiu, Președintele UNNPR, iar discuțiile au fost moderate de doamna notar public Mihaela Durnescu.

Au susținut prezentări: doamna Valeria Oana Zaharia – manager al Institutului Național al Patrimoniului; domnul prof.univ.dr. Radu-Alexandru Rizoiu – Facultatea de Drept a Universității din București; domnul conf.univ.dr. Bogdan Alexandru Suditu – Facultatea de Geografie a Universității din București; domnul senator Robert Marius Cazanciuc – membru al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului.

Au mai participat ca invitați: domnul deputat Ciuca Bogdan – Președintele Comisiei juridice, de disciplină și imunități a Camerei Deputaților; domnul Laurențiu Alexandru Blaga – Președinte Director General al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară; domnul Mircea Popa – Director General Adjunct al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară; domnul Adrian Bălteanu – Șef Serviciu Arheologie și Patrimoniu Construit, Direcția Patrimoniu Cultural, Ministerul Culturii.

Redăm în cele ce urmează principalele puncte de vedere formulate de către vorbitori.

Mihaela Durnescu – notar public, președintele Camerei Notarilor Publici București

Gestionarea monumentelor istorice din România se află la intersecția a două valori fundamentale: protecția patrimoniului național și securitatea circuitului civil. Deși ambele obiective sunt esențiale, realizarea unui echilibru între ele se dovedește dificilă în practică.

Provocările identificării și clasificării monumentelor

În România există aproximativ 30.000 de monumente istorice, conform Listei Monumentelor Istorice 2015, cărora li se adaugă peste 200 de modificări ulterioare, prin clasări și declasări. Pentru a verifica dacă un imobil este monument istoric nu este suficientă lista inițială; este necesară consultarea și a numeroaselor ordine publicate ulterior în Monitorul Oficial. Această situație complică aplicarea dreptului de preemțiune al statului la vânzarea monumentelor, iar riscul de a încheia contracte fără respectarea acestui drept este ridicat, mai ales în cazul imobilelor din situri extinse, cum sunt unele orașe întregi.

Sancțiunea prevăzută pentru nerespectarea dreptului de preemțiune este severă: nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta afectează un număr mare de titluri de proprietate, în timp ce statul își exercită foarte rar dreptul de preemțiune. Se creează astfel un dezechilibru între riscul juridic ridicat pentru cumpărător și interesul real redus al statului.

Rolul notariatului și al dialogului interinstituțional

Notarii au un rol crucial în asigurarea validității și siguranței titlurilor de proprietate, fiind un punct de echilibru între protecția patrimoniului și securitatea juridică. Soluții precum notarea în cartea funciară a calității de monument istoric ar putea simplifica verificările și ar face aplicarea regulilor mai clară și mai sigură.

Actualizarea Listei Monumentelor Istorice este greu de realizat în prezent. În acest context,  dialogul între specialiști, autorități și legiuitori este esențial pentru găsirea unor soluții comune. Intervenția trebuie să fie atât administrativă, cât și legislativă, iar colaborarea cu Parlamentul este crucială pentru adaptarea legislației la realitatea socială și practică.

Problemele complexe cer soluții pe măsură

Comparativ cu Franța, care are aproximativ 15.000 de monumente istorice, România are dublul, ceea ce sugerează posibile dificultăți în procesul de clasificare. Identificarea corectă a monumentelor este esențială pentru stabilirea clară a regimului juridic al imobilelor, facilitând notarea corectă în cartea funciară și respectarea obligațiilor legale de către proprietari.

Cele mai multe probleme juridice nu provin de la clădirile individuale, care au adrese poștale clare, ci de la ansamblurile de arhitectură și siturile istorice, unde zonele sunt mari și neclar definite. Exemple relevante includ municipiul Alba Iulia, considerat integral un sit și, implicit, un monument istoric, ceea ce complică identificarea exactă a terenurilor incluse.

Protejarea patrimoniului și securitatea circuitului civil nu sunt valori antagonice, dar tensiunile dintre ele sunt evidente. Nicio lege nu poate preveni toate abuzurile, iar cadrul juridic trebuie actualizat și adaptat continuu la realitatea din teren. Este necesară implicarea specialiștilor, a notariatului și a autorităților legislative pentru a găsi echilibrul corect între protecția monumentelor și siguranța juridică a tranzacțiilor.

Doar prin colaborare, dialog și reglementări clare se poate asigura o administrare eficientă și echitabilă a patrimoniului național, protejându-l fără a pune în pericol drepturile proprietarilor de bună-credință.

Valeria Oana Zaharia – manager al Institutului Național al Patrimoniului

Protejarea monumentelor istorice în România implică o serie de provocări juridice și administrative, dintre care dreptul de preemțiune al statului reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte. Acest drept, menit să ofere statului prioritate la achiziția imobilelor de patrimoniu, este însă greu de aplicat din cauza numeroaselor probleme din circuitul administrativ și juridic.

Actualizarea Listei Monumentelor Istorice

Lista Monumentelor Istorice, deși esențială pentru identificarea și protecția imobilelor, este afectată de erori și lipsuri. Actualizarea sa este posibilă, dar complicată de resursele umane limitate. Aceasta este o  problemă nu doar a Institutului Național al Patrimoniului, ci și a direcțiilor județene de cultură. Aceasta nu presupune doar integrarea modificărilor după 2015, ci și corectarea numeroaselor erori: monumente inexistente, adrese greșite, schimbări de denumiri de străzi sau numerotări care afectează relațiile juridice.

În prezent, sunt în derulare două proiecte finanțate din fonduri europene pentru inventarierea corectă a monumentelor, proces estimat să dureze 4–5 ani. Publicarea unei liste actualizate a fost amânată până când aceasta va reflecta corect realitatea din teren, pentru a evita perpetuarea problemelor existente.

Dreptul de preemțiune al statului  

Deși dreptul de preemțiune este un instrument legal puternic, statul îl exercită foarte rar, ceea ce reduce eficiența întregului sistem. Exproprierea este o alternativă legală, dar utilizarea sa este limitată și complicată. Totodată, sancțiunea nulității absolute a contractelor în caz de nerespectare este considerată ca fiind prea severă, afectând un număr mare de titluri de proprietate în raport cu interesul real al statului.

Dialogul între autorități și specialiști este văzut ca o soluție pentru ajustarea reglementărilor și găsirea unui echilibru mai just între protecția patrimoniului și siguranța circuitului civil.

Rolul proprietarilor privați

Numărul proprietarilor privați interesați de achiziția și restaurarea monumentelor istorice este în creștere, inclusiv persoane din domenii precum IT. Acești proprietari sunt bine intenționați și solicită sprijin pentru restaurare și utilizare adecvată a clădirilor. Restaurarea monumentelor este însă mult mai complexă și costisitoare decât reabilitarea clădirilor obișnuite, iar noii proprietari se confruntă cu restricții pe care nu le cunosc inițial.

Există programe publice de finanțare, precum timbrul monumentelor istorice, care sprijină și sectorul privat. Protecția patrimoniului trebuie să fie independentă de regimul de proprietate – fie el public sau privat. În ultimii ani, s-au înregistrat progrese, cu numeroase proiecte finanțate și contracte în derulare pentru restaurare și valorificare.

Clasarea și reglementarea urbanistică

Clasarea ca monument istoric a fost uneori folosită ca soluție de ultim moment pentru protecție, iar tendința de clasare excesivă poate dilua valoarea statutului. Planurile Urbanistice Generale (PUG) reprezintă un instrument important de protecție, dar sunt insuficient utilizate. Ar trebui dezvoltate și alte categorii de protecție, nu doar statutul de monument istoric. Zonele construite protejate se confruntă deja cu restricții similare, însă aplicarea lor rămâne problematică, în special în ceea ce privește termenele de avizare și monitorizarea lucrărilor.

Gestionarea monumentelor istorice în România necesită o abordare integrată, care să combine actualizarea corectă a listelor, sprijin pentru proprietari, reglementări proporționale și mecanisme eficiente de monitorizare. Colaborarea între stat, proprietari privați și specialiști este esențială pentru protejarea patrimoniului, fără a compromite siguranța juridică a tranzacțiilor imobiliare. Numai printr-un echilibru între responsabilitate, resurse și legislație clară se poate asigura o protecție durabilă a patrimoniului național.

Prof.univ.dr. Radu-Alexandru Rizoiu  – Facultatea de Drept a Universității din București

Nulitatea Absolută și Protecția Monumentelor Istorice: Echilibru între Patrimoniu și Siguranța Juridică

Gestionarea monumentelor istorice în România implică o intersecție delicată între protecția patrimoniului național și securitatea circuitului civil. Una dintre cele mai complexe probleme juridice o reprezintă sancțiunea nulității absolute aplicată în cazul nerespectării dreptului de preemțiune al statului. Aceasta are consecințe grave, afectând stabilitatea contractelor și făcând dificilă restabilirea situației anterioare în circuitul civil.

Concepția clasică a nulității absolute nu mai reflectă realitatea juridică actuală. În practică, nulitatea absolută nu operează automat, ci trebuie constatată de instanță, iar actele considerate nule pot produce efecte până la o hotărâre definitivă. Instanțele pot, în anumite situații, să corecteze lipsuri sau să „acopere” nulitatea, ceea ce relativizează caracterul său absolut. În plus, aplicarea acestei sancțiuni se face uneori în cazuri care nu țin de un interes public real, iar nu toate interesele instituțiilor publice sunt echivalente cu interesul general.

În domeniul monumentelor istorice se disting două tipuri de nulitate:

• Nulitate puternică – aplicată pentru intervenții fără avize, protejând un interes public major, cum este conservarea patrimoniului.
• Nulitate „mai slabă” – legată de nerespectarea dreptului de preemțiune, protejând mai degrabă interesul statului.

Specialiștii propun flexibilizarea sancțiunii nulității absolute pentru încălcarea dreptului de preemțiune, prin posibilitatea regularizării ulterioare a situațiilor juridice și oferirea statului a unei șanse de a-și exercita dreptul la o vânzare viitoare. Aceasta ar permite găsirea unui echilibru între protejarea patrimoniului și siguranța circuitului civil, evitând dezechilibrele create de sancțiuni disproporționate și de implicarea rară a statului.

Problemele nu au soluții simple, dar pot fi abordate prin dialog între instituții, colaborare între specialiști din domenii diferite și adaptarea legislației la realitatea socială și practică. Statul nu trebuie să fie singurul garant al interesului public, mai ales atunci când resursele sunt limitate. O abordare realistă și pragmatică, adaptată nevoilor și resurselor disponibile, este esențială pentru o administrare eficientă a bunurilor de patrimoniu, astfel încât să fie protejat patrimoniul național, dar să fie și asigurată siguranța juridică a tranzacțiilor și a dreptului de proprietate.

Conf.univ.dr. Bogdan Alexandru Suditu – Facultatea de Geografie a Universității din București

Patrimoniul național și legislația: nevoia de strategie și acțiune proactivă

Gestionarea patrimoniului istoric din România ridică provocări complexe, care nu pot fi soluționate doar prin reacții punctuale ale legiuitorului. În prezent, multe intervenții legislative apar ca răspuns la situații specifice, fără o planificare strategică pe termen lung. Această abordare reactivă riscă să lase neprotejate monumente importante și să genereze întârzieri sau conflicte juridice.

Pentru a asigura protecția reală a patrimoniului, este nevoie de dezbateri și planificare care să clarifice ce ține de lege, norme și proceduri, astfel încât listele de monumente istorice să fie corecte, actualizate și gestionabile. Procedurile de modificare a listelor, prin clasare sau declasare, trebuie să fie eficiente, transparente și fără întârzieri inutile.

Provocările instituțiilor proprietare

Unele instituții mari, precum Academia Română, dețin monumente istorice, însă nu dispun de resursele necesare pentru întreținerea acestora. În astfel de cazuri, sunt necesare formule alternative de protecție, inclusiv colaborări public-private sau programe de finanțare dedicate restaurării și valorificării patrimoniului. Exemple concrete de patrimoniu neprotejat arată că degradarea clădirilor istorice poate fi rapidă și ireversibilă dacă intervenția nu este promptă.

Este esențial ca legiuitorii și autoritățile publice să fie conștienți de problemele reale și să acționeze concret. O metodă utilă ar fi crearea unei „liste de sarcini” care să identifice și să prioritizeze măsurile necesare pentru protecția patrimoniului, de la întreținerea monumentelor existente, până la actualizarea și verificarea listelor oficiale.

Protecția patrimoniului național necesită mai mult decât sancțiuni sau reacții legislative izolate. Este nevoie de o strategie coerentă, de proceduri clare și de implicarea activă a tuturor actorilor – legiuitori, instituții publice și proprietari – pentru a preveni degradarea și a asigura conservarea valorilor istorice pentru generațiile viitoare.

Robert Marius Cazanciuc – membru al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului

Protecția patrimoniului național este o provocare complexă, care implică atât expertiza specialiștilor, cât și colaborarea între stat și proprietari. Stabilirea criteriilor prin care un imobil este declarat monument istoric nu se limitează la valoarea arhitecturală sau istorică; monumentele au și o semnificație simbolică și emoțională pentru comunitate, reprezentând identitatea și memoria națională.

Probleme actuale în gestionarea patrimoniului

Lista existentă de monumente conține și clădiri care, în realitate, nu ar trebui să fie incluse, ceea ce a generat restricții nejustificate pentru proprietari. Instituțiile responsabile trebuie să clarifice ce constituie un monument istoric și să asigure aplicarea coerentă a regulilor. Lipsa unei delimitări clare a responsabilităților între stat și proprietari, precum și insuficiența resurselor financiare pentru restaurare, pun în pericol multe clădiri valoroase.

Exemple precum Casa Miclescu, din București, demonstrează eșecuri în protejarea patrimoniului, în timp ce inițiative precum cele din Chișinău, care permit accesul public la informații despre monumente prin QR code, reprezintă bune practici ce ar putea fi replicate.

Modele externe și soluții posibile

Țări precum Franța arată că finanțarea eficientă și colaborarea între autorități și proprietari pot asigura restaurarea și întreținerea monumentelor. În România, deși există legi pentru protecția patrimoniului, lipsesc mecanismele concrete de aplicare și sancționare eficientă. Se impune intervenția rapidă a statului în cazul monumentelor aflate în pericol și crearea unor fonduri dedicate, inclusiv cu sprijin european.

Rolul statului și al sectorului privat

Protecția patrimoniului trebuie să fie un efort comun. Statul are obligația de a sprijini restaurarea și conservarea, în timp ce proprietarii privați pot contribui prin inițiative responsabile și prin restaurări respectuoase. Intervențiile moderne pot fi acceptabile dacă respectă integritatea și valoarea monumentelor, crescând în același timp atractivitatea și utilitatea acestora.

Patrimoniul arhitectural, inclusiv stilurile distinctive precum cel neoromânesc, este parte esențială a identității naționale și trebuie protejat cu rigurozitate, dar și cu flexibilitate. Legea trebuie să sprijine, nu să împiedice, protecția monumentelor, iar trecerea de la discuții la acțiuni concrete și modificări legislative clare este esențială pentru prevenirea degradării patrimoniului. Analiza cazurilor concrete și implicarea ambelor sectoare – public și privat – sunt pași necesari pentru conservarea valorilor istorice pentru generațiile viitoare.