Scurte considerații introductive

            Procesul lui Isus, poate cel mai cunoscut proces din istoria umanității, este şi cea mai vădită eroare judiciară a tuturor timpurilor. „Prototipul însuși al condamnatului nevinovat”[1] generează din această perspectivă o temă de analiză aprofundată şi dezbatere atât pentru teologi, istorici sau analiști ai fenomenului religios, cât şi pentru juriștii preocupați de identificarea greșelilor procedurale săvârșite pe parcursul celebrului proces.

            Format şi educat într-o familie cu profunde valori creștine, imaginea răstignirii lui Isus m-a marcat, m-a impresionat şi mi-a stârnit nenumărate emoții şi motive de meditații. Cu toate acestea, până la întâlnirea cu lumea dreptului nu m-am gândit că întregul proces de condamnare a celui mai cunoscut nevinovat al istoriei poate fi analizat şi din perspectiva juridică.

            Din aceste considerente, prezentul articol își propune să abordeze procesul lui Isus, prezentând elemente şi date ce descriu locul şi data desfășurării, personajele implicate şi resursele biblice sau extrabiblice utilizate.

            1. Contextul istoric

            Conform unor texte pe care le găsim în Biblie, Isus a fost condamnat la moarte şi crucificat în a XIV-a sau a XV-a zi din luna ebraică. În perioada istorică la care facem referire, Imperiul Roman era condus de către Tiberius Caesare Augustus, împăratul care l-a precedat pe Augustus şi care a fost urmat de către Caligula. Fiul senatorului Tiberius Claudius Nero și al Liviei Drusilla, s-a născut pe data de 16 noiembrie 42 î.H. şi a decedat în 16 martie 37 conducând imperiul din anul 14 până în anul 37 – anul decesului. Plecând de la acest interval determinat de timp, coroborând rezultatul obținut cu celelalte informaţii oferite de Biblie sau de resursele istorice, cunoscând că Pilat din Pont sau Ponțiu Pilat[2] a fost al cincilea prefect al Iudeei între anii 26 și 36 şi luând în calcul că în perioada procesului lui Isus suveranul local era tetrarhul Galileei şi Perei Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, datarea evenimentului care a marcat şi schimbat definitiv istoria lumii devine posibilă.

            Procesul lui Iisus a fost judecat acum două mii de ani în Iudeea, teritoriu guvernat de un dublu regim totalitar. Provincia romană era locuită de evrei și guvernată de o dictatură militară romană dublată de conducerea teocratică iudaică. Dictatura militară era exercitată de guvernatorul Ponțiu Pilat, iar cea teocratică de autoritatea colectivă supremă evreiască Sanhedrinul sau Sinedriu, acesta fiind sub conducerea Marelui Preot Caiafa. Viața de atunci a evreilor din Iudeea era reglementată de preceptele religioase complexe şi fundamental educaționale. Legea mozaică dată de Dumnezeu era interpretată rigid și aplicată sever și oricine nu se conforma acesteia era considerat un răzvrătit, un rebel şi un infractor periculos ce trebuia eliminat.

            Clerul care îndeplinea ritualul în templul din Ierusalim era în fruntea vieții sociale stabilind modul de dezvoltare şi prioritățile acesteia. Întreaga societate structurată şi organizată ierarhic era condusă de cei 71 de membri ai Marelui Sanhedrin care reprezentau aristocrația şi elita religioasă din Ierusalim. Marele Preot, conducătorul cultului național, era respectat de toți, fiind perceput ca un veritabil mijlocitor între Dumnezeu și poporul ales. În perioada dominației romane, Marele Preot era numit sau acceptat, după caz, de către guvernatorul roman al Iudeei care, de obicei, primea o mare sumă de bani sau alte cadouri valoroase pentru această numire. Templul, perceput ca o clădire simbol impunătoare, dar acceptat şi ca autoritate civilă, religioasă şi judecătorească, se afla în centrul vieții şi societății din Ierusalim. „În epoca lui Pilat, cetatea avea un rol esențialmente religios, marile rute comerciale o ignorau, trecând de-a lungul coastei ori la est de Iordan. Templul era cel mai mare patron al orașului: în jurul său trăiau micii artizani și comercianți care vindeau suveniruri pelerinilor. În perioada la care ne referim adevărate tensiuni şi conflicte sociale măcinau Ierusalimul. Totuși, locuitorii lui făceau un zid comun în jurul Templului, deoarece acesta era singura rațiune de a trăi pentru cei mai religioși şi singurul mijloc de supraviețuire pentru toți. În consecință, oricine se atingea sub orice formă de Templu şi slujitorii lui era considerat un dușman de către toți ierusalemiții.”[3]

            În centrul statului evreu se afla Iudeea, iar în centrul acesteia se afla Ierusalimul, o capitală cu un statut special, o capitală considerată ca atare de către toți iudeii, indiferent unde se aflau teritorial aceștia.

            „În timpul ocupației romane, din anul 63 î.Hr. şi până la războiul din anul 70 d.Hr., teritoriul Țării Sfinte a trecut prin multe organizări administrative. Gabinus l-a împărțit în cinci provincii, fiecare cu câte un Sanhedrin local, această organizare nu a ținut mult timp… Religia, distracțiile, filosofia vieții erau aceleași, doar iudeii au rămas diferiți prin modul lor de viață… Sanhedrinul, organul lor suprem de conducere a pierdut treptat din autoritate, marele preot era schimbat după capriciile autorității, hainele pentru ritual ale Marelui Preot îmbrăcate la marile sărbători erau ținute în custodia romanilor… Această stare de lucruri a mărit tensiunea până când s-a ajuns la limita exploziei.”[4]

            În fotografia vremii, putem întâlni o populație iudaică dezbinată, compusă din grupuri rivale care își disputau rangul de cei mai credincioși şi fideli adepți ai Torei. Saducheii, zeloţii, fariseii şi esenienii își manifestau respectul faţă de Tora într-un mod diferit. Astfel, saducheii revendicau statutul de elită politică colaborând pentru asta cu stăpânirea romană. Esenienii aveau o abordare mai accentuată din perspectiva ascetă, izolându-se în mare parte în taberele din deșert. Zeloţii se manifestau violent şi radical, iar fariseii se comportau excesiv şi rigid în respectarea legilor sfinte şi duceau la extreme obligația purității. Cu titlu de exemplu, cu privire la exagerarea fariseilor, în cartea Pilat din Pont, judecătorul lui Iisus[5], autorul ne amintește că fariseii „când mergeau pe străzi, țineau ochii în jos pentru a nu întâlni faţa unei femei care ar putea stârni dorințe vinovate”.

            2. Considerații în legătură cu data şi locul procesului

            Pentru a putea stabili cu exactitate data procesului lui Isus, trebuie să coroborăm mai multe informaţii pe care textul biblic şi resursele istorice ni le pun la dispoziție. Așadar, se impune luarea în considerare a perioadei în care Pontius Pilatus era prefectul roman al provinciei Iudeea. El a fost al cincilea reprezentant al imperiului în această provincie. După Coponius, Marcus Ambivulus, Annius Rufus şi Valerius Gratus, Pilat, despre care se spune că era „un roman din clasa mijlocie, cu experiență militară şi administrativă”[6] a fost numit prefect al Iudeii prin decretul împăratului Tiberius. Decretul a fost semnat în anul 26 d.H. şi se pare că la această numire a contribuit decisiv influența lui Lucius Aelius Sejanus, comandantul gărzii pretoriene şi omul de încredere al împăratului. Perioada în care Pontius Pilatus a deținut această funcție se întinde între anul 26 d.H. şi anul 36 d.H. Știm, de asemenea, că, în conformitate cu textul biblic[7], judecarea lui Isus a avut loc într-o zi de vineri, după cina cea de taină luată cu ucenicii săi în seara zilei de joi[8]. Luând în calcul activitatea publică a lui Isus „care nu s-a produs decât după predica lui Ioan Botezătorul – plasată între 27 şi 28 septembrie, anul 15 al împăratului Tiberiu, cum ne relatează Luca Evanghelistul”[9], rămâne ca rezonabilă data de „7 aprilie, 30 (după calendarul creștin), respectiv 14 Nisan, în ajunul Pesahului din anul 3790 de la facerea lumii (conform calendarului ebraic)”[10]. De altfel, disputele privind acest subiect au în vedere zilele de 14 sau 15 Nisan, anul fiind mai ușor de determinat din perspectiva elementelor şi dovezilor directe sau indirecte pe care le avem la dispoziție.

            În ceea ce priveşte ora procesului şi, respectiv, a condamnării şi executării lui Isus, informațiile sunt diferite în Evangheliile lui Marcu, Matei şi Luca prin comparație cu informațiile pe care ni le furnizează Evanghelia lui Ioan. Mai exact, „prima indicație orară oferită de Marcu, ceasul al treilea, nu este reluată de Matei şi nici de Luca. Ca şi cum nu ar fi citit manuscrisul lui Marcu, sau ca şi cum ar fi găsit această informaţie contrară faţă de ce știau ei. Tradiția creștină, în special Origen, fixează răstignirea la ceasul al șaselea, deci la prânz”[11].

            Ca o concluzie, se apreciază, mai ales de către autorii citați, ca fiind credibilă teza în care se susține că evenimentele s-au consumat în ziua de vineri 7 aprilie anul 30 la începerea Paștelui evreiesc, iar răstignirea s-a executat la ora prânzului, moartea survenind în jurul orei 15.00, surprinzător de rapid pentru acest tip de execuție prin crucificare.

            În privința locului în care s-a desfășurat procesul, putem spune fără să greșim că procesul lui Iisus s-a desfășurat în Iudeea, la Ierusalim, iar întregul eveniment, de la arestare până la crucificare, s-a derulat în mai multe locuri precum Grădina Ghetsemani (locul arestării), templul (procesul în fața Sinedriului), palatul lui Irod cel Mare (unde a avut loc procesul lui Isus, în procedura romană în faţa lui Pilat din Pont) şi Dealul Căpățânii (locul crucificării).

            3. Orașul Ierusalim

            Ierusalimul sau Urusalaim, localitate pe care o regăsim menționată în textele egiptene datând din 1990 î.H., a cunoscut de-a lungul impresionantei sale istorii mai multe denumiri. De la „Urusalaimul” regelui Melhisedek la „Ir David”, nume cu care a fost redenumit spre lauda celebrului rege, Ierusalimul așa cum îl cunoaștem cu toții a trăit şi trăiește fiind unul dintre cele mai longevive orașe din istorie.

            „Orice om străbate în viață un drum, mai lung sau mai scurt… La fel şi orașele, au şi ele o viață şi un drum. Unele trăiesc puțin şi rămân o ruină, altele trăiesc mai mult şi ne lasă în urmă un țel, adică o movilă cu molozul fazelor prin care au trecut. Ierusalimul este unul dintre cele mai longevive orașe din istorie. Are un drum de peste 4.000 de ani, dintre care în 3.000 a avut statut de capitală. Puține orașe se pot mândri cu o astfel de istorie.”[12]

            Din perspectiva etimologică, denumirea „Ierusalim” înseamnă „Oraș al păcii” sau „Orașul păcii”. Practic, termenul ebraic „Ir” care însemna „oraș” şi termenul „salem” care avea înțelesul de „pace” au generat numele atât de cunoscut „Ierusalim”.

            Unii istorici apreciază că numele „Ierusalim” ar avea o altă semnificație, respectiv „Cetatea Zeului Salem”. Această ultimă teorie se bazează pe faptul că zeul local era Salem, iar „Yara” este un cuvânt canaanit care însemna „fondată” sau „întemeiată”[13]. Iosif Flaviu susține că ar exista o identitate între Salem şi Ierusalimul de mai târziu.

            Dacă sub domnia regelui David, Ierusalimul a fost o capitală atât politică, cât şi religioasă, sub domnia regelui Solomon, orașul şi-a menținut doar statutul de centru religios național. Depășind perioada glorioasă a regelui David, orașul a suferit o distrugere amplă în anul 586 î.H. sub dominația babiloniană, redarea strălucirii de către regii macabei şi perioada dominației romane rămânând intervalul de timp în care se consemnează momentul istoric al apogeului de dezvoltare. Este necesar totuși, pentru o imagine cât mai fidelă a momentului, să ne imaginăm că la data la care a avut loc procesul lui Isus, orașul Ierusalim era un oraș eminamente religios, existența templului marcând şi conturând această caracteristică.

            Prezența lui Isus în oraș, desfășurarea în acest loc a procesului, executarea prin crucificare, importanța istorică şi religioasă a zonei fac din Ierusalim şi astăzi un puternic simbol religios.

            4. Grădina Ghetsemani

            Aflată la baza Muntelui Măslinilor, Grădina Ghetsemani este localizată chiar la Poarta de Aur. Din perspectiva etimologică, denumirea „Ghetsemani” provine din alăturarea cuvântului „gat” care însemna „presa” şi „semen” care însemna „ulei”. Prin urmare, în limba ebraică „Grădina Ghetsemani” desemna „Grădina presei de ulei”. Acesta este locul unde Isus a fost arestat de către garda templului şi locul unde identificăm şi prima eroare procedurală, deoarece arestarea, conform legii iudaice de la acea vreme, nu se putea face noaptea.

            5. Templul

            Conform Midrash Tanhuma Kedoshin 10, „Ţara lui Israel este în centrul pământului şi este mai sfântă decât alte țări. Ierusalimul este în centrul acestei țări şi este mai sfânt decât orice altă cetate israelită. Templul este în centrul Ierusalimului și este mai sfânt decât orașul, iar Locul Preasfânt este în mijlocul templului şi este mai sfânt decât orice alt loc şi nimeni în afară de Marele Preot nu are voie să calce acolo”[14]. „Texte din Midraș datează din epoca în care a fost scrisă Mișna și autorii ei apar în ambele culegeri. Majoritatea conceptelor și comentariilor fac parte din Tora orală, dată și ea după tradiția iudaică, pe muntele Sinai. Cele mai cunoscute părți ale Midrașului sunt Midraș Raba, Midraș Tanhuma, Ialkut Șimoni, Șifra și Mehilta. Midraș este și o metodă exegetică a textelor biblice, aplicate pentru studiul sau cercetarea Torei. Cuvântul «midraș» poate fi folosit pentru a denota comentariile legale, exegetice și omiletice la Tanach – Biblia ebraică. Etimologic cuvântul provine de la verbul «daraș», care înseamnă a cerceta, a investiga, a explora, ulterior – a explica, a predica în sinagogă”[15].

            În demersul nostru de a stabili un contur cât mai precis contextului, relevăm că istoria consemnează existența a două Mari Temple, a căror durată a fost succesivă. Construcție începută în anul 966 î.H. şi ctitorită de înțeleptul rege Solomon, Primul Mare Templu a fost urmat de al Doilea Mare Templu construit de data aceasta sub domnia lui Zorobabel. Acest al Doilea Templu a fost renovat şi extins de către Irod cel Mare, tatăl lui Irod Antipa, cel la care Pilat din Pont l-a trimis pe Isus în timpul celebrului proces. „Reconstrucția făcută de Irod cel Mare a început în anul 19 î.Hr. şi a durat în principiu 10 ani. Reconstrucția templului propriu-zis a durat 18 luni şi a fost realizată numai de către preoți şi leviţi specializați în meseriile respective, pentru restul lucrărilor fiind folosiți în jur de 10.000 de muncitori. Terminarea efectivă a lucrărilor de restaurare a Ierusalimului a avut loc în jurul anului 64 d.Hr., cu doi ani înainte de războiul cu romanii.”[16]

            Subliniem încă o dată că „Marele Templu” reprezenta pentru poporul evreu mult mai mult decât construcția impunătoare care domina Ierusalimul. „Marele Templu” era la acea vreme un concept religios, o chintesență simbolică şi religioasă a vremii, era un simbol al prezenței lui Dumnezeu (Casa lui Dumnezeu), un simbol al influenței şi dominației religioase şi un simbol al puterii administrativ-politice. Viața poporului evreu se desfășura în jurul „Marelui Templu” şi în relație profundă cu acesta.

            6. Cezareea Maritima

            Fiind primul oraș roman construit în zona Orientului şi primul port artificial al părții din răsărit al Mării Mediterane, orașul Cezareea Maritima a fost aproape timp de șase sute de ani capitala Palestinei. De-a lungul perioadei de ocupație romană şi până la finalul perioadei bizantine, în întreaga sa existență, cetatea s-a impus ca un centru cosmopolit populat de locuitori cu diverse religii şi convingeri politice. Construită de Irod cel Mare în onoarea lui Caesar Augustus, lucrările de edificare au început în anul 22 î.H. şi s-au încheiat în anii 10 î.H., fiind realizate cu ajutorul arhitecților şi inginerilor romani. Sub ocupația romană a deținut statutul de capitală a provinciei, a funcționat un port artificial cu trei dane de acostare, un teatru de concepție romană, un hipodrom cu 12.000 de locuri şi un palat construit pe o peninsulă, palat în care a locuit Irod cel Mare şi mai târziu Pilat din Pont. Dezvoltarea cetății a atins momentul maxim în secolul al VI-lea, când era locuită de aproximativ 100.000 de locuitori şi a devenit centru metropolitan pentru episcopii din zonă. Aici, la Cezareea Maritima s-a descoperit dovada istorică a existenței lui Pilat din Pont, o inscripție în piatră care menționează „Templu pentru Tiberiu de către Pontius Pilatus, prefectul Iudeei”. Cu această ocazie s-a tranșat şi subiectul atât de disputat inițial privind locul unde era reședința lui Pilat şi unde a avut loc procesul lui Isus, astăzi fiind unanim acceptat că prefectul Iudeei venea la Ierusalim doar în timpul marilor sărbători, ocazie cu care locuia în Palatul lui Irod cel Mare, tatăl lui Irod Antipa, tetrarh al Iudeei şi Pereei. Aici, în Palatul lui Irod cel Mare din Ierusalim a avut loc şi cel mai important proces al istoriei omenirii, procesul lui Iisus.

            7. Cetatea Antonia

            Cetatea Antonia era de fapt o cazarmă militară unde inițial s-a crezut că a avut loc procesul lui Iisus şi unde s-a presupus că locuia Pilat din Pont atunci când venea din Cezareea Maritima la Ierusalim. Construită pe locul unei foste cetăți hasmoneice, este descrisă de istoricul Josephus ca un ansamblu ce avea aspectul general „al unui turn cu alte turnuri la fiecare dintre cele patru colțuri; trei dintre turnuri erau înălțate până la 50 de coți, în timp ce turnul de la sud-est a fost înălțat până la 70 coți şi așa a permis o vedere a ariei integrale a templului”[17].

            Inițial s-a crezut că aici locuia Pilat din Pont când sosea la Ierusalim şi din acest motiv s-a acceptat şi ideea că în Cetatea Antonia a avut loc procesul lui Isus. Ulterior, descoperirile arheologice au confirmat opinia lui Philos şi a lui Josephus care susțineau că Palatul lui Irod cel Mare a fost locul celebrului proces, palat ce a fost descoperit recent, în anul 2001 pe Dealul de Vest, lângă Poarta Jaffa. Cetatea Antonia rămâne o importantă garnizoană militară, precum şi locul unde erau ținute veșmintele Marelui Preot, veșminte de ceremonie pe care stăpânirea romană le păstra şi le dădea Marelui Preot doar pentru ceremoniile din perioada marilor sărbători. Acest fapt avea o puternică conotație simbolistică, cu rolul de a arăta tuturor unde este puterea şi care este adevăratul stăpânitor.

            7. Palatul lui Irod cel Mare

            Palatul din Ierusalim al lui Irod cel Mare este locul acceptat de istorici unde s-a desfășurat partea romană a procesului lui Isus. Aici, guvernatorul/prefectul roman Pilat din Pont își stabilea reședința pe perioada șederii sale la Ierusalim. Aflat în apropierea Porții Damascului, „ridicat pe o colină în nord-vestul Ierusalimului, edificiul de mari proporții, bogat ornamentat, a fost folosit ca reședință oficială a regelui vasal întemeietor între 23 î.Hr. şi 4 d.Hr. şi preluat ca reședință oficială a prefectului roman după anul 6 d.Hr., odată cu trecerea provinciei sub administrarea directă a Romei, când acesta se afla la Ierusalim”[18]. Palatul era o construcție impunătoare prin mărime şi arhitectură şi era apărat de trei turnuri ale căror vestigii se pot vedea şi astăzi. „Palatul şi turnurile dominau tot Ierusalimul. Din interiorul său se putea observa tot ce se întâmpla în cetate şi în caz de tulburări, regele se putea pune repede la adăpost.”[19]

            8. Golgota

            Golgota, sau Dealul Căpățânii, este locul aflat în afara Ierusalimului şi în apropierea Palatului lui Irod cel Mare unde erau executați condamnații la moarte. Crucificarea lui Isus pe Dealul Golgotei a generat locului o puternică simbolistică, Golgota fiind pentru creștini nu numai locul crucificării lui Isus, ci şi un concept religios profund cu semnificații privind sacrificiul, durerea, dăruirea. Site-ul creştinortodox.ro precizează despre acest loc: „Golgota, potrivit relatărilor din cele patru Evanghelii, era locul aflat în imediata apropiere a Ierusalimului, unde Iisus Hristos a fost răstignit. Potrivit evangheliștilor, acest loc se afla atât de aproape de poarta Ierusalimului încât cei care ieșeau din oraș sau intrau în acesta puteau citi inscripția așezată deasupra crucii: «Iisus din Nazaret, regele iudeilor».” În timp însă, odată cu extinderea orașului, locul numit Golgota a fost cuprins în interiorul zidurilor acestuia. Numele acestui deal-munte Golgota însemna „locul căpățânii”, acest lucru întărind tradiția potrivit căreia în acest loc ar fi fost înmormântat Adam. Se crede că ebraicul „Golgota” ar veni de la aramaicul „gol goatha”, care însemna „muntele execuției”. Este posibil ca acest nume să fi derivat şi de la faptul că locul era unul de execuție publică, iar oase umane mai puteau fi zărite încă împrăștiate.

            9. Unele puncte de vedere asupra participanților la proces şi legea aplicabilă

            După cum deja este știut, Isus a avut parte de un dublu proces. Acesta s-a desfășurat în faţa Sanhedrinului, în acest caz fiind aplicate legea şi normele în materie în vigoare la acea dată, dar şi în faţa prefectului roman Pilat din Pont (Pontius Pilatus), legea aplicabilă în acest caz fiind legea romană. Dacă au fost sau nu respectate regulile de procedură ale ambelor sisteme de drept, rămâne să analizăm şi să formulăm în final câteva concluzii.

            Despre procesul lui Isus, s-au pronunțat de-a lungul vremii medici, psihologi, avocați, judecători, juriști eminenți. S-au regizat filme, s-au scris cărți. Existau chiar cercetări şi analize extrem de valoroase, care au scos la iveală aspecte deosebit de importante cu caracter istoric şi religios.

            „[…] Cât despre Iisus Hristos s-au scris, de la Epistolele Apostolului Pavel şi până astăzi, aproape 7.500 de lucrări, din care mai bine de 500 privesc procesul său judiciar, în urma căruia a fost condamnat la moarte şi crucificat, s-ar putea crede că au rămas foarte puține de spus, dacă nu chiar deloc, asupra subiectului.

            Şi, totuși, fiecare generație mai descoperă şi adaugă elemente noi la istoricitatea celor întâmplate acum (aproape) 2000 ani şi, în orice caz, percepe şi trăiește în mod propriu misterul învățăturilor creștine.”[20]

            În cele ce urmează vom încerca să prezentăm personajele principale ale evenimentului, individuale sau colective, precum şi sistemele de drept care operau, atât cel roman, cât şi cel iudaic.

            10. Sanhedrinul

            Sanhedrinul sau Sinedriul (Marele Sinedriu) era de fapt un organ politico-administrativ şi tribunal ecleziastic suprem. Chiar dacă unele scrieri rabinice apreciază existența Sinedriului ca fiind contemporană cu Moise bazându-se pe textul din Biblie pe care îl regăsim în Numeri Cap. 11 versetul 16-17[21], conform documentelor existente, Sanhedrinul s-a format în ultima perioadă a templului devenind concret instanţa religioasă şi civilă. Etimologic, originea cuvântului Sanhedrin o regăsim într-un cuvânt ebraic, dar care este de origine elenă, însemnând „adunare”.

            Această „adunare” numită Sanhedrin reprezenta cea mai înaltă autoritate religioasă şi legislativ-juridică, care își desfășura activitatea ca un veritabil guvern local şi avea o autoritate incontestabilă asupra poporului evreu. Trebuie amintit faptul că sub dominația romană, Sanhedrinul şi mai ales Marele Preot erau instrumentele şi puntea de legătură a cuceritorului roman în exercitarea autorității cu poporul dominat facilitând în acest mod rezolvarea unor probleme administrative în raport cu cetățenii teritoriului cucerit. Alegerea în acest for a membrilor săi era, se pare, pe întreaga durată a vieții, iar cei aleși se bucurau de o puternică autoritate în faţa poporului. „Sinedriul era constituit dintr-un număr de 71 de persoane, și anume marele preot, douăzeci și patru de «căpetenii preoțești», douăzeci și patru de «bătrâni», ca reprezentanți ai populației civile (numiți și «bătrânii norodului») și douăzeci și doi de «cărturari», experți cunoscători ai prevederilor civile și religioase ale Legii”[22].

            Dintre grupările reprezentate în Sinedriu, amintim preoții, cărturarii, fariseii şi saducheii.

            11. Pilat din Pont

            Pilat din Pont, sau Pontius Pilatus, a fost numit de către Tiberius prefect al provinciei Iudeea în anul 26 d.H. Într-un mod puțin obișnuit pentru acele vremuri, în perioada în care a administrat această provincie, Pilat din Pont a fost însoțit în Iudeea de către soția sa Procula Claudia. În general, guvernatorii/prefecții nu mergeau însoțiți de către familie în teritoriile în care erau împuterniciți să reprezinte Imperiul Roman. Acest fapt a generat de-a lungul timpului o serie de speculații privind existența unei relații privilegiate cu Cezarul sau, mai credibil, cu Aelius Sejanus, comandantul gărzilor pretoriene şi „mâna dreaptă”, omul de încredere al Cezarului. Practic, în perioada în care Tiberius s-a autoexilat în insula Capri, Aelius Sejanus era omul care conducea Roma şi imperiul în numele Cezarului.

            Perioada procuratorilor romani s-a întins între anii 6 și 66 d.H. Începând cu primul prefect al Iudeei, Coponius, şi terminând cu ultimul dintre aceștia, Gesius Florus, procuratorii romani reprezentau interesele Romei, având puteri cvasitotale asupra teritoriului cucerit.

            Pontius Pilatus a condus provincia între anii 26 și 36 d.H. şi este procuratorul roman cel mai cunoscut, din păcate, ca urmare a rostirii celei mai nedrepte şi cunoscute sentințe din istoria omenirii. „A fost un om dur, a jignit mult sentimentele religioase ale iudeilor, a comis multe abuzuri, motiv pentru care a fost demis din funcție şi exilat. La Cezareea s-a găsit o inscripție cu numele său, oferind o dovadă concludentă pentru raportul biblic.”[23]

            Pontius Pilatus aparținea Ordinului Ecvestru, ordin extrem de important la Roma în acea perioadă, iar semnificația acestui ordin este susținută şi de faptul că „dintre aceștia, cei care ocupau funcțiile de procuratori în administrația centrală şi provincială au ajuns la 23 în timpul lui Augustus, 38 în cel al lui Claudius, 57 sub domnia lui Vespasianus sau 54 sub cea a lui Domitianus. Așadar după ce a efectuat o carieră militară meritorie, ca membru al Ordinului Ecvestru, Pilat putea să fie trimis să administreze o regiune specială, precum cea a Iudeei.”[24]

            Fără a ne concentra cercetarea asupra faptelor controversate ale lui Pontius Pilatus în Iudeea, respectiv intrarea în locurile sfinte cu însemnele romane şi chipul împăratului, folosirea banilor de la templu pentru realizarea apeductului de alimentare a Ierusalimului cu apă sau înăbușirea sângeroasă a unor revolte, vom analiza rolul jucat de procurator în procesul lui Iisus. În mod surprinzător, găsim momente în cadrul procesului roman în care Pilat, convins de nevinovăția lui Iisus, încerca direct sau indirect să evite condamnarea acestuia. Din nefericire, după mai multe încercări nereușite în acest sens, Pilat cedează presiunii generate de conducătorii templului şi recurge la celebrul gest al „spălării pe mâini” [25].

            Lăsând în urma sa un proces devenit celebru şi un condamnat devenit „prototipul condamnatului nevinovat”, se pare că Pilat din Pont a fost condamnat la moarte de succesorul lui Tiberius, de împăratul Caligula. Alte variante ale sfârșitului lui Pilat au în vedere faptul că acesta a fost exilat în Galia, loc unde s-a sinucis.

            „Conform unor legende medievale, după ce s-a sinucis, trupul i-a ajuns în Elveția de astăzi, într-un loc care îi poartă de atunci numele, existând trei variante în acest sens: Pilatusberg, pe înălțimile Lucernei; Masivul lui Pilat, la sud de Muntele Saint-Etienne; precum şi Muntele lui Pilat, în apropiere de Lucerna.”[26]

            Deopotrivă, există şi o variantă a morții lui Pilat care atribuie acestuia o moarte liniștită de bătrânețe în Galia, unde a administrat propria fermă de cereale.

            12. Irod Antipa

            Fiu al lui Irod cel Mare, Irod Antipa (21 î.H. – 39 d.H.), tetrarh al Galileei și Pereiei, este personajul care l-a ucis pe Ioan Botezătorul la solicitarea Irodiadei, cumnata sa şi mama Salomeei. Primind pe Iisus cu intenția de a-l judeca, Irod refuză în final rolul de judecător şi îl retrimite pe acesta spre judecare lui Pilat din Pont. Se pare că relația tensionată dintre Pilat și Irod, cu prilejul procesului lui Iisus, s-a normalizat, cei doi rămânând ulterior prieteni. Protejat de împăratul Tiberius, moartea acestuia atrage şi declinul lui Irod. Decedează în anul 39 d.H. pe când se afla în provincia Galia.

            13. Anna şi Caiafa

            În timpul procesului lui Isus, arhierei erau Anna și Caiafa. Într-un mod cumva contradictoriu, cei doi sunt amintiți ca fiind arhierei, mari preoți. În Luca 3,2 se amintește: „În zilele arhiereilor Anna și Caiafa…”, iar în Ioan 18,13 se menționează „şi L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului acelui”. Într-un mod aparent confuz textul ne relevă existența a doi Mari Preoți, fapt contrar structurii ierarhice a Sanhedrinului. Se pare că explicația stă în faptul că inițial Marii Preoți erau aleși pe viață, situație în care se găsea Anna. Ulterior, în anul 18 d.H., guvernatorul Valerius Gratus îl numește în funcția de Mare Preot pe Caiafa. Se instalase deja obiceiul ca arhiereul să fie numit din rândul persoanelor cu care cuceritorii puteau colabora. În acest context, Caiafa a fost numit arhiereu, numire confirmată şi de Pilat din Pont în anul 26 d.H. De altfel, Caiafa era ginerele lui Anna, conducerea templului păstrându-se astfel în cadrul aceleași familii extrem de influente. Anna își păstrase autoritatea fostului Mare Preot, organiza schimbul de bani cu moneda templului pentru cei care cumpărau animale pentru jertfe şi deținea, se pare, toate boxele unde se realiza acest schimb. Caiafa era Marele Preot în funcție şi se bucura de toată autoritatea funcției şi a relației cu stăpânitorul roman. Între cei doi exista o bună colaborare. Ambii vor juca un rol decisiv în arestarea lui Isus şi în parcurgerea procesului în etapa sa iudaică, reușind să provoace şi răstignirea condamnatului nevinovat ca urmare a presiunilor făcute asupra lui Pilat.

            14. Desfășurarea procesului, erori judiciare

            Încercând să păstrăm rigorile privind spațiul editorial, apreciind că personalitatea lui Isus este într-atât de cunoscută încât o prezentare a acestuia nu va face decât să repete trăsături şi date biografice deja cunoscute de către cititor, vom prezenta în cele ce urmează, succint şi sperăm provocator, o serie de erori judiciare pe care le apreciem a fi fost săvârșite atât în faza iudaică a procesului, cât şi în faza romană a acestuia.

            Arestarea în timpul nopții a lui Isus reprezintă prima eroare săvârșită de preoții iudei, deoarece legea vremii interzicea acest lucru. Merită remarcat, doar spre clarificare, că arestarea din Grădina Ghetsemani s-a realizat de către garda templului la porunca preoților conducători şi nu de către soldații romani așa cum în mod eronat se mai poate întâlni în unele scrieri sau picturi.

            Lipsa mandatului de arestare în condițiile în care „existența mandatului legal era condiția de bază, fapt ce a fost trecut cu vederea în cazul lui Isus”[27], putem aprecia a fi o altă eroare judiciară din lungul șir al celebrelor erori judiciare săvârșite în cadrul acestui proces celebru.

            Chiar dacă unii cercetători ai subiectului apreciază că în cazul arestării s-a dorit realizarea unui flagrant, fapt interzis de legea iudaică, ne menținem opinia prin care reținem doar teza abuzului privind arestarea în timpul nopții și lipsa mandatului, considerând că nu realizarea flagrantului era obiectivul Marelui Preot care dorea pur și simplu arestarea şi ulterior condamnarea lui Isus devenit un real pericol pentru viața de huzur şi abuzuri pe care o trăiau conducătorii religioși.

            În mod practic, dacă am accepta teza flagrantului, ar trebui acceptată şi posibilitatea surprinderii lui Isus în timpul săvârșirii unei infracțiuni, ceea ce evident nu poate fi adevărat şi acceptat ca posibilitate.

            Continuând analiza evenimentelor, apreciem că momentul în care Isus a fost adus în faţa preoților, a Sinedriului şi a lui Anna reprezintă încă o eroare judiciară, întrucât conform legii iudaice, Sinedriul nu avea voie să judece noaptea, iar Anna nu mai era Mare Preot în funcție de aproximativ 15 ani. Este adevărat că Anna își păstrase o autoritate puternică asupra preoților, dar, procedural, în mod concret şi legal, el nu mai îndeplinea funcția de conducător al Sinedriului. Chiar dacă am accepta ipoteza în care s-ar aprecia că întâlnirea cu Anna reprezintă doar „o cercetare prealabilă”, trimiterea lui Isus la Caiafa – Marele Preot în funcție, fără a fi respectate prevederile Torei care stipula „un anume interval de timp între prima şi a doua audiere a condamnatului, precum şi pentru luarea unei decizii – o zi solară întreagă”[28], se califică, iată, ca o nouă eroare judiciară pe care o identificăm în cursul acestor evenimente. Precizăm că legea ebraică prevedea imperativ că în cazul în care o persoană era susceptibilă de a fi condamnată la moarte, judecarea acesteia trebuia să se realizeze într-o ședință deschisă, cu public şi la lumina zilei. Lipsa unui apărător, chiar şi din oficiu, neacordarea prezumției de nevinovăție, inexistența a cel puțin doi martori care să declare exact aceleași lucruri pe baza cărora Isus să poată fi acuzat, atitudinea neechilibrată şi rău intenționată a preoților şi lovirea acuzatului[29] reprezintă, prin urmare, o serie de abuzuri şi nerespectări ale Talmudului care făcea vorbire expresă şi clară cu privire la aceste proceduri. De altfel, atitudinea preoților conform prevederilor vremii trebuia să fie favorabilă inculpatului în situația în care faptele sale nu erau clare, recunoscute sau demonstrate fără niciun dubiu.

            Cu toată rapiditatea procesului şi încălcările procedurale săvârșite, condamnarea la moarte, impusă de către Caiafa prin gestul disperat de a-şi sfâșia hainele printr-un gest teatral şi grav, nu putea să fie îndeplinită de către iudei. Romanii, ca un semn al puterii lor dominante, au lăsat Sinedriului competența de a judeca faptele săvârșite de iudei, dar au interzis condamnările la moarte şi executarea. Acest atribut era rezervat exclusiv prefectului roman, singurul care putea pronunța o condamnare capitală şi putea dispune executarea unui condamnat.

            Conștienți că subiectul era foarte inflamabil şi că romanii aflați în număr mare la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători ar fi putut să afle că iudeii au încălcat regulile, preoții temători de repercusiuni, au mers în zorii zilei la Pilat din Pont cerând condamnarea la moarte a lui Isus şi executarea acestuia.

            Prefectul roman fiind sub imperiul regulilor lui Ulpian juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere[30] şi negăsind vinovăție la cel acuzat, a încercat o declinare de competență, nereușită, către Irod, bazându-se pe faptul că Isus era galileean.

            Retrimis în faţa lui Pilat, Isus îl impresionează pe acesta şi îi întărește convingerea că este nevinovat, în contrast cu strigătele mulțimii şi ale preoților care cereau condamnarea la moarte.

            Transformat într-un inedit apărător al lui Isus, încercând să nu genereze un conflict local care ar fi arătat Romei o slabă autoritate în raport cu localnicii, Pilat încearcă să elibereze acuzatul conform unui obicei legat de marile sărbători, apoi condamnă acuzatul la biciuire sperând că setea de sânge a preoților va fi liniștită. Ambele încercări fiind eșuate, prefectul roman cedează solicitărilor venite de la preoți de a-L condamna pe Isus la moarte prin crucificare, încercând să stingă un conflict ce i-ar fi putut periclita viața de confort de care se bucura în calitate de reprezentant al Romei şi al Cezarului. Acuzația preoților că Isus ar pretinde că este împărat a fost picătura care i-a exacerbat temerile lui Pilat, deoarece în acele timpuri, orice faptă menită să afecteze autoritatea unicului împărat de la Roma constituia o vină de neiertat în întregul imperiu. Astfel, convins totuși de nevinovăția acuzatului, Pilat intră în istorie zicând: „eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acesta”[31]. „Ibis in crucem!”[32]. În acest context putem aprecia că gestul spălării mâinilor, gest preluat, se pare, din obiceiurile iudaice, menit să-l absolve de vina unei condamnări nedrepte, nu s-a dovedit a fi eficient atâta vreme cât astăzi Pilat din Pont rămâne cunoscut în istorie ca fiind judecătorul care a dispus executarea „prototipului condamnatului nevinovat”.

            Crucificat imediat după rostirea pedepsei, Iisus este răstignit chiar dacă „pedeapsa prevăzută pentru blasfemie – acuzația oficială adusă lui Isus – era uciderea cu pietre.”[33]

            În loc de concluzii

            Fără a avea pretenția unei analize extrem de detaliate a faptelor, sistemelor de drept sau a erorilor judiciare, ne mulțumim a considera acest articol o provocare pe care Buletinul Notarilor Publici o lansează cititorilor. Aceștia vor putea dezbate, cerceta şi formula concluzii mai mult sau mai puțin influențate de educația şi cultura religioasă sau nereligioasă a fiecăruia. Sperăm ca abordarea să aibă la bază sistemele de drept ce operau la acea vreme şi în acel teritoriu, faptele şi aprecierile pe care le găsim în sursele istorice sau religioase. În același timp, apreciem şi noi precum părintele Eugen Tănăsescu de la Arhiepiscopia Tomisului că „legătura dintre justiție şi religie este foarte strânsă… ambele sunt laturi ale aceleiași tematici: armonia şi ordinea socială… Doar că o fac diferit”[34].

            Neabordând în acest material observații privind încercările de reluare a acestui proces[35] și dorind să prezentăm și alte opinii cu privire la acest subiect, menționăm pe scurt analiza judecătorului Haim Cohn care plasează vina condamnării în dreptul autorităților romane: „După ce am analizat versiunile contradictorii ale Evangheliștilor, avem convingerea că în acea noapte Sanhedrinul nu a judecat şi nici nu a pronunțat niciun fel de condamnare la moarte…”[36]

            Apreciind cultura religioasă și istorică a fiecărui popor și respectând dreptul la manifestare a libertății de conștiință a fiecăruia, considerăm că în finalul acestui articol, avertismentul părintelui Eugen Tănăsescu privind continuarea periculoasă a acestui proces prin exacerbarea antisemitismului merită amintit: „Nu trebuie acuzat, însă, un popor întreg pentru greșelile conducătorilor din antichitate, care au dus la condamnarea nedreaptă a Mântuitorului. Creștinismul să nu uităm, nu este antisemit.”[37]

---

                [1] M. Duţu, Procesul lui Iisus, Herald, București, 2011, p. 9, apud A. Damien, „Jésus, ou le procès de l’humanité”, în Les grands procès, Presses Universitaires de France, Paris, 2010, p. 10.

                [2] Pontius Pilatus, în limba latină.

                [3] M. Duţu, Pilat din Pont-judecătorul lui Iisus, Editura Neverland, București, 2018, p. 10.

                [4] Tr. Aldea, Povestea smochinului, Editura Academiei Romane, București, 2006, p. 33.

                [5] M. Duţu, Pilat din Pont-judecătorul lui Isus, cit. supra., p. 9.

                [6] P. Alexander, D. Alexander, Lion, 2012, p. 593.

                [7] Evangheliile lui Marcu şi Ioan.

                [8] Evangheliile lui Marcu, Luca şi Ioan.             

                [9] M. Duţu, Procesul lui Iisus, cit. supra., p. 33.

                [10] Ibidem, p. 3.

                [11] Ibidem, p. 34.

                [12] Tr. Aldea, Acasă în lumea Bibliei, Viață şi Sănătate, București, 2014, p. 207.

                [13] „Patriarhul Avraam apare în Ţara Canaanului către 1800 î.Hr. şi întâlnește aici pe Melhisedec, Regele Salemului – Geneza 14.18.”

                [14] Culegere de peste 60 de comentarii, povestiri, eseuri etice aranjate după ordinea cărților Tora, Profeți și Scrieri.

                [15] Wikipedia.ro.

                [16] Tr. Aldea, op. cit., p. 249.

                [17] ro.m.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Antonia

                [18] M. Duţu, op. cit.,p. 37.

                [19] E. Corniţescu, Arheologia biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 2002, p. 105.

                [20] M. Duţu, op. cit.,p. 19.

                [21] „Atunci Domnul a zis către Moise: adună-mi 70 de bărbați, dintre bătrânii lui Israel, pe care îi știi tu că sunt căpetenii ale poporului şi supraveghetorii lui…”

                [22] https://ro.wikipedia.org/wiki/Sinedriu

                [23] Tr. Aldea, Povestea Smochinului, cit. supra, p. 51.

                [24] M. Duţu, Pilat din Pont. Judecătorul lui Isus, cit. supra, p. 19.

                [25] Se pare că acest obicei al spălatului pe mâini aparține culturii poporului evreu, şi nu a celui roman, așa cum găsim în Biblie, Cartea Deutoronum.

                [26] https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/marturii-despre-viata-lui-pontiu-pilat

                [27] Historia.ro/sectiune/portret/articol/erori-de-procedura-in-procesul-lui-iisus

                [28] Ibidem.

                [29] „L-au legat la ochi, Îl loveau peste faţă şi-L întrebau, zicând: «prorocește, cine Te-a lovit?» – Luca 22-64.”

                [30] Principiile dreptului sunt: să trăiești în mod onest, să nu vatămi pe altul, să dai fiecăruia ce este al lui.

                [31] Biblia, Matei 27:24-25.

                [32] „Răstigniți-L!” (în limba latină).

                [33] Historia.ro/sectiune/portret/articol/erori-de-procedura-in-procesul-lui-iisus

                [34] Adevarul.ro/locale/constanta/cele-30-de-erori-judiciare-procesul-mantuitorului

                [35] Historia.ro/sectiune/general/judecarea-si-condamnarea-lui-iisus-reevaluare-judiciara

                Demers inițiat de un grup de preoți creștini din Olanda, Germania şi Anglia, precum şi la cererea inginerului olandez R. Groskamp, cereri respinse de Tribunalul Suprem din Ierusalim.

                Adevarul.ro – Demersul inițiat de un avocat din Kenya în anul 2013, care a formulat o solicitare Curții Internaționale de Justiție de la Haga, demers care nu s-a bucurat de succes.

                [36] https://adevarul.ro/locale/constanta/cele-30-erori-judiciare-procesul-mantuitorului-iisus-hristos-stau-baza-crestinismului-analiza-adevarul-1_5555f986cfbe376e353b1c21/index.html

                [37] Ibidem.