Partea I

Rezumat

Scopul materialului de față constă în realizarea unui studiu relativ exhaustiv cât privește repartizarea competenței de instrumentare, la nivel național, în procedura succesorală notarială. Momentul redactării coincide, totodată, cu propunerea legislativă recentă, în sensul extinderii zonei de referință – de la circumscripția judecătoriei, la circumscripția tribunalului. Prin urmare, soluțiile consacrate se cuvin completate, de fiecare dată, cu precizări pentru adaptarea la viitoarea reformă. Criteriul de bază în această materie îl reprezintă, de regulă, domiciliul persoanei decedate. Noțiunea pretinde, prin urmare, să-și vadă clarificat conținutul, inclusiv pentru situațiile în care domiciliul real ar contrazice domiciliul declarat sau domiciliul de fapt. Când acesta din urmă se află în străinătate, în schimb, se aplică dispoziții speciale, bunăoară cele din tratatele bilaterale relevante încheiate de România. În toate cazurile, pentru evitarea procedurilor paralele, deschise la mai multe birouri, Camerele țin registre care se cer consultate, de fiecare dată, înaintea înregistrării cauzei succesorale. Totodată, există reguli suplimentare bazate pe conexarea dosarelor, în aplicarea principiului prorogării de competență, cel mai adesea pentru ipoteza moștenirilor succesive. Dintr-un alt punct de vedere, sunt instituite și prevederi subsidiare, care trimit, în principiu, către primul notar sesizat. Acestea se cuvin abordate și în contextul măsurilor excepționale, precum transferul dosarului succesoral, realizat la cererea părților. Practic, soluțiile de fond cu privire la competența de instrumentare se completează, de fiecare dată, cu aspectele procedurale, relevante în concret. Astfel se justifică demersurile prealabile realizate de către notar, dacă sunt strict necesare pentru verificarea competenței. Totodată, se impune clarificarea măsurilor aplicabile în cazul constatării necompetenței de instrumentare. Cu siguranță, trebuie luată în calcul nulitatea certificatelor emise cu încălcarea normelor incidente, dar numai cu demonstrarea interesului și a calității procesuale. În sfârșit, pot exista dificultăți în amonte precum conflicte de competență sau prorogări antrenate de schimbări la nivelul arondării localităților în circumscripțiile de referință.

Cuvinte-cheie: competența de instrumentare, procedura succesorală, certificat de moștenitor, moșteniri succesive, ultimul domiciliu.

Introducere

§1. Reforme punctuale. Contextul studiului. Scopul acestui material, de la bun început, a fost reprezentat de realizarea unui studiu complex asupra repartizării competenței de instrumentare, la nivel național, în procedura succesorală notarială. Redactarea sa coincide cu dezbaterile parlamentare pe marginea unei propuneri legislative recente^[1], care urmărește câteva schimbări de substanță în Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, republicată (Legea nr. 36/1995)^[2]. Dintre modificările propuse, de interes practic aici se dovedește în special extinderea competenței pentru soluționarea procedurii succesorale notariale. Mai precis, competența în cauzele succesorale notariale se determină, în prezent, prin raportare la circumscripția judecătoriei pe teritoriul căreia defunctul își avea ultimul domiciliu. Schimbarea intenționată vizează lărgirea spațiului avut în vedere, la circumscripția tribunalului. Totodată, se are în vedere o platformă informatică unică, la nivel național, pentru înregistrarea procedurilor succesorale^[3]. Conform expunerii de motive, soluția permite rezolvarea procedurilor succesorale notariale într-un interval mai scurt și evitarea încărcării birourilor din localitățile cu populație redusă^[4]. Materialul își propune, în consecință, ca obiectiv adițional, și verificarea compatibilității soluțiilor consacrate înainte cu reforma descrisă. La nivelul normelor de aplicare, oricum, ar trebui să fie suficientă reinterpretarea textelor incidente, în sensul ca trimiterile către circumscripția judecătoriei să fie considerate, de drept, înspre circumscripția tribunalului. Pe alocuri totuși se vor dovedi necesare și raționamente suplimentare, în scopul atingerii acestui rezultat^[5].

§2. Texte incidente. Competență teritorială. De principiu, notarul public din România deține competență generală de instrumentare. Aceasta înseamnă că poate îndeplini oricare din atribuțiile încredințate prin reglementările incidente^[6]. Cu alte cuvinte, nu există departajări între notarii publici, după felul procedurii ori după cum circumstanțele speței prezintă sau nu legături cu localitatea sau circumscripția în care funcționează. Prin excepție, în cazul procedurilor succesorale, sunt prevăzute câteva reguli speciale care asigură repartizarea cauzelor în funcție de anumite criterii geografice^[7]. Regula de principiu se deduce în temeiul art. 15 lit. a) din Legea nr. 36/1995. Conform acesteia, „procedura succesorală notarială este de competența notarului public din biroul notarial situat în circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu (s. n.)”. În acest cadru, propunerea legislativă menționată intenționează înlocuirea trimiterii la circumscripția judecătoriei cu o referință la circumscripția tribunalului în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu^[8]. Într-un sens asemănător dispune și art. 954 alin. 2 C. civ.^[9] Altfel spus, în această privință contează, de regulă, numai domiciliul persoanei decedate. Nu sunt relevante, în chestiunile de competență, și alte aspecte precum domiciliul fiscal sau profesional al defunctului, reședința secundară sau reședința obișnuită și, cu atât mai puțin, domiciliul succesibililor sau domiciliul ales de părțile actului juridic, în sensul art. 97 C. civ.^[10] Rațiunea soluției constă în aceea că la ultimul domiciliu se află, de regulă, înscrisurile importante, și de acolo se vor putea culege mai ușor informații cu privire la defunct^[11]. Pentru persoanele care au avut ultimul domiciliu în străinătate, în schimb, se aplică dispoziții speciale. Astfel devine relevant inclusiv locul din România unde sunt situate ori se află bunurile defunctului^[12]. Cu titlu mai general, de altfel, chiar și Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că delimitările teritoriale din acest cadru s-au realizat având în vedere importanța activității notariale. Astfel, regulile de competență incidente asigură ocrotirea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor^[13].

§3. Competență teritorială. Ansamblul notarilor. Dintr-o altă perspectivă, se cuvine precizat că regulile de competență teritorială nu au caracter personal, adică nu se raportează la identitatea unui anumit notar public. Altfel spus, dosarul succesoral, de principiu, poate să fie instrumentat de către oricare notar public din circumscripția vizată – de regulă, cea în care defunctul își avea ultimul domiciliu^[14]. Mai precis, într-o circumscripție pot funcționa mai mulți notari publici. În acest caz,„competența teritorială a fiecărui notar public se întinde pe tot cuprinsul acelei circumscripții. Competența teritorială a notarilor publici numiți în municipiul București se întinde pe tot cuprinsul circumscripției Tribunalului București (s. n.)”, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 36/1995. Nu mai puțin adevărat, de aici rezultă riscul suprapunerii, și chiar al procedurilor paralele, deschise la mai multe birouri. Pentru evitarea unor asemenea situații, camerele notarilor publici țin registre care se cer consultate, de fiecare dată, înaintea înregistrării cauzei pe rolul biroului^[15]. De asemenea, există regula subsidiară de competență, care trimite de principiu către primul notar sesizat^[16].

§4. Competența materială. Succesiunile nelitigioase. În plus, textele aplicabile sugerează că problema delimitării competenței de instrumentare în cauzele succesorale notariale se poate ridica inclusiv în raport cu instanțele de judecată^[17]. Relevant în acest cadru este mai cu seamă conținutul art. 233 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin OMJ nr. 2.333/2013 (în continuare, „Regulamentul notarial”)^[18]. Textul dispune că „în funcție de natura sa litigioasă sau nelitigioasă, procedura succesorală este numai de competența instanței de judecată sau a notarului public (s. n.)”. Aceasta lasă impresia unor delimitări de competență materială între instanțele de judecată și notarii publici, după conținutul dosarului și atitudinea părților. În realitate însă nu poate fi vorba despre probleme de competență din această perspectivă. Mai precis, domeniul predilect al activității notariale îl reprezintă, indiscutabil, procedurile necontencioase, bazate pe consensul celor implicați. În concret, notarul public poate să finalizeze cauzele succesorale numai în temeiul acordului moștenitorilor. Astfel dispune art. 113 alin. (1) din Legea nr. 36/1995^[19]. Totuși, aici nu sunt în cauză delimitări propriu-zise de competență în raport cu instanțele de judecată.

§5. Succesiuni litigioase. Suspendarea cauzei. Într-adevăr, absența unui consens între persoanele interesate nu influențează competența de instrumentare dată în sarcina notarului public. Practic, dacă părțile cauzei nu ajung la vreun acord în privința chestiunilor esențiale, soluția incidentă este suspendarea cauzei în temeiul art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 36/1995^[20]. Așadar, în acest caz nu este avută textual în vedere măsura declinării de competență sau a desesizării, precum ar fi fost dacă era propriu-zis încălcată vreo regulă de competență. Textele citate subînțeleg, în plus, că sesizarea instanței de judecată rămâne, în acest caz, la discreția părților interesate. Aceasta înseamnă că notarul public nu li se poate substitui, prin trimiterea dosarului către instanța chemată să tranșeze pricina, cum ar fi trebuit în aplicarea regulilor declinării de competență^[21]. Prin urmare, delimitarea, după cum sunt în cauză proceduri litigioase ori nelitigioase, nu este o chestiune de competență materială.

§6. Succesiuni nelitigioase. Competență exclusivă. Dacă, în schimb, există consensul persoanelor interesate, atunci dezbaterea procedurii succesorale îi revine în exclusivitate notarului public. Altfel spus, aceasta nu este dată în competența niciunui alt organ cu activitate notarială^[22]. Într-adevăr, îndeplinirea procedurii succesorale notariale nu figurează printre atribuțiile secretarilor consiliilor locale ale comunelor și orașelor^[23] și nici printre cele ale misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României, conform art. 17 și 18 din Legea nr. 36/1995. Tot astfel, niciun alt organ cu activitate notarială nu este abilitat să instrumenteze lichidarea regimului matrimonial în urma încetării, desfacerii sau anulării căsătoriei. Or, aceasta reprezintă, la rândul său, o componentă necesară în toate dosarele succesorale, măcar în sensul restrâns al actului de lichidare, limitat la stabilirea cotelor de contribuție^[24]. Indiferent de data decesului, aceasta se poate realiza inclusiv în cuprinsul încheierii finale, în temeiul art. 108 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 – „în succesiunile care privesc bunurile comune ale autorului succesiunii și ale soțului supraviețuitor, cotele de contribuție ale acestora la dobândirea bunurilor și asumarea obligațiilor se stabilesc prin acordul moștenitorilor consemnat în încheierea finală sau, după caz, în actul de lichidare încheiat în formă autentică (s. n.)”^[25].

§7. Substanță și procedură. Situații conexe. În cadrul studiului avut în vedere, soluțiile de fond cu privire la competența de instrumentare (I) se completează, de la sine înțeles, cu aspectele procedurale, necesare dintr-o perspectivă practică (II). Se cuvine precizat și că toate regulile incidente aici sunt aplicabile, prin trimitere, inclusiv în cazul eliberării încheierii cu privire la rezultatul verificărilor succesorale, în temeiul art. 15 lit. f) din Legea nr. 36/1995^[26]. În schimb, pentru eliberarea de copii legalizate ori de duplicate după diferitele înscrisuri din dosarele de moștenire, precum și pentru rectificarea sau reconstituirea lor există reguli speciale, prevăzute de textele incidente. Acestea trimit, de regulă, către notarul public sau entitatea în arhiva cărora se găsește ori se găsea documentul în cauză^[27].

I. Chestiuni de fond

§8. Cazuri standard. Ipoteze complexe. Regulile relevante în această materie acoperă, pe de o parte, prevederile de principiu aplicabile instrumentării dosarului succesoral (A). Pe de altă parte, se cuvin luate în calcul și situațiile complexe când există mai multe persoane ale căror moșteniri se cer dezbătute sau mai mulți notari publici competenți să instrumenteze (B).

A. Dispoziții de bază

§9. Planul analizei. Intern și internațional. În legislația noastră există reglementări atât pentru ipotezele tipice, frecvent întâlnite la nivel intern, cât și pentru situațiile când moștenirea prezintă raporturi cu alte state sau țări. În primul caz, prezintă relevanță, în special, ultimul domiciliu din certificatul de deces al defunctului și măsura în care se poate ridica problema neconformității sale cu realitatea (1). În a doua categorie de ipoteze, se cuvin luate în calcul atât prevederile de drept internațional privat din România, cât și cele cuprinse în tratate sau acorduri bilaterale (2). Competența de instrumentare se stabilește în toate cazurile după normele în vigoare la data sesizării, fără să conteze în această privință data decesului^[28].

1. Ipoteze interne

§10. Ultimul domiciliu. Delimitarea circumscripțiilor. Regula de principiu în privința cauzelor succesorale, deja menționată, trimite înspre notarul din circumscripția pe teritoriul căreia defunctul își avea ultimul domiciliu^[29]. Pe cale de consecință, se impune precizarea textelor aplicabile delimitării circumscripțiilor, la nivelul dreptului românesc. În această privință, până la reforma prin extinderea la nivelul circumscripției tribunalului contează, în special, prevederile HG nr. 1.217/2023 privind stabilirea localităților care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor și parchetelor de pe lângă acestea^[30].Delimitările teritoriale propriu-zise figurează cuprinse în anexa documentului. Anterior, repartizarea s-a realizat în temeiul HG nr. 337/1993 pentru stabilirea circumscripțiilor judecătoriilor și parchetelor de pe lângă judecătorii^[31], precum și pe baza Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) nr. 102/2021 privind stabilirea localităților care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor din fiecare județ^[32], cu modificările aduse acestora de-a lungul timpului. În privința tribunalelor, eventual relevante în perspectivă, circumscripția cuprinde toate judecătoriile din județ sau, după caz, din Municipiul București. Astfel dispun art. 40 alin. (2) din Legea nr. 304/2022^[33].

a. Noțiunea domiciliului. Real sau declarat

§11. Ultimul domiciliu. Semnificația domiciliului. În schimb, regulile de fond pentru identificarea ultimului domiciliu rezultă direct din prevederile Codului civil. Noțiunea domiciliului se cuvine, prin urmare, mai clar definită, față de importanța sa fundamentală în acest cadru. Astfel, spre deosebire de concepte apropiate, precum reședința sau reședința obișnuită, considerate realități de fapt și valorificate mai consistent în dreptul internațional privat pentru soluționarea conflictelor de legi, domiciliul și ultimul domiciliu sunt stări de drept^[34]. În toate cazurile, sunt avute în vedere amplasamente în spațiu asociate unei persoane fizice, menite să corespundă locuinței sale principale. Printre acestea, domiciliul este considerat o stare de drept pentru că se deduce, în regulă generală, din cartea de identitate sau din certificatul de deces, astfel că sugerează o anumită stabilitate^[35]. Tot astfel, cât privește ipoteza domiciliului legal, determinat direct prin conținutul prevederilor aplicabile, bunăoară conform art. 92 C. civ. pentru minori și cei aflați sub tutelă specială^[36]. În cazul acestora, ultimul domiciliu relevant corespunde, practic, domiciliului legal^[37]. Chestiunea cea mai sensibilă în această privință este dacă, la nivel de principiu, legislația noastră se referă la domiciliul declarat autorităților competente, chiar și atunci când acesta nu corespunde sau nu mai corespunde realității. Problema subînțelege, practic, perspectiva necorelărilor între domiciliul declarat și așa-numitul „domiciliu de fapt”^[38] – un oximoron, față de premisa unei stări de drept.

§12. Semnificația domiciliului. Realitatea domiciliului. La prima vedere, dreptul românesc pare să ia în calcul, invariabil, domiciliul declarat organelor administrative. Prin urmare, în afara cazurilor de domiciliu legal, acesta nu ar putea rezulta din alte circumstanțe concrete de fapt. Într-adevăr, art. 87 C. civ. prevede că „domiciliul persoanei fizice (…) este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală (s. n.)”, iar art. 89 alin. (1) C. civ. că „stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale (s. n.)”. În această perspectivă, domiciliul ar consta pur și simplu în locuința declarată cu titlu principal autorităților competente, conform legii speciale aplicabile^[39]. Totuși, art. 89 alin. (2) C. civ. dispune imediat în completare că „stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală (s. n.)”. În aceeași ordine de idei, art. 91 alin. (2) C. civ. prevede că dacă nu există mențiuni cu privire la domiciliu în cartea de identitate sau când acestea „nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane”. Or, datele din cartea de identitate se completează, tocmai, pe baza celor declarate de titular, conform procedurilor administrative relevante^[40]. De aici rezultă însă concluzia nuanțată, în sensul că mențiunile din cartea de identitate, chiar și atunci când există, nu sunt neapărat considerate că reflectă suficient, prin ele însele, „realitatea” domiciliului^[41]. Practic, este subînțeleasă ideea că domiciliul adevărat poate fi altul decât cel indicat în documentele menționate.

§13. Realitatea domiciliului. Elementul subiectiv. În concret, din prevederile amintite rezultă că realitatea domiciliului se deduce mai presus de toate din intenția persoanei să considere că locuința sa principală corespunde într-adevăr adresei declarate organelor administrative. Astfel, istoricul reglementărilor incidente^[42], precum și experiența dreptului comparat confirmă raționamentul^[43]. Este în cauză, practic, voința persoanei să rămână în locuința respectivă și să revină înapoi de fiecare dată, indiferent unde o vor purta pașii peregrinărilor sale. Prin urmare, definitoriu pentru realitatea domiciliului trebuie considerat acest element subiectiv, uneori desemnat prin noțiunea de „animus”, juxtapus mutării efective în locuința statornică sau principală, denumite „corpus”^[44]. Bunăoară, schimbarea locuinței cu titlu provizoriu sau involuntar nu antrenează consecințe pe acest plan, dacă nu se dovedește că persoana în cauză și-a pierdut inclusiv intenția de a reveni la vechiul domiciliu. Se ridică, totuși, problema cum anume ar putea persoanele interesate să dovedească faptul că domiciliul declarat și menționat în cartea de identitate nu corespunde pretinsului domiciliu adevărat, conform art. 91 alin. (2) C. civ. Altfel spus, este vorba de a ști cum se face dovada domiciliului real.

§14. Elementul subiectiv. Proba intenției. Dificultatea constă, mai precis, în aceea că în temeiul art. 89 alin. (3) C. civ., „dovada intenției (de a avea locuința principală la o anume adresă – n.n.) rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt (s. n.)”. Or aceasta pare să întărească sistemul domiciliului declarat, căci definitorii vor fi aserțiunile persoanei respective, manifestate conform procedurilor speciale relevante. Numai când nu există vreo declarație în această privință, dată de titular înaintea organelor competente, atunci domiciliul ar urma să poată fi dedus din orice alte împrejurări. În schimb, dacă persoana în cauză își anunțase în prealabil domiciliul, dar l-a modificat apoi în fapt, întâietate par să aibă în continuare declarațiile sale cu privire la domiciliu, date în fața organelor administrative. Practic, textele par să fi optat pentru varianta domiciliului declarat, iar pentru sistemul domiciliului real, numai dacă persoana în cauză nu a dat niciodată vreo declarație în această privință – de exemplu, pentru că nu a fost necesar, conform legilor aplicabile în străinătate. Soluția vine cu avantajul securității juridice, căci limitează vizibil condițiile în care poate fi contestat domiciliul declarat, pe motiv că nu ar corespunde realității. Totuși, raționamentele consacrate în doctrină sugerează o soluție relativ diferită. În concret, se arată că lipsa declarațiilor la care se referă textul art. 89 alin. (3) C. civ. [„dovada intenției rezultă (…) în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt (s. n.)”] nu trebuie înțeleasă la modul absolut. Mai precis, ele ar trebui considerate că includ și omisiunea declarării schimbării de domiciliu, intervenite între timp. Altfel spus, poate să fie vorba și de lipsa declarațiilor actualizate cu privire la noul domiciliu, peste cele vechi, rămase neconforme cu realitatea^[45]. Acesta se pare că reprezintă, de altfel, chiar sensul originar al textelor analizate și al celor care le-au precedat^[46], inclusiv al sursei de inspirație din art. 103-105 C. civ. fr., din dreptul francez, rămase neschimbate de la redactarea lor inițială^[47]. Numai pe timpul perioadelor mai autoritare din dreptul nostru s-au încercat modificări de perspectivă menite să rețină, în toate cazurile, varianta domiciliului declarat organelor competente, în dauna locuinței principale reale^[48]. Prin urmare, în stadiul actual trebuie considerat relevant mai ales domiciliul real, dedus din intenția persoanei și din locuirea efectivă, indiferent de respectarea formalităților declarative incidente. În procedura succesorală notarială totuși există reguli distincte care limitează modul în care se poate realiza proba ultimului domiciliu.

b. Ultimul domiciliu. Proba domiciliului

§15. Regula de principiu. Ultimul domiciliu. Problema tranșării între sistemul domiciliului declarat și cel al domiciliului real se ridică în termeni similari și pentru delimitarea competenței în procedura succesorală notarială. Este adevărat că, în acest cadru, contează mai cu seamă prevederile din art. 954 alin. (2) teza a II-a C. civ. Conform textelor menționate, „dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă (s. n.)”. Prin urmare, notarul public în orice caz nu ar trebui și nu ar putea să-și întemeieze aprecierile pe vreun alt mijloc de probă, din care s-ar deduce concluzii diferite cu privire la domiciliul defunctului. Rămâne însă necesar de verificat ce relevanță poate avea, în practică, identificarea vreunui ultim domiciliu mai „real” decât cel din certificatul de deces ori hotărârea declarativă de moarte, pe bună dreptate solicitate de către notarul sesizat. Mențiunile acestora din urmă reproduc de altfel, frecvent, datele din cartea de identitate sau din pașaportul defunctului^[49]. În această ipoteză, se cuvin determinate potențialele consecințe în privința valabilității și efectelor actelor deja instrumentate pe baza dovezilor inițiale de la momentul respectiv. Această chestiune va face însă obiectul analizei ceva mai jos în structura textului de față, căci reprezintă o situație problematică^[50].

§16. Proba domiciliului. Certificat sau hotărâre. Dincolo de chestiunea descrisă, o altă dificultate rezidă în aceea că dispoziția din Codul civil pare, la o primă vedere, întrucâtva contrazisă de textul art. 236 alin. (1) din Regulamentul notarial. Conform acestuia, „Dovada decesului și a ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces. În cazul hotărârilor judecătorești declarative de moarte, rămase definitive, dovada se face (tot la fel, de fapt, anume – n. n.) cu certificatul de deces eliberat în condițiile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată (s. n.)”. Rezultă, practic, ideea că, înaintea notarului public, hotărârea declarativă de moarte nu este suficientă prin sine însăși, căci se cere în prealabil să fie obținut, în baza sa, certificatul propriu-zis de deces^[51]. Or, aparentul conflict normativ ar trebui soluționat în favoarea legii, datorită forței sale juridice superioare. Totuși, compromisul poate fi găsit în opinia precum că Regulamentul notarial stabilește aici numai cerințe suplimentare cu titlu de reguli profesionale, în privința probei ultimului domiciliu^[52]. Altfel spus, încălcarea lor ar induce, în cel mai rău caz, consecințe pe planul răspunderii disciplinare, fără să prejudicieze însă valabilitatea procedurală sau de fond ori conținutul certificatelor de moștenitor emise. Aceasta înseamnă că determinarea ultimului domiciliu direct pe baza hotărârii judecătorești declarative de moarte nu viciază în vreun fel, prin sine însăși, efectele actelor notariale îndeplinite^[53]. Dificultatea intervine, mai degrabă, când ultimul domiciliu al defunctului nu se deduce prea clar din dispozitivul hotărârii declarative de moarte, sau când instanța s-a pronunțat asupra sa în cadrul altei acțiuni, bunăoară cu prilejul unui partaj succesoral. În asemenea situații, obligația notarului public de a pretinde certificatul propriu-zis de deces în temeiul art. 236 alin. (1) din Regulamentul notarial își dovedește pe deplin justificarea, căci acolo poate să fie clar indicat ultimul domiciliu. În toate cazurile, documentele relevante vor fi reținute în copie la dosar^[54].

§17. Certificatul de deces. Act străin. În plus, același art. 236 din Regulamentul notarial impune cerințe subsecvente, aplicabile în procedura succesorală notarială pentru cazul în care certificatul de deces a fost emis în străinătate. Practic, este pretinsă în prealabil transcrierea certificatelor străine de deces în registrele din România, dar numai dacă vizează cetățeni români^[55]. În celelalte situații, certificatele străine de deces ar trebui mai întâi supralegalizate sau apostilate, în funcție de țară, cu excepția cazurilor în care tratatele internaționale dispun altfel^[56]. Dincolo de cadrele bilaterale, pe plan multilateral contează, în acest cadru, Convenția nr. 16 a Comisiei Internaționale de Stare Civilă, referitoare la extrasele multilingve ale actelor de stare civilă (https://www.ciec1.org)^[57]. La nivel european, este aplicabil în această privință Regulamentul (UE) nr. 2016/1191^[58].

§18. Act străin. Mențiuni necesare. Art. 236 din Regulamentul notarial prevede, totodată, că pentru a fi înregistrat în evidențele succesorale notariale certificatul de deces trebuie să cuprindă cel puțin următoarele mențiuni: numele și prenumele defunctului, data decesului – inclusiv ziua, luna și anul, codul numeric personal sau data nașterii, ultimul domiciliu ori, după caz, reședința obișnuită a defunctului^[59]. Aici se impune măcar indicarea țării, căci, dacă ultimul domiciliu era în străinătate, nu contează localitatea pentru soluționarea problemelor de competență teritorială^[60]. La fel, când ultimul domiciliu nu este cunoscut^[61], ipoteză tratată ca și cum s-ar afla în străinătate. Cerințele descrise trebuie respectate, fără deosebire după cum certificatul de deces a fost emis în străinătate sau chiar de autoritățile românești. Prin urmare, notarul public are îndatorirea să restituie solicitanților documentele incomplete din acest punct de vedere, fără să înregistreze cauza, bunăoară dacă nu este indicată integral data decesului.

2. Relații externe

§19. Elemente de extraneitate. Legea nr. 36/1995. Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu se află în România sau nu poate fi stabilit, atunci regulile de competență teritorială în procedura succesorală notarială se stabilesc în temeiul art. 954 alin. (2) – (3) C. civ., respectiv al art. 103 alin. (4) – (6) din Legea nr. 36/1995^[62]. Conform acestor din urmă texte: „(4) În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, competența aparține notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca în circumscripția sa să existe cel puțin un bun imobil. (5) În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se regăsesc bunuri imobile pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat, cu condiția ca în circumscripția sa să existe bunuri mobile. (6) În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se regăsesc bunuri pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat. Regulile de mai sus se aplică în mod corespunzător și în cazul persoanelor decedate al căror ultim domiciliu nu este cunoscut. (7) De asemenea, în cazul în care în certificatul de deces se precizează doar statul pe al cărui teritoriu defunctul a avut ultimul domiciliu, se aplică în mod corespunzător prevederile de mai sus (s. n.)”^[63]. Când nu se aplică norme supranaționale derogatorii, notarii din România sunt uneori considerați chiar exclusiv competenți să dezbată moștenirea pentru bunurile din țară lăsate de către defuncții cu ultimul domiciliu pe teritoriul național^[64].

§20. Conflict de competență. Conflict de legi. Dintr-o altă perspectivă, merită precizat că problema competenței de instrumentare se deosebește clar de chestiunea determinării legii aplicabile raporturilor din speță. În această din urmă ipoteză, este în cauză conflictul de legi – bunăoară cât privește moștenirea sau lichidarea regimului matrimonial, pe când prima dificultate vizează conflictele de competență între instanțele statelor implicate. La nivel mondial, se cuvine menționat că din lipsa numărului necesar de ratificări, Convenția de la Haga din 1 august 1989 privind legea aplicabilă succesiunii și patrimoniului persoanelor decedate nu a intrat încă în vigoare – https://www.hcch.net/. Prin urmare, judecătorii din fiecare țară vor aplica în continuare dispozițiile de drept internațional privat din propriul sistem juridic național, în lipsă de prevederi supranaționale specifice – conform principiului lex fori^[65]. Diversitatea normelor interne relevante în această privință este, desigur, atenuată în cadrul Uniunii Europene, datorită reglementărilor incidente^[66]. Dacă se ajunge la pronunțarea unei hotărâri judecătorești străine relevante în soluționarea dosarului succesoral, în continuare se ridică și problema recunoașterii efectelor sale pe teritoriul românesc. Aceasta presupune parcurgerea procedurilor de exequatur, finalizate prin decizia instanței competente, conform art. 1.094-1.110 C. proc. civ., dacă nu există texte supranaționale derogatorii. Față de multitudinea provocărilor de drept internațional privat, în practică se recomandă conlucrarea cu profesioniști ai legislației străine, care prezintă garanții de competență. Pe această cale, se poate obține, în prealabil, confirmarea eficacității procedurilor avute în vedere, inclusiv din perspectiva reglementărilor străine incidente^[67].

a. Reguli naționale. Evoluția textelor

§21. Elemente de extraneitate. Fără bunuri. Dispozițiile cu privire la situația când în patrimoniul succesoral nu se găsesc bunuri pe teritoriul României sau nu este cunoscut ultimul domiciliu, or se știe doar statul unde se află localizat, au fost introduse prin Legea nr. 77/2012^[68]. În această din urmă ipoteză se consideră încadrat, în practică, și cazul în care localizarea ultimului domiciliu nu poate fi dovedită în timp util, pe temeiul documentației disponibile^[69]. Anterior, dacă ultimul domiciliu al defunctului se afla în străinătate, textul trimitea doar, cu titlu generic, la circumscripția judecătoriei în care defunctul își avea bunurile cele mai importante ca valoare. La momentul respectiv, lipseau, prin urmare, prevederi explicite pentru ipoteza în care ultimul domiciliu se află în străinătate, iar masa succesorală nu cuprinde bunuri pe teritoriul României. Pe cale de consecință, certificatele de calitate întocmite, mai demult, în temeiul actualului art. 117 din Legea nr. 36/1995^[70] sau cele în care localizarea bunurilor nu reieșea cu certitudine au fost considerate nule absolut pentru încălcarea normelor de competență^[71]. În prezent, Codul civil din 2011 conține, la rândul său, reglementări similare celor din Legea nr. 36/1995, chiar dacă formularea textului pare întrucâtva diferită.

§22. Elemente de extraneitate. Codul civil. Mai precis, art. 954 alin. (2) – (3) C. civ. dispune că „(2) Moștenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului (…) (3) Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moștenirea se deschide la locul din țară aflat în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat, cu condiția ca în această circumscripție să existe cel puțin un bun imobil al celui care lasă moștenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat, cu condiția ca în această circumscripție să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moștenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat (s. n.)”. Diferența față de textele din Legea nr. 36/1995 este însă numai aparentă. Într-adevăr, trimiterea la „locul deschiderii moștenirii”, determinat prin referiri la circumscripția notarului public, urmărește în realitate tot repartizarea competenței teritoriale la dezbaterea cauzelor succesorale, conținutul celor două rânduri de prevederi fiind echivalent^[72]. Totodată, rezultă vizibil că schimbarea urmărită în privința notarilor publici prin extinderea competenței la nivelul tribunalului nu presupune vreo modificare în textele Codului civil, care trebuie numai reinterpretate, pe cale de consecință. În schimb, situațiile în care ultimul domiciliu se află în străinătate presupun însă clarificarea raporturilor dintre dreptul intern și reglementările supranaționale incidente.

§23. Elemente de extraneitate. Delimitarea circumscripției. Una dintre problemele vizibile aici vine însă tocmai din cauza schimbărilor induse de propunerea legislativă menționată în introducere^[73]. Într-adevăr, aceasta din urmă lărgește circumscripția teritorială de la nivelul judecătoriei la tribunal, dar o realizează textual doar în dispozițiile de principiu ale art. 15 lit. a) și b) din Legea n. 36/1995^[74]. Altfel spus, soluția figurează reglementată numai cât privește procedurile standard, în care competența de instrumentare se determină după locul ultimului domiciliu al defunctului, aflat pe teritoriul României. Nu este însă prea sigur dacă principiul extinderii competenței teritoriale prin raportare la circumscripția tribunalului trebuie subînțeleasă sau nu inclusiv atunci când ultimul domiciliu se găsește în străinătate. De altfel, în punctul său de vedere prealabil adoptării reformei, Guvernul a surprins tocmai lipsa unei perspective de ansamblu în această privință^[75]. Într-adevăr, prevederile relevante în acest caz, cele ale art. 103 alin. (4) – (6) din Legea nr. 36/1995, trimit sec la „circumscripția notarului public(…) sesizat”, fără precizări precum că se determină după judecătorie sau după tribunal. Desigur că, la nivel de principiu, ar trebui să conteze mai cu seamă rațiunea reformei, deduse nemijlocit din expunerea sa de motive^[76]. În sens generic, scopul îl reprezintă facilitarea deschiderii și accelerarea soluționării procedurilor succesorale notariale. În plus, unul din amendamentele votate în comisia sesizată pe fond la Camera Deputaților modifică tocmai alineatul de principiu situat înaintea dispozițiilor citate, respectiv art. 103 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, cu privire la ipoteza când mai mulți notari publici se dovedesc a fi competenți să instrumenteze. Și aici, practic, schimbarea intenționată se realizează tot în sensul extinderii la circumscripția tribunalului^[77]. La fel de adevărat este însă că mai există numeroase prevederi în Legea nr. 36/1995 care trimit, pentru diferite chestiuni, la circumscripția judecătoriei^[78]. Cea dintâi pare, prin urmare, mai legată intuitiv de activitatea notarului public. În această din urmă perspectivă totuși ar fi greu de justificat rațional diferențierea rezultată între defuncții al căror ultim domiciliu se află pe teritoriul României și, respectiv, în străinătate. Pentru garantarea coerenței reformei, textele aplicabile când ultimul domiciliu se află în străinătate ar trebui, prin urmare, să fie considerate că vizează și ele tot circumscripția tribunalului, pe cale de interpretare.

b. Texte supranaționale. Tratate bilaterale

§24. Elemente de extraneitate. Regulament european. Dintr-un alt punct de vedere, se cuvine precizat că, la momentul actual, regulile de competență din procedura succesorală notarială țin, în foarte mare parte, strict de legislația internă românească. Pe lângă aceasta, mai sunt relevante însă și unele tratate bilaterale, dacă includ prevederi speciale în acest sens. În rest, pentru eliberarea certificatului național de moștenitor nu există prevederi de drept european care să limiteze vocația notarilor publici din România în instrumentarea cauzelor cu elemente de extraneitate. Astfel sunt constant interpretate prevederile Regulamentului (UE) nr. 650/2012^[79]. Actul normativ menționat unifică mare parte din criteriile incidente pentru rezolvarea conflictelor de legi și de competență dintre instanțele statelor membre, chemate să intervină în domeniul succesoral. Dispozițiile sale sunt de aplicabilitate directă, în sensul că nu sunt necesare norme naționale de transpunere. Mai precis, notarii publici din România sunt considerați că nu se încadrează în textul art. 3 alin. (2) din Regulamentul indicat, care fixează definiția instanțelor judecătorești și a entităților echivalente, în contextul prevederilor sale^[80]. Pe cale de consecință, nu există nici vreo asimilare, din perspectiva regulilor de competență succesorală incidente. Soluția este actualmente pe deplin consacrată în dreptul european – în funcție de conținutul atribuțiilor notarilor publici din diferitele state la instrumentarea procedurilor succesorale^[81], inclusiv cu privire la cei din România^[82].  În consecință, Regulamentul (UE) nr. 650/2012 nu limitează în vreun fel competența emiterii certificatelor naționale, obișnuite, de moștenitor sau de legatar, a eventualelor certificate suplimentare ori de executor sau de calitate de moștenitor, conform art. 116-119 din Legea nr. 36/1995.

§25. Elemente de extraneitate. Certificat european de moștenitor. Dacă notarii publici din România nu fac parte din categoria „instanțelor” înseamnă, totodată, că nu pot fi considerați nici că pronunță vreo „hotărâre judecătorească” propriu-zisă, în sensul Regulamentului (UE) nr. 650/2012. Prin urmare, documentele de moștenire instrumentate de către aceștia pot, cel mult, să fie considerate „acte autentice în materie de succesiuni”, conform art. 59-61 („Acte autentice și tranzacții judiciare”) din actul normativ menționat. Această concluzie prezintă relevanță când vine vorba să fie identificat atestatul menit să faciliteze circulația lor internațională, conform Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014^[83]. Într-adevăr, până și certificatele naționale, obișnuite, de moștenitor beneficiază de un regim specific pentru recunoașterea lor la nivel infraeuropean, pe temeiul Regulamentului (UE) nr. 650/2012 – inclusiv în cazul opțiunilor succesorale sau al partajelor^[84]. Astfel se justifică dispozițiile art. 2 alin. (2) de sub art. I⁶ din OUG nr. 119/2006^[85], care încredințează responsabilitatea întocmirii atestatelor aferente în sarcina notarului public emitent al documentelor inițiale^[86]. În schimb, Regulamentul nr. 650/2012 cuprinde reguli clare de competență teritorială pentru eliberarea certificatului european de moștenitor (CEM), la care se referă dispozițiile sale, prin trimitere la prevederile aplicabile instanțelor judecătorești^[87]. Dreptul românesc pretinde însă ca redactarea CEM să fie întotdeauna subsecventă emiterii certificatului național de moștenitor. Într-adevăr, art. 3 alin. (1) din componența art. I⁶ din OUG nr. 119/2006 încredințează instrumentarea CEM în sarcina notarului public din România care a întocmit, în prealabil, un asemenea document^[88]. Practic, nu există vreun temei legal pentru ca procedura succesorală notarială să fie finalizată direct prin eliberarea unui CEM, iar aceasta din urmă se consideră, în toate cazurile, facultativă^[89]. În rest, când nu sunt incidente prevederi supranaționale, practica judiciară de la noi a considerat chiar că notarii publici din România sunt exclusiv competenți pentru procedurile succesorale necontencioase, dacă sunt în cauză bunuri lăsate în România de către defunctul cu ultimul domiciliu în țară^[90]. Soluția s-a justificat prin trimitere la dispozițiile similare aplicabile instanței judecătorești, pe temeiul art. 1.080 pct. 2 C. proc. civ.

§26. Elemente de extraneitate. Tratate bilaterale. Rămâne însă posibil să existe convenții bilaterale cu alte state, din care să rezulte îngrădiri cu privire la competența instrumentării procedurilor succesorale. De altfel, dacă sunt încheiate cu state care nu sunt membre ale Uniunii Europene, asemenea tratate prevalează chiar și față de normele Regulamentului nr. 650/2012, conform art. 75 alin. (1) din textul acestuia^[91]. În concret, prevederile convențiilor bilaterale cu statele terțe diferențiază frecvent competența internațională de instrumentare după cum este vorba de bunuri mobile sau imobile. Astfel, ideea este ca procedurile succesorale cu privire la cele dintâi să fie realizate, de principiu, în țara cetățeniei defunctului, pe când cele din urmă să fie tranșate la locul situării bunurilor. Totodată, normele relevante precizează uneori textual că vizează inclusiv activitatea notarială. Astfel dispune, bunăoară, Tratatul încheiat cu Republica Moldova la 6 iulie 1996^[92] și cel încheiat cu URSS la 3 aprilie 1958, acesta din urmă preluat de Federația Rusă, prin declarație de succesiune^[93]. Tot în sens asemănător prevede și Tratatul încheiat cu Republica Populară Federativă Iugoslavia la 18 octombrie 1960, preluat de Republica Serbia, de Republica Muntenegru și de Republica Bosnia și Herțegovina, prin declarație de succesiune^[94], Tratatul încheiat cu Republica Albania la 12 septembrie 1960^[95], Acordul încheiat cu Republica Populară Democrată Coreeană (Coreea de Nord) la 2 noiembrie 1971^[96], Tratatul încheiat cu Republica Populară Mongolă la 25 noiembrie 1972^[97] și Tratatul încheiat cu Republica Ucraina la 3 martie 2005^[98]. Practic, dacă sunt incidente asemenea prevederi supranaționale, încheiate mai cu seamă în cadrul fostului bloc estic, ultimul domiciliu pare să nu mai prezinte nicio relevanță din perspectiva competenței de instrumentare. Într-adevăr, acestea dispun că moștenirea bunurilor mobile se dezbate, în principiu, de către instanțele sau autoritățile din statul de cetățenie, iar a imobilelor, la locul situării acestora.

§27. Tratate bilaterale. State membre. Regulamentul nr. 650/2012 se impune totuși, conform art. 75 alin. (2) din conținutul său, față de convențiile în care sunt implicate numai două sau mai multe state membre, întrucât nu aduc în discuție țări din afara Uniunii Europene^[99]. Astfel stau lucrurile în cazul Tratatului cu Republica Cehoslovacă din 25 octombrie 1958^[100], preluat de către Republica Slovacia prin declarație de succesiune^[101]. În relația cu Republica Cehă, textul menționat a fost, între timp, înlocuit cu Tratatul privind asistența judiciară în materie civilă din 11 iulie 1994, ale cărui prevederi relevante sunt similare^[102]. La fel, în privința Tratatului cu Republica Populară Bulgaria din 3 decembrie 1958^[103], a Tratatului cu Republica Polonă din 15 mai 1999^[104] sau al celui cu Republica Populară Federativă Iugoslavia, în măsura în care a fost preluat de către Republica Croația și, respectiv, de către Republica Slovenia, prin declarație de succesiune^[105]. Totuși, riscul unui conflict pe acest plan cu dreptul european ar fi existat numai dacă pentru notarii publici din România exista vreo asimilare cu instanțele judecătorești, din perspectiva regulilor de competență incidente, conform art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 650/2012. Or, s-a precizat mai sus, tocmai, că lucrurile nu stau așa^[106]. Prin urmare, prevederile respective trebuie considerate că supraviețuiesc în continuare, și ele, cât privește regulile de competență pentru instrumentarea dosarelor notariale de moștenire. Oricum, Regulamentul nr. 650/2012 are preferință față de convențiile intraeuropene relevante numai cu începere de la intrarea sa în vigoare, conform art. 83 alin. (1), adică pentru succesiunile deschise după 17 august 2015^[107]. În plus, interpretarea domeniului convențiilor bilaterale menționate revine strict autorităților naționale, căci nu sunt în cauză izvoare propriu-zise de drept european.

§28. Tratate internaționale. Cazuri de inexistență. Din verificările întreprinse de-a lungul timpului a rezultat, în schimb, că România nu a încheiat tratate bilaterale relevante în această chestiune cu Suedia sau Olanda. La fel stau lucrurile cât privește Republica Federală Germania, pentru că, după reunificarea țării, statul succesor nu a consimțit la preluarea dispozițiilor Tratatului din 19 martie 1982 privind asistența juridică în materie civilă și penală, încheiat între România și Republica Democrată Germană, cu incidență în această materie^[108]. Tot astfel, Convenția cu Republica Franceză din 5 noiembrie 1974^[109] nu conține prevederi specifice referitoare la procedurile succesorale, indiferent că se realizează pe cale notarială sau judecătorească. La fel, nici Tratatul cu Republica Populară Chineză^[110] nu include vreo referire la regulile de competență pentru instrumentarea procedurilor succesorale. Prin urmare, acestea nu afectează în vreun fel aplicarea prevederilor din Legea nr. 36/1995 și din Codul civil^[111]. În toate cazurile, este recomandabil ca încheierea finală să cuprindă raționamentul de drept internațional privat care justifică soluția dată conflictului de legi din speță, precum și temeiurile competenței de instrumentare.

§29. Legea procedurii. Regula de principiu. Dincolo de chestiunea regulilor de competență, prevederile art. 1.088 C. proc. civ. impun, la nivel de principiu, ca dezbaterea succesiunii să se realizeze după cerințele procedurale din legea română. Pe cale de consecință, în lipsa unor dispoziții derogatorii la nivelul tratatelor internaționale incidente, nu există diferențe din acest punct de vedere, după cum dosarul prezintă sau nu elemente de extraneitate. În categoria normelor de procedură invariabil aplicabile intră și anumite reglementări complementare, cu privire la conexarea pricinilor și la ordinea înregistrării cauzei.

B. Reguli complementare

§30. Planul analizei. Conexarea și înregistrare. Ipotezele mai complexe din acest cadru vizează, pe de o parte, situația moștenirilor succesive (1), iar, pe de altă parte, dispozițiile pentru departajarea notarilor publici deopotrivă competenți, prin aplicarea regulii primului notar sesizat (2).

1. Moșteniri succesive

§31. Moșteniri succesive. Regula de competență. Principala derogare de la regula ultimului domiciliu al defunctului o reprezintă ipoteza moștenirilor succesive. Mai precis, în acest caz este competent notarul public din circumscripția unde își avea ultimul domiciliu acela dintre defuncți care a decedat cel din urmă. Soluția vizează, practic, ansamblul cauzelor succesorale dezbătute concomitent, în considerarea unei prorogări de competență realizate cu privire la ceilalți defuncți, decedați anterior^[112]. Astfel, conform art. 15 lit. b) din Legea nr. 36/1995, „în cazul moștenirilor succesive, moștenitorii pot alege competența oricăruia dintre notarii publici care își desfășoară activitatea într-un birou individual sau într-o societate profesională din circumscripția teritorială a judecătoriei în care și-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă (s. n.)”. Pe scurt, aceasta înseamnă că, la moștenirile succesive, nu mai prezintă vreo relevanță ultimul domiciliu al primilor defuncți. Prevederile au fost considerate aplicabile inclusiv dacă ultimul domiciliu al defunctului decedat cel din urmă nu se află în România. Mai precis, competența în acest caz se determină conform regulilor de drept comun, de exemplu după locul situării bunurilor^[113], dar va interveni și o prorogare de competență cu privire la defuncții decedați anterior, pe temeiul regulilor aplicabile moștenirilor succesive^[114]. Soluția diferă clar, de această dată, în raport cu cea reținută în ce privește succesiunile litigioase deduse instanțelor de judecată. În privința lor, art. 118 alin. (2) C. proc. civ. reține, într-adevăr, o regulă de competență alternativă, în sensul că prezintă relevanță ultimul domiciliu al oricăruia dintre defuncți^[115]. Și aici, propunerea legislativă menționată în introducere intenționează o schimbare sensibilă, prin extinderea competenței teritoriale, de la nivelul judecătoriei, la circumscripția tribunalului^[116].

a. Moșteniri succesive. Cazuri vizate

§32. Moșteniri succesive. Definiția ipotezei. În sens larg, sunt considerate moșteniri succesive acelea care se cuvin soluționate în același timp, datorită legăturii strânse dintre cauze, chiar dacă diferă bunurile vizate sau chiar și succesibilii chemați la dezbatere^[117]. Regimul aplicabil se aseamănă întrucâtva cu reglementarea conexării pricinilor la instanțele de judecată. Normele incidente în cazul acestora din urmă figurează în art. 139 alin. (1) C. proc. civ.^[118]. Or, merită reamintit că regulile notariale se completează cu normele din Codul de procedură civilă, ca dispoziții de drept comun, în temeiul art. 165 din Legea nr. 36/1995^[119]. Din textele aplicabile se deduc însă numai trei situații, explicit reglementate, când există legături strânse între dosarele succesorale, care permit conexarea în temeiul regulilor moștenirilor succesive. În toate cazurile de prorogare, inclusiv la dezbaterea succesiunilor succesive, din cuprinsul încheierii finale trebuie să poată fi dedus cu claritate raționamentul prin care notarul și-a stabilit competența^[120].

§33. Moșteniri succesive. Retransmiterea moștenirii. Situația cel mai frecvent întâlnită vizează retransmiterea moștenirii, după scurgerea termenului de opțiune succesorală. Practic, două sau mai multe persoane cu vocație succesorală unilaterală sau reciprocă decedează una după cealaltă, însă numai după ce fiecare defunct s-a pronunțat valabil în sensul acceptării moștenirii lăsate de cei dinainte. Aceasta înseamnă că moștenitorii chemați la instrumentarea procedurii notariale trebuie să convină că persoanele decedate mai târziu au acceptat succesiunea după celelalte dinainte și să nu existe neînțelegeri pe acest plan. În practică, retransmiterea moștenirii este invocată mai cu seamă când se dobândesc în lanț, pe cale succesorală, bunurile menționate pe numele primului decedat în titlurile de proprietate aferente. Practic, activele pe care cel decedat mai târziu le-ar moșteni de pe urma propriilor săi antecesori pot fi evidențiate ușor în temeiul acestei proceduri, direct prin înregistrarea cauzei după primul defunct și conexarea dosarelor^[121].

§34. Moșteniri succesive. Retransmiterea opțiunii. Cea de-a doua ipoteză de moștenire succesivă implică nemijlocit retransmiterea dreptului de opțiune succesorală. Situația este similară celei dinainte, care viza în sens mai larg retransmiterea întregii moșteniri. Deosebirea ține de faptul că, de această dată, defuncții subsecvenți au decedat fără să-și exercite dreptul de opțiune succesorală față de cei dinainte^[122]. Pe cale de consecință se consideră că dreptul menționat face parte și el din averea moștenită, dacă termenul de opțiune încă nu s-a scurs de tot. Există și reguli care stabilesc perioada în care succesorii se pot pronunța, respectiv care tranșează posibilele neînțelegeri cu privire la sensul opțiunii cerute din partea moștenitorilor. Textele relevante aici sunt cele din art. 1.105 C. civ. Conform reglementării, „moștenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opțiune succesorală îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opțiune privind moștenirea autorului lor (…) partea succesibilului care renunță profită celorlalți moștenitori ai autorului său (s. n.)”. Cu alte cuvinte, termenul inițial de opțiune cu privire la moștenirea primului defunct se prelungește până la expirarea termenului subsecvent, în care poate fi acceptată moștenirea celui de-al doilea de către propriii săi succesibili. Aceștia nu trebuie să opteze unitar în locul autorului lor, ci se poate pronunța fiecare în limitele cotei sale de moștenire din succesiunea celui de-al doilea defunct. Dacă unii dintre aceștia renunță, partea corespunzătoare nu li se cuvine celorlalți succesori ai primei persoane decedate, ci se distribuie proporțional către restul beneficiarilor retransmiterii dreptului de opțiune. Mai pe scurt, renunțarea profită moștenitorilor celui de-al doilea defunct.

§35. Moșteniri succesive. Situația comorienților. În sfârșit, regula de competență teritorială specifică moștenirilor succesive se aplică inclusiv în situația comorienților. Pe planul dreptului substanțial, deosebirea în acest caz este că defuncții nu se moștenesc unii pe alții, precum în ipoteza retransmiterii succesiunii sau a dreptului de opțiune^[123]. Ipoteza lor este avută în vedere și de prevederile art. 957 alin. 2 C. civ.^[124] Comorienții sunt, practic, toate persoanele cu vocație succesorală reciprocă, legală sau testamentară, care au decedat în același timp sau fără să poată fi dovedit că vreuna i-a supraviețuit celeilalte. Astfel dispune art. 241 alin. (1) din Regulamentul notarial^[125]. Regimul aplicabil pleacă de la exemplul tipic al soților comorienți, amintit în alin. (2) din același art. 241^[126]. Mai departe, paragrafele următoare lărgesc ipoteza și la restul persoanelor cu vocație succesorală reciprocă^[127]. În concret, situația comorienților se caracterizează prin aceea că nu poate fi departajat momentul decesului acestora, din lipsa dovezilor suplimentare cu privire la ora când a intervenit^[128]. Pe cale de consecință, regula în acest caz este că succesiunea după toate persoanele în cauză poate fi dezbătută concomitent de către oricare notar public din circumscripțiile relevante, respectiv acelea unde își avea ultimul domiciliu oricare dintre defuncți^[129]. Astfel, este preluată practic soluția competenței alternative, stabilite la nivel de principiu în privința instanțelor de judecată, pe temeiul art. 118 alin. (2) C. proc. civ.^[130].

b. Conexarea cauzelor. Aspecte procedurale

§36. Moșteniri succesive. Regulă facultativă. În toate cazurile de moșteniri succesive, dosarele se vor conexa și va fi eliberat un singur certificat de moștenitor, conform art. 241 alin. (2) și art. 254 din Regulamentul notarial^[131]. Aplicarea regulii derogatorii de competență nu este însă impusă cu titlu imperativ persoanelor interesate. Pe cale de consecință, rămâne posibilă în toate situațiile și soluționarea dosarelor pe cale separată, fără să fie incidentă vreo sancțiune^[132]. Într-adevăr, este posibil ca părțile să nu dorească dezbaterea moștenirilor succesive împreună^[133]. În această situație, redevin incidente restul regulilor prevăzute în această privință pentru dezbaterea fiecărui dosar pe cale separată, în special art. 15 lit. a) și art. 103 alin. (4) – (6) din Legea nr. 36/1995^[134], cu trimitere la ultimul domiciliu al defunctului și la bunurile sale. Mai merită precizat că măsura conexării reprezintă o soluție procedurală, nu de drept substanțial. Prin urmare, îi sunt aplicabile regulile de la momentul instrumentării cauzei, nu cele de la data decesului^[135].

§37. Regulă facultativă. Succesor decedat. În cazul retransmiterii moștenirii după scurgerea termenului de opțiune succesorală^[136], soluționarea dosarelor pe cale separată presupune totuși ca succesorii celor decedați mai târziu să-și poată justifica în mod corespunzător calitatea în cauza deschisă după cei decedați mai dintâi. De principiu, această probă se face prin certificatele de moștenitor aferente, instrumentate în dosarele cu privire la persoanele decedate mai târziu, astfel încât este necesar, prin urmare, să se fi dezbătut în prealabil succesiunea lor^[137]. Cauza în ceea ce le privește pe acestea din urmă se poate redeschide în perspectiva emiterii unui certificat suplimentar, prin completarea masei succesorale cu bunurile moștenite de pe urma celor decedați mai dintâi. Aceasta presupune, în plus, admiterea următoarei perspective: certificatul eliberat după primul defunct să-l menționeze printre succesorii acceptanți și pe cel decedat mai târziu. În această ordine de idei, se pare că nu există vreo problemă ca dreptul să fie intabulat în cartea funciară pe numele unei persoane decedate^[138]. În schimb, dacă sunt în cauză comorienți sau codecedați, aceștia nu se vor moșteni unul pe celălalt, astfel încât oricum nu pot fi menționați ca succesori în documentele aferente.

§38. Moșteniri succesive. Dosare deja soluționate. Dacă însă procedura succesorală cu privire la vreunul dintre defuncți a fost deja dezbătută înainte, nu se mai pot aplica în privința sa regulile de competență și conexare specifice moștenirilor succesive^[139]. Astfel stau lucrurile în privința cauzelor finalizate între timp, prin emiterea certificatelor de moștenitor sau de calitate de moștenitor. Motivul este acela că, la nivel central, nu există vreo reglementare care să permită transferul dosarelor soluționate între notarii publici din circumscripții diferite. Se va preciza totuși, mai jos, că rămâne posibil un transfer în vederea emiterii certificatului suplimentar de moștenitor, pentru alte bunuri din averea defuncților. Chiar și acesta se poate însă realiza strict de către notarii publici din aceeași circumscripție^[140]. În rest, se opun dispozițiile art. 19 alin. (4) teza I din Regulamentul-cadru privind evidența procedurilor succesorale (în continuare, „Regulamentul-cadru”) – modelul pe baza căruia Camerele și-au adoptat propriile dispoziții aplicabile^[141]. Conform acestora, „un dosar succesoral soluționat nu poate face obiectul unei conexări ulterioare decât în situația în care se solicită, la același birou notarial, dezbaterea succesiunii pentru defuncții care au decedat ulterior”. Este totuși prevăzută o derogare în privința cauzelor tranșate de fostul notariat de stat, conform tezei a II-a din textul menționat^[142], dar și aici, strict în limitele circumscripției. Se observă, prin urmare, că pe această cale nu pot redeveni aplicabile regulile moștenirilor succesive. Practic, transferul dosarului deja soluționat presupune obligatoriu ca ultimul domiciliu al tuturor defuncților din moștenirea succesivă să se afle în aceeași circumscripție.

§39. Moșteniri succesive. Transferul dosarului. În schimb, dacă procedura nu a fost încă soluționată, cauzele se vor putea conexa în aplicarea regulii moștenirilor succesive, chiar dacă sunt pe cale de a fi dezbătute în altă parte^[143]. Într-adevăr, dosarul succesoral va putea să fie transferat în acest caz inclusiv către biroul unui notar public din altă circumscripție, și chiar din altă Cameră, situată în circumscripția unei alte Curți de Apel^[144]. Astfel, art. 22 alin. (2) lit. b) și alin. (4) din același Regulament-cadru dispune că transferul dosarului succesoral intervine la solicitarea părților, mai ales dacă moștenitorii demonstrează că, printr-un eventual refuz, „li se încalcă un drept sau un interes legitim”. Mai departe, art. 49 lit. h) din Legea nr. 36/1995 prevede că operațiunea se aprobă în toate cazurile de către președintele Colegiului director al Camerei. Transferul este permis inclusiv după repunerea pe rol în urma suspendării dosarului succesoral, dispusă în temeiul art. 109 din Legea nr. 36/1995^[145]. Aceasta pentru că suspendarea nu semnifică finalizarea cauzei, de natură să împiedice transferul, ci, dimpotrivă, împiedică soluționarea sa^[146]. Se înțelege însă că notarul public la care se transferă dosarul trebuie să îndeplinească, la rândul său, cerințele de competență incidente, căci nu există prevederi care să implice vreo derogare în acest cadru. Transferul dosarului în altă circumscripție s-ar putea concepe inclusiv ca soluție, dacă primul notar sesizat își descoperă între timp necompetența de instrumentare în cauză^[147].

§40. Transferul dosarului. Certificat suplimentar. În schimb, după ce au fost emise certificate de moștenitor sau de calitate de moștenitor, transferul dosarului în perspectiva certificatelor suplimentare, pentru alte bunuri ale defuncților, este limitat explicit la cadrele circumscripției notarului sesizat^[148]. În plus, dacă este vorba de suplimentarea masei succesorale numai după cei din urmă defuncți, este necesară „disjungerea” cauzelor succesorale anterior conexate și reînregistrarea ultimelor dosare de moștenire, cu respectarea competenței teritoriale^[149]. Posibilitatea transferului se întemeiază pe art. 257 din Regulamentul notarial. Conform acestui text, „certificatul de moștenitor suplimentar se eliberează de notarul public care a eliberat primul certificat de moștenitor; dacă notarul public nu mai este în funcție sau părțile nu mai vor să se adreseze acestuia, certificatul se va elibera, la cerere, de un alt notar public din aceeași circumscripție a judecătoriei (s. n.); în acest caz, dosarul inițial al cauzei se va transmite, prin intermediul Camerei, de la biroul notarial în arhiva căruia se află sau, după caz, din arhiva Camerei la notarul public care va instrumenta certificatul de moștenitor suplimentar, făcându-se mențiunile corespunzătoare în registrele de succesiuni”^[150]. Rezultă că nici pe această cale regulile de competență specifice moștenirilor succesive nu pot ajunge să fie reactivate. Textul derogă însă de la regula subsidiară de competență, care trimite, de principiu, către primul notar sesizat cu dosarul succesoral.

2. Primul notar sesizat

§41. Primul notar sesizat. Regulă subsidiară. Textele relevante menționează frecvent o regulă subsidiară, în completarea criteriilor propriu-zise de localizare. Mai precis, se precizează, din când în când, că dacă mai multe birouri sunt competente în aplicarea cerințelor indicate, atunci trebuie preferat întotdeauna primul notar public sesizat. Astfel stau lucrurile inclusiv când ultimul domiciliu al defunctului se află în străinătate. Sunt relevante, mai cu seamă, prevederile art. 103 alin. (3) teza I din Legea nr. 36/1995. Conform acestora, „în cazul în care în circumscripția unei judecătorii sunt mai mulți notari publici, competența de îndeplinire a procedurii succesorale aparține primului notar public sesizat (s. n.)”. Regula este reluată, mai apoi, la nivelul art. 103 alin. (4) – (6) din același act normativ, pentru defuncții cu ultimul domiciliu în străinătate^[151]. La fel stau lucrurile în cazul comorienților, conform art. 241 alin. (4) din Regulamentul [AI1] notarial^[152]. Și aici, propunerea legislativă menționată în introducere aduce precizarea că raportarea nu se va mai face, de acum înainte, la circumscripția judecătoriei, ci, prin extindere, la nivelul tribunalului^[153].

a. Regulă de competență. Consecințele încadrării

§42. Primul notar sesizat. Regulă de competență. În toate cazurile amintite, litera și formularea textelor confirmă vizibil că prioritatea recunoscută primului notar sesizat este tot o regulă de competență propriu-zisă^[154]. De aceea, transferul dosarului succesoral, când încă nu este soluționat, subînțelege și ficțiunea preluării acestei calități inițiale de către notarul public la care ajunge cauza să fie soluționată. A fost necesar acest artificiu, întrucât de regula primului notar sesizat se leagă o serie întreagă de consecințe, inclusiv chestiunea prorogării de competență, în situațiile când intervine^[155]. Pe cale de consecință, ca să nu ridice dificultăți din acest punct de vedere, doctrina declară transferul dosarului echivalent cu atribuirea competenței recunoscute primului notar sesizat, prin voința părților, în favoarea celui de-al doilea notar public^[156]. Acesta din urmă preia practic, în puterea ficțiunii juridice, rolul primului notar sesizat, în sensul regulilor de competență incidente. De aceea, procedura transferului dosarului se consideră că subînțelege și desesizarea notarului de la care pleacă dosarul succesoral, aspect care ar fi de dorit, prin urmare, să figureze consemnat explicit prin emiterea încheierii corespunzătoare^[157]. În schimb, nu la fel stau lucrurile cu textul art. 257 alin. (1) teza I din Regulamentul notarial amintit^[158]. Este vorba de regula în sensul că certificatul suplimentar de moștenitor trebuie instrumentat de către notarul public emitent al primului certificat. Aici, într-adevăr, formularea și conținutul dispoziției nu pot fi considerate că aduc în discuție chestiuni textuale de competență. Prin urmare, transferul dosarului în perspectiva eliberării unui certificat suplimentar nu ridică probleme de competență similare^[159].

§43. Regulă de competență. Desesizare și litispendență. Din concluzia că regula menționată vizează tot chestiuni de competență, se poate deduce, mai departe, că soluția procedurală pentru cazul încălcării acesteia la depunerea cererii o reprezintă, și aici, desesizarea^[160]. De asemenea, înseamnă că sancțiunile pentru nerespectarea sa vor fi aceleași cu acelea aferente încălcării oricărei alte reguli de competență^[161]. Totodată, dacă există conflicte în temeiul acestei dispoziții, poate interveni ca regulator de competență Colegiul director al Camerei sau Biroul executiv al Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România (UNNPR), conform art. 16 din Legea nr. 36/1995^[162]. Regula subsidiară de competență se aplică însă doar în raporturile dintre notarii publici din România. La nivel internațional, nu există vreun principiu similar regulii primului notar sesizat. Aceasta înseamnă că dacă nu sunt încălcate regulile interne de competență, doar anumite considerente de oportunitate pot recomanda evitarea înregistrării unei cauze de moștenire cu același obiect în mai multe țări succesiv. Prudența este, desigur, utilă în toate cazurile, mai ales că situațiile de litispendență pot genera soluții contradictorii. Astfel, studiile realizate în acest cadru subliniază constat riscurile aferente instrumentării unor dosare succesorale paralele în mai multe țări^[163].

b. Derogări specifice. Situații personale

§44. Notari asociați. Motive temeinice de absență. Prioritatea de competență recunoscută primului notar sesizat nu prejudiciază posibilitatea ca, în locul acestuia, procedura succesorală să fie finalizată de către notarii asociați din același birou. Astfel, nimic nu-i oprește pe colegii acestuia să ducă la bun sfârșit instrumentarea cauzei succesorale. Într-adevăr, dacă notarul în cauză funcționează într-o societate profesională cu mai mulți asociați, devin incidente textele de principiu ale art. 99 alin. (2) din Regulamentul notarial. Conform acestora, „în cadrul biroului notarial cu mai mulți notari publici asociați, cererea de îndeplinire a unei proceduri notariale poate fi soluționată, pentru asigurarea celerității, de oricare dintre notarii publici, în orice fază a soluționării acesteia (s. n.)”. În acest context, răspunderea îi aparține de fiecare dată notarului public instrumentator^[164]. În plus, de la regula primului notar sesizat se poate deroga în toate cazurile și prin transferul dosarului succesoral către un alt birou, dacă sunt îndeplinite cerințele operațiunii și cu respectarea celorlalte reguli de competență^[165]. Dispozițiile menționate nu afectează nici posibilitatea desemnării unui notar public din aceeași circumscripție sau din alta, de către președintele Colegiului director, pentru instrumentarea cauzei în situații excepționale. Măsura se ia, la nevoie, în temeiul art. 49 lit. c) din Legea nr. 36/1995^[166] și conform art. 107 din Regulamentul notarial^[167]. Rațiunea textelor este, într-adevăr, să permită, de fiecare dată, rezolvarea dosarelor într-un termen rezonabil.

§45. Tranziție. Drept substanțial și reguli procedurale. În esență, se poate considera că planul dreptului substanțial intern cunoaște dispoziții de principiu articulate în jurul ultimului domiciliu al defuncților, precum și după locul bunurilor importante din averea succesorală, când nu există prevederi derogatorii la nivelul tratatelor bilaterale. Există, totodată, și reguli complementare sau subsidiare, menite să întregească tabloul soluțiilor în ipotezele mai complexe. Pe lângă toate acestea, în textele aplicabile apar prevăzute și o serie întreagă de mecanisme procedurale, care vor fi descrise în continuare. Acestea sunt instituite încă de la momentul înregistrării dosarului pentru profilaxia în amonte sau subsecvent, pentru repararea în aval a eventualelor erori sau nesincronizări.

Bibliografie

I. Lucrări de specialitate

1. D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi, Tomul I, Iași, 1886.

2. Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Universitatea din București, Facultatea de Drept, 1982.

3. E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, ed. a 2-a, C. H. Beck, 2008.

4. D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, C. H. Beck, 2014.

5. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II-a actualizată și completată, Universul Juridic, 2002.

6. Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. I. Moștenirea legală, ed. a IV-a, Universul Juridic, 2019.

7. J. B. Denisart, Collection de décisions nouvelles et de notions relatives à la jurisprudence, tome douzième, Veuve Desaint, Paris, 1806, accesat pe site-ul https://www.google.ro/books la 3 iulie 2024.

8. D. Dunca, D. Negrilă, Procedură succesorală notarială. Note de curs, NOTAROM, 2014.

9. M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., ed. Academiei, București, 1966.

10. G. Florescu, Nulitatea actului juridic civil, Hamangiu, 2008.

11. G.-C. Frențiu, Jurisprudență sub art. 1.091 C. civ. în Comentariile Codului civil: Liberalitățile. Testamentul. Rezerva succesorală. Reducțiunea liberalităților excesive (art. 984-1010; art. 1034-1099), Hamangiu, 2013.

12. I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Ed. 5, C. H. Beck, 2010, în Biblioteca juridică Legalis.ro (www.legalis.ro), accesata la 17 iulie 2024

13. I. Leș, Elemente de drept notarial, Ediția 3, C. H. Beck, 2014.

14. D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, Dreptul familiei, C. H. Beck, 2006.

15. D. Lupulescu, Numele și domiciliul persoanei fizice, Ed. Științifică și Pedagogică, col. Biblioteca juridică a cetățeanului, 1982

16. Ph. Malaurie, L. Aynès, Les personnes. Les incapacités, ed. a 5-a, Cujas, Paris, 1999.

17. D. Negrilă, Moștenirea în noul Cod civil, Universul Juridic, 2013.

18. C. Nica, Donația și moștenirea. Doctrină și practică judiciară adnotată, vol. II, Ed. Hamangiu, 2011.

19. I. Popa, A.-A. Moise, Drept notarial, Universul Juridic, 2013.

20. D.-Al. Sitaru, Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială – Norme conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, C. H. Beck, 2013.

21. C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, ed. Didactică și Pedagogică, 1970.

22. M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Solomon, 2017, Ed. a 2-a.

23. C.-T. Ungureanu, I.-A. Toader, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 5-a, revizuită și adăugită, Hamangiu, 2022.

24. O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele – în reglementarea noului Cod civil, ed. a 3-a, revăzută și adăugită, Hamangiu, 2015

25. E. Veress, J. Székely, Drept civil. Moștenirea. Liberalitățile, ed. 2, C. H. Beck, 2020.

II. Contribuții în lucrări colective

1. F. A. Boar, Comentariu sub art. 11, în I.-F. Popa, A.-A. Moise (coord.), Legea notarilor publici. Comentariu pe articole, Solomon, 2016.

2. F. A. Boar, Comentariu sub art. 15, în I.-F. Popa, A.-A. Moise (coord.), Legea notarilor publici. Comentariu pe articole, Solomon, 2016.

3. F. A. Boar, Comentariu sub art. 137, în I.-F. Popa, A.-A. Moise (coord.), Legea notarilor publici. Comentariu pe articole, Solomon, 2016.

4. E. Chelaru, Comentariu sub art. 89, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, C.H. Beck, 2021.

5. I. Chelaru, „Competența instituțională specifică în materia moștenirii străinului în România. Certificatul european de moștenitor”, în Universul Juridic Premium nr. 6/2016, extras din I. Chelaru, A.-L. Chelaru, Străinii în România, Universul Juridic, 2016, accesat pe site-ul https://lege5.ro, în data de 3 iunie 2024

6. V. M. Ciobanu, Comentariu sub art. 33 C. proc. civ., în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526, Universul Juridic, 2013.

7. M. C. Dobrilă, C. Macovei, Comentariu sub art. 1.134, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, C.H. Beck, 2021.

8. I. Macovei, N. R. Dominte, Comentariu sub art. 2570, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, C.H. Beck, 2021.

9. D. Negrilă, D.-D. Bolduț, Comentariu sub art. 101, în I.-F. Popa, A.-A. Moise (coord.), Legea notarilor publici. Comentariu pe articole, Solomon, 2016.

10. D. Negrilă, D.-D. Bolduț, Comentariu sub art. 118, în I.-F. Popa, A.-A. Moise (coord.), Legea notarilor publici. Comentariu pe articole, Solomon, 2016.

11. D. A. Popescu, „Persoana fizică”, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii. Sinteza propunerilor de modificare și completare a noului Cod civil, Vol. IV, Cartea a VI-a, Prescripția extinctivă, Cartea a VII-a, Dispoziții de drept internațional privat (art. 2500-2664), Universul Juridic, 2016.

12. D. A. Popescu, „Capitolul VI. Statut personal în dreptul internațional privat, Secțiunea a 9-a. Reședința obișnuită și domiciliul”, în D. A. Popescu, E. A. Oprea, Drept internațional privat, Hamangiu, 2023.

13. C.-S. Ricu, Comentarii sub art. 1.134 C. civ., §1, în C.-S. Ricu, G.-C. Frențiu, D. Zeca, D. M. Cigan, T. V. Rădulescu, C. T. Ungureanu, G. Răducan, Gh. Durac, D. Călin, I. Ninu, Al. Bleoancă, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. II. Art. 953-1649. Moșteniri și liberalități. Obligații, Hamangiu, 2012.

14. V. Terzea, Comentariu sub art. 2502, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, C.H. Beck, 2021.

III. Articole de revistă

1. M. Avram, „Natura juridică a actului de lichidare a comunității legale”, la Conferința [inter]națională de Drept civil. Familia, Ediția a V-a, Universul Juridic, București, 11-12 noiembrie 2022, disponibil [Online] la adresa https://lege5.ro.

2. Ș. Beligrădeanu, „Considerații teoretice și practice în legătură cu noțiunea de domiciliu”, în R.R.D. nr. 1/1982.

3. F. A. Boar, F. A. Baias, „Lichidarea regimului matrimonial (Partea a II-a)”, în Buletinul Notarilor Publici nr. 5/2022.

4. F. A. Boar, F. A. Baias, „Lichidarea regimului matrimonial (Partea a V-a)”, în Buletinul Notarilor Publici nr. 2/2023.

5. L.-B. Ciucă, „Procedura dezbaterii moștenirii cu elemente de extraneitate. Considerații referitoare la competența și legea aplicabilă”, în Revista Universul Juridic nr. 5/2015.

6. A. Crișan, „Considerații privind aplicarea Regulamentului (UE) nr. 650/2012 și raportul acestuia cu acordurile, tratatele și convențiile internaționale care conțin reglementări în materia succesiunilor internaționale”, în Universul Juridic Premium nr. 9/2015, accesat la adresa https://lege5.ro, în data de 3 iunie 2024.

7. Gh. Dobrican, „Certificatul de moștenitor – titlu de proprietate pentru moștenitori”, în Buletinul Notarilor Publici nr. 6/2011.

8. A. Gherghe, „Certificatul de moștenitor – act de jurisdicție bazat pe convenția părților”, în Universul Juridic Premium nr. 5/2023, extras din Revista de Științe Juridice nr. 1/2020.

9. A. Gherghe, M. Dogaru, „Certificatul de moștenitor – act de jurisdicție bazat pe convenția părților”, în R.S.J. nr. 1/2020.

10. C.-C. Ianuș, „Anularea certificatului de moștenitor pe cale grațioasă. Comparație cu procedura judiciară contencioasă”, în Dreptul nr. 7/2022.

11. A. Limante, „The E.E. Decision Sheds Light on Notaries Acting as ‘Courts’ and on a Few Other Notions Within the Context of the Succession Regulation”, înEuropean Papers, Vol. 6, nr. 1/2021, accesat pe https://www.europeanpapers.eu/, la 10 iulie 2024.

12. M. Moise, V. Stan, „Ipoteze de practică notarială în legătură cu suspendarea procedurii succesorale notariale”, în Buletinul Notarilor Publici nr. 5/2016.

13. D. Moreanu, „Discuții în legătură cu regimul juridic al certificatului de moștenitor sub imperiul prevederilor Codului civil (Legea nr. 287/2009)”, în Dreptul nr. 7/2012.

14. I.-I. Neamț, I.-A. Filote-Iovu, „O analiză a orientărilor jurisprudențiale privind competența teritorială a instanței învestite cu soluționarea cererilor având ca obiect ocrotirea persoanei fizice”, în R.D.F. nr. 2/2022.

15. R. Petrescu, „Aspecte din practica judiciară în legătură cu anularea certificatului de moștenitor”, în R.R.D. nr. 9/1975.

16. A. R. Tănase, A. I. Dănilă, „Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-20/17 și impactul acesteia asupra eliberării de către notari a certificatelor interne de moștenitor, în baza Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale”, în Buletinul Notarilor Publici nr. 3/2018.

17. V. Stoica, „Un tratat indispensabil: Drept civil. Familia” în „Recenzie: M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a, revizuită și completată”, în R.D.F. nr. 1/2023

18. P. A. Zăvoi, „Certificatul de moștenitor și posibilitatea înscrierii ca succesori a persoanelor decedate la momentul eliberării acestuia”, în R.S.J. 4/2006.

IV. Jurisprudența instanțelor din România

1. Jud. Caransebeș, sent. civ. nr. 1010/2020, definitivă.

2. Jud. Carei, sent. civ. nr. 221/2012, definitivă.

3. Jud. Gheorghieni, sent. civ. nr. 775/2021, definitivă.

2. Jud. Râmnicu Vâlcea, sent. civ. nr. 3194/2018, definitivă.

4. Trib. Botoșani, sec. a II-a civ., dec. nr. 215/2017, definitivă.

5. Trib. Botoșani, sec. I civ., dec. nr. 953/2018, definitivă.

6. Trib. București, sec. a V-a civ., dec. nr. 191/2014, definitivă prin C. Ap. București, sec. a III-a civ., dec. nr. 567/2015.

7. Trib. Mureș, sec. civ., dec. nr. 745/2015, definitivă

8. Î.C.C.J., s. I civ. (Completul nr. 2 NCPC), dec. nr. 646/2022, definitivă.

9. Î.C.C.J., s. I civ. (Completul nr. 8 NCPC), dec. nr. 1683/2023, definitivă, nepublicată.

10. Decizia C.C.R. nr. 678/2016, publicată în M. Of., nr. 145 din 27 februarie 2017.

Toate deciziile au fost consultate pe site-ul https://lege5.ro/, accesat la 2 iunie 2024, respectiv pe site-ul https://www.scj.ro/, accesat la 31 iulie 2024.

V. Alte lucrări

1. G. Boroi, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, art. 1-526, Universul Juridic, 2013.

2. G. Cardaci, A. Schuster, The Circulation of the Public Documents in the European Union. Practical Guide to Regulation (UE) 2016/1191, Identities on the move – Documents cross borders, 2022, https://www.identitiesonthemove.eu/.

3. M. Floare, „A Man’s Home is His Castle – Câteva repere istorice europene ale evoluției conceptului de domiciliu în dreptul privat”, Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași – Științe Juridice, nr. 2/2021, http://doi.org/10.47743/jss-2021-67-2-4.

4. Gh. Piperea, C. Antonache, P. Piperea, Al. Dimitriu, I. Sorescu, M. Piperea, Al. Rățoi, Comentariu sub art. 33 C. proc. civ., în Codul de procedură civilă. Comentarii și explicații, C.H. Beck, 2019.

5. M. Revillard, Drept internațional privat și comunitar. Practică notarială, pref. P. Lagarde, ed. a 6-a, NOTAROM, București, 2009.

6. V. Terzea, Doctrină sub art. 1.134 C. civ., în Codul civil adnotat cu doctrina si jurisprudență, Vol. II (art. 953-1.395), Universul Juridic, 2023.

7. UNNPR, Ghid de utilizare a apostilei, ed. a 2-a, reactualizată, NOTAROM, 2009.

8. UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. I, NOTAROM, 2013.

9. UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. II, NOTAROM, 2014.

10. UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. III, NOTAROM, 2016.

11. UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. IV, NOTAROM, 2017.

12. UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. V, NOTAROM, 2018.

13. UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. VI, NOTAROM, 2019.

14. UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. VII, NOTAROM, 2020.

15. UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. VIII, NOTAROM, 2021.

16. UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. IX, NOTAROM, 2022.

17. UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. X, NOTAROM, 2023.

18. UNNPR, C. Bădin (coord.), Culegere de practică notarială în domeniul cadastrului și al publicității imobiliare, vol. II, NOTAROM, 2017

---

[1] Proiectul de lege privind modificarea și completarea Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, înregistrat la Camera Deputaților sub nr. Pl-x nr. 797/2023: www.cdep.ro, accesat la 3 iunie 2024.

[2] Legea notarilor publici și activității notariale nr. 36/1995, republicată în M. Of. nr. 237 din 19 martie 2018, cu modificările și completările ulterioare.

[3] Art. I pct. 2 din Proiectul de lege menționat la n. 1: „La art. 15, literele a) și b) se modifică și vor avea următorul cuprins: a) procedura succesorală notarială este de competența notarului public din biroul notarial situat în circumscripția teritorială a tribunalului în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu; b) în cazul moștenirilor succesive, moștenitorii pot alege competența oricăruia dintre notarii publici care își desfășoară activitatea într-un birou notarial din circumscripția teritorială a tribunalului în care și-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă (s. n.)”. Art. I pct. 12 din același text, adoptat cu titlu de amendament în cadrul dezbaterilor din comisia de fond la Camera Deputaților, prevede că „La art. 103, alineatul (3) se modifică și va avea următorul cuprins: (3) În cazul în care în circumscripția unui tribunal sunt mai mulți notari publici, competența de îndeplinire a procedurii succesorale aparține primului notar public sesizat. Notarul public va verifica dacă procedura succesorală nu s-a deschis la un alt notar public din circumscripția aceluiași tribunal, cercetând în acest scop registrul de evidență a succesiunilor, potrivit regulamentului”.

[4] A se vedea expunerea de motive pentru propunerea legislativă înregistrată la Camera Deputaților sub nr. Pl-x nr. 797/2023: www.cdep.ro.

[5] A se vedea bunăoară, infra, §23.

[6] A se vedea, F.A. Boar, Comentariu sub art. 15, §1, în I.-F. Popa, A.-A. Moise (coord.), Legea notarilor publici. Comentariu pe articole, Solomon, București, 2016, p. 40.

[7] A se vedea: D. Negrilă, D.-D. Bolduț, Comentariu sub art. 101, §4, pct. 19, în I.-F. Popa, A.-A. Moise (coord.), op. cit., p. 463; I. Leș, Elemente de drept notarial, Ediția 3, C.H. Beck, București, 2014, p. 35; I. Popa, A.-A. Moise, Drept notarial, Universul Juridic, București, 2013, p. 141.

[8] Art. I pct. 2 din Proiectul de lege menționat la n. 1 adaugă și că dosarul de moștenire „se soluționează numai la sediul biroului notarial (s. n.)”. Mai demult, am considerat că dispozițiile cu privire la locul instrumentării se pot asimila regulilor propriu-zise de competență. Este vorba de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 [„Notarul public își desfășoară activitatea la sediul biroului notarial în care funcționează. Pentru îndeplinirea obligațiilor profesionale, notarul public se poate deplasa și în afara sediului biroului notarial, în limitele circumscripției teritoriale a judecătoriei în care își desfășoară activitatea (s. n.)”]. Am dedus, din aceasta, concluzia că nerespectarea lor se poate sancționa, pe planul dreptului civil, cu nulitatea procedurii sau actului îndeplinit cu nerespectarea cerințelor menționate: F. A. Boar, Comentariu sub art. 11, §2, în I.-F. Popa, A.-A. Moise (coord.), op. cit., p. 28. Totuși, la nivelul practicii, este dificil de reținut invalidarea certificatului de moștenitor, strict pentru nerespectarea regulilor de competență – a se vedea, infra, §67. Pentru identitate de rațiune, la fel ar trebui procedat și în acest caz, pentru încălcarea prevederilor cât privește locul instrumentării. În sensul reținerii nulității, inclusiv în acest din urmă cadru, a se vedea totuși, recent, ÎCCJ, s. I civ. (Completul nr. 2 NCPC), dec. nr. 646/2022, definitivă, și (Completul nr. 8 NCPC), dec. nr. 1683/2023, definitivă, pe site-ul https://www.scj.ro/, accesat la 31 iulie 2024: „Prin finalitatea sa, art. 11 din Legea nr. 36/1995 (…) vizează ocrotirea unui interes general, iar nu a unui interes privat, fiind o normă imperativă, de ordine publică, astfel că nerespectarea acesteia la încheierea actului de vânzare cumpărare se sancționează cu nulitatea absolută (…) ca atare, în mod corect instanța de apel a concluzionat în sensul că înscrisul autentic întocmit de o persoană cu depășirea competenței este lovit de nulitate absolută (s. n.)”.

[9] Art. 954 alin. (2) C. civ.: „Moștenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă”. A se vedea infra, §17.

[10] A se vedea: D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §4, pct. 29, p. 465; D. Negrilă, Moștenirea în noul Cod civil, Universul Juridic, București, 2013, p. 31; Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. I. Moștenirea legală, ed. a IV-a, Universul Juridic, București, 2019, p. 64-68.

[11] A se vedea: D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §4, pct. 29, p. 465; M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Editura Academiei, București, 1966, p. 55; Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 68-74.

[12] A se vedea, infra, §19.

[13] CCR, dec. nr. 678/2016, pct. 18, publicată în M. Of. nr. 145 din 27 februarie 2017.

[14] A se vedea D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §4, pct. 22, p. 463.

[15] A se vedea, infra, §48.

[16] A se vedea, infra, §41.

[17] A se vedea, D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §4, pct. 21, p. 463.

[18] Ordinul ministrului justiției nr. 2.333/C/2013 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, publicat în M. Of. nr. 479 din 1 august 2013.

[19] Art. 113 alin. (1) din Legea nr. 36/1995: „în succesiunea în care există bunuri, s-a realizat acordul între moștenitori și s-au administrat probe îndestulătoare, notarul public întocmește încheierea finală a procedurii succesorale (s. n.)”.

[20] Art. 109 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 36/1995: „procedura succesorală se poate suspenda în următoarele cazuri: (…) succesibilii își contestă unii altora calitatea sau nu se înțeleg cu privire la compunerea masei succesorale și la întinderea drepturilor care li se cuvin (s. n.)”. A se vedea, bunăoară, M. Moise, V. Stan, „Ipoteze de practică notarială în legătură cu suspendarea procedurii succesorale notariale”, în BNP nr. 5/2016, p. 10-18. În schimb, contestarea raționamentului de drept internațional privat pentru stabilirea legii aplicabile moștenirii și a competenței de instrumentare nu reprezintă, în sine, motiv de suspendare a procedurii. A se vedea UNNPR, Adresa nr. 3216/09.04.2020. Altfel stau lucrurile însă dacă problemele în discuție influențează și calitatea moștenitorilor sau întinderea drepturilor acestora, respectiv compunerea masei succesorale. În acest caz, neînțelegerea succesibililor se încadrează clar în ipoteza legală de suspendare.

[21] A se vedea, infra, §54.

[22] A se vedea, D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §4, pct. 25, p. 464.

[23] La momentul redactării acestui material, figurează totuși înregistrată la Camera Deputaților (sub nr. Pl-x nr. 113/2023) o (altă) propunere legislativă „privind prima ieșire din indiviziune a bunurilor imobile”, care, prin art. 1, înțelege să dea în competența secretarilor de consiliu local „efectuarea procedurii succesorale, în cazul primei ieșiri din indiviziune a beneficiarilor de bunuri imobile, dobândite prin titluri de proprietate”, dacă titlurile sunt emise în baza legilor succesive de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate.

[24] A se vedea F.A. Boar, F.A. Baias, „Lichidarea regimului matrimonial (Partea a II-a)”, în BNP nr. 5/2022, §21, p. 28. Cu privire la sensul restrâns al actului de lichidare, a se vedea: M. Avram, „Natura juridică a actului de lichidare a comunității legale”, la Conferința [inter]națională de Drept civil. Familia, Ediția a V-a,  Universul Juridic, București, 11-12 noiembrie 2022, disponibil [online] la adresa https://lege5.ro; V. Stoica, „Un tratat indispensabil: Drept civil. Familia” în „Recenzie: M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 3-a, revizuită și completată”, în RDF nr. 1/2023, p. 383.

[25] A se vedea F.A. Boar, F.A. Baias, „Lichidarea regimului matrimonial (Partea a V-a)”, în BNP nr. 2/2023, §75, p. 62.

[26] Art. 15 lit. f) din Legea nr. 36/1995: „procedura eliberării încheierii cu privire la rezultatul verificărilor efectuate în Registrul de evidență a procedurilor succesorale al Camerelor și în registrele naționale notariale ale Uniunii se îndeplinește de notarul public competent, în condițiile legii, să efectueze procedura succesorală (s. n.)”. Cu privire la încheierea menționată de textul citat, a se vedea și art. 330-331 din Regulamentul notarial, precum și art. 193 alin. (3) C. proc. civ. Textul nu impune finalizarea procedurii succesorale notariale în prealabil față de introducerea cererii de chemare în judecată. Totuși, încheierea este obligatorie pentru introducerea oricărei acțiuni prin care reclamantul solicită constatarea calității sale de moștenitor. A se vedea G.-C. Frențiu, Jurisprudență sub art. 1.091 C. civ. în Comentariile Codului civil: Liberalitățile. Testamentul. Rezerva succesorală. Reducțiunea liberalităților excesive (art. 984-1010; art. 1034-1099), Hamangiu, București, 2013, pct. 83. În plus, ea poate fi solicitată și în alte situații: UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. VII,  NOTAROM, București, 2020, p. 197-208. Cu privire la regulile procedurale aplicabile, a se vedea: UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. I,  NOTAROM, București, 2013, p. 254-255; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. IX,  NOTAROM, București, 2022, p. 293-301.

[27] A se vedea D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §4, pct. 28, p. 464. A se vedea și art. 15 lit. d), art. 87-88, respectiv art. 156-157 din Legea nr. 36/1995.

[28] A se vedea UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. V,  NOTAROM, București, 2018, p. 347-351.

[29] A se vedea supra, §2.

[30] HG nr. 1217/2023 privind stabilirea localităților care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor și parchetelor de pe lângă acestea, publicată în M. Of. nr. 1102 din 7 decembrie 2023, cu modificările ulterioare. A se vedea UNNPR, Adresa de informare nr. 9691/20.12.2023.

[31] HG nr. 337/1993 pentru stabilirea circumscripțiilor judecătoriilor și parchetelor de pe lângă judecătorii, publicată în M. Of. nr. 188 din 6 august 1993.

[32] Hotărârea CSM nr. 102/2021 privind stabilirea localităților care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor din fiecare județ, publicată în M. Of. nr. 625 din 25 iunie 2021, cu modificările ulterioare.

[33] Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, publicată în M. Of. nr. 1104 din 16 noiembrie 2022.

[34] A se vedea: D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §7, pct. 3, p. 467; D.A. Popescu, „Persoana fizică”, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii. Sinteza propunerilor de modificare și completare a noului Cod civil, Vol. IV, Cartea a VI-a, Prescripția extinctivă, Cartea a VII-a, Dispoziții de drept internațional privat (art. 2500-2664), Universul Juridic, București, 2016, p. 197-206; D.A. Popescu, „Capitolul VI. Statut personal în dreptul internațional privat, Secțiunea a 9-a. Reședința obișnuită și domiciliul”, în D.A. Popescu, E.A. Oprea, Drept internațional privat,  Hamangiu, București, 2023, p. 312-313. Pentru caracterizarea reședinței obișnuite, a se vedea, bunăoară: UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. III,  NOTAROM, București, 2016, p. 412-414, 454-455 și 469-471; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. IV,  NOTAROM, București, 2017, p. 430-434 și 442-444. S-a considerat uneori totuși că, la nivelul dreptului românesc, reședința obișnuită coincide cu domiciliul: D.-Al. Sitaru, Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială – Norme conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat,  C.H. Beck, București, 2013, p. 147-148; I. Macovei, N.R. Dominte, Comentariu sub art. 2570, §1, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediția a 3-a,  C.H. Beck, București, 2021, p. 3024. Totuși, în conținutul domiciliului este inclus un element de voință, practic incompatibil cu reședința obișnuită, considerată strict o stare de fapt, inclusiv în opiniile citate. A se vedea, infra, §13. În acest din urmă sens, a se vedea și I.-I. Neamț, I.-A. Filote-Iovu, „O analiză a orientărilor jurisprudențiale privind competența teritorială a instanței învestite cu soluționarea cererilor având ca obiect ocrotirea persoanei fizice”, în RDF nr. 2/2022, p. 164-191: „dacă domiciliul este echivalent cu simpla locuire faptică, atunci ce semnificație mai are reședința (…)? Singura modalitate în care distincția (…) rămâne de actualitate este cea în care domiciliul are natura locuinței declarate ca fiind principală și care (…) se caracterizează printr-un anumit grad de stabilitate (s. n.)”.

[35] A se vedea C.-T. Ungureanu, I.-A. Toader, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 5-a, revizuită și adăugită,  Hamangiu, București, 2022, p. 464-466. A se vedea și: UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2016, p. 469-470; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2017, p. 429-435; D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §4, pct. 29, n. 1, p. 464.

[36] Art. 92 C. civ.: „(1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu în condițiile prevăzute de lege este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește în mod statornic. (2) În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanța de tutelă, ascultându-i pe părinți, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuiește în mod statornic. (3) Prin excepție, în situațiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi și la o instituție de ocrotire. (4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum și domiciliul persoanei puse sub interdicție judecătorească este la reprezentantul legal (s. n.)”.

[37] A se vedea, D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §4, pct. 29, p. 464.

[38] A se vedea bunăoară, M. Revillard, Drept internațional privat și comunitar. Practică notarială, pref. P. Lagarde, ed. a 6-a, NOTAROM, București, 2009, §17, §582-583.

[39] A se vedea OUG nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, republicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011, cu modificările și completările ulterioare. A se vedea și Hotărârea de Guvern nr. 295/2021 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a dispozițiilor OUG nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședință și actele de identitate ale cetățenilor români, precum și pentru stabilirea formei și conținutului actelor de identitate, ale dovezii de reședință și ale cărții de imobil, publicată în M. Of. nr. 312 din 29 martie 2021, cu modificările ulterioare.

[40] A se vedea art. 26-35 din OUG nr. 97/2005, prec.

[41] În aceeași ordine de idei, a se vedea inclusiv art. 35 alin. (1) din OUG nr. 97/2005: „(1) În cazul în care mențiunea din actul de identitate privind stabilirea domiciliului sau a reședinței s-a efectuat în baza unui document care ulterior a fost anulat, s-a constatat că era nul, fals ori falsificat, această mențiune este nulă de drept”. Prin urmare, nici măcar declarația sau voința titularului nu ar fi suficiente pentru stabilirea domiciliului său în locuința respectivă. Ba chiar, nu pare îndeajuns nici faptul obiectiv al stabilirii locuinței, căci este pretins un titlu de drept în această privință sau măcar o toleranță din partea proprietarului, conform art. 28 din același act normativ. Reglementările menționate stabilesc însă mai cu seamă cerințe procedurale necesare pentru consemnarea mențiunilor în actele de identitate. Altfel spus, ele nu ar trebui să influențeze, prin ele însele, pe fond, realitatea localizării domiciliului în locuința declarată, ca stare de drept, indiferent de legitimitatea titlului locativ al persoanei vizate.

[42] În acest sens, a se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele – în reglementarea noului Cod civil, ed. a 3-a, revăzută și adăugită,  Hamangiu, București, 2015, p. 226; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, ed. a 2-a,  C.H. Beck, București, 2008, p. 87, și mai demult: Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Universitatea din București, Facultatea de Drept, 1982, p. 248-272; D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi, Tomul I, Iași, 1886, p. 262-264.

[43] A se vedea, Ph. Malaurie, L. Aynès, Les personnes. Les incapacités, ed. a 5-a,  Cujas, Paris, 1999, p. 92.

[44] A se vedea, M. Floare, „A Man’s Home is His Castle – Câteva repere istorice europene ale evoluției conceptului de domiciliu în dreptul privat”, Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași – Științe Juridice, nr. 2/2021, p. 68-69, http://doi.org/10.47743/jss-2021-67-2-4. În același sens, a se vedea M. Revillard, op. cit., §577-580 – cu referințele indicate de autor.

[45] A se vedea E. Chelaru, Comentariu sub art. 89, §2, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit.: „La asemenea situații se ajunge, cel mai adesea, în cazul schimbării domiciliului, când persoana în cauză omite să-și îndeplinească obligația legală de a urma procedura administrativă prevăzută de lege, astfel încât nu există concordanță între mențiunea referitoare la domiciliu făcută în cartea sa de identitate și domiciliul real (s. n.)”.

[46] A se vedea, bunăoară: Gh. Beleiu, op. cit., p. 271 ; C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 153; D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, Dreptul familiei,  C.H. Beck, București, 2006, p. 116; Ș. Beligrădeanu, „Considerații teoretice și practice în legătură cu noțiunea de domiciliu”, în RRD nr. 1/1982, p. 53.

[47] A se vedea, J. B. Denisart, Collection de décisions nouvelles et de notions relatives à la jurisprudence, tome douzième, Veuve Desaint, Paris, 1806, p. 642-644, accesat pe https://www.google.ro/books la 3 iulie 2024.

[48] A se vedea, de exemplu, T. S., sec. civ., dec. nr. 1028/1978 în Culegere de Decizii pe anul 1978, p. 86-88, apud Gh. Beleiu, op. cit., p. 271, care justifică sistemul domiciliului declarat prin afirmarea principiului legalității domiciliului. Pe larg, a se vedea D. Lupulescu, Numele și domiciliul persoanei fizice, Editura Științifică și Pedagogică, col. Biblioteca juridică a cetățeanului, București, 1982, p. 1-126.

[49] A se vedea, bunăoară, D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §4, pct. 29, p. 464: „posibilitatea dovedirii domiciliului prezintă și anumite inconveniente, respectiv situația în care domiciliul defunctului care este prevăzut în cartea lui de identitate nu coincide cu ultimul domiciliu real al defunctului (s. n.)”.

[50] A se vedea, infra, §58.

[51] A se vedea, D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §2, pct. 8, p. 457. În privința certificatului de deces întocmit pe baza hotărârii judecătorești declarative de moarte, sunt incidente prevederile art. 39-39¹ din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în M. Of. nr. 339 din 18 mai 2012, cu modificările ulterioare, precum și art. 63 din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, aprobată prin H.G. nr. 64/2011, publicată în M. Of. nr. 151 din 2 martie 2011.

[52] A se vedea: D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §2, pct. 8, p. 458; I. Popa, A.-A. Moise, op. cit., p. 236.

[53] A se vedea, D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §4, pct. 29, p. 465.

[54] A se vedea, D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §2, pct. 8, p. 459.

[55] Art. 236 alin. (2) din Regulamentul notarial: „certificatul de deces al unui cetățean român, eliberat de o autoritate străină, necesar la dezbaterea procedurii succesorale, va fi transcris în registrul de stare civilă din România în condițiile Legii nr. 119/1996, republicată (s. n.)”. A se vedea, D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §2, pct. 11, p. 459. A se vedea și art. 41 din Legea nr. 119/1996, care pretinde transcrierea „în termen de 6 luni de la înregistrarea actului sau faptului de stare civilă la autoritățile străine, respectiv de la data dobândirii sau redobândirii cetățeniei române”, ca o condiție pentru puterea sa doveditoare în țară și sub sancțiunile contravenționale prevăzute în art. 63 din același act normativ.

[56] Art. 236 alin. (3) din Regulamentul notarial: „certificatul de deces eliberat de o autoritate străină se apostilează sau, după caz, se supralegalizează, cu excepția cazurilor în care a fost emis de autoritatea competentă a unui stat cu care România are convenție sau tratat de recunoaștere reciprocă a actelor de stare civilă”. A se vedea și D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §2, pct. 10, p. 459.

[57] Convenția nr. 16 referitoare la eliberarea extraselor multilingve ale actelor de stare civilă, semnată la Viena la 8 septembrie 1976, la care România a aderat prin Legea nr. 65/2012, publicată în M. Of. nr. 227 din 26 aprilie 2012. Normele metodologice aferente au fost adoptate prin HG nr. 727/2013, publicată în M. Of. nr. 608 din 30 septembrie 2013. A se vedea, F. A. Boar, Comentariu sub art. 137, §4-6, în I.-F. Popa, A.-A. Moise (coord.), op. cit., p. 694-696.

[58] Regulamentul (UE) nr. 2016/1191 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 iulie 2016 privind promovarea liberei circulații a cetățenilor prin simplificarea cerințelor de prezentare a anumitor documente oficiale în Uniunea Europeană, publicat în JOUE nr. L 200 din 26 iulie 2016, p. 1-136 – https://eur-lex.europa.eu/. A se vedea, G. Cardaci, A. Schuster, The Circulation of the Public Documents in the European Union. Practical Guide to Regulation (UE) 2016/1191, Identities on the move – Documents cross borders, 2022, p. 12, https://www.identitiesonthemove.eu/, unde sunt incluse cercetări, comentarii pe articole și sinteze ale deciziilor C.J.U.E. pronunțate pe marginea textelor incidente.

[59] Art. 236 alin. (4) din Regulamentul notarial: „pentru a fi înregistrat în evidențele succesorale ale Camerei și Uniunii, certificatul de deces trebuie să cuprindă cel puțin următoarele mențiuni: numele și prenumele defunctului, data decesului, zi/lună/an, codul numeric personal sau data nașterii, ultimul domiciliu ori, după caz, reședința obișnuită a defunctului”. A se vedea și D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §2, pct. 9, p. 459.

[60] Art. 236 alin. 5 din Regulamentul notarial: „dacă la rubrica ultimul domiciliu sau ultima reședința obișnuită a defunctului este menționat numai numele țării, fără a se preciza și localitatea, în aplicarea art. 954 alin. (3) din Codul civil, cauza succesorală se înscrie în RNNES și, ulterior, în Registrul de evidență a procedurilor succesorale ținut de Camera în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea notarul public care soluționează succesiunea (s. n.)”.

[61] A se vedea infra, §20.

[62] A se vedea, F. A. Boar, Comentariu sub art. 15, §2, în I.-F. Popa, A.-A. Moise (coord.), op. cit., p. 41.

[63] A se vedea și: D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §6, pct. 31, p. 466; Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 67; I. Popa, A.-A. Moise, op. cit., p. 238; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. II,  NOTAROM, București, 2014, p. 173-176; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2016, p. 451-453; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2020, p. 276-283.

[64] A se vedea, infra, §25, n. 89.

[65] A se vedea, Activitatea Uniunii. Supliment al Buletinului notarilor publici nr. 9-10/2015, p. 190-192.

[66] A se vedea, infra, §24, n. 78.

[67] A se vedea UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de practică notarială. Spețe comentate, Vol. X,  NOTAROM, București, 2023, p. 181-186.

[68] Legea nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, publicată în M. Of. nr. 386 din 8 iunie 2012.

[69] A se vedea UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2016, p. 469-470; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2017, p. 429-435.

[70] Art. 117 din Legea nr. 36/1995: „(1) La cererea moștenitorilor, notarul public poate elibera certificat de calitate de moștenitor, care atestă numărul, calitatea și întinderea drepturilor tuturor moștenitorilor legali, cu respectarea procedurii prevăzute pentru eliberarea certificatului de moștenitor, exceptând dispozițiile privind masa succesorală. (2) Certificatul de calitate de moștenitor se eliberează cu respectarea procedurii prevăzute de prezenta lege pentru eliberarea certificatului de moștenitor, stabilindu-se și cotele succesorale. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) au aplicabilitate și în situația în care s-a eliberat anterior certificat de moștenitor.” Cu privire la certificatul de calitate întocmit pe temeiul prevederilor citate, a se vedea, bunăoară: D. Dunca, D. Negrilă, Procedură succesorală notarială. Note de curs, NOTAROM, București 2014, p. 260; A. Gherghe, „Certificatul de moștenitor – act de jurisdicție bazat pe convenția părților”, în Universul Juridic Premium nr. 5/2023, extras din Revista de Științe Juridice nr. 1/2020, §5; D. Moreanu, „Discuții în legătură cu regimul juridic al certificatului de moștenitor sub imperiul prevederilor Codului civil (Legea nr. 287/2009)”, în Dreptul nr. 7/2012, §1, p. 60.

[71] A se vedea, bunăoară, Trib. București, sec. a V-a civ., dec. nr. 191/2014, definitivă prin C. Ap. București, sec. a III-a civ., dec. nr. 567/2015, toate pe site-ul https://lege5.ro/, accesat la 31 martie 2024. Cu privire la dificultatea invocării nulității, ca sancțiune pentru încălcarea regulilor de competență în această materie, a se vedea, infra, §69.

[72] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 69-73.

[73] A se vedea, supra, §1, n. 1 și 3.

[74] A se vedea, supra, §2 și infra, §31.

[75] Punctul de vedere al Guvernului asupra propunerii legislative înregistrate la Camera Deputaților sub nr. Pl-x nr. 797/2023, p. 2-3: www.cdep.ro.

[76] A se vedea, supra, §1, n. 4.

[77] Art. I pct. 12 din Proiectul de lege menționat supra, §1, n. 1: „La art. 103, alineatul (3) se modifică și va avea următorul cuprins: (3) În cazul în care în circumscripția unui tribunal sunt mai mulți notari publici, competența de îndeplinire a procedurii succesorale aparține primului notar public sesizat. Notarul public va verifica dacă procedura succesorală nu s-a deschis la un alt notar public din circumscripția aceluiași tribunal, cercetând în acest scop registrul de evidență a succesiunilor, potrivit regulamentului”. A se vedea infra, §40 și §47.

[78] A se vedea, textele: art. 11 alin. (1) teza a II-a, art. 15 lit. c), lit. e), lit. f¹), art. 16 alin. 3, art. 19 alin. 3, art. 21 alin. (1), în special art. 36 alin. (2): „în ordinul de numire în funcție se menționează circumscripția judecătoriei şi localitatea în care este numit notarul public”, art. 40 alin. (8) și (12), art. 41 alin. 5 lit. b), art. 45 alin. (2), art. 105 alin. (3), art. 144 alin. (1), art. 157 alin. (3) și art. 159 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.

[79] Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, publicat în JOUE nr. L 201 din 27 iulie 2012, p. 107-134 – https://eur-lex.europa.eu/. A se vedea și UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2017, p. 436-477. Dispozițiile sale nu leagă în vreun fel autoritățile din Irlanda sau din Danemarca și nici pe acelea din Regatul Unit, între timp retras de tot din Uniunea Europeană. Totuși, Regulamentul (UE) nr. 650/2012 trebuie aplicat de către instanțele noastre naționale inclusiv în cauzele cu elementele de extraneitate localizate în asemenea țări, chiar dacă ele însele nu vor fi considerate state membre, de exemplu în contextul retrimiterii. A se vedea, bunăoară: I. Olaru, Dreptul european al succesiunilor internaționale. Ghid practic,  NOTAROM, București, 2014, p. 66; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2018, p. 350-351; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de spețe notariale, Vol. VI,  NOTAROM, București, 2019, p. 258-263, 282-283 și 305-307.

[80] Art. 3 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012: „În sensul prezentului regulament, termenul ‘instanță judecătorească’ include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea: (a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară; și (b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte. Statele membre notifică Comisiei care sunt celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic menționați la primul paragraf (…)”.

[81] A se vedea A. Limante, „The E.E. Decision Sheds Light on Notaries Acting as ‘Courts’ and on a Few Other Notions Within the Context of the Succession Regulation”, în European Papers, Vol. 6, nr. 1/2021, accesat pe https://www.europeanpapers.eu/, la 10 iulie 2024.

[82] A se vedea: UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2016, p. 451-453; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2017, p. 438-439, 441-443; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2018, p. 359-361; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2019, p. 268; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2022, p. 334-343, 349-354; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), Culegere de spețe notariale, vol. VIII, NOTAROM, 2021, p. 295-299, 314-321. A se vedea și I. Chelaru, „Competența instituțională specifică în materia moștenirii străinului în România. Certificatul european de moștenitor”, în Universul Juridic Premium nr. 6/2016, extras din I. Chelaru, A.-L. Chelaru, Străinii în România, Universul Juridic, 2016, accesat pe site-ul https://lege5.ro, în data de 3 iunie 2024, respectiv D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §8, pct. 39, p. 472-473.

[83] Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014 al Comisiei din 9 decembrie 2014 de stabilire a formularelor menționate în Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, publicat în JOUE nr. L 359 din 16 decembrie 2014, p. 30-84 – https://eur-lex.europa.eu/.

[84] Considerentul nr. 63 al Regulamentului (UE) nr. 650/2012: „actele juridice înregistrate într-un act autentic ar putea fi, de exemplu, acordul dintre părți privind partajul succesoral sau repartizarea succesiunii, un testament, un pact asupra unei succesiuni viitoare sau o altă declarație de intenție (…)”.

[85] OUG nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, publicat în M. Of. nr. 1036 din 28 decembrie 2006, cu modificările și completările ulterioare.

[86] Art. 2 alin. (2) din componența art. I⁶ din OUG nr. 119/2006: „Atestatul privind un act autentic în materie de succesiuni, prevăzut în anexa 2, formularul II la Regulamentul nr. 1.329/2014, se eliberează de notarul public care a emis actul autentic. În situația în care arhiva notarului public emitent al actului autentic este păstrată de Camera Notarilor Publici, atestatul se eliberează de notarul public desemnat în acest scop de către președintele Colegiului director al Camerei (s. n.)”.

[87] A se vedea: A.R. Tănase, A.I. Dănilă, „Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-20/17 și impactul acesteia asupra eliberării de către notari a certificatelor interne de moștenitor, în baza Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale”, în BNP nr. 3/2018; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2017, p. 438, respectiv D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §8, pct. 39, p. 472, inclusiv pentru ideea că regulile în cauză servesc la departajarea competenței la nivel de țări, nu și pentru instanțele din una și aceeași țară.

[88] Art. 3 alin. (1) din componența art. I⁶ din OUG nr. 119/2006: „Certificatul european de moștenitor se eliberează (…) de către notarul public care a eliberat sau în arhiva căruia se păstrează certificatul de moștenitor. În situația în care arhiva notarului public emitent al certificatului de moștenitor în conformitate cu legea română este păstrată de Camera Notarilor Publici, certificatul european de moștenitor va fi eliberat de notarul public desemnat în acest scop de președintele Colegiului director al Camerei(s. n.)”.

[89] A se vedea UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2017, p. 438.

[90] A se vedea, bunăoară: Trib. Botoșani, sec. a II-a civ., dec. nr. 215/2017, definitivă; Trib. Botoșani, sec. I civ., dec. nr. 953/2018, definitivă, consultate pe https://lege5.ro/.

[91] Art. 75 alin. 1 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012: „prezentul regulament nu afectează aplicarea convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți la data adoptării prezentului regulament și care privesc aspectele reglementate de prezentul regulament (s. n.)”. A se vedea: L.-B. Ciucă, „Procedura dezbaterii moștenirii cu elemente de extraneitate. Considerații referitoare la competența și legea aplicabilă”, în Revista Universul Juridic nr. 5/2015, p. 42-48; A. Crișan, „Considerații privind aplicarea Regulamentului (UE) nr. 650/2012 și raportul acestuia cu acordurile, tratatele și convențiile internaționale care conțin reglementări în materia succesiunilor internaționale”, în Universul Juridic Premium nr. 9/2015, accesat la adresa https://lege5.ro, în data de 3 iunie 2024.

[92] Art. 43 din Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală din 6 iulie 1996, ratificat prin Legea nr. 177/1997: „deschiderea succesiunii, procedura succesorală, precum și litigiile succesorale privind bunurile mobile sunt de competența autorităților părții contractante al cărei cetățean a fost defunctul la data decesului (…); deschiderea succesiunii, procedura succesorală, precum și litigiile succesorale privind bunurile imobile sunt de competența autorităților părții contractante pe teritoriul căreia se află aceste bunuri; dacă toate bunurile mobile succesorale, rămase de pe urma cetățeanului uneia dintre părțile contractante, sunt situate pe teritoriul celeilalte părți contractante și dacă toți succesorii sunt de acord, la cererea oricărui succesor sau a altei persoane care are drepturi ori pretenții față de succesiune, competența revine autorităților acestei părți contractante (s. n.)”. Textul trebuie coroborat cu art. 1 lit. b): „în sensul prezentului tratat: (…) prin autorități competente se înțelege instanțele judecătorești, parchetele (pentru România), organele procuraturii (pentru Republica Moldova), notariatele și alte instituții competente în materie civilă și penală (s. n.)”. A se vedea, UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca, op. cit., 2019, p. 251-255.

[93] A se vedea Tratatul dintre Republica Populara Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenței juridice în cauzele civile, familiale și penale din 3 aprilie 1958, ratificat prin Decretul MAN nr. 334/1958, pe site-ul https://www.just.ro/, la 3 august 2024. În sensul aplicării regulilor sale de competență la instrumentarea cauzelor succesorale notariale: UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca, op. cit., 2019, p. 484-486. Prevederile sunt similare celor din Tratatul cu Republica Moldova, menționat mai sus, la n. 91.

[94] A se vedea, Tratatul între Republica Socialistă Română și Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistența juridică din 18 octombrie 1960, ratificat prin Decretul MAN nr. 24/1961, pe site-ul https://www.just.ro/, la 3 august 2024. Prevederile sunt similare celor din Tratatul cu Republica Moldova, menționat mai sus, la n. 91. A se vedea UNNPR, Ghid de utilizare a apostilei, ed. a 2-a, reactualizată,  NOTAROM, București, 2009, p. 178.

[95] A se vedea Tratatul între Republica Populară Română și Republica Populară Albania privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale din 12 septembrie 1960, ratificat prin Decretul MAN nr. 463/1960. Prevederile sunt similare celor din Tratatul cu Republica Moldova, menționat la n. 91.

[96] A se vedea Acordul între Republica Socialistă România și Republica Populară Democrată Coreeană cu privire la asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale din 2 noiembrie 1971, ratificat prin Decretul CS nr. 305/1972. Prevederile sunt similare celor din Tratatul cu Republica Moldova, menționat la n. 91.

[97] A se vedea Tratatul între Republica Socialistă România și Republica Populară Mongolă cu privire la asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale din 25 noiembrie 1972, ratificat prin Decretul CS nr. 415/1973. Prevederile sunt similare celor din Tratatul cu Republica Moldova, menționat la n. 91.

[98] A se vedea Tratatul între România și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile din 30 ianuarie 2002, ratificat prin Legea nr. 3/2005. Prevederile sunt similare celor din Tratatul cu Republica Moldova, menționat la n. 91. A se vedea UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca, op. cit., 2018, p. 355-359.

[99] Art. 75 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012: „între statele membre, prezentul regulament prevalează în raport cu convențiile încheiate exclusiv între două sau mai multe state membre, în măsura în care aceste convenții vizează aspecte reglementate de prezentul regulament (s. n.).”

[100] A se vedea Tratatul între Republica Populară Română și Republica Cehoslovacă privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale din 25 octombrie 1958, ratificat prin Decretul MAN nr. 506/1958. Prevederile sunt similare celor din Tratatul cu Republica Moldova, menționat mai sus, la n. 91.

[101] A se vedea: UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca, op. cit., 2018, p. 352-355; UNNPR, Ghid de utilizare a apostilei, ed. a 2-a, reactualizată, NOTAROM, 2009, p. 183.

[102] A se vedea Tratatul între România și Republica Cehă privind asistența judiciară în materie civilă din 11 iulie 1994, ratificat prin Legea nr. 44/1995. Prevederile sunt similare celor din Tratatul cu Republica Moldova, menționat mai sus, la n. 91.

[103] A se vedea Tratatul dintre Republica Populara Română și Republica Populară Bulgaria privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale din 3 decembrie 1958, ratificat prin Decretul MAN nr. 109/1959. Prevederile sunt similare celor din Tratatul cu Republica Moldova, menționat mai sus, la n. 91.

[104] A se vedea Tratatul între România și Republica Polonă privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile din 15 mai 1999, ratificat prin OG nr. 65/1999. Prevederile sunt similare celor din Tratatul cu Republica Moldova, menționat la n. 91.

[105] A se vedea UNNPR, op. cit.,  p. 179.

[106] A se vedea supra, §24.

[107] A se vedea UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2017, p. 478-483.

[108] A se vedea UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2021, p. 304-305.

[109] A se vedea Convenția dintre Republica Socialistă România și Republica Franceză din 5 noiembrie 1974 privind asistența juridică în materie civilă și comercială, ratificată prin Decretul CS nr. 77/1975.

[110] A se vedea Tratatul între România și Republica Populară Chineză privind asistența juridică în materie civilă și penală din 16 ianuarie 1991, ratificat prin Legea nr. 12/1992.

[111] A se vedea supra, §10, §19, și respectiv, infra, §29.

[112] A se vedea UNNPR, Adresa nr. 4628/27.06.2024. Astfel, „prorogarea de competență” desemnează „extinderea competenței instanței sesizate (…) asupra unor cereri care, în mod normal, ar intra în atribuțiile altei instanțe”. Totodată, „prorogarea legală de competență are loc atunci când instanța sesizată își prelungește competența în temeiul unei dispoziții exprese a legii” – I. Leș, Tratat de drept procesual civil, ed. a 5-a, C.H. Beck, București, 2010, Partea I, Cap. VII, §4.3, în Biblioteca juridică Legalis.ro (www.legalis.ro), accesată la 17 iulie 2024.

[113] A se vedea supra, §19.

[114] A se vedea UNNPR, Adresa nr. 4628/27.06.2024.

[115] Art. 118 alin. (2) C. proc. civ.: „cererile (…) care privesc mai multe moșteniri deschise succesiv sunt de competența exclusivă a instanței ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncți (s. n.)”. A se vedea și: D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §4, pct. 23, p. 464; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2018, p. 159; D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., 2014, p. 192.

[116] A se vedea, supra, §1, n. 1 și 3.

[117] A se vedea: D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., 2014, p. 191; V. M. Ciobanu, Comentariu sub art. 139 C. proc. civ., în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526, Universul Juridic, 2013, p. 428.

[118] Art. 139 alin. (1) C. proc. civ.: „pentru asigurarea unei bune judecăți, în primă instanță este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură (s. n.)”.

[119] Art. 165 din Legea nr. 36/1995: „dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil, republicat, cu modificările ulterioare, și cu cele ale Codului de procedură civilă, republicat, cu modificările ulterioare (s. n.)”. A se vedea Gh. Dobrican, „Certificatul de moștenitor – titlu de proprietate pentru moștenitori”, în BNP nr. 6/2011; M. Moise, V. Stan, loc. cit., în BNP nr. 5/2016; P. A. Zăvoi, „Certificatul de moștenitor și posibilitatea înscrierii ca succesori a persoanelor decedate la momentul eliberării acestuia”, în RSJ nr. 4/2006.

[120] A se vedea UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2018, p. 157.

[121] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., 2014, p. 190-212.

[122] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., 2014, p. 203-204.

[123] A se vedea: D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §4, pct. 24, p. 464; D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., 2014, p. 205.

[124] Art. 957 alin. (2) C. civ.: „dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta (s. n.)”.

[125] Art. 241 alin. (1) din Regulamentul notarial: „sunt comorienți persoanele care au decedat în același timp, dacă nu se poate face dovada că unul a supraviețuit celuilalt (s. n.)”. Pentru ideea că soluția referitoare la comorienți sau codecedați se aplică inclusiv în cazul persoanelor cu vocație unilaterală, mai ales beneficiarii legatelor, indiferent de natura lor, a se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 87-91.

[126] Art. 241 alin. (2) din Regulamentul notarial: „dezbaterea succesiunilor soților comorienți, deși aceștia nu se moștenesc unul pe altul, se va face deodată de același notar public, iar dosarele se vor conexa și se va elibera un singur certificat de moștenitor”.

[127] Art. 241 alin. (3) din Regulamentul notarial: „în mod similar se poate proceda și pentru alți comorienți între care ar fi existat vocație succesorală reciprocă”.

[128] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., 2014, p. 192.

[129] Art. 241 alin. (4) din Regulamentul notarial: „competența teritorială a dezbaterii cauzelor succesorale ale comorienților aparține primului notar public sesizat, competent cu dezbaterea succesiunii oricăruia dintre decedați. La stabilirea masei succesorale a fiecărui comorient vor participa moștenitorii tuturor persoanelor decedate”.

[130] A se vedea supra, §31, n. 115.

[131] A se vedea: D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., 2014, p. 197; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2018, p. 154. Înainte de 11 august 2013, conexarea dosarelor succesorale succesive se realiza în temeiul art. 80 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 701/C/1995, publicat în M. Of. nr. 176 din 8 august 1995. Pentru fiecare defunct este necesară completarea unei cereri distincte de îndeplinire a procedurii succesorale notariale – fără îndoială, cu titlu de recomandare pentru claritatea conținutului solicitărilor: D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §1, pct. 6, p. 456; A. Gherghe, loc. cit., §3.

[132] A se vedea: D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., 2014, p. 191; UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2017, p. 187.

[133] A se vedea: F. A. Boar, loc. cit., §2, p. 41; I. Popa, A.-A. Moise, op. cit., p. 240-241.

[134] A se vedea supra, §2 și §19.

[135] A se vedea UNNPR, Adresa nr. 8953/2022/09.01.2023.

[136] A se vedea supra, §32.

[137] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., 2014, p. 204.

[138] A se vedea: UNNPR, C. Bădin (coord.), Culegere de practică notarială în domeniul cadastrului și al publicității imobiliare, vol. II,  NOTAROM, București, 2017, p. 293-294; P. A. Zăvoi, loc. cit., în RSJ nr.  4/2006.

[139] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., 2014, p. 191.

[140] A se vedea infra, §40.

[141] A se vedea Regulamentul-cadru privind evidența procedurilor succesorale, adoptat prin Hotărârea Consiliului UNNPR nr. 44 din 27 iunie 2013, publicat în Activitatea Uniunii. Supliment al Buletinului Notarilor Publici nr. 8/2013.

[142] Art. 19 alin. (4) teza a II-a din Regulamentul-cadru: „este permisă conexarea și în cazul în care succesiunile persoanelor decedate mai întâi s-au dezbătut la notariatul de stat, iar succesiunea ultimului defunct, care atrage competența notarului instrumentator, este deschisă pe raza aceleași judecătorii”. Și aici, finalul se va cuveni reinterpretat în sensul că vizează circumscripția tribunalului. A se vedea, supra, §1, n. 1 și 3.

[143] A se vedea D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., 2014, p. 195. S-a considerat că intervine în acest caz desesizarea primului notar public instrumentator și că se impune o încheiere specifică, menită să constate desesizarea – fără îndoială, o recomandare pentru a răspunde nevoilor de claritate: D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §3, pct. 17, pp. 461-462. A se vedea, infra, §42, n. 156.

[144] A se vedea UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., p. 237. Pentru transferul dosarului succesoral, a se vedea și art. 22-26 din Regulamentul-cadru privind evidența procedurilor succesorale.

[145] A se vedea UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2023, p. 237.

[146] A se vedea UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2023, p. 231-232.

[147] A se vedea bunăoară, infra, §56, n. 208.

[148] A se vedea supra, §38, respectiv art. 20-21 din Regulamentul-cadru privind evidența procedurilor succesorale. Totuși, pentru situația în care primul certificat a fost emis cu nerespectarea regulilor de competență, cu privire la transferul dosarului în vederea instrumentării certificatului suplimentar de către notarul competent să instrumenteze, a se vedea infra, §69, n. 249.

[149] A se vedea UNNPR, D. Rotaru, D. Dunca (coord.), op. cit., 2017, p. 184-190, unde se arată și că dacă suplimentarea vizează masa succesorală după primul defunct, este necesar să fie repuse pe rol toate dosarele care anterior primiseră soluția de conexare, astfel încât dezbaterea să se finalizeze cu emiterea unui singur certificat suplimentar de moștenitor. În cazul disjungerii, cauza se consideră pusă pe rol de drept, fără să mai fie necesară vreo cerere specifică din partea părților în acest sens. Cu privire la disjungerea dosarelor în cazul moștenirilor succesive, a se vedea inclusiv infra, §56.

[150] Și aici, referirea la circumscripția judecătoriei va trebui reinterpretată în sensul unei trimiteri la circumscripția tribunalului, pentru respectarea sensului reformei urmărite prin propunerea legislativă din introducere, odată intrată în vigoare. A se vedea supra, §1, n. 1 și 3.

[151] Art. 103 alin. (4) – (6) din Legea nr. 36/1995: „(4) În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, competența aparține notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca (…). (5) În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se regăsesc bunuri imobile pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat, cu condiția ca (…). (6) În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se regăsesc bunuri pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat (s. n.)”. În acest sens, a se vedea D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §6, pct. 32, p. 466.

[152] Art. 241 alin. (4) din Legea nr. 36/1995: „competența teritorială a dezbaterii cauzelor succesorale ale comorienților aparține primului notar public sesizat, competent cu dezbaterea succesiunii oricăruia dintre decedați (s. n.)”. A se vedea și D. Dunca, D. Negrilă, op. cit., 2014, p. 192.

[153] A se vedea supra, §1, n. 1 și 3.

[154] A se vedea: D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §3, pct. 17, p. 461-462; F. A. Boar, loc. cit., §1, p. 40.

[155] A se vedea supra, §31, n. 111 și respectiv, infra, §77.

[156] A se vedea D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §3, pct. 17, p. 461.

[157] A se vedea D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §3, pct. 17, p. 462.

[158] A se vedea supra, §40. A se vedea și art. 20 alin. 1 din Regulamentul-cadru privind evidența procedurilor succesorale, care vine cu precizarea că „eliberarea certificatului de moștenitor suplimentar se face de notarul public care deține arhiva (mapele cu certificate de moștenitor sau dosarele succesorale) […](s. n.)”.

[159] A se vedea D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §3, pct. 17, p. 462, inclusiv cu anumite critici din perspectiva dificultății respectării unor principii de arhivare în acest caz. Totuși, transferul dosarelor se întemeiază pe dispoziții legale clare, în speță textul art. 49 lit. h) din Legea nr. 36/1995, astfel încât este incident principiul specialia generalibus derogant.

[160] A se vedea infra, §53.

[161] A se vedea infra, §64.

[162] A se vedea infra, §72.

[163] A se vedea, de exemplu, materialele intitulate: „Jurisdiction and applicable law in succession matters and European Certificate of Succession [Summary of Regulation (EU) No 650/2012 on matters of succession and on the creation of a European Certificate of Succession]”, https://eur-lex.europa.eu; „The European Succession Regulation”, https://seeds.law și „Succession – General information”, https://e-justice.europa.eu; Notaires d’Europe – Monitoring and Evaluating the Application of the Succession Regulation E.U. 650/2012, Recommendation #6, www.notariesofeurope.eu/, toate consultate la 12 august 2024.

[164] A se vedea, D. Negrilă, D.-D. Bolduț, loc. cit., §3, pct. 18, p. 462-463, conform art. 99 alin. (1) din Regulamentul notarial.

[165] A se vedea supra, §39, inclusiv cu ficțiunea menționată supra, §42.

[166] Art. 49 lit. c) din Legea nr. 36/1995: „Președintele Colegiului director al Camerei are următoarele atribuții: (…) c) desemnează, la cerere sau din oficiu, în cazuri excepționale, un notar public care să asigure funcționarea unui alt birou de notar public (s. n.)”.

[167] Art. 107 din Regulamentul notarial: „(1) În cazul desemnării de către președintele Colegiului director al Camerei a unui notar public, în condițiile art. 49 lit. c) din lege, pentru asigurarea serviciilor notariale la un birou notarial din circumscripția altei judecătorii, cererile și procedurile notariale se evidențiază în registrele notarului public înlocuit, precizându-se numele notarului public care le-a îndeplinit […] (6) În situația în care președintele Colegiului director al Camerei desemnează un notar public din aceeași circumscripție judecătorească pentru continuarea activității unui birou notarial, lucrările în curs se transferă la notarul public instrumentator, desemnat în baza unui proces-verbal constatator.”

---

 [AI1]In text e mentionat regulamentul, in nota de subsol legea.