Rezumat: Încă din cele mai vechi timpuri, instituția succesiunilor a prezentat o mare importanță politică și socială. În Evul Mediu așezările religioase își obțineau averile, în mare parte, din liberalitățile pentru cauză de moarte făcute de credincioși, iar impozitele deloc neglijabile percepute astăzi pe venitul obținut din moștenire (reglementate de Codul fiscal) erau, în trecut, insignifiante sau chiar inexistente, importantă fiind stabilitatea averii.

Cuvinte-cheie: revocare testament, evoluția formelor testamentare, cauze de ineficacitate

 1. LUNGUL DRUM AL TESTAMENTULUI CĂTRE CONSACRARE

Pentru a înțelege mai bine reglementările legislației de astăzi și pe ce se întemeiază acestea, este foarte utilă o incursiune în trecut. Încă din cele mai vechi timpuri, instituția succesiunilor a prezentat o mare importanță politică și socială. În Evul Mediu așezările religioase își obțineau averile, în mare parte, din liberalitățile pentru cauză de moarte făcute de credincioși, iar impozitele deloc neglijabile percepute astăzi pe venitul obținut din moștenire (reglementate de Codul fiscal) erau, în trecut, insignifiante sau chiar inexistente, importantă fiind stabilitatea averii.

Cele două mari moduri de atribuire a succesiunii au fost legea și voința. Voința unilaterală se manifestă prin testament.

Testamentul a fost folosit încă de la originea lumii. Textele biblice și poemele lui Homer, cele mai vechi mărturii, oferă exemple grăitoare în acest sens: cel mai vechi testament este cel prin care Noe, după potop, împarte pământul între cei trei fi i ai săi, Sem, Ham și Iafet.(1) Două alte acte succesive de ultimă voință îi aparțin lui Avraam, care, prin primul dintre ele, afectat de sterilitatea soției sale Sara, numește ca moștenitor pe fiul servitorului său credincios, Eliezer, și un al doilea, posterior precedentului, prin care Avraam face mai multe legate în favoarea fiului său Isaac si a celorlalți copii ai săi(2). Iată aici un prim caz de revocare tacită a testamentului, prin întocmirea unui testament ulterior ale cărui dispoziții sunt incompatibile cu ale primului înscris. Să asistăm aici și la un prim caz de revocare ce are ca motivație surveniența de moștenitor? Caz ce a fost transmis în legislația romană din timpul lui Iustinian și care în prezent constituie caz de revocare legală în legislația italiană(3).

 Homer citează în Odiseea testamentul pe care Telemach îl face în favoarea lui Pireas: „Pireas, dat fiind că nu știm cum vor merge lucrurile, dacă acești mândri pretendenți, după ce mă vor fi ucis pe ascuns în palatul meu, își vor împărți toate bunurile tatălui meu, vreau ca tu să iei, mai degrabă decât ucigașii mei, toate darurile pe care mi le-a făcut Menelaus.”

 De-a lungul istoriei, atitudinea față de testament a variat dat fiind că este vorba despre o instituție de drept cu un puternic impact asupra orânduirii societății. Modificând distribuirea averii prin voința individuală liber exprimată, testamentul, rând pe rând, a distrus instituțiile depășite ale trecutului, a zdruncinat familia Antichității, a construit averea Bisericii, a consolidat nobilimea feudală, pregătind în cele din urmă regimul economic al timpurilor noastre. Familia din Antichitate punea accent asupra individului, care se năștea în familie și își găsea în ea originea, prosperitatea, afecțiunea și religia. Individul făcea parte din familie așa cum un organ face parte dintr-un organism. În acest context, ideea de testament părea un sacrilegiu, o atingere adusă comunității. Chiar și mult mai târziu, într-o epocă a civilizației mai avansată, Platon arată dificultățile cu care se confrunta pater familias care dorea să întocmească un testament: la întrebarea dacă „nu ar fi bine să pot dispune de bunurile mele în favoarea cui îmi place, să las mai mult unuia, mai puțin altuia în funcție de atașamentul pe care mi l-au arătat de-a lungul vieții?” legislatorul răspunde: „Tu care nu ai promisă nici ziua de mâine, tu care te afli doar în trecere prin lume, tu să poți decide cu privire la asemenea lucruri? Tu nu ești stăpânul nici al bunurilor tale, nici al tău însuți; tu și bunurile tale aparțineți familiei, adică strămoșilor și urmașilor tăi.” (Platon, Legile, XI)(4).

O privire de ansamblu asupra celor mai diverse legislații, aplicabile unor spații geografice și unor culturi diferite, arată că acestea nu reglementau testamentul ca atare. În dreptul hindus, locul testamentului era luat de adopție, existând numai în Bengal niște cutume locale în ceea ce privește posibilitatea de a testa.(5)

 Chinezii erau fideli succesiunii legale, preceptele lui Meng-Tseu prevăzând: „Nu luați moștenirea unui fi u legitim pentru a o da unui străin” și chiar „Cel care va stabili un moștenitor contrar legii va fi pedepsit cu 80 de lovituri de bambus”.

La evrei, testamentul figurează numai în legislația talmudică, unde a pătruns sub influența ideilor greco-romane.

În lumea musulmană nu se poate stabili un moștenitor prin testament, profetul Mahomed spunând în Coran: „Am hotărât moștenitorii care trebuie să primească moștenirea părinților lor, dați fiecăruia ce i se cuvine căci Alah este martorul acțiunilor voastre.”

Legislația popoarelor germanice, din Islanda și până la Dunăre, nu a cunoscut testamentul.

În Egipt testamentul propriu-zis nu pare să fi existat. Se obțineau efectele similare prin acte de transfer de proprietate, fie direct către beneficiar, fie către un terț însărcinat să transmită bunurile. Un rol important îl jucau fundațiile funerare, realizate prin donații către preoți, care aveau sarcina de a-l pomeni pe donator.

În Mesopotamia, fragmentele legislative care ne-au parvenit atestă existența patrimoniului și transmiterea sa(6); Codul Lipit − Ishtar reglementa donația către fiul preferat, iar Codul Hammurabi impunea limitele exheredării fiului.

În Grecia, Codul lui Gortyn, descoperit în Insula Creta și constituind reglementarea din secolul al VI-lea î.H., nu prevedea testamentul. La Sparta, Licurg interzicea în mod expres testamentul, acesta devenind permis mai târziu, după războiul Peloponezului. La Atena, Solon a fost primul care a permis întocmirea de testamente, însă numai celor care nu aveau copii legitimi(7) (condiție care s-a estompat, în timp rămânând numai o rezervă a copiilor).

În această luptă dintre colectivitatea primitivă și principiul libertății de a dispune, testamentul a triumfat și, odată cu el, a prevalat principiul proprietății individuale. Există autori(8)  care susțin ideea conform căreia în testament se reunesc consecința logică și consacrarea supremă a principiului proprietății, ba chiar consideră că succesiunea ab intestat are caracterul unui testament prezumat, prin care legea încearcă să suplinească voința defunctului.

2. EVOLUȚIA FORMELOR TESTAMENTARE ÎN ROMA ANTICĂ ȘI INFLUENȚA ACESTORA ASUPRA REVOCĂRII

Pornit, așa cum am arătat, de pe o poziție defavorabilă, testamentul a avut o evoluție importantă, ajungând o instituție juridică a Romei antice foarte bine reglementată și folosită pe scară foarte largă. Testamentul era atât de bine văzut încât un blestem al vremii suna astfel: „Să dea Jupiter să mori intestat!” Așadar, testamentul predomina, fiind foarte apreciat și răspândit. Teoria romanistului italian Bonfante atribuie acest succes faptului că testamentul era singurul act care le permitea romanilor să reacționeze contra regulilor dreptului civil. Al doilea element de originalitate al testamentului roman consta în aceea că, în mod obligatoriu, trebuia să desemneze un moștenitor care urma să culeagă întregul patrimoniu. Moștenirea legală și testamentară nu puteau coexista.

Biserica romană moștenise de la templele păgâne privilegiul de a păstra testamentele și de a veghea la executarea lor, fapt de care s-a folosit pentru a răspândi această practică și în rândul popoarelor care nu o cunoșteau. În vremea monarhiei romane testamentul avea putere similară cu aceea a unui act legislativ și, „deși biserica era o parte a statului, totuși ea era independentă în ceea ce privește învățătura, disciplina și finanțele ei”(9), fapt care i-a sporit semnificativ patrimoniul.

În conformitate cu vechiul drept, exista un testament folosit pe timp de pace (calatis comitiis) și un altul pe timp de război (in procinctu). Pe timp de pace, testamentul se întocmea numai în zilele de 24 martie și 24 mai, în fața adunărilor curiate al căror rol era ca, după ce luau cunoștință de conținut, prin vot, să îl confirme sau nu. Votul adunărilor constituia o adevărată lege, deoarece prin testamentul respectiv se modificau normele dreptului succesoral în vigoare.(10) În vreme de război, soldații își întocmeau testamentul în fața tovarășilor de arme.

În practică a apărut o altă formă testamentară, care se realiza prin procedeul mancipației (per aes et libram), și anume testatorul transfera patrimoniul său unui prieten (familiae emptor) care avea numai îndatorirea morală de a îndeplini ultima voință a defunctului.

Dat fiind că testatorul își înstrăina averea încă din timpul vieții sale, ajungem la concluzia că acest act era irevocabil. Un alt dezavantaj al acestei forme, acela că de cujus nu avea nicio certitudine a realizării voinței sale, a fost ulterior îndreptat prin pierderea de către familiae emptor a oricărei puteri asupra bunurilor testatorului, păstrându-se numai datoria sa de a le preda moștenitorului desemnat.

Numele moștenitorului era înscris pe niște tăblițe cerate, care rămâneau în mâinile testatorului, iar familiae emptor, ținând în mână o bucată de metal, rostea o anumită formulă în fața a cinci martori și a unui cantaragiu și apoi lovea balanța cu bucata de aramă pe care o dădea testatorului ca preț. Testatorul rostea și el o formulă, ținând în mână tăblițele pe care își scrisese ultima voință. Apoi, martorii își puneau pecețile pe tăblițe și își treceau numele lor.

Pretorul, în vederea obținerii unui sistem de drept succesoral lipsit de orice formalism, a creat trei noi forme de testament(11): testamentul nuncupativ, dat în formă orală în fața a șapte martori, testamentul pretorian, dat în scris, prezentat în fața a șapte martori care să-și fi pus pecețile (obsignatio) și să-și fi trecut numele (superscriptio), și testamentul militar, ce nu presupunea nicio condiție de formă, ci numai ca voința testatorului să fie clar exprimată.

Traian, în dorința de a facilita întocmirea testamentelor în legiunile romane, a acordat trupelor posibilitatea de a lua act de ultima voință, fără nicio solemnitate și chiar fără vreun înscris. Mai târziu, Justinian, pentru a preîntâmpina fraudele, a dispus ca numele moștenitorului să fie scris de mâna testatorului sau a martorilor și ca toate formalitățile să fie riguros îndeplinite. În epoca Dominatului, aceste forme vor fi înlocuite de altele fie private (derivate din testamentul per aes et libram și din cel pretorian), fie publice, întocmite în fața autorității de stat sau date în păstrarea cancelariei imperiale.

3. REVOCARE? DE FAPT, CAUZE DE INEFICACITATE Așa cum s-a arătat, formele testamentare influențează și eficacitatea sau, după caz, ineficacitatea acestui act. Dualitatea drept civil/drept pretorian a contribuit la varietatea cauzelor de ineficacitate și a denumirii lor.(12) Lucrările de specialitate actuale tratează separat nulitatea testamentului și restricțiile libertății de a testa, consecința ambelor fiind de fapt ineficacitatea dispozițiilor de ultimă voință. Nulitatea determină ineficacitatea totală a testamentului, în vreme ce testamentul întocmit cu nesocotirea restricțiilor impuse libertății de a testa este afectat de o ineficacitate parțială.

Potrivit analizelor juridice actuale, revocarea și caducitatea nu pot fi reunite sub denumirea de cauze de nulitate. În timp ce nulitatea presupune întocmirea unui testament cu nerespectarea condițiilor de validitate, deci încă de la momentul întocmirii sale, atât revocarea, cât și caducitatea presupun o manifestare de voință valabil exprimată, care însă nu își mai poate produce efectele din cauza unor circumstanțe apărute ulterior întocmirii sale. Așadar, cauza nulității este contemporană momentului încheierii actului juridic, în timp ce revocarea și caducitatea presupun cauze ulterioare încheierii actului juridic. O altă distincție pusă în evidență astăzi constă în aceea că împrejurarea care determină caducitatea este întotdeauna străină de voința autorului actului juridic.(13)

Astfel, un testament era nul de la început dacă testatorul fusese incapabil de a face un testament sau dacă lipsea instituirea de moștenitor sau dacă nu se respectau condițiile de formă. Un testament devenea nul ulterior în următoarele cazuri(14):

 − a devenit irritum prin faptul că testatorul și-a pierdut capacitatea de a testa sau a suferit capitis deminutio, în acest din urmă caz cu excepția căderii în prizonierat, când, în temeiul legii Cornelia, cei decedați în prizonierat erau socotiți morți din chiar momentul căderii în prizonierat; astfel, testamentul celui decedat în prizonierat rămânea valabil;

 − a devenit desertum sau destitutum prin faptul că moștenitorul instituit nu a dobândit succesiunea;

 − a devenit ruptum fie prin nașterea unui postumus, fie prin revocare, adică prin desființarea testamentului.

În ceea ce privește revocarea sa, testamentul putea fi revocat ruptum de către testator. În vechiul drept civil, pentru aceasta se cerea întocmirea unui nou testament valabil. Oricum, noul testament anula întotdeauna vechiul testament, cumulul de testamente nefiind posibil. De asemenea, odată ce se întocmise un testament, nu se mai putea reveni la succesiunea ab intestat. Atâta timp cât a durat formalismul, testatorul trebuia să-și exprime voința de a revoca testamentul obligatoriu în aceeași formă în care își exprimase și voința de a-l întocmi. Din acest motiv, faptul de a fi tăiat firul de in care lega tăblițele cerate, de a fi șters numele moștenitorului instituit, de a fi distrus chiar în întregime exemplarul nu constituiau o revocare a testamentului(15). În ceea ce privește actul de voință, atenția și importanța acordate de vechiul drept civil acestuia au continuat, mărturie stând studiile dedicate ulterior aceluiași subiect, studii aflate la granița dintre psihologie, medicină și drept, studii ce analizează mecanismul intern al actului de voință: deliberarea, decizia, executarea (Michel I. Chiritesco, Du role de la volonté dans le testament, Éditeur A. Pedone, Paris, 1911), dar și studii medico-legale asupra testamentelor contestate (Dr. Legrand du Saulle, Étude médicolégale sur les testaments contestés pour cause de folie, Editeurs Delahaye, Paris, 1879).

Mai târziu, pretorul a înlăturat consecințele formalismului, acordând bonorum possessio ab intestato acelor moștenitori legitimi care puteau dovedi că testatorul și-a întors voința de la moștenitorii instituiți, de exemplu prin ștergerea numelor lor din codex testamenti. De asemenea, pretorul acorda bonorum possesio secundum tabulas, însă numai dacă i se prezenta un testament în bună formă, purtând toate sigiliile cerute; astfel, în această epocă, era suficient să se distrugă tablele sau să se rupă sigiliile pentru a împiedica folosirea testamentului(16) (ceea ce s-a transmis în legislația actuală ca revocare tacită prin distrugerea testamentului olograf). Tot prin dreptul pretorian s-a admis reîntoarcerea la primul testament, dacă testatorul a revocat cel de-al doilea testament (problematică tratată astăzi în controversele legate de efectele retractării revocării).

Legislația din timpul lui Iustinian permitea revocarea testamentului printr-un codicil, ceea ce a dus la apariția revocării parțiale. Un testament devenea ruptum și prin surveniență de moștenitor, fapt care a dus la controverse privind situația în care copilul se năștea după decesul tatălui, iar legislația italiană actuală reglementează drept caz de revocare legală surveniența de copil.

O dispoziție din vremea împăraților Honorius și Teodosie al II-lea (a. 418) prevedea ca, la zece ani de la întocmire, testamentul să fie perimat(17). Această prevedere nu a fost adoptată și de Iustinian, care însă permitea testatorului ca, la zece ani de la întocmirea testamentului, să îl revoce printr-o simplă declarație verbală dată în fața a trei martori sau în fața justiției.

4. ETAPE ULTERIOARE ÎN EVOLUȚIA TESTAMENTULUI: SUPRAVIEȚUIREA, DECLINUL, ECLIPSA, RENAȘTEREA

Galezii, încă dinainte de introducerea dreptului roman, transmiteau bunurile prin testament, iar, după invazia francilor, noii cuceritori au preluat și ei practica testamentului.

În evoluția dreptului, ulterior invaziilor, a urmat un declin al instituției testamentului, pentru ca aceasta să reapară în cursul secolului al XII-lea. Putem identifica, de-a lungul acestui parcurs, patru faze:

1. supraviețuirea – tradiția romană se menține câteva secole, apoi apar influențele germanice și forma de „scrisoare ereditară”;

2. declinul – de la mijlocul secolului al VIII-lea, după invaziile arabe, nu mai găsim niciun testament „corect”, ci apare un amestec de forme care nu mai respectă nici cerințele de formă și nici pe cele de fond;

3. eclipsa – în perioada carolingiană, ne confruntăm în această materie cu un adevărat vid juridic. Testamentul este înlocuit de donația pentru cauză de moarte, bazată pe funcția religioasă a darului făcut pentru iertarea sufletului. Dat fiind că presupunea transferul imediat al dreptului de proprietate asupra bunului, ba chiar predarea sa, donațiile se făceau in extremis, pe patul de moarte18, dând naștere unor ceremonii dramatice;

4. renașterea testamentului – reapare în secolul al XII-lea, dar se supune mai mult regulilor de drept canonic decât celor de drept roman.

Studiile arată că, în lunga sa carieră, testamentul a avut șansa de a servi două instituții politice foarte influente, și anume: biserica și nobilimea.

Astfel, donațiile în scop caritabil și legatele ad pias causas s-au înmulțit simțitor, iar Biserica a devenit un fel de legatar universal al credincioșilor. În acest context preoții vremii se considerau executori testamentari naturali, căci, așa cum corpul defunctului era încredințat bisericii pentru înmormântare, era tot de datoria lor să asigure executarea testamentelor. Studiile jurisconsultului francez Charles Loyseau arată că preoții puteau să și refuze să înmormânteze un decedat dacă acestuia nu i se punea în mâini testamentul pe care îl întocmise. Adesea, în această situație, pentru a salva onoarea celui decedat fără testament, moștenitorii făceau donații către biserică sau se instituia un consiliu cu rolul de a stabili cât s-ar fi cuvenit ca defunctul să lase bisericii. Astfel, biserica a realizat un patrimoniu semnifi cativ.

Testamentul a reprezentat totodată un mijloc prin care nobilimea și-a păstrat poziția, strălucirea numelui și puterea seniorială cu ajutorul substituțiilor fi deicomisare pe durată nelimitată care per miteau transmiterea intactă a patrimoniului familiei către urmași.

Din secolul al XIV-lea până în secolul al XVIII-lea regăsim reglementate două tipuri de testament: cele solemne și cele privilegiate. Testamentele solemne erau nuncupative (făcute cu voce tare, în prezența a șapte martori) sau mistice (scrise de mâna testatorului sau a oricui altcuiva, prezentate și sigilate în fața a șapte martori sau a opt dacă testatorul nu știa să semneze, martori care își puneau și ei sigiliile). Testamentele privilegiate erau scutite de orice formalitate si erau următoarele: cel întocmit în vreme de pestă, cel inter libros și testamentul militar. Despre acesta din urmă se spune că era atât de lipsit de orice cerință de formă încât „și-ar fi produs efectele și dacă soldatul l-ar fi scrijelit pe nisip cu vârful sabiei”(19).

În urma ordonanțelor de la Blois și Orléans, preoții puteau primi și păstra testamentele enoriașilor lor, însă aveau obligația ca la opt zile de la decesul testatorului să depună testamentul original la un notar, care îi dădea caracter de act public. În anul 1735 Ludovic al XV-lea a dat o ordonanță ce reglementa cinci forme de testament, iar apoi o legislație intermediară, tranzitorie a modificat sistemul bazat pe cutume și ordonanțe, pregătind premisele dispozițiilor Codului Napoleon care a urmat și care a acordat posibilități mai largi de a testa.

Fără a fi sursă de norme juridice, doctrina este amintită în contextul examinării izvoarelor dreptului în virtutea unei abordări tradiționale a problemei și mai ales pentru a se sublinia că astăzi ea nu poate fi considerată un izvor de drept.

 Încă din perioada dreptului roman și până la apariția legiuirilor codificate într-o formă modernă doctrina a avut un rol important în cristalizarea și modificarea normelor, fiind din această perspectivă o adevărată sursă de norme juridice, ceea ce s-a datorat mai ales surselor cutumiare ale reglementărilor juridice.

După apariția Codului civil francez de la 1804 doctrina și-a pierdut caracterul creator, deoarece autorii lucrărilor de specialitate din Franța secolului al XIX-lea au dorit să rămână simpli interpreți ai textelor, căutând rezolvarea problemelor de drept în exegeza legii.

5. ROLUL NOTARULUI ÎN ISTORIA TESTAMENTULUI

Prezența pe actualul teritoriu al Franței a unor funcționari cu rol apropiat de cel al notarilor de astăzi este atestată încă din secolul al III-lea d.H. În acest context, istoria testamentului apare intrinsec legată de istoria notariatului, mai exact de cea a notarilor. Acești funcționari autentificau deja contracte în numele statului, însă termenul de „notar” a apărut în vremea colonizării Galiei de către romani. Odată cu aceasta, Imperiul Roman a adus și instituțiile sale, printre care și notarii, ale căror atribuții constau în redactarea actelor cu scopul principal de a ține o evidență a proprietarilor pământurilor și de a stabili impozitul funciar. În secolul al V-lea d.H. notarii se ocupau deja de testamente, fiind menționat testamentul întocmit de Ingoberga, regina Parisului, în anul 564, în fața nota rului20, iar capelanii regilor Franței îndeplineau rolul de notar, secretar si cancelar. La sfârșitul secolului al VIII-lea, notarii au primit titlul de cancelar.

În timpul invaziilor barbare, această instituție a dispărut, pentru ca apoi să reapară în secolul al IX-lea, printr-un act legislativ dat de Carol cel Mare.

Rolul notarului devine important în ceea ce privește materia succesiunilor sub domnia lui Ludovic al IX-lea, în jur de 1270, în plină perioadă a Cruciadelor, așadar într-o perioadă marcată de violență și de incertitudine. Obiceiul era ca, înainte de a pleca la luptă, soldatul să întocmească o donație către așezămintele religioase, deci un transfer imediat de proprietate, astfel încât cei întorși cu bine din cruciadă se vedeau lipsiți de orice bunuri. În acest context, lumea se reorientează către testament, notariatul devine mai bine organizat și se pun bazele sigiliului personalizat al fiecărui notar. Câțiva ani mai târziu, în 1304, Filip cel Frumos confirmă importanța notarilor reglementând „notariatul regal”. Carol al VI-lea disciplinează această profesie, căreia îi acordă totodată și prerogative de drept public(21). Actul notarial capătă forță probantă, iar notarul devine martor la întocmirea testamentului, în locul preotului. Treptat, testamentul făcut la tribunal în fața judecătorului devine inutil și dispare.

În spațiul nostru, activitatea notarială atât în Transilvania, cât și în principatele de peste munți este bine articulată încă din secolul al XIII-lea, în timp ce în Țara Românească și în Moldova este îndeplinită de tot felul de slujbași(22).

Printre atribuțiile logofeților de aici, adică ale antecesorilor notarilor de astăzi, se număra și înregistrarea în condici a foilor de zestre și a testamentelor; acestea erau iscălite de o autoritate ecleziastică superioară, ispravnic, judecător, dar și de logofăt. Se poate cita Foaia de zestre a Anicăi Câmpineanu, din luna ianuarie a anului 1806, autentificată de Logofeția mare a Dreptății, care, până la introducerea Codului de procedură civilă al principelui Alexandru Ioan Cuza, făcea oficiu de birou notarial.(23)

Rolul notarului în procedura testamentului este consolidat prin Codul Napoleon redactat în Franța la 1804, care, în dorința de a se asigura că testamentul reprezintă voința testatorului însuși, maximizează importanța notarului în elaborarea testamentului. Chiar testamentul lui Napoleon, cunoscut drept unul dintre cele mai lungi din istorie, compus din șapte codicile având fiecare între treisprezece și treizecișișapte de puncte, a fost scris în prezența notarilor.(24) Și sub imperiul Codului civil din 2011, în vigoare în prezent în țara noastră, actul autentic reprezintă, așa cum spune profesorul Michel Grimaldi, „întâlnirea dintre în credere (a clientului în notar) și conștiință (a notarului) – „Lʹacte authentique cʹest la rencontre dʹune confiance et dʹune conscience”.

6. EVOLUȚIA REVOCĂRII TESTAMENTELOR ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNEASCĂ

Codul civil român, anterior celui intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, s-a aplicat în Principatele Unite începând de la 1 decembrie 1865, adică la șase ani după unirea politică a Moldovei cu Țara Românească. După Primul Război Mondial, odată cu realizarea României Mari, provinciile istorice nou încorporate (Transilvania, Banatul, Bucovina, Basarabia) au venit cu un fond juridic total deosebit, izvorât dintr-o realitate istorică: trei dintre ele se aflaseră sub dominație austro-ungară, iar cea de a patra sub dominație țaristă. Armonizarea cadrului legislativ, cu texte atât de deosebite, s-a dovedit anevoie de înfăptuit(25).

Încă din secolul al XVI-lea, în privința testamentului exista un real interes pentru respectarea cerințelor de formă ale acestuia, care și la acea vreme erau instituite pentru valabilitatea actului juridic.(26)

Relevant în acest sens este testamentul lui Zotu Țigará, încheiat la 2 aprilie 1599(27).

Se observă rigoarea pentru respectarea normelor de procedură: prezența notarului asistat de doi martori la momentul redactării testamentului.

În secolul al XVII-lea, regăsim în dreptul succesoral cele două forme de moștenire: legală și testamentară.

Cunoaște o largă răspândire forma scrisă a testamentului, care trebuia să întrunească anumite cerințe de fond și de formă: testatorul trebuia să aibă o conștiință limpede; să fie prezenți cinci martori; în cazul în care testamentul era scris de mână de către testator, actul se considera valabil și fără prezența martorilor.

În această perioadă gradele de moștenire se păstrează și cresc drepturile soțului supraviețuitor, astfel încât acesta moștenește, în rând cu copiii, în parte egală. În cazul lipsei copiilor, soțul supraviețuitor moștenea toată averea, de care se putea folosi pe parcursul vieții și din care putea liber să transmită prin moștenire o jumătate. Cealaltă jumătate era transmisă rudelor soțului.

Tot în această perioadă, apare în dreptul de moștenire așa-numita „parte a sufletului”.

Înainte de 1865, fiecare principat avea legislația proprie. Astfel, în Moldova, între anii 1814 și 1817 a fost în vigoare Codul Andronache Donici, o colecție de legi ce îmbina dreptul bizantin cu cel roman, „mai mult o reproducere de jurisprudențe”.(28)  Apoi, din 1817 până în 1865 reglementările au apar ținut Codului Calimach, puternic influențat de dreptul austriac și scris în limba greacă(29). Traducerea acestui Cod în limba română s-a făcut în anul 1833, sub generalul Pavel Kiseleff, care a și promulgat Regulamentul Organic la 13 ianuarie 1832. „Dispozițiile Regulamentului Organic nu au desființat acest cod, ci au reglementat multe din amănuntele sale.”(30)

În Țara Românească a funcționat între 1780 și 1818 Pravilniceasca Condică, abrogată apoi de Codul Caragea, cod marcat de aceleași influențe ale Regulamentului Organic, adoptat aici la 13 iulie 1831. Pravilniceasca Condică este, de fapt, o culegere de legi întocmită sub domnia lui Alexandru Ipsilanti, scrisă în limba greacă și în limba română. Numită oficial Mica rânduială juridică, Pravila a îmbinat în dispozițiile sale cutuma cu prevederi ale dreptului bizantin.

Chiar și astăzi, în studiul spețelor judecătorești se merge uneori până la Codul Caragea și Codul Calimach și, prin ele, la legile anterioare, la obiceiul pământului și câteodată chiar la dreptul bizantin, dacă se încearcă o soluție corectă a litigiilor juridice.(31)

În ceea ce privește revocarea testamentului, în Moldova regăsim această materie reglementată de Codul Andronache, în Capitolul XXXV – Despre dieată, art. 5:

„De va face cineva dieată sa și pre urmă schimbând voința va face altă dieată care va fi cu martori și în fomele rânduite după pravilă: dieată cea din urmă are tărie; ear de va fi nesăvârșită cea din urmă, atuncea cea dintâi are tărie, iar nu cea de al doilea și numai aceea se zice netrebnică dieată care este făcută împotriva pravililor.”(32)

Analizând acest text astăzi, constatăm că se face vorbire despre revocarea tacită a unui testament prin întocmirea unui testament ulterior, care însă trebuie să îndeplinească condițiile de valabilitate. În cazul în care testamentul ulterior nu le întrunește, primul testament, deci cel anterior, rămâne valabil și își produce efectele. Observăm că acest cod nici nu reglementează revocarea expresă, nici nu precizează că dispozițiile testamentului ulterior trebuie să fie incompatibile cu cele ale celui anterior, reglementări pe care le regăsim în legislația contemporană și care fac obiectul unei analize amănunțite în capitolele următoare.

Acestei reglementări îi urmează Codul Calimach, care consacră legislativ „răsturnarea voinței de pe urmă” în articolele 901 – 911 (capitolul XII), articole ce conțin, așa cum vom vedea, o reglementare foarte amănunțită și complexă a acestei instituții, o reglementare bine structurată ce se apropie mult de legislația de astăzi în materie. Și în Codul Calimach este prevăzută revocarea tacită prin întocmirea unui testament ulterior, cu precizarea că revocarea poate fi totală sau parțială – art. 901:

 „Testatorul poate prin al doilea testament, după legi făcut, să răstoarne pe cel întîiu, sau întreg, sau o parte dintr-însul”,

iar următorul articol reglementează faptul că, dacă dispozițiile celor două testamente nu sunt contrarii sau incompatibile, atunci ele pot coexista – art. 902:

„Poate să scrie cineva și multe codichile și prin cele mai din urmă să oboare pe cele scrise în cele de mai înainte, ori toate sau numai unile dintrînsele; însă de nu va pomeni pe codichilele cele mai dinainte, se desfi ințează numai cîte nu se unesc cu cele scrise în cel mai din urmă codichil.”

Acest cod conține și prevederi legate de revocarea expresă, de fapt, deși nu sub această denumire. Articolele 903 și 904 arată că se poate desfi ința „testamentul cel dintîi fără a face al doile”.

Se remarcă aici faptul că testamentul poate fi revocat în scris sau oral, în fața martorilor „vrednici de credință”, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a testa, iar forma în care se face revocarea trebuie să fie aceeași în care a fost întocmit testamentul – art. 904:

„Spre a putea testatorul să desființeze cel mai înainte al său testament sau codichil, trebuie să fie în aceeași stare, în care trebuia să fie, cînd făcea testament sau codichil; în scurt, scrisa sau nescrisa desființare a testamenturilor ori a codichilelor trebuie să aibă toată forma pe din afară a celor scrise sau nescrise făcute testamenturi sau codichile.”

Dispozițiile art. 905 și art. 906 se regăsesc astăzi în regulile ce vizează întocmirea testamentului olograf și modul de revocare a acestuia – art. 905:

„Ștersăturile, făcându-se în testament cu știrea și voința testatorului, sunt fără putere; iar făcându-se într-alt chip, adică din întâmplare, au putere când va fi prin putință să se cetească sau să se dovedească; căci deși nu se va ivi testament, totuși au putere cele scrise într-însul, când se vor dovedi de aiure” și art. 906:

„Pe cele întunecat scrise în testament, poate să le lămurească testatorul prin o adăogire, scrisă cu mâna sa, care aceasta nu se socotește ca o desființare a testamentului”.

Regăsim în codul Calimach și reglementări cu privire la legat, mai exact la ceea ce numim astăzi revocarea tacită prin înstrăinarea bunului ce face obiectul legatului cu titlu particular și prin distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular – art. 907:

„Legatum se oboară, dacă testatoriul, mai trăind, își va lua însuși împrumutul, ce-l dănuise datornicului său sau altui cuiva, ca să-l iae de la datornicul; dacă va fi înstrăinat dănuitul lucru sau se va fi prefăcut într-atâta, încât să i se piardă cu totul forma și numirea lui acea dintîiu.”

Aceste dispoziții se continuă cu o alta specifică vremii, cuprinsă în art. 909: „Lăsînd legatum cineva un țigan și în urmă slobozindu-l sau înstrăinîndu-l sau vînzîndu-l sau dăruindu-l, atunce se stinge legatum; iar averea țiganului rămîne de-a purure supt însuși a sa stăpînire după obiceiu a pămîntului.”

În Țara Românească, Pravilniceasca Condică cuprinde dispoziții referitoare la testament în par tea intitulată Pentru Diiată, nereglementând însă în mod special revocarea testamentului. Dispozițiile sale precizează condițiile necesare pentru valabilitatea testamentului:

„Cei ce vor face dieți, să fie cu mințile înregi și făr de vicleșug să arate în diețile lor tot adevărul al averii și a datorii lor.”

Totodată, se acordă o atenție sporită rezervei și moștenitorilor rezervatari, un specific fiind acela că dintre aceștia face parte și „cutia cea de obște a milostenii pentru folos sufletului” (fond social care susținea orfanii, văduvele, persoanele sărăcite). În ceea ce îi privea pe episcopi, aceștia, ca și monahii, după legea canonică, nu puteau testa și nici nu puteau fi moșteniți de rudele lor, averea aparținând mănăstirii unde și-au închinat metania.(33) Tot în această Pravilă este prevăzută și o sancțiune civilă care lipsește testamentul de eficacitate, dând rezervatarilor „privileghiu de a strica diiată” atunci când li s-a încălcat rezerva. Se poate oare afirma, în acest context, că asistăm la reglementarea incipientă a reducțiunii liberalităților excesive?

Aceeași grijă pentru rude o regăsim și în actul normativ ce i-a urmat Pravilei, și anume în Codul Caragea(34), care îndeamnă pe cel ce face testamentul să și explice motivul dezmoștenirii, chiar sub sancțiunea nulității – art. 37:

„Când cel ce face diată va depărta de moștenire pe rude de jos sau din sus, de nu va scrie curat în diată și pricina, să nu se ție în seamă depărtarea de moștenire.”

Art. 40 reglementează cauzele de ineficacitate, punctul 3 al acestuia referindu-se la revocare, și anume la revocarea tacită printr-un testament ulterior, care să respecte condițiile de valabilitate, fără însă a reglementa în amănunt această materie:

„Se strică diata de tot:

1. Când se face împotriva pravililor

2. Când neavând cel ce face diata, copil mai dinaintea morții lui, se va naște după moartea lui copil, de care în diată nu se face pomenire (prevedere preluată din dreptul roman și transmisă astăzi în legislația italiană, unde surveniența de copil reprezintă caz de revocare legală, n.n.)

3. Când se va face a doua diata după pravila, a treia și celelate

4. Când se va dovedi mincinoasă

5. Când moștenitorul cel orânduit nu va să se facă moștenitor.”

Un loc aparte îl ocupă în vechiul drept românesc instituția juridică cunoscută sub numele „Partea sufletului”(35), instituție dispărută în epoca modernă.

Trebuie remarcat însă că și în epoca modernă, ca și în cea medievală, unul dintre motivele, declarate de altfel, pentru care o persoana își lăsa averea prin testament ținea de latura sufletească a acesteia, de apartenența sa religioasă, de credința potrivit căreia sufletul omului continuă să existe și după trecerea trupului în neființă; așa încât testatorul înțelegea să gratifice o persoană, fie ea rudă sau străină de familie, în speranța că la moartea sa respectiva persoană îl va înmormânta după tradiție și îi va face pomenile creștine conform aceleiași tradiții, după obiceiul locului.

Dacă, în dreptul modern, testatorul lasă în seama moștenitorilor pe care îi gratifică suportarea cheltuielilor ocazionate de înmormântare și pomenile creștine ulterioare, în vechiul drept românesc sumele necesare acestor cheltuieli erau rezervate prin dispoziții testamentare, acoperite din averea testatorului, de acea parte desemnată drept „partea sufletului”.

„Partea sufletului era de fapt o fracțiune din patrimoniul testatorului rezervată rudelor acestuia sau preotului local cu destinația expresă de a acoperi cheltuielile de înmormântare, și cele necesare pentru pomeni, parastase, sărindare, ținute după tradiție, pentru sufletul celui trecut în veșnicie.”36

Această „parte a sufletului” se regăsește, sub diferse forme, și în dreptul altor popoare – francez, rus, suedez(37).

Consider că legislația studiată reprezintă o etapă foarte importantă nu numai în evoluția dreptului din țara noastră, ci și în formarea și dezvoltarea limbii noastre juridice. Și după ce au fost abrogate, Legiuirea Caragea și Codul Calimach au continuat să fie aplicate situațiilor juridice ivite înainte de 1 decembrie 1865, „în special în chestiuni răzășești, pentru care Codul civil nu are destule dispozițiuni”(38).

Codul Civil de la 1864 a fost elaborat după modelul Codului civil Napoleon din 1804, iar la redactarea sa s-au avut în vedere modifi cările aduse acestuia în timp, proiectul de Cod civil italian, legea franceză privind transcripția din 23 martie 1853, legea ipotecară belgiană din 10 decembrie 1851 și dispozițiile din vechiul drept românesc.(39)

 Odată cu intrarea sa în vigoare, celelalte legi civile, ordonanțe domnești și instrucțiuni ministeriale au fost abrogate.

Art. 1912 din codul lui Cuza:

„Codicii Domnilor Calimach și Caragea, și orice alte legi civile anterioare, ordonanțele domnești și instrucțiunile ministeriale din ambele Principatele Unite, sunt abrogate ăn tot ce nu este conform regulilor prescrise în prezentul codice.”

Art. 1913: „Acest codice civil se va pune în lucrare la 1 iulie anul 1865.”

Prin decretul din 2 iulie 1865, punerea în aplicare a Codului civil a fost amânată pentru data de 1 decembrie 1865.

1 Biblia, Vechiul Testament, cap. 9.

2 Biblia, Vechiul Testament, Geneza, cap. 15.2.3.

3 Art. 687 Cod civil italian.

4 Francisque Greiff, De l’origine du testament romain, Librairie Maresq Aine, Paris, 1888, p. 3.

5 Ibidem, apud Summer Maine, L’ancien droit, trad. Courcelle-Seneuil, p. 184, 187.

6 Alain Moreau, „Colloque sur les successions internationales”, în Revue Internationale du Notariat, nr. 116, an 2010.

7 Jean-Philippe Lévy, André Castaldo, Histoire du droit civil, Dalloz, Paris, 2002, p. 1229.

8 Francisque Greiff, op. cit., p. 3.

9 S. G. Longinescu, Istoria Dreptului Roman, editor Alex. T. Doicescu, București, 1921, p. 395.

10 Vladimir Hanga, Mircea Dan Bocșan, Curs de drept privat roman, Universul Juridic, București, 2006, p. 219.

11 Vasile Bâcu, Note de curs. Drept roman, Editura Ius-RBA, București 1996, p. 99.

12 Vladimir Hanga, Mircea Dan Bocșan, op. cit., p. 224.

13 Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală, All Beck, București, 1999, p. 231.

14 Andreea Rîpeanu, Drept roman. Curs universitar, Pro Universitaria, București, 2008, p. 351.

15 Ibidem.

16 Jean-Philippe Lévy, André Castaldo, op. cit., p. 1246.

17 Ibidem.

18 Jean Bart, Histoire du droit privé, 2e édition, Montchrestien, 2009, p. 328.

19 Dr. Legrand du Saulle, Étude médico-légale sur les testaments contestés pour cause de folie, Editeurs Delahaye, Paris, 1879, p. 10.

20 Dr. Legrand du Saulle, op. cit., p. 9.

21 Jean-Philippe Lévy, André Castaldo, op. cit., p. 1260.

22 Georgeta Filitti, „Din istoria notariatului”, în Buletinul notarilor publici, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, nr. 3/2010.

23 Idem, „Din istoria notariatului”, în Buletinul notarilor publici, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, nr. 1/2013.

24 blog.testamento.fr – accesat la data de 14 ianuarie 2017.

25 Georgeta Flitti, „Din istoria notariatului”, în Buletinul notarilor publici, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, nr. 6/2015.

26 Liviu Bogan-Ciucă, „Unele considerații privind instituția testamentului”, în Universul juridic, București, nr. 10/2015.

27 Lucrarea Testamente (1599 – 1917) – antologie și studiu introductiv de Georgeta Filitti –, extras din testamentul lui Zotu Țigará: „[…] în numele lui Dumnezeu cel veșnic, amin. Anul de la întruparea Domnului nostru Iisus Cristos 1599, indiction 12, ziua de miercuri, aprilie în doi. […] Ținând seama de starea precară a vieții în care mă aflu, eu, Zotu Țigará, mare spătar la dl. Zorzi, sănătos la minte, deși corpul este suferind, zăcând la pat, l-am chemat la mine pe Andrea di Ercoli, notar din Veneția, căruia i-am înfățișat prezentul document scris de mână străină, și fiindu-mi acesta citit de notar cuvânt din cuvânt, am spus hotărât că el conține ultimul meu testament și ultima dorință, și l-am rugat, în cazul morții mele, să-l deschidă, să-l publice, să împlinească voința și să-l confirme după legile notarilor venețieni, astfel încât să capete formă de testament public și în ceea ce privește redactarea altei copii pentru a fi prezentată Cancelariei, i-am spus să o prezinte pe aceasta, și în ceea ce privește Sfintele Locuri, am spus că nu vreau să mai dispun nimic. […] Eu, Andreas de Herculis (dl. Iosef), notar public și în chestiuni de posesie am completat și lucrat acest document. Au servit drept martori: Diaconul Eremia (dl. Nicolaos), grec și dl. Francisc Bartirati (dl. Angeli). În ziua de 11 iunie 1599. Redactată în manuscris la Bancă de preacinstitul Paolo Delatti, funcționar.”

28 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului – Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, All Beck, București, 1999, p. 348.

29 Ibidem, p. 349.

30 Ibidem, p. 350.

31 Ibidem, p. 349.

32 Codul Andronache Donici, Imprimeria Statului, Chișinău, 1920.

33 Pravilniceasca Condică 1780, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1957, p. 214.

34 Codul Caragea, Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1907.

35 Ion Dogaru, Vasile Stănescu, Maria Marieta Soreață, Bazele dreptului civil. Volumul V. Succesiuni, C. H. Beck, București, 2009.

36 Ibidem.

37 Ibidem.

38 Codul Calimach, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1958, p. 29. 39 Mircea Dan Bob, Probleme de moșteniri în vechiul și noul Cod civil, Universul Juridic, București, 2012, p. 25 – 26.