Caravanele cu mărfuri, armatele războinice, călătorii străini, transhumanța, numeroase alte deplasări de populație au fost câțiva dintre factorii care au făcut ca epidemii, generate de boli contagioase grave, să se răspândească de-a lungul timpului în spațiul românesc și să genereze moarte, foamete, spaimă, suferințe, disperare și chiar să schimbe cursul istoriei.

Așezarea Țărilor Române pe marile rute comerciale și ale invaziilor ce veneau din Orientul Apropiat a constituit și dezavantajul de a trebui să înfrunte flagelul nimicitor al bolilor epidemice cu toate consecințele lor devastatoare.

În memoria umanității, sute de ani, ciuma a constituit și a rămas cel mai grav și cel mai impresionant flagel. Se apreciază că primele epidemii se pierd în negura vremurilor sau au rămas nesesizate de populație, care nu putea să le înțeleagă și nici să le explice. Ciuma rămâne, prin spectacolul morții, al foametei și al groazei, cel mai sinistru tablou al suferinței și al dezolării.[1]

Rând pe rând, valurile nimicitoare ale ciumei s-au revărsat peste meleagurile noastre, lăsând în urmă un univers apocaliptic. O statistică a lor este mai greu de alcătuit și pe acest motiv facem doar o enumerare cu titlu informativ. În Europa, în intervalul secolului al XI-lea – secolului al XV-lea, au fost semnalate peste 32 de epidemii de ciumă, la Brașov, între 1338 și 1829, cel puțin 28 de epidemii de ciumă.[2]

Amintim că pandemia de ciumă din secolul al XIV-lea sau marea „ciumă neagră” din anii 1348 – 1350, numită și „moartea neagră”, a biciuit teritoriul actual al țării noastre, dar știrile nu sunt suficient de generoase și de clare.

Pe parcursul secolului al XV-lea, au avut loc numeroase și neașteptate reizbucniri ale ciumei pe întregul spațiu european și implicit și pe teritoriul românesc. Enumerăm câțiva dintre anii în care ciuma a ajuns în Transilvania: 1347 – 1350, 1453 – 1454, 1476 – 1480, 1495 – 1496, 1511, 1514, 1529, 1530, 1531, 1553 – 1555, 1572 – 1577, 1574 – 1576, 1586 – 1588, 1603, 1633, 1646, 1660, 1717, 1718, 1737, 1755 – 1757, 1770, 1771, 1786, 1795, 1813 – 1814, 1822.

Pentru a stăvili molimele ce amenințau Transilvania s-a constituit un cordon sanitar și au fost ridicate așezăminte carantinale, spre Moldova: Oituz, Ghimeș, Sânnicolau, la hotarul cu Țara Românească: Buzău, Timiș, Bran, Turnu Roșu, Vulcan, în Banat: Orșova, Panciova ș.a.[3]

Unul dintre principalele drumuri comerciale care veneau de la Constantinopol, ajungeau la gurile Dunării și de aici legau Brăila, prin pasurile intracarpatice, de Transilvania, îndreptându-se apoi spre Budapesta, Viena și Europa Centrală, trecea prin Bran.

În decursul timpului, s-au luat diverse măsuri de combatere a cumplitei molime. La început se constată lipsa de organizare și de mijloace științifice. Din cauza imposibilității de înțelegere, dar și a stării populației cufundate într-o lume a superstițiilor și a misterelor, s-a ajuns chiar și la implorarea Harului Divin pentru combaterea epidemiilor.

Sfântul Haralambie și ciuma, icoană pe sticlă din Transilvania, secolul al XIX-lea

Abia în anul 1510, dr. Johan Salzman impune trei săptămâni de carantină pentru a salva Sibiul de ciumă, iar în anul 1530, când a izbucnit epidemia la Brașov, magistratul orașului a comandat dr. Sebastian Pauschner o carte pentru combaterea ciumei, din care aflăm că „cea mai bună metodă” era fuga, deoarece izolarea și carantinarea nu se practicau.

Începând cu sfârșitul veacului al XVII-lea, pentru combaterea epidemiilor sunt implicați medici și autoritățile civile, luându-se o serie de măsuri locale și regionale.

Urmare a izbucnirii epidemiei de ciumă din anul 1572, magistratul orașului Brașov dispunea doar supravegherea caselor și evitarea colectivităților cu bolnavi, chiar și vindecați.

Ultima perioadă este caracterizată de măsuri generale, cu implicarea autorităților locale sub conducerea statului.

Ca o consecință a nerespectării regulilor este aplicarea unor pedepse drastice care mergeau de la pedeapsa cu închisoare de 5 – 10 ani sau chiar de 10 – 20 de ani[4], până la condamnarea la moarte[5]. Exemplificăm cu ordinul magistratului orașului Brașov din 12 ianuarie 1762, prin care se dispune ca prevaricatorii, găsiți circulând pe poteci oprite, dinspre Tara Românească, dacă se împotrivesc străjilor sanitare, vor fi împușcați sau spânzurați pe loc.[6]

Prin importanța ei, trecătoarea Branului a făcut parte din cel lung sistem carantinal de stat din Europa, cel austriac, ce se întindea de la crestele Carpaților până la Marea Adriatică și măsura 1.900 km[7], fiind un adevărat scut antiepidemic al Brașovului și al Transilvaniei.

Aici a funcționat un sistem carantinal numit Contumacie (Contumaz Stationen, denumirea în limba germană a instituției antiepidemice), ce cuprindea un cordon sanitar cu numeroase colibe de supraveghere, lazaret și instalații de dezinfecție și fumigații.[8]

Este interesant să arătăm că toate mărfurile, hainele, banii și chiar scrisorile erau dezinfectate la Oficiul carantinal.

În Arhivele de la Brașov, se găsesc scrisori din timpul epidemiilor de ciumă care, în vederea dezinfecției prin fumigații și trecerea prin vapori de oțet, au fost supuse perforării pentru ca în interiorul lor să pătrundă substanțele dezinfectante.

Scrisoare perforată pentru a putea fi dezinfectată prin fumigații și vapori de oțet.

sursa: Bogdan-Florin Popovici, Emil Stoian, Carantina Branului (sec. XVIII-XIX),

SIGMA, București, 2002

În concordanță cu măsurile impuse pentru a trece peste cordonul sanitar, scrisorile, plicurile cu acte, petițiile trebuiau după dezinfecție să ajungă la destinație având aplicată însemnarea: „Dezinfectat de serviciul carantinei (contumaciei) … la data … de (numele) … dezinfector.”

În decursul timpului, un număr însemnat de documente evidențiază că autoritățile transilvănene au trimis adesea cercetași sanitari în zonele susceptibile sau afectate de boli, în special pentru ciumă și epizootie, pentru a culege informații de interes antiepidemic și a raporta starea sanitară de acolo.

Ne limităm la câteva exemple privind acțiunile cercetaților trimiși în Țara Românească pentru a aduce știri cu privire la stare ciumei. La 29 ianuarie 1795, doi colibași din Bran sunt trimiși pentru a aduce noutăți despre ciuma care se întinde în părțile Câmpulungului.[9] Marele spătar și ispravnicul se adresează comandantului de graniță privind existența ciumei în județul Vlașca. La rândul său, comandantul scrie orașului Brașov, pentru a se obține știri sigure, să se trimită doi cercetași din Bran.[10]

O scrisoare adresată, în 31 octombrie 1818, castelanului de la Bran de către magistratul Brașovului sintetizează aceste măsuri.

„Către castelanul din Bran d. Andreas Bokros

La întrebarea Dumneavoastră relativ la măsurile sanitare ce urmeaza să fie luate, ni se răspunde că în situație specială, în care se găsește teritoriul Branului, cu casele risipite, despărțite unele de altele, situate multe între păduri, desigur că nu se pot aduce la îndeplinire toate instrucțiunile sanitare prescrise așa cum au fost prevăzute.

Totuși pentru a se pune la practică instrucțiunile aplicabile în localitate, cât și pentru a preîntâmpina lățirea ciumei printre colonii din Bran, ni se dă următoarea încredințare cu privire la teritoriul de jos (deoarece se știe că cel mai de sus este despărțit prin contumacie):

1 Capii de familie și casele lor, în cazul că nu s-a procedat încă, vor fi împărțiți în data în grupe de câte zece (Zehndtschaft), iar pentru fiecare grupă va fi numit cel mai de încredere cap de familie drept șeful sau conducătorul grupului de zece (Zehndtmann), iar acesta are datoria să viziteze sau singur sau prin rotație cu cei mai demni de încredere din grup, dacă este posibil, zilnic, altfel neapărat tot a-3-a zi toate casele care aparțin grupului de zece, și să cerceteze cu de-a-mănântul dacă nu cumva e cineva bolnav sau dacă n-a murit cineva, sau daca e plecat cineva în Țara Românească sau s-a întors acolo? Dacă însă va găsi un bolnav sau un caz de deces, sau vreun reîntors din Țara Românească să raporteze îndată juratului de acolo, care are obligația de a vizita pe fiecare bolnav și orice deces, iar daca boala sau cauza decesului este necunoscută sau suspectă sau dacă într-o casă sunt mai mulți bolnavi, sau se produc mai multe decese, este obligat să raporteze fără întârziere pentru ca să faceți o cercetare mai amănunțită și dacă este nevoie să raportați domnului medic, iar relația la cei întorși în Țara Românească să se informeze dacă are sau nu un certificat medical?

Acestea să ni se aducă la cunoștință pentru ca să puteți raporta mai departe.

De altfel și jurații au obligația să viziteze tot la opt, la zece zile, pe rând, toate casele din diviza lor și să controleze mai des dacă șefii grupurilor de zece își îndeplinesc datoria.

2 Daca totuși, în ciuda acestor măsuri profilactice, ar pătrunde ciuma la acești oameni, care locuiesc atât de aproape de Țara Românească, pentru că ea să nu se extindă și în alte localități, se va duce la cunoștință în bisericile din teritoriul de jos, ca în timpul cât bântuie primejdia ciumei nici un locuitor din Bran să nu cuteze să se deplaseze în una din localitățile vecine fără un pașaport emis de dumneavoastră sau de domnul notar Muntz, nici să cuteze să meargă în oraș, expunându-se să fie trimis îndată sau arestat. Iar aceste pașapoarte se vor emite numai acelor colibași, în ale căror case nu există bolnavi și de un timp oarecare n-a avut loc nici un deces, și nu există nimic de bănuit.

                                   Brașov la 31 octombrie 1818

                                               Magistratul prin Lucas Tartler

                                                           mp v. notar ”[11]

Funcția de scut antiepidemic al Arcului carpatic a apărut dintr-o necesitare obiectivă, a fost perfecționată în timp și s-a concretizat în principal prin pază la graniță și la trecători, carantină, internare în lazaret, dezinfecție și trimiterea de cercetași pentru a evalua și informa cu privire la starea de sănătate și pericolul de răspândire a îmbolnăvirilor contagioase. Constatăm că, în ciuda epidemiilor nimicitoare, s-au elaborat acte, au circulat petiții și înscrisuri private sau oficiale, adesea notarii timpului au fost prezenți ca făuritori de acte importante, iar în cele mai diverse împrejurări au ocupat un loc aparte în Istoria dreptului.

---

[1] Ștefan Lemeny, Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Meridiane, București, 1990, p. 120 – 122.

[2] Dr. G. Barbu, Dr. A. Huttmann, A. Hristache, Primele epidemii de ciumă din Brașov și Țara Bârsei, Brașov, 1957, p. 2 – 3, mss.

[3] Erna Lesky, „Frontul austriac împotriva ciumei la granița militară cezaro-crăiască”, în vol. Din istoria luptei antiepidemice în România. Studii și note, sub redacția dr. G. Brătescu, Editura Medicală, București, 1972, p. 105.

[4] Francisc Killyen, „Succesele în combaterea ciumei obținute la Brașov și în Țara Bîrsei la începutul secolului al XIX-lea”, în vol. Din istoria luptei antiepidemice în România. Studii și note, sub redacția dr. G. Brătescu, Editura Medicală, București, 1972, p. 201.

[5] Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Brașov, fond Primăria Brașov, Acte administrative neînregistrate, Dosar V, nr. 315.

[6] Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Brașov, fond Primăria Brașov, Acte Bran, pachet XCI, nr. 6, 9, 13, 20, 21, 43, 44, din 1831.

[7] Erna Lesky, op.cit., p. 96.

[8] Emil Stoian, Nicolae Grecu, „Epidemii pe drumul Branului. Rolul antiepidemic al Branului”, în Bacteriologia, Virusologia, Parazitologia, Epidemiologia, vol. XXXII, nr. 4/1987, p. 345 – 363; Emil Stoian, „Carantina de la Bran și păstoritul transhumant”, în Igiena, Medicina muncii și Medicină socială, vol. XXXVII, nr. 5, anul 1988, p. 471 – 477; Bogdan-Florin Popovici, Emil Stoian, Carantina Branului (sec. XVIII-XIX), SIGMA, București, 2002.

[9]Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Brașov, fond Primăria Brașov, Acte Magistrat, nr. 199/1795. Hurmuzaki Documente, XV/2, nr. 3439, p. 1807.

[10]Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Brașov, fond Primăria Brașov, Acte Magistrat, nr. 687/1795. Hurmuzaki Documente, XV/2, nr. 3441/1795, p. 1807.

[11]Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Brașov, Acte Bran, Pachet XI 64/1818.