REZUMAT

Interesul pentru elaborarea prezentei cercetări este determinat de faptul că, în România, Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 în continuare conține un număr mai redus de acte și acțiuni notariale decât cele prevăzute de Legea Republicii Moldova cu privire la procedura notarială nr. 246/2018, iar, pe de altă parte, unele acte și acțiuni notariale stipulate în legislația română nu sunt prevăzute în legislația moldovenească.

Legiuitorii din Republica Moldova și din România au enumerat prin lege cele mai importante acte și acțiuni notariale ce pot fi îndeplinite de către notarii publici, fără a prejudicia însă prerogativa notarilor de a fi însărcinați și cu alte competențe stabilite în acte normative speciale.

CUVINTE-CHEIE  autentificare, act notarial, notar public, legalizare, duplicat

Prezentul articol își propune să realizeze o analiză comparativă asupra unor particulari­tăți de întocmire a actelor notariale prin pris­ma legislației cu privire la notariatele din Ro­mânia și Republica Moldova.

Interesul pentru elaborarea prezentei cer­cetări este determinat de faptul că, în România, Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995(1) (în continuare, Legea nr. 36/1995) conține un număr mai redus de acte și acțiuni notariale decât cele prevăzute de Legea din Republica Moldova cu privire la procedura notarială nr. 246/2018(2), iar, pe de altă parte, unele acte și acțiuni notariale sti­pulate în legislația română nu sunt prevăzute în legislația moldovenească.

Astfel, sunt enumerate prin lege cele mai importante acte și acțiuni notariale ce pot fi îndeplinite de către notarii publici, fără a pre­judicia însă prerogativa notarilor de a fi însăr­cinați și cu alte competențe stabilite în acte normative speciale.

În art. 11 alin. (1) al Legii cu privire la proce­dura notarială nr. 246/2018 din Republica Mol­dova sunt enumerate o serie de acte și acțiuni notariale ce pot fi îndeplinite de către notar, fără a limita însă posibilitatea ca notarul public să poată fi însărcinat și cu alte competențe.

Cu titlu de comparație, în România, art. 12 al Legii nr. 36/1995 cuprinde mai puține acte și acțiuni notariale decât cele prevăzute în Le­gea nr. 246/2018 din Republica Moldova. Pe de altă parte, unele acte procedurale stipulate în Legea nr. 36/1995 din România nu sunt men­ționate în legislația din Republica Moldova. De exemplu, „activitățile fiduciare” la care se referă art. 12 lit. f) al Legii nr. 36/1995 deno­tă faptul că notarii publici români, alături de instituțiile financiare și de avocați, pot avea calitatea de fiduciari. Notarii publici din Re­publica Moldova nu au asemenea competențe.

Un alt act notarial ce nu este reglementat de legislația notarială din Republica Moldova este certificatul european de moștenitor consacrat în art. 12 lit. q) al Legii nr. 36/1995 din Româ­nia. Această atribuție a fost pusă în sarcina no­tarilor publici din România relativ recent, prin Legea nr. 206/2016 pentru completarea Ordo­nanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderă-rii României la Uniunea Europeană(3), în vederea respectării normelor Regulamentului (UE) nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecă­torești și acceptarea și executarea actelor au­tentice în materie de succesiuni și privind cre­area unui certificat european de moștenitor(4).

Deși legiuitorul, în art. 11 alin. (1) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova, stabilește categoriile actelor notariale ce pot fi efectuate de către notari, articolul nominalizat poate fi in­terpretat extensiv, deoarece lit. v) stabilește că notarul este în drept să îndeplinească orice alte acte și acțiuni prevăzute de actele normative. Întrucât numărul actelor și acțiunilor notariale nu poate fi concretizat într-o lege și întrucât notarul poate autentifica diverse acte la solici­tarea părților, legislatorul a indicat că notarul este în drept să întocmească și să îndeplinească orice acte şi acţiuni prevăzute de actele norma­tive. De exemplu, norma de la art. 11 alin. (2) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova sta­bilește că notarii pot da şi consultaţii juridice în materie notarială, altele decât cele privind conţinutul actelor pe care le întocmesc.

Legiuitorul din Republica Moldova nu a dez­văluit norma legală și nu a oferit detalii cu pri­vire la conotația semantică a noțiunii „con­sultații juridice”. Din acest punct de vedere, o abordare explicită a consultațiilor juridice no­tariale găsim în Legea nr. 36/1995 din România, legiuitorul reglementând subiectul, respectiv în articolele 2, 13, 77 alin. (5), 78 alin. (2) și 84 din lege, iar obligația de consiliere este prevăzută de articolele 9 și 79 alin. (1) din lege.

În legătură cu aceasta, unii autori români au delimitat noțiunile „consultație juridică” și „obligație de consiliere”. Astfel, I. Popa și A.- A. Moise au relevat că pentru consultațiile ju­ridice acordate de notarul public este necesară încasarea unui onorariu, pe când obligația de consiliere însoțește în toate cazurile îndeplini­rea unei alte proceduri notariale(5). Consultațiile juridice, scrise sau verbale, acordate de nota­rul public vizează încheierea altor acte juridi­ce decât cele asupra cărora s-a aplicat vreuna dintre procedurile notariale(6). Altfel spus, toate explicațiile și sfaturile pe care notarul public le oferă beneficiarilor în cadrul unei proceduri notariale fac parte din obligația legală de con­siliere și nu sunt consultații juridice.

În Ghidul de practică notarială elaborat de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România este menționată afirmația potrivit căreia consultația juridică scrisă a notarului poartă „semnătura și sigiliul notarului, ele­mentele de identificare ale biroului notarial și numărul de înregistrare din registrul de con­sultații”(7). În ce ne privește, apreciem că acor­darea de consultații juridice notariale necesită multă prudență din partea notarului public, dată fiind insuficiența de reglementare legală.

Consilierea se realizează în lumina art. 79 alin. (1) al Legii nr. 36/1995 prin îndeplinirea următoarelor obligații de către notarul public: obligația de a desluși raporturile juridice din­tre părți cu privire la actul pe care vor să-l încheie, obligația de a verifica dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea, precum și obligația de a da părților îndrumă­rile necesare asupra efectelor actului juridic. Suntem de părere că aceste obligații trebuie îndeplinite consecutiv de către notarul public.

Deoarece în România și în Republica Moldova se atestă o insuficiență a literaturii de specialitate pe acest segment de cercetare, am apelat la doc­trina germană. Cercetătorii germani au ajuns la concluzia că obligația de consiliere este o obliga­ție profesională a notarului, care trebuie îndepli­nită personal de către acesta, chiar dacă niciuna dintre părți nu o solicită în mod expres(8). Intensi­tatea consilierii depinde de volumul de informații care trebuie comunicat și explicat părții pentru ca aceasta să-și exprime consimțământul pe deplin informată(9). În același timp, notarul public trebu­ie să acorde atenție sporită persoanelor neexpe­rimentate, deoarece acestea au nevoie de o con­siliere mai riguroasă. De exemplu, notarul public poate să ofere un volum de informații mai redus unui avocat decât unui medic, întrucât cel dintâi are un nivel de cunoștințe juridice ridicat(10). Pro­tejând partea nepricepută sau lipsită de experi­ență, notarul public asigură „egalitatea de arme” între părțile actului notarial(11).

Obligația de consiliere se naște direct din efectul legii, face parte integrantă din exer­cițiul funcției notariale și este imperativă, în sensul că solicitanții procedurilor notariale nu îl pot exonera pe notar de executarea ei(12). În cadrul consilierii pe care o acordă, nota­rul public nu este obligat să explice părților efectele juridice ale fiecărei clauze cuprinse în actul notarial, el fiind obligat doar să dea îndrumările necesare, adică să dea explicații numai cu privire la efectele acelor clauze care necesită explicitări(13). S-a menționat și faptul că în cuprinsul obligației de consiliere nu intră aspecte legate de alte ramuri de drept, ci doar cele legate de ramura dreptului privat(14).

Anumite neclarități ridică norma de la art. 78 alin. (2) al Legii nr. 36/1995 din România, conform căreia consultaţiile date de notarul public se oferă și pe bază de contract cu durată determinată. Putem afirma cu convingere că nu poate fi vorba de un contract de muncă, deoarece notarului public îi este interzisă des­fășurarea unei activități salarizate. Apreciem că legiuitorul român se referă la un contract de drept civil, care are ca obiect consultații juri­dice notariale. Credem că, prin încheierea unui astfel de contract, notarul public se supune principiului de drept civil al egalității părților. În acest caz, răspunderea pentru neîndepli­nirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligați­ei de a oferi consultații juridice urmează a fi angajată pe temei contractual, iar calitatea de profesionist a notarului public funcționează ca o cauză de agravare a răspunderii, astfel cum rezultă din art. 1.358 din Codul civil român și art. 2.018 din Codul civil român.

De regulă, competențele materiale indica­te în art. 11 alin. (1) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova sunt fiecare reglementate în detaliu în secțiuni ale aceleiași legi. Există însă și atribuții, al căror regim este dezvoltat în alte acte normative. De exemplu, numirea custodelui sau a administratorului (curatoru­lui special) pentru conservarea bunurilor din masa succesorală este reglementată în artico­lele 2.412 – 2.418 din Codul civil al Republicii Moldova.

Cea mai importantă secțiune a activității notariale este autentificarea înscrisurilor. Sunt considerate autentice înscrisurile care dobân­desc putere juridică numai după legalizarea lor la biroul notarial. Potrivit art. 30 alin. (2) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova, la categoria înscrisurilor autentice se înscriu: declarația de acceptare sau de renunțare la moștenire, contractele de înstrăinare (dona­ție, schimb, vânzare etc.) a bunurilor imobile, procurile, testamentele, alte acte pentru care legislația stabilește forma autentică.

Autentificarea înscrisului presupune că no­tarul este responsabil de conținutul înscrisu­lui și urmărește ca acesta să corespundă legis­lației(15). Pentru ca un înscris notarial să poată fi considerat autentic, trebuie ca, pe lângă instrumentarea actului de către notar cu res­pectarea condițiilor de competență materia­lă și teritorială, să fie respectată condiția ca procedura parcursă să fie cea a autentificării(16), adică să satisfacă cele patru elemente indicate în art. 90 alin. (2) al Legii nr. 36/1995: stabi­lirea identității părților, consimțământul spe­cializat, semnătura părților și data înscrisului.

Privitor la autentificarea acordurilor de mediere, procedura respectivă nu prezintă vreo particularitate, notarul instrumentator din Republica Moldova urmând să o înde­plinească conform dispozițiilor generale din Legea nr. 137/2015 din Republica Moldova cu privire la mediere(17), iar notarul public din România, potrivit art. 77 alin. (3) al Legii nr. 36/1995, în baza Legii privind medie-rea și organizarea profesiei de mediator nr. 192/2006(18)  și art. 232 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995(19).

În baza unei cercetări detaliate a reglemen­tărilor la acest capitol, putem constata faptul că, pe de o parte, în România normele juridice cu privire la procedura de mediere notarială sunt bine elaborate, iar, pe de altă parte, în Republica Moldova lipsește mecanismul ju­ridic special care să acorde notarilor pârghi­ile necesare pentru autentificarea acorduri­lor de mediere. Singura dispoziție legală în acest sens este prevăzută în art. 35 al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova și se referă la autentificarea tranzacțiilor rezultate dintr-o mediere, în care rolul de mediator l-a avut o altă persoană decât notarul public.

Procedura succesorală notarială ocupă un loc vast în cadrul activității notariale, iar lipsa unui bun suport legal al acesteia atrage aten­ția multor teoreticieni și practicieni care de­pun eforturi pentru ameliorarea situației ac­tuale din Republica Moldova și România. Este adevărat că această instituţie juridică, departe de a fi perfectă, prezintă neajunsuri şi incon­sistențe datorate atât imperfecţiunilor legis­lative, cât şi unei practici conturate pe alocuri eronat(20).

În doctrina juridică procedura succesorală a fost definită drept acel ansamblu de reguli cu caracter complex, îndeplinite fie de că­tre organele notariale, fie de către instanțe­le judecătorești, potrivit cărora se stabilește compunerea masei succesorale, numărul și calitatea moștenitorilor, întinderea drepturi­lor acestora, se întocmește actul de împărți­re a moștenirii și se eliberează certificatul de moștenitor(21). Într-o altă definiție, procedura succesorală notarială este procedura necon­tencioasă la care se recurge de către moşte­nitori când între aceştia nu există diferende cu privire la calitatea de succesori, la compu­nerea masei succesorale şi la cota care revine fiecărui moştenitor din masa succesorală(22).

În funcţie de caracterul contencios sau ne­contencios al procedurii succesorale, aceasta îmbracă două forme: notarială și judiciară. Notarii publici au competența de a instru­menta și soluționa cauzele numai în măsu­ra în care există acordul moștenitorilor(23). Pe de altă parte, procedura succesorală judiciară manifestă caracter contencios. Moștenitorii apelează la instanța de judecată ori de câte ori nu există înţelegere deplină cu privire la as­pectele succesorale. Comparativ cu cea nota­rială, procedura judiciară durează mai mult şi implică costuri mai ridicate.

Reglementarea procedurii succesorale notariale o găsim în capitolul V al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova (arti­colele 68 – 83). Îndeplinirea acestei proce­duri este de competenţa primului notar sesi-zat, care a înregistrat dosarul succesoral în Registrul electronic al dosarelor succesorale şi testamentelor, în conformitate cu prevede-rile art. 11 alin. (3) lit. a) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova. În cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege pe oricare dintre notarii care desfăşoară activitate pe te­ritoriul ultimului domiciliu al celui ce a lăsat moștenirea [art. 11 alin. (3) lit. a), b) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova]. Evidenţa unică a dosarelor succesorale se ţine în Registrul electronic al dosarelor succesorale şi testamentelor, aflat în gestiunea Ministerului Jus­tiției al Republicii Moldova [art. 25 alin. (3) din Legea nr. 246/2018 din Republica Moldova].

Cu titlu de comparație, în vechea legislație a Republicii Moldova, deschiderea dosarelor de moștenire ținea exclusiv de competența no­tarului în circumscripția căruia a avut ultimul domiciliu defunctul. Dacă în circumscripția respectivă activau câțiva notari, moștenitorii erau în drept să își aleagă notarul la care să prezinte cererea de acceptare a moștenirii(24).

În România, la îndeplinirea atribuțiilor conferite de lege, notarul public are compe­tență generală, cu excepțiile stabilite în art. 10 din Legea nr. 36/1995. Procedura succesorală notarială este de competența notarului public din biroul notarial situat în circumscripția te­ritorială a judecătoriei în care defunctul a avut ultimul domiciliu; în cazul moștenirilor suc­cesive, moștenitorii pot alege competența ori­căruia dintre birourile notariale din circum­scripția teritorială a judecătoriei în care și-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă.

Deschiderea procedurii succesorale este acţiunea notarului de intentare a procedurii succesorale în vederea asigurării transmiterii patrimoniului succesoral către moştenitori. Îndeplinirea procedurii notariale de deschi­dere a succesiunii nu constituie o condiţie a acceptării moştenirii, ci numai un mod de constatare oficială a acestei acceptări(25).

Pentru deschiderea procedurii succesorale, notarul verifică în prealabil dacă procedura succesorală nu a fost deschisă anterior [art. 70 alin. (1) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova]. Procedura succesorală notarială se deschide în baza cererii în care solicitantul va comunica pe propria răspundere numele, pre­numele, ultimul domiciliu al defunctului, data aflării despre deschiderea moștenirii, cercul de moştenitori, alte date pertinente. Procedu­ra succesorală se consideră deschisă din mo­mentul obţinerii de către notar a confirmării de înregistrare a dosarului succesoral în Re­gistrul electronic al dosarelor succesorale şi testamentelor.

Legea nr. 246/2018 din Republica Moldo­va cuprinde și alte reglementări privitoare la procedura succesorală, precum: autentificarea și revocarea testamentului (art. 44), auten­tificarea testamentului din numele persoanei analfabete sau cu dizabilități fizice (art. 45), primirea testamentului olograf la păstrare (art. 65).

După cum s-a menționat, notarul este figura centrală, fiind învestit prin lege pentru desfăşurarea procedurii succesorale necontencioase (cu unele excepţii). În art. 70 alin. (2) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova este stabilit că notarul, primind informaţia despre decesul persoanei, deschide procedu­ra succesorală în baza declaraţiei scrise a ori­căruia dintre succesibili, a creditorilor masei succesorale, a legatarilor, a executorilor tes­tamentari, a autorităților tutelare, organelor fiscale, precum și a oricărei alte persoane care justifică un interes legitim. Pentru compara­ție, în România, art. 68 din Legea nr. 36/1995 prevede că procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea oricărei persoa-ne interesate, a procurorului, precum și a se­cretarului Consiliului local al localității în raza căruia defunctul și-a avut ultimul domiciliu, atunci când are la cunoștință că moștenirea cuprinde bunuri imobile. Astfel, putem con­cluziona că, în Republica Moldova, cercul per­soanelor care sunt în drept a depune cereri în vederea deschiderii procedurii succesorale no­tariale este mai extins decât în România.

Un aspect particular al procedurii succe­sorale notariale, ce o deosebeşte de celelalte proceduri, este legat de competenţa de so­luţionare a procedurii succesorale notariale. În România, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 36/1995, notarul public are compe­tenţe generale cu excepţia procedurii succe­sorale notariale care este de competenţa no­tarului public din biroul notarial amplasat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu defunctul. În cazul succesiunilor succesive, moştenitorii pot alege biroul notarial din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domici­liu persoana care a decedat cea din urmă. La acestea se adaugă competenţa de soluţionare a succesiunilor persoanelor decedate cu ultimul domiciliu în străinătate, dar care deţin bunuri pe teritoriul României, situaţie în care com­petenţa de soluţionare a procedurii revine no­tarului public în a cărui circumscripţie se află bunul cel mai important ca valoare.

În Republica Moldova, conform principiilor de competență, actul notarial poate fi întocmit de către o persoană la orice notar, indiferent de locul de trai, cetățenie etc. Pe cale de excepție, unele acte notariale pot fi efectuate numai de către notarul ce are licență pentru activitate în circumscripția respectivă. Astfel, în confor­mitate cu art. 11 alin. (3) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova, la competența speci­ală se atribuie următoarele acte și acțiuni no­tariale: a) procedura succesorală notarială este de competenţa notarului care îşi desfăşoa­ră activitatea pe teritoriul locului deschiderii succesiunii; b) în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege pe oricare dintre nota­rii care desfăşoară activitate pe teritoriul ulti­mului domiciliu al celui ce a lăsat moștenirea; c) actele de protest al cambiilor şi al cecurilor se întocmesc de către notarul care desfăşoară activitate pe teritoriul unde se află debitorul;

d) eliberarea duplicatului de pe actul notarial se face de către notarul în a cărui arhivă se păstrează originalul acestuia;    e) în alte cazuri prevăzute de lege.

În situația în care există pericol de înstră­inare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor succesorale, notarul public poate fie pune bunurile sub sigiliu, fie să le predea unui custode, întocmind un proces-verbal de predare. Aici putem concluziona că atribuțiile administratorului (curatorului special) se dis­ting de cele ale custodelui prin simplul fapt că acesta din urmă dobândește și detenția ma­terială a bunurilor(26). Nu s-ar putea susține însă că numirea curatorului este valabilă ex­clusiv în cazul în care există indicii că succe­siunea este vacantă(27). Notarul public poate să numească un curator special pentru apărarea drepturilor moștenitorilor eventuali cât timp moștenirea nu a fost acceptată(28) sau dacă suc­cesibilul nu este cunoscut.

Certificarea unor fapte prevăzute de lege este o categorie specifică de acțiuni notariale. Prin certificarea de fapte pe cale notarială, un anumit fapt este confirmat de notarul public după ce a luat cunoștință prin propriile sim­țuri(29). În toate cazurile este vorba despre un fapt, chiar și când legea se referă la certifi­carea unui produs(30). Per a contrario, notarul public nu poate fi sesizat pentru constatarea existenței ori a inexistenței unui drept. Aceas­tă prerogativă aparține instanței de judecată în condițiile art. 281 – 285 din Codul de pro­cedură civilă din Republica Moldova și art. 35 din Codul de procedură civilă al României.

Legiuitorul din Republica Moldova a stabilit faptele ce pot fi certificate, acestea fiind enu­merate în art. 51 alin. (2) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova. Având în vedere că legea oferă, de principiu, posibilitatea certi­ficării oricărui fapt, ni se pare important ca notarul public, în afară de a constata faptul prin propriile sale simțuri, să fie și în stare să-l înțeleagă în deplina sa semnificație. De aceea, propunerea noastră este ca certificarea oricărui fapt de către notar să se poată reali­za doar dacă această constatare nu necesită o pregătire de specialitate în domeniul respec­tiv. Cu siguranță, nu este de dorit ca notarului public să i se ceară, de pildă, certificarea unei situații de fapt de ordin medical ori contabil. Anume pentru a înlătura situațiile de acest fel, legiuitorul a optat în art. 51 alin. (2) lit. g) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova pentru exprimarea: „certificarea altor fapte care nu sunt date în competența exclusivă a altor organe.”

Vom interpreta totuși art. 51 alin. (2) lit. g) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova în sensul (mai larg) în care se referă, de fapt, nu doar la o competență juridică propriu-zisă a altor organe de a certifica anumite fapte, ci la prerogativele decurgând din lege ale anumitor persoane (de exemplu, medicii) de a confirma o anumită situație de fapt ca urmare a unor constatări personale.

A doua condiție este ca faptul să poată fi constatat personal de notarul public, deci notarul trebuie să perceapă faptul cu pro­priile simțuri (ex propriis sensibus). Condiția este deosebit de importantă, mai ales că le­gea nu distinge după cum faptul care se poate certifica este dat de un eveniment pozitiv sau negativ(31). Astfel, la o primă vedere s-ar putea solicita și certificări precum aceea a faptului că o persoană nu a vizionat niciodată un anu­mit film. Însă o asemenea situație de fapt nu poate fi constatată de către notar, deoarece ea nu se poate verifica personal de către acesta.

Faptele pe care notarul public din România este competent să le certifice sunt enumera­te în Legea nr. 36/1995. Anterior modificării aduse prin Legea nr. 77/2012, faptele erau li­mitativ reglementate, ceea ce conducea la di­ficultăți practice, de vreme ce extinderea nu putea, de regulă, să opereze, intrându-se în conflict cu nevoile participanților la circuitul juridic(32). În consecință, cu ocazia schimbărilor normative, legiuitorul a conceput o reglemen­tare mai laxă a procedurii. Practic, așa cum se desprinde din art. 148 alin. (1) lit. g) al Le­gii nr. 36/1995, notarul public poate certifica orice fapte a căror certificare nu este dată în competența exclusivă a altor organe.

Considerăm judicios punctul de vedere ex­primat în urma unui caz din practica judiciară conform căruia: „Cât privește atestarea apar­tenenței unei persoane la o anumită religie, din punctul nostru de vedere, o asemenea pro­cedură nu intră în competența notarului pu­blic”33. Autorii Culegerii de practică notarială au considerat apartenența la o religie ca fiind un fapt și notarul nu ar fi competent să consta­te, întrucât ar exista în această privință com­petența „exclusivă a altor organe”. Credem că acea condiție de a fi în prezența unui fapt nu este îndeplinită, cel puțin din perspectiva activității notariale, întrucât religia se mani­festă cu precădere în forul interior al persoa­nei, fiind imposibil de certificat.

Prezintă interes că o competență materială a notarului public din România de a certifica fapte este prevăzută și de art. 12 al Legii nr. 36/1995, la fel ca majoritatea procedurilor no­tariale. Acest articol însă, în mod bizar, acor­dă certificărilor două litere distincte: lit. d) („certificarea unor fapte, în cazurile prevă­zute de lege”), respectiv lit. o) („certificarea etapelor procedurale ale licitațiilor și/sau ale rezultatelor acestora”). În realitate, în ambe­le situații este vorba despre certificarea unor fapte, procedura fiind similară.

Am constatat că în România, dar și în Re­publica Moldova, circulația cambială a fost și este redusă în comparație cu nivelul de di­naintea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, există sisteme de drept în care protestul este, în mod exclusiv, în com­petența notarului, precum: Ungaria, Republi­ca Cehă sau Portugalia(34). Facem precizarea că în Republica Moldova protestul cambiei se efectuează, în principal, prin Legea cambi­ei nr. 1.527/1993(35), iar în România prin Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la or­din(36). Nu vom insista cu detalii legate de in­strumentarea actelor de protest, de vreme celiteratura de specialitate din această materie a analizat suficient de amănunțit orice aspect care ar putea interesa(37). În plus, incidența în activitatea notarială a actelor de protest este deosebit de redusă. De exemplu, în România, la nivelul anului 2014 au fost instrumentate pe cale notarială 96 de proteste, numărul total de notari fiind de 2.339(38).

Procedurile de legalizare sunt proceduri prin care se oferă autenticitate (de aici și pro­blema terminologică) unor anumite aspecte determinate de lege. Însă caracter autentic există nu doar în procedura de autentificare ori în cea de legalizare, dar și în alte proceduri notariale, după caz.

În Republica Moldova procedurile de legalizare sunt reglementate de Legea nr. 246/2018 din Republica Moldova, în art. 11 alin. (1) lit. g) − legalizarea semnăturilor de pe documente și lit. h) – legalizarea semnăturii traducătorului sau interpretului autorizat. Problema princi­pală este că în legislația ambelor state nu se înțelege pe deplin care este diferența între pro­cedura legalizării și cea a autentificării. Teore­tic, legalizarea semnăturii ar trebui să fie ceea ce în alte state este cunoscut drept certification of signatures și prin care obțin caracter autentic semnăturile părților, nu și conținutul înscri­sului(39). Autoritatea care certifică (legalizează) semnătura nu își asumă vreo responsabilita­te pentru corectitudinea legală a înscrisului, ci doar certifică autenticitatea semnăturilor.

Privitor la legalizarea semnăturilor tradu­cătorului sau a interpretului autorizat [art. 11 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 246/2018 din Republica Moldova], apreciem că întreaga res­ponsabilitate cu privire la exactitatea traducerii aparține traducătorului (interpretului). De fiecare dată când notarul trebuie să legalizeze semnătura traducătorului, autorizația acestuia necesită a fi verificată(40). Legea nu ne oferă repere normative pentru a stabili în ce anume trebuie să constea respectiva verificare, dar se poate considera că aceasta se realizează prin prezentarea autorizației, precum și prin veri­ficarea prezenței traducătorului (interpretu­lui) pe lista persoanelor autorizate de Minis­terul Justiției.

În România, dispozițiile privind legalizarea semnăturilor traducătorului au fost inserate în art. 152 al Legii nr. 36/1995. Credem că articolul nominalizat este amplasat într-un mod neco­respunzător în subsecțiunea intitulată „Efec­tuarea și legalizarea traducerilor”. Efectuarea traducerilor și legalizarea traducerilor sunt două proceduri notariale care trebuie percepute distinct, chiar dacă, din rațiuni de tehnică nor­mativă, legiuitorul le reglementează împreu­nă(41). Astfel, efectuarea și certificarea traduceri­lor se referă doar la situația în care notarul este el însuși traducător și interpret autorizat de Ministerul Justiției. De facto, notarul public se ocupă numai de certificarea semnăturii tradu­cătorului, nu și de efectuarea traducerii. În acest context, credem că mai corectă este formularea „efectuarea și certificarea traducerilor”, dată de legiuitorul moldovean în art. 11 alin. (1) lit. l) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova.

Prezintă interes că legiuitorul român pare să tolereze și ipoteza în care persoana care a efectuat traducerea nu este autorizată. Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 178/1997(42)  și art. 150 alin. (4) din Codul de procedură civilă ro­mân, dacă nu există un traducător autorizat pentru limba în care sunt redactate înscrisurile, se pot folosi traducerile realizate de persoane de încredere care cunosc acele limbi. Și în acest caz, semnătura traducătorului se legalizează.

Pe de altă parte, din textul normei de la art. 22 alin. (2) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova vedem că notarul are dreptul să efec­tueze personal şi sub răspundere proprie tra­ducerea unui anumit act, dacă el posedă limba străină. Aici, în mod evident, apar mai multe neclarități, deoarece verbul „a poseda” poate avea sensuri diferite(43), iar legislaţia nu oferă răspuns la întrebările: cine stabileşte dacă un notar posedă o limba străină? Este necesară prezentarea vreunui document care să certi­fice nivelul de cunoaștere a limbii străine de către notar?

O altă acțiune notarială este eliberarea duplicatului după actul notarial original. Dupli­catul este un înscris care are același conținut și care produce aceleași efecte precum înscri­sul original, dar care este lipsit de semnăturile celor care au încheiat acel înscris(44). Duplicatul are aceeași forță probantă ca și înscrisul ori­ginal [art. 155 alin. (3) al Legii nr. 36/1995, respectiv art. 285 din Codul de procedură civi­lă român], precum și aceeași forță executorie (art. 100 al Legii nr. 36/1995).

Manifestă interes că, în Republica Moldova, actul notarial autentificat se întocmește în­tr-un număr de exemplare care corespunde numărului de părţi, plus un exemplar pen­tru arhiva notarului. Toate exemplarele ac­tului notarial se semnează de către părţi şi au aceeaşi putere juridică (art. 23 al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova). O altă situație există în România, întrucât părțile nu primesc un exemplar original al înscrisului autentic. Originalul înscrisului se întocmeș­te într-un singur exemplar și se păstrează în arhiva notarului. Părțile, în schimb, primesc câte un duplicat de pe actul original [art. 97 alin. (4) al Legii nr. 36/1995].

Pentru că a dat preeminență duplicatului, le­giuitorul român lasă impresia că a fost preocu­pat să limiteze cât mai mult circulația actelor notariale autentificate ce poartă semnăturile părților. Mai mult decât atât, Legea nr. 36/1995 şi Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 nu fac precizări în legătură cu si­tuaţia în care notarul care a instrumentat ac­tul notarial nu mai este în funcţie. În acest caz, apreciem că eliberarea duplicatului se va face decătre notarul public în a cărui arhivă se află actul în original. Dacă actele originale se află în arhiva Camerelor Notarilor Publici, credem că elibera­rea duplicatelor se poate face de către un no­tar public desemnat de către Cameră. Ipoteza noastră este susţinută şi de dispoziţiile art. 155 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, text potrivit căruia competenţa eliberării duplicatelor de pe actele emise de notariatele de stat sau de alte organe cu activitate notarială aparţine instituţiei care a preluat arhiva acestora.

Duplicatul actului notarial nu este același lu­cru cu actul reconstituit. Actele care au dispărut fără a mai fi rămas un exemplar original se re­constituie la cerere. Reconstituirea se face de că­tre notarul public în condițiile art. 157 al Legii nr. 36/1995. În sistemul fostului notariat de stat, reconstituirea (refacerea) înscrisurilor notariale era doar de competența instanțelor judecătorești(45). Soluția Legii nr. 36/1995 este mult mai rațională, de vreme ce reconstituirea presupune un element contencios doar uneori, iar nu ca regulă(46). În con­dițiile în care părțile se înțeleg, este firesc pentru ele să își poată rezolva problema pe cale amiabilă.

Desfacerea căsătoriei pe calea procedurii notariale este rar întâlnită pe mapamond. Doar câte­va dintre statele lumii, precum Portugalia, Federaţia Rusă ori Danemarca, au mai adoptat aceste proceduri pe care le găsim în legislațiile mol­dovenească și română. În majoritatea statelor însă, singura modalitate de desfacere a căsăto­riei a fost şi rămâne cea pe cale judecătorească(47). Avantajele și dezavantajele acestor reglementări au fost dezbătute în doctrina franceză(48), care a ajuns la concluzia că desfacerea căsătoriei pe cale notarială ar fi în defavoarea soţilor.

În România, posibilitatea înfăptuirii divorțu­lui pe cale notarială a fost instituită prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru ac­celerarea soluţionării proceselor49. Sediul ma­teriei pentru divorțul prin procedura materială este dat de dispozițiile Codului civil (în spe­cial, art. 375 – 378), art. 136 alin. (1) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova, precum și art. 267 – 278 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995. În plus, se cuvin amintite Instrucțiunile privind îndeplinirea procedurii divorțului de către notarii publici(50), precum și Normele metodologice privind Registrul nați­onal notarial de evidență a cererilor de divorț(51) ținut de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România.

În prezent, divorțul prin procedură notarială cunoaște două forme: cu sau fără copii minori. Spre deosebire, divorțul prin procedură admi­nistrativă, instrumentat de oficiile de stare civi­lă, nu se poate solicita decât atunci când soții nu au copii minori(52). Desigur, divorțul prin acordul soților este posibil a fi constatat și de instanța de judecată conform art. 929 – 932 din Codul de procedură civilă român. În consecință, con­chidem că art. 138 alin. (1) al Legii nr. 36/1995, în redacția procedura divorțului prin acordul soților ține de competența notarului public, în condițiile legii, nu este formulat corect, pentru că ar lăsa de înțeles că procedura divorțului prin acordul soților este doar de competența nota-rului public. Este de menționat și faptul că In-strucțiunile privind îndeplinirea procedurii di-vorțului de către notarii publici conțin o serie de texte care derogă nepermis de la dispozițiile Legii nr. 36/1995, motiv pentru care nu pot fi privite decât ca având valoare de recomandare.

Apreciem că divorțul prin procedură notarială pare să devină varianta preferată de soții care doresc să desfacă mariajul în condiții de discre­ție și decență(53). Această procedură a fost regle­mentată, pe de o parte, pentru a ajuta la de­grevarea instanţelor judecătoreşti, iar, pe de altă parte, pentru a oferi soţilor o posibilitate simplă şi mai puţin costisitoare de desfacere a căsăto­riei(54), prin care se asigură o serie de avantaje, precum: celeritate, cheltuieli reduse și confi­dențialitate(55).

În Republica Moldova, desfacerea căsătoriei prin procedură notarială a fost introdusă la 1 martie 2019. Art. 41 alin. (1) al Legii din Repu­blica Moldova nr. 246/2018 stabilește că cere­rea de desfacere a căsătoriei prin acordul soţilor poate fi depusă la oricare notar în baza acordu­lui soţilor și în prezența ambilor soți sau în pre­zența unuia dintre soți dacă anterior notarului i-a fost comunicat acordul autentic pentru des­facerea căsătoriei al celuilalt soț.

Cererea de divorț se întocmeşte în scris con­form unui model aprobat de Ministerul Justi­ţiei al Republicii Moldova. În situaţiile în care nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile legale prevăzute de Codul familiei al Republicii Mol­dova(56) pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soților, precum şi cel puțin în unul dintre cazu­rile enumerate de art. 42 din Legea Republicii Moldova nr. 246/2018, notarul emite o încheiere de respingere a cererii de desfacere a căsătoriei.

Generalizând cele expuse, ajungem la con­cluzia că legislatorul din Republica Moldova și România a enumerat prin lege cele mai impor­tante acte și acțiuni notariale ce pot fi îndeplini­te de către notarii publici, fără a prejudicia însă prerogativa notarilor de a fi însărcinați și cu alte competențe stabilite în acte normative speciale.

Întrucât numărul actelor și acțiunilor notari­ale nu poate fi concretizat într-o lege și întrucât notarul poate autentifica diverse acte la solicita­rea părților, legislatorul a indicat că notarul este în drept să întocmească și să îndeplinească orice acte şi acţiuni prevăzute de actele normative.

Explicațiile și sfaturile pe care notarul public le oferă beneficiarilor în cadrul unei proceduri notariale fac parte din obligația legală de con­siliere și nu sunt consultații juridice. Dată fiind reglementarea lacunară din această materie, re­comandăm ca acordarea de consultații juridice notariale să fie efectuată cu mare prudență din partea notarilor publici.

În cadrul consilierii pe care o acordă, notarul public nu este obligat să explice părților efectele juridice ale fiecărei clauze cuprinse în actul no­tarial. Explicarea tuturor clauzelor ar fi imposi­bilă în practică și ar determina părțile să scape din vedere ceea ce este esențial. Notarul public este obligat doar să dea îndrumările necesare, cu alte cuvinte să dea explicații numai cu privire la efectele acelor clauze care necesită explicitări.

În temeiul cercetărilor efectuate asupra di­vorțului prin procedură notarială în Republica Moldova și în România, putem afirma că legis­lația ambelor state în materie este una dintre cele mai progresiste. Atitudinea legiuitorului moldovean și român este, în opinia noastră, matură, echilibrată și realistă, ceea ce se traduce printr-o reglementare echitabilă, care reușeș­te să asigure ocrotirea intereselor generale ale societății, concomitent cu respectarea egalității de gen, a libertăților personale și a dreptului la viața privată.

Am constatat că, în România, normele juridice cu privire la procedura de mediere notarială sunt bine elaborate, în timp ce în Republica Moldova lipsește mecanismul juridic special care să acor­de notarilor pârghiile necesare pentru autentifi­carea acordurilor de mediere. Singura dispoziție legală în acest sens este prevăzută de art. 35 al Legii din Republica Moldova nr. 246/2018 și se referă la autentificarea tranzacțiilor rezultate dintr-o mediere, în care rolul de mediator îl are o altă persoană decât notarul public.

În legislația ambelor state nu se înțelege pe deplin care este diferența dintre procedura lega-lizării și procedura autentificării. Teoretic, lega­lizarea semnăturii ar trebui să fie ceea ce în alte state este cunoscut drept certification of signatures și prin care obțin caracter autentic semnă­turile părților, nu și conținutul înscrisului. Au­toritatea care certifică (legalizează) semnătura nu își asumă vreo responsabilitate pentru co­rectitudinea legală a înscrisului, ci doar certifică autenticitatea semnăturilor.

Este de menționat faptul că Instrucţiunile pri­vind îndeplinirea procedurii divorţului de către notarii publici, aprobate în baza Hotărârii Biro­ului Executiv al Consiliului Uniunea Națională a Notarilor Publici din România nr. 15/2011 conțin o serie de texte care derogă nepermis de la dispozițiile Legii nr. 36/1995, motiv pentru care pot fi privite doar ca având valoare de recomandare.

---

1 Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36 din 12.05.1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237, 2018.

2 Legea privind procedura notarială nr. 246 din 15.11.2018, din Republica Moldova, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 30 – 37, 2019.

3 Legea nr. 206 din 7.11.2016 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898, 2016.

4 Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4.07.2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2012, L 201, p. 102 – 134.

5 I.-F. Popa, A.-A. Popa, Drept notarial. Organizarea activității. Statutul notarului. Proceduri notariale, Universul Juridic, București, 2013, p. 181.

6 F.-A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D. Negrilă (coord. I.-F. Popa, A.-A. Moise), Legea notarilor publici. Comentariu pe articole, Solomon, București, 2016, p. 29.

7 Ghid de practică notarială elaborat de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, Notarom, București, 2011, p. 11.

8 H. Eylmann, H.-D. Vaasen, Bundesnotarordnung, Beurkundungsgesetz. Kommentar, ediția a 4-a, C.H. Beck, München, 2016, p. 877.

9 H. Grziwotz, J. Heinemann, Beurkundungsgesetz Kommentar, ediția a 3-a, Carl Heymanns, Köln, 2018, p. 132.

10 K. Winkler, Beurkundungsgesetz Kommentar, ediția a 19-a, C.H. Beck, München, 2019, p. 456.

11 H. Eylmann, H.-D. Vaasen, op. cit., p. 881.

12 P. Limmer, Ch. Hertel, N. Frenz, J. Mayer, Würzburger Notarhandbuch, ediția a 5-a, Carl Heymanns, Köln, 2018, p. 213.

13 K. Winkler, op. cit., p. 462.

14 H. Grziwotz, J. Heinemann, op. cit., p. 134.

15 D. Marcadié, B. Mion, M.-N. Moussinet, La formalisation des actes notariés. Pratique notariale, LexisNexis, Paris, 2016, p. 37.

16 P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Hamangiu, București, 2012, p. 379.

17 Legea din Republica Moldova cu privire la mediere nr. 137 din 3.07.2015, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2015, nr. 224 – 233.

18 Legea nr. 192 din 16.05.2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441, 2006.

19 Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, din 24.07.2013, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479, 2013.

20 M. Georgescu, „Procedura succesorală notarială”, în Pro Excelsior, nr. 1, 2009, p. 23.

21 A. P. Zăvoi, „Certificatul de moștenitor și posibilitatea înscrierii ca succesori a persoanelor decedate la momentul eliberării acestuia”, în Revista de Științe Juridice, nr. 4, 2006, p. 53.

22 O.-R. Beuran, Aspecte comparative între procedura succesorală notarială și procedura succesorală judiciară. Rezumatul tezei de doctorat, Sibiu, 2011, p. 3.

23 Ibidem, p. 3 – 4.

24 E. Mocanu, Comentariul la Legea cu privire la notariat, nr. 1153-XV din 11.04.1997, Arc, Chișinău, 1999, p. 75.

25 I. Bănărescu, „Locul și momentul deschiderii procedurii succesorale”, în Studia Universitatis Moldaviae, nr. 8 (108), Seria Științe sociale, 2017, p. 74.

26 F.-A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D. Negrilă (coord. I.-F. Popa, A.-A. Moise), op. cit., p. 12.

27 Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici (coord. I. Macovei), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, C.H. Beck, București, 2012, p. 1161 – 1162.

28 Ibidem, p. 1180 – 1181.

29 J.-F. Pillebout, J. Yaigre, Droit professionnel notarial. Pratique notariale, LexisNexis, Paris, 2015, p. 87.

30 F.-A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D. Negrilă (coord. I.-F. Popa, A.-A. Moise), op. cit., p. 721 – 722.

31 F. Tainmont, J.-L. Van Boxstael, Tapas de droit notarial, Larcier, Paris, 2016, p. 83.

32 A.-A. Moise, „Privire asupra certificărilor de fapte reglementate de Legea nr. 36/1995, în Pandectele Române”, nr. 8, 2011, p. 136 – 137.

33 D. Rotaru, D. Dunca, Culegere de practică notarială. Spețe comentate, volumul I, Notarom, București, 2013, p. 230.

34 O. Căpățînă, „Competența notarilor publici de a întocmi proteste cambiale”, în Revista de Drept Comercial, nr. 4, 1995, p. 10 – 11.

35 Legea cambiei nr. 1.527 din 22.06.1993, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 10, 1993.

36 Legea nr. 58 din 1.05.1934 asupra cambiei și biletului la ordin, http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/18 (accesat la 12.06.2019).

37 D. Dunca, G. Rădulescu, A. Cicic, „Întocmirea protestului unor titluri de valoare (cambia, biletul la ordin și cecul) și refuzul de executare ca alternativă a protestului”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 6, 2015, p. 42 – 43.

38 D. Dunca, G. Rădulescu, A. Cicic, op. cit., p. 56.

39 M. Revillard, Droit international privé et européen, pratique notariale, ediția a 9-a, Defrénois, Paris, 2018, p. 98.

40 A.-A. Moise, „Necesitatea reformării regimului juridic al traducătorilor şi al interpreţilor”, în Dreptul, nr. 4, 2011, p. 112.

41 Idem, „Despre incidența înscrisurilor întocmite într-o limbă străină în cadrul procedurilor notariale”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 2, 2009, p. 30 – 31.

42 Legea nr. 178 din 4.11.1997 pentru autorizarea și plata interpreților și traducătorilor folosiți de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, de organele de urmărire penală, de instanțele judecătorești, de birourile notarilor publici, de avocați și de executori judecătorești, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305, 1997.

43 V. Cebotari, „Probleme actuale ale aplicării normelor privind traducerea și legalizarea documentelor de către notar”, în Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare”, Seria Știinţe socioumane, nr. IX, 2009, p. 106.

44 F.-A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D. Negrilă (coord. I.-F. Popa, A.-A. Moise), op. cit., p. 769.

45 A. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, Notariatul de stat, Editura Știinţifică, Bucureşti, 1964, p. 276.

46 F.-A. Boar, D.-D. Bolduț, A.-V. Doroș, D. Negrilă (coord. I.-F. Popa, A.-A. Moise), op. cit., p. 773.

47 O. V. Guga (Nagy), Analiza teoretică și practică a reglementărilor interne ale României în materia divorțului, Sibiu, 2016, p. 22.

48 C. Lesbats, R. Le Guidec, Le droit notarial du divorce, LexisNexis, Paris, 2017, p. 43.

49 Legea nr. 202 din 25.10.2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714, 2010.

50 Instrucţiuni privind îndeplinirea procedurii divorţului de către notarii publici, aprobate în baza Hotărârii Biroului Executiv al Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România nr. 15/2011, www.uniuneanotarilor.ro/files/instructiuni%20divort.doc (accesat 22.06.2019).

51 Norme metodologice privind Registrul național notarial de evidență a cererilor de divorț, ținut de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, www.uniuneanotarilor.ro/files/normele%20pentru%20RNECD.doc (accesat 22.04.2019).

52 F.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole., C.H. Beck, București, 2012, p. 402.

53 D. Negrilă, „Convenția cu privire la copiii minori încheiată în cadrul divorțului prin procedură notarială”, în Universul Juridic, nr. 3, 2016, p. 19.

54 O. V. Guga (Nagy), op. cit., p. 16 – 17.

55 D. Negrilă, Divorțul prin procedura notarială. Studii teoretice și practice, Universul Juridic, București, 2014, p. 5.

56 Codul familiei al Republicii Moldova nr. 1316 din 26.10.2000, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 47 – 48, 2001.