Rezumat: Donațiile între soți sunt o categorie aparte de contracte întâlnite în practică. Beneficiind de un regim juridic aparte, derogatoriu de la dreptul comun nu doar în materie de contracte, ci și de donații, donațiile între soți generează consecințe specifice în planul circuitului civil. Ele sunt revocabile prin esența lor, ceea ce poate determina anumite incertitudini cu privire la dreptul donatarului proprietar de a dispune de dreptul său prin înstrăinarea bunului. Din acest motiv, se poate ajunge la o inalienabilitate de fapt asupra bunului donat, întrucât dreptul proprietarului este permanent umbrit de nesiguranța revocării, drept la care donatorul nu poate renunța anticipat. Ne-am propus ilustrarea consecințelor donațiilor între soți, autentificate de notarul public, precum și posibilitatea donatarului proprietar de a înstrăina bunul său, în contextul în care, dacă vorbim de bunuri imobile, dreptul său este intabulat deplin în cartea funciară. Din corelarea dispozițiilor legale în vigoare cu codurile civile ale altor state, se impune a se analiza și cât de necesare sunt aceste prevederi, în contextul circuitului civil și al dreptului proprietarului de a dispune de bunul său.

     Dispozițiile care guvernează fondul acestei materii sunt de ordine publică, deși în mod paradoxal ele ocrotesc un interes privat, cu precădere interesul donatorului. Totuși, la aceste prevederi nu se poate renunța anticipat, ceea ce înseamnă că oricând, pe durata căsătoriei, donația poate fi revocată; în practica notarială, declarația autentică de revocare se face unilateral, fără a fi necesar consimțământul și nici măcar prezența soțului donatar. Voința de revocare nu trebuie justificată nici în fața notarului public, la autentificarea unei declarații de revocare și nici în fața instanței de judecată. Dreptul la revocare izvorăște din lege, fiind un atribut discreționar, revocarea fiind la bunul plac al donatorului. El poate revoca donația și fără existența unui motiv justificativ. În acest context se aduce în discuție posibilitatea donatarului de a înstrăina fără riscuri bunul donat.

Cuvinte-cheie: revocare, donație, căsătorie, inalienabilitate, patrimoniu

       În dreptul românesc, donația de bunuri între soți este perfect posibilă și recunoscută ca atare, fiind un gest cât se poate de firesc. Aceste donații sunt o veritabilă excepție în dreptul românesc, în materia contractelor civile și a donațiilor în special, fiind o categorie excepțională, care nu se mai găsește în cadrul altor contracte, având trăsătura fundamentală de a fi revocabile oricând, prin voința unilaterală a soțului donator, pe întreaga durată a căsătoriei.

       Dacă ne gândim la specificul contractului de donație în general, constatăm că irevocabilitatea sa este esențială și necesară. Contractul de donație fiind o gratuitate, este un act în principiu irevocabil, din considerente de certitudine a securității circuitului juridic civil. Revocarea este întotdeauna o excepție. Altfel stau însă lucrurile în cazul donației între soți.

       Lucrurile sunt destul de clare la momentul perfectării donației, intenția soțului donator de a gratifica pe celălalt este primordială pentru încheierea actului. Revocarea intervine ulterior, cel mai probabil din schimbarea raporturilor dintre soți, în orice caz, din motive care nu au existat la momentul încheierii donației.

       În vechiul drept roman și vechiul drept românesc, donațiile între soți nu erau permise. Lucrurile s-au schimbat de-a lungul timpului, însă vechiul drept roman mai constituie încă o sursă de inspirație pentru unele sisteme de drept fundamentate pe un cod civil. Unele legislații sud-americane de exemplu sunt și astăzi inspirate din dreptul roman.

       În principiu, soții își pot dona unul altuia bunuri proprii, care devin bunuri proprii ale soțului donatar. Codul civil prevede că bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt bunuri proprii ale donatarului, fără a face distincție dacă persoana donatorului este un terț sau soțul acestuia. Un bun propriu ar putea fi donat în vederea intrării acestuia în sfera bunurilor comune, dar această situație poate genera o incompatibilitate de calități, deoarece creează o obligație de recunoștință a donatarului față de el însuși, unul din soți fiind și donator și donatar. De aceea suntem de părere că donațiile între soți pot avea ca obiect doar bunuri proprii ale acestora, care sunt donate celuilalt soț, ca bun propriu.

1. Natura juridică a reglementării donațiilor între soți

      Revocabilitatea donațiilor între soți a fost gândită de legiuitor ca fiind de ordine publică[1], datorită specificului relațiilor de căsătorie, care pot fi schimbătoare în timp și pentru a proteja exclusiv interesele soțului donator. Reglementarea a fost preluată din vechiul Cod civil, după modelul Codului civil francez, cu toate că legiuitorul contemporan a adus un suflu de noutate în această materie, dispunând că donațiile între soți sunt revocabile actualmente numai pe durata căsătoriei, spre deosebire de vechea reglementare care lăsa soțului donator posibilitatea de a revoca donația făcută celuilalt soț oricând, chiar și după desfacerea ori încetarea căsătoriei, prevedere cu consecințe importante în planul juridic nu numai al donațiilor, dar și al circuitului civil.[2]

      În mod paradoxal, imperativitatea acestei norme, statuată ca fiind de ordine publică și de la care nu se poate deroga, ocrotește un interes privat, cu precădere interesul soțului donator.Aici intervine discuția dacă disponibilitatea de a face gratuități, fiind mai mare față de soț în timpul căsătoriei, poate justifica o atare excepție de la regula generală în materie de donație, pe motiv că soțul donator ar putea fi vulnerabil datorită stării sale de afectivitate față de donatar, și oarecum sugestibil,[3] prin simpla conjunctură a relațiilor specifice de căsătorie. Pornind de la această realitate, a particularităților relațiilor dintre soț și soție, legiuitorul a înțeles să diferențieze și regimul juridic al donațiilor încheiate între soți, într-un mod imperativ. Astfel, este imposibil ca soțul donator să își asume obligația de a nu revoca în viitor donația, odată ce a făcut-o și, chiar dacă ar da o asemenea declarație, ea este considerată nescrisă și nu are nicio valoare juridică, contravenind dispozițiilor imperative ale art. 1.031 C. civ. Prin urmare, o atare clauză neproducând niciun efect, soțul donator va putea oricând solicita și obține revocarea donației, iar în ipoteza unei revocări judiciare, soțul donatar nu va putea aduce ca probă această declarație unilaterală a soțului donator, nulă de drept. În opinia noastră, existența unei asemenea clauze în cuprinsul contractului de donație este sancționată doar cu lipsirea de efecte a clauzei, iar nu cu anularea contractului de donație în întregime, donația existând și producând efecte în întregime.

     Cu toate că în doctrina juridică s-a statuat că revocarea donațiilor între soți este singura excepție veritabilă de la principiul irevocabilității donației,[4] în sensul că revocarea operează în modul său propriu și deplin, adică soțul donator poate anula donația prin voința sa unilaterală și discreționară, fără nicio justificare, suntem de părere că donația între soți excede principiului irevocabilității donațiilor, fiind peste acestea și constituind o categorie de act juridic excepțional, care este revocabil prin esența sa; astfel, în plan juridic, donația între soți se prefigurează ca o categorie specială de acte existente în circuitul civil, cu trăsături particulare, care nu se raliază la dreptul comun.

            Considerăm că gratuitățile între soți, consimțite în timpul căsătoriei, implică revocabilitatea ca o trăsătură de esență a lor[5], pe câtă vreme donațiile obișnuite rămân guvernate de principiul irevocabilității, revocarea lor fiind o situație de excepție, care poate surveni numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. De aceea suntem de părere că donațiile între soți sunt o categorie particulară de acte juridice, supuse unui regim juridic propriu, specific. Donațiile între soți constituie o veritabilă excepție și de la principiul forței obligatorii a contractului, acest principiu fundamental care guvernează întreaga lume a contractelor civile.[6]

         Actuala reglementare a menținut dispozițiile privind revocabilitatea donațiilor între soți care existau în vechiul Cod civil;[7] dispozițiile care guvernează fondul acestei materii au rămas similare, cu câteva mici deosebiri. Cu siguranță că dreptul trebuie întotdeauna adaptat vremurilor, iar consolidarea raporturilor de căsătorie, dar și emanciparea femeii, care a dobândit de-a lungul veacurilor posibilitatea de a deține propriile sale bunuri, au generat și posibilitatea soților de a-și face donații. Totuși, reglementarea specifică a acestor acte nu este de natură a le încuraja. Donațiile încheiate între soți au o certitudine doar în raporturile dintre părți, care cunosc foarte bine situația lor familială. La momentul încheierii contractului de donație, ambele părți sunt convinse că donația este perfect valabilă și soțul donator nu va revoca nicicând donația, pentru că relațiile dintre soți sunt foarte bune. Însă astfel de acte juridice nu beneficiază de nicio certitudine vizavi de siguranța circuitului civil și de dreptul proprietarului de a dispune de bunul său.

         Codul civil român nu recunoaște concubinajul, indiferent de durata de conviețuire a persoanelor. În atare situații, concubinii pot să își doneze bunuri unul altuia, aceste donații urmând regulile aplicabile oricărei donații, fiind în principiu irevocabile. Prin urmare, chiar dacă o relație de concubinaj nu este la fel solidă ca o relație de căsătorie sau, cel puțin, nu este protejată întocmai ca și o căsătorie, totuși donațiile între concubini sunt irevocabile.

2. Modul de funcționare al revocabilității donațiilor între soți

     Codul civil se mărginește la a preciza că orice donație între soți este revocabilă. Doctrina a detaliat condițiile în care o atare revocare poate surveni. Revocarea donațiilor între soți este supusă unui mecanism aparte. Ea operează prin acțiunea unilaterală a soțului donator, în sensul de a revoca donația, oricând în timpul căsătoriei, prin orice modalitate din care să rezulte voința de revocare, fără a fi nevoit să invoce un motiv justificativ.

      Însăși cuprinsul art. 1.031 C. civ. prevede că orice donație încheiată între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei.[8] Prin urmare, posibilitatea soțului donator de a revoca donația este limitată la durata căsătoriei. Aceasta este încheiată pe durată nedeterminată și este valabilă până la încetarea sa, prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, până la desfacerea sa,[9] moment de la care toate efectele sale au încetat, sau până la desființarea sa, atunci când nu au fost respectate condițiile de fond la încheierea căsătoriei sau au existat impedimente la căsătorie.[10]

        Așadar, posibilitatea de revocare a donației între soți este limitată sub aspect temporal numai la perioada dintre încheierea căsătoriei și desființarea sa. După încetarea ori desfacerea căsătoriei, donația între soți devine irevocabilă.[11] Pe de altă parte, sub imperiul vechii legi, orice donație făcută de oricare dintre soți unul altuia în timpul căsătoriei era revocabilă, conform celor statuate de art. 937 din Codul civil de la 1864, fără ca posibilitatea de revocare să fie limitată la perioada căsătoriei. Prin urmare, donația încheiată sub imperiul vechii legi devenea definitivă și irevocabilă numai la momentul morții donatorului, întrucât donatorul și numai el personal dispunea de posibilitatea de a revoca donația oricând, în timpul căsătoriei sau după încetarea acesteia, inclusiv încetarea căsătoriei prin recăsătorirea soțului donatar de bună-credință care nu a știut că soțul donator, declarat mort, este în viață, după desfacerea acesteia sau chiar după decesul soțului donatar, împotriva moștenitorilor lui.[12] Din acest punct de vedere remarcăm o diferență considerabilă între vechea și actuala reglementare, precum și tendința de simplificare a unor situații juridice.

       Suntem de părere că actuala reglementare este mai potrivită cu realitățile sociale ale vremurilor noastre. Este firesc ca odată ce căsătoria nu mai este în ființă, iar soții nu mai conviețuiesc împreună, să înceteze și această situație privind incertitudinea actelor juridice care au fost încheiate între soți sub durata căsătoriei.

        Ceea ce este important de semnalat este faptul că revocarea donației de către soțul donator nu mai este posibilă odată ce căsătoria nu mai există. Atunci, donația este cu adevărat definitivă și în principiu irevocabilă, sub aspectul său de donație încheiată în timpul căsătoriei. Prin urmare, fostul soț donator nu va mai putea uza de contextul specific al revocabilității donației, pentru a o revoca în aceleași condiții în care ar fi putut să o facă pe durata căsătoriei. Cu toate acestea, rămâne valabilă posibilitatea intentării de către fostul soț donator a acțiunii în revocarea donației pentru ingratitudine sau neexecutarea sarcinilor, după caz.

       În situația în care contractul de donație între soți a fost încheiat în perioada de aplicabilitate a vechiului Cod civil, apreciem că actul va fi supus reglementării vechiului Cod civil[13], chiar în situația în care căsătoria a încetat prin orice modalitate în timpul noului Cod civil, care a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

       Consimțământul donatarului la revocare nu este necesar, mai mult decât atât nu este necesară nici măcar prezența sa, pentru că revocarea donației poate fi făcută fără nicio justificare, în mod expres, printr-o declarație.[14] Considerăm că forma solemnă fiind de esența valabilității donației, atunci când bunul donat este un imobil supus regulilor de carte funciară, în egală măsură revocarea expresă nu poate fi făcută decât printr-o declarație dată în fața notarului public, pentru ca actul de revocare să poată fi depus la cartea funciară, în vederea îndeplinirii formalităților de intabulare a dreptului de proprietate pe numele donatorului.

         Prin urmare, revocarea donației între soți poate să îmbrace forma unei declarații prin care soțul donator își exprimă unilateral voința, ad nutum. În vederea întocmirii acesteia, notarul public instrumentator va verifica dacă soții sunt căsătoriți la momentul autentificării, prin solicitarea unui extras pentru uz oficial de pe actul de căsătorie al soților de la primăria competentă și prin verificarea regimului matrimonial al acestora în registrele aferente, urmând a face mențiune, în cuprinsul declarației, cu privire la îndeplinirea condiției impuse de art. 1.031 C. civ. Cu toate acestea, soțului donatar trebuie să i se aducă la cunoștință actul revocator, întrucât este vorba despre stingerea unui drept al său. În situația în care soțul donatar nu este prezent la întocmirea declarației de revocare, trebuie ca donatorului să îi fie adusă la cunoștință necesitatea comunicării declarației de revocare către soțul donatar într-un timp cât mai scurt. Dacă soțul donatar este prezent, el poate declara că a luat la cunoștință revocarea chiar în cuprinsul actului sau printr-o declarație separată.

        Din punctul nostru de vedere, depunerea declarației de revocare spre intabulare în cartea funciară trebuie însoțită de dovada comunicării acesteia către donatar, în cazul în care acesta nu a fost prezent la semnarea declarației de revocare.

       Textul nu distinge cu privire la persoana care efectuează comunicarea, însă din punct de vedere practic apreciem că obligația de înștiințare a donatarului revine implicit soțului donator.

       Donatorul poate revoca donația prin orice modalitate, în mod expres sau tacit, fără a fi nevoit să intenteze o acțiune în instanță pentru revocarea donației. Posibilitatea amintită conferită de lege donatorului face ca, în situația în care contractul de donație ar conține clauze care ar leza dreptul donatorului de a revoca donația, acesta să rămână în continuare valabil. Bunăoară, în contextul revocabilității donațiilor între soți, clauza de revocare a donației în caz de divorț nu își are rostul, pentru că donatorul oricum poate revoca donația în temeiul legii, chiar înainte de momentul încetării căsătoriei, când raporturile dintre soți s-au deteriorat iremediabil.[15]

       Revocarea expresă a donației poate fi făcută cel mai adesea printr-o declarație în acest sens sau prin cererea de restituire a bunului. Revocarea tacită poate fi făcută prin orice mijloc, după împrejurări, însă în practică ea va trebui aproape întotdeauna probată și constatată de către instanța judecătorească, pentru a putea produce efecte. Revocarea tacită fără constatarea ei pe cale judiciară nu este susceptibilă de niciun efect, mai ales atunci când bunul donat este un imobil înscris deja în cartea funciară. Întotdeauna, revocarea tacită trebuie să fie indubitabilă, printr-un act din care să rezulte în mod cert intenția de revocare. Acest aspect este de cele mai multe ori dificil de probat de către persoanele interesate, care ar trebui să dovedească fără niciun dubiu că donatorul a înțeles să revoce donația. Intenția subiectivă a persoanei este foarte dificil de probat, necesitând mijloace probatorii care să nu lase loc de interpretare.

       Pentru că poate fi făcută prin orice modalitate la îndemâna donatorului, rezultă că, spre deosebire de cazurile legale de revocare ale donațiilor de drept comun, revocarea donației între soți nu trebuie cerută pe cale judiciară. În cazul unei revocări tacite, instanța poate cel mult să constate intenția de revocare, ca urmare a unei acțiuni a donatorului și să pronunțe revocarea donației.

      Voința de revocare nu trebuie justificată nici în fața notarului public, la autentificarea unei declarații de revocare și nici în fața instanței de judecată. Dreptul la revocare izvorăște din lege, fiind un atribut discreționar, revocarea fiind la bunul plac al donatorului. El poate revoca donația și fără existența unui motiv justificativ. Astfel, donația devine de fapt un capriciu al donatorului. Suntem de părere că posibilitatea conferită donatorului de a revoca donația fără existența unui temei justificativ nu este de natură a proteja interesele niciunuia dintre ei. Până la urmă, donația nu este un simplu capriciu al donatorului, ci un act făcut în deplină cunoștință de cauză, care produce efecte în circuitul juridic civil.

 3. Temeiul care ar justifica irevocabilitatea donațiilor între soți

      Capacitatea de a încheia un act juridic civil se apreciază la momentul încheierii actului juridic. În egală măsură, capacitatea de a dona trebuie să existe la momentul încheierii contractului de donație, când animus donandi al soțului donator se intersectează cu acceptarea soțului donatar. La fel, considerăm că donația ar trebui valorificată în funcție de împrejurările de la data când contractul de donație se încheie, atunci când raporturile dintre soți sunt foarte bune și înțeleg să perfecteze donația. Faptul că relațiile dintre părți se pot schimba ulterior nu ar trebui să fie în măsură să afecteze valabilitatea actului, pentru că schimbarea este inevitabilă în orice aspect al vieții, al vremurilor și chiar în drept.

       Dacă luăm în calcul totuși specificul relațiilor dintre soți și faptul că unul dintre soți l-ar putea influența pe celălalt să îi facă o donație, pe fondul unei afecțiuni pe care celălalt o are față de donatar, căci nu degeaba se spune în credința populară că dragostea orbește, atunci dreptul de revocare al soțului donator este justificat. Însă nici în atare situație, acest drept nu ar trebui exercitat în mod discreționar, ci cu probarea faptului pe cale judiciară. O simplă ceartă sau neînțelegere nu ar fi suficientă pentru a justifica revocarea donației între soți, altfel dreptul donatarului proprietar este permanent la mâna dispunătorului, ceea ce ar altera interesele primordiale ale circuitului civil.

        Ceee ce este esențial de semnalat este faptul că donațiile între soți sunt acte firești și permise de legiuitor, însă ne întrebăm dacă contextul familial al acestora impune neapărat un regim derogator de la dreptul comun. Așa cum la încheierea unei căsătorii firești soții nu iau în calcul eventualitatea unui divorț, în egală măsură nici la momentul gratificării celuilalt soț, soțul donator nu ia în calcul posibilitatea revocării donației. Dacă donația are ca obiect un bun imobil, acesta va fi supus regulilor de carte funciară, întocmai ca orice donație, iar dreptul donatarului va fi intabulat ca al oricărui proprietar deplin, capabil de a se bucura de cele trei atribute fundamentale ale dreptului său de proprietate: posesia, dispoziția și folosința.

        Din acest punct de vedere ne raliem spre o viziune modernă a raporturilor dintre soți. Dacă luăm în considerare viziunea tradiționalistă în materie, donațiile între soți nu au fost permise în multe sisteme de drept, începând cu cel roman și cu alte sisteme de drept moderne și contemporane, care și-au găsit inspirația în dreptul roman. Actualmente, interesele patrimoniale ale soților sunt bine reglementate de legiuitor, aceștia având la îndemână posibilitatea de alegere, dintre mai multe regimuri matrimoniale, pe acela care să se potrivească cel mai bine intereselor lor. Drept urmare, posibilitatea soților de a-și face donații ar trebui recunoscută, ceea ce nu exclude o mai mare clarificare a acestei operațiuni juridice, actul de gratuitate și translativ de proprietate fiind perfect justificat și posibil. În situația în care terțe persoane își pot face donații, nimic nu împiedică ca și persoanele care au calitatea de soț și soție să își poată face donații.

      Codul civil se rezumă la a preciza că orice donație încheiată între soți este revocabilă numai pe durata căsătoriei. Din interpretarea restrictivă a legii rezultă că donatorul, strict personal, are facultatea de a revoca discreționar gratuitatea făcută celuilalt soț, fără a invoca un motiv justificativ. În opinia noastră acest drept recunoscut de lege donatorului nu poate fi exercitat într-un mod absolut discreționar, implicând și responsabilitatea pentru eventualele daune cauzate de o revocare capricioasă și abuzivă. În niciun caz dreptul de revocare nu poate fi exercitat într-un mod ilegal sau abuziv. Dreptul de revocare este prevăzut pentru ocrotirea unor interese, însă legiuitorul nu a prevăzut limitele în care se poate exercita această revocare discreționară. Este un drept prevăzut în favoarea donatorului, însă, conform legii, niciun drept nu poate fi exercitat într-un mod abuziv, cu rea-credință, în scopul de a cauza o vătămare psihică sau o pagubă de orice natură altei persoane.[16]

      În acest sens, revocarea donației va fi considerată exercitată într-un mod abuziv dacă s-a făcut nu în vederea restituirii bunului donat și a sancționării soțului donatar care, în opinia donatorului, nu a meritat donația, ci în vederea vătămării acestuia sau cu rea-credință.

     Dispozițiile amintite vin corelate cu prevederile art. 1.353 C. civ., potrivit cărora ,,cel ce cauzează un prejudiciu prin exercițiul dreptului său nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat într-un mod abuziv”.

       Așa cum condițiile de validitate și capacitatea de a încheia un act juridic civil trebuie raportate la momentul încheierii actului, considerăm că dacă intenția de a gratifica a soțului donator și acceptarea donatarului se întrunesc valabil la momentul încheierii donației, atunci donația, fie ea și încheiată între soți, ar trebui să fie recunoscută ca valabilă și deplină.

        Bunul dobândit de către soțul donatar intră în patrimoniul acestuia, devenind bun propriu al soțului donatar, iar dacă acesta este un bun imobil, va fi supus regulilor de intabulare în cartea funciară. Prin urmare, bunul este în circuitul civil, iar dacă este liber de sarcini, poate fi înstrăinat potrivit regulilor de drept comun în materie de înstrăinari prin act autentic al bunurilor imobile.[17]

       Revocabilitatea donațiilor între soți fiind de esența actului, acest lucru echivalează de fapt cu o inalienabilitate de facto a bunului donat; soțul donator poate revoca oricând donația, atâta vreme cât căsătoria este valabilă. Din examinarea prevederilor Codului civil cu privire la efectele revocării rezultă că, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă, donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluționării cauzei.[18] Prevederea este cuprinsă în cadrul reglementărilor care privesc efectele generale ale revocării, în secțiunea referitoare la revocarea donației pentru ingratitudine. Ținând cont că reglementarea revocării donației pentru ingratitudine și revocarea pentru neexecutarea sarcinii, precum și donațiile între soți sunt prevăzute în mod distinct, legiuitorul creând un cadru legal pentru fiecare dintre acestea în parte, este discutabil dacă restituirea prin echivalent poate opera și în cazul donațiilor între soți, dacă bunul a fost între timp înstrăinat. Căci interpretarea prevederilor legale ne duce la concluzia că, donațiile între soți fiind revocabile prin esența lor, în caz de revocare, soțul donator poate pretinde restituirea bunului în mâinile oricui s-ar afla, chiar de la terțul dobânditor. Faptul că terțul dobânditor se poate prevala de buna-credință este discutabil și trebuie apreciat de la caz la caz.[19]

        Prin urmare, bunul donat este practic indisponibilizat pe durata căsătoriei. El nu poate fi vândut decât cu asumarea de către cumpărător a riscului revocării ulterioare a donației. Această situație impune o reglementare mai concisă a regimului juridic al donațiilor între soți, întrucât este susceptibilă de a crea incertitudini cu privire la situația bunurilor, în special atunci când bunul donat este imobil.

        Pe de altă parte, în materie de carte funciară există posibilitatea ca la momentul intabulării contractului de donație să se noteze în cartea funciară a imobilului faptul că proprietatea este dobândită prin donație încheiată între soți, iar nu în mod generic prin convenție ori donație. Această posibilitate nu este reglementată în mod imperativ, fiind supusă regulilor de drept comun referitoare la notările în cartea funciară a diferitelor aspecte care privesc situația juridică a imobilelor. Prin urmare, calitatea de bun dobândit prin donație între soți nu se va înscrie din oficiu la momentul intabulării, ci rămâne la latitudinea părții ori mai degrabă a notarului public care a instrumentat contractul de donație. Existând această mențiune, care poate fi cunoscută de către terțul cumpărător, este cât se poate de clar că bunul nu mai poate fi înstrăinat, pentru că nici măcar soțul donator nu poate renunța la dreptul de a revoca donația.

     S-a mai precizat în doctrină că soțul donatar este proprietar sub condiție rezolutorie al bunului donat[20]. Motivele care pot duce la revocarea donației pot fi diverse: fie din rațiuni de ordin economic, fie din motive comportamentale inerente celuilalt soț, cert este că în relațiile din familie nu putem vorbi de o sancțiune, iar soțul donator nu este ținut la motivarea gestului său. Pe de altă parte, condiția rezolutorie este întotdeauna specificată în cuprinsul actului, dar în realitate ea nu este niciodată cuprinsă în contractul de donație. O astfel de condiție poate fi așadar numai una pur potestativă subînțeleasă, care rezultă din însuși specificul contractului de donație între soți.

     Consecințele revocării donațiilor între soți în plan juridic și necesitatea de a conferi o certitudine și siguranță a circuitului civil impun, de lege ferenda, ca și donațiile încheiate între soți să fie recunoscute ca depline și valabile, irevocabile, din momentul încheierii lor.

  4. Corelația cu reglementarea donațiilor între soți în coduri civile ale altor state

       În dreptul argentinian, soții căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale de bunuri nu pot încheia între ei niciun act juridic de orice fel, astfel că nu își pot face nici donații. Pe de altă parte, dacă soții sunt căsătoriți sub regimul separației de bunuri, aceștia pot încheia orice fel de acte juridice, permise de lege, potrivit dreptului comun, deci pot încheia și donații care sunt, în principiu, irevocabile. Urmând regimul de drept comun al donațiilor, revocarea este posibilă doar pentru ingratitudine sau neexecutarea sarcinilor.

       În dreptul civil al statului Mexic, donațiile între soți sunt permise. Acestea pot fi revocate de către soțul donator, pe perioada căsătoriei, doar dacă există un motiv justificativ pentru această revocare și numai pe cale judiciară; aceste donații nu sunt revocabile pentru surveniență de copil, dar sunt supuse reducțiunii liberalităților excesive, întocmai ca și donațiile de drept comun.

       În dreptul spaniol, potrivit Codului civil, soții pot încheia între ei orice contracte și pot să își transmită unul altuia, cu orice titlu, bunuri sau drepturi. Astfel, donațiile între soți sunt permise în mod neîngrădit, ele fiind supuse regimului juridic al donațiilor, așa cum este reglementat de Codul civil. În dreptul spaniol, donațiile între soți nu sunt supuse unei reglementări aparte și, fiind permise, ele sunt definitive, fără a mai putea fi revocate unilateral. Codul civil spaniol nu consacră expres principiul irevocabilității speciale a donațiilor, irevocabilitatea lor fiind cea inerentă oricărui contract.

        Codul civil francez permite donațiile între soți.[21] Conform ultimei modificări legislative, anterior donațiile între soți fiind esențialmente și întotdeauna revocabile ad nutum, prin Legea nr. 2006-728 din 23 iunie 2006, donațiile de bunuri prezente, făcute între soți pe durata căsătoriei, nu sunt revocabile decât în condițiile prevăzute de lege, adică pentru ingratitudine sau neîndeplinirea condițiilor, fiind deci altminteri irevocabile.[22] Numai donațiile de bunuri viitoare încheiate între soți pe durata căsătoriei sunt esențialmente revocabile ad nutum. În acest caz, obiectul donației nu îl reprezintă un bun prezent, ci un bun viitor, fie o succesiune nedeschisă, fie o cotă sau anumite bunuri determinate din acea succesiune. Această donație devine irevocabilă numai la momentul morții donatorului.

         În dreptul italian, donațiile de drept comun sunt, în principiu, irevocabile. Ele pot fi revocate numai pentru ingratitudine sau pentru surveniență de copii. Donațiile între soți au fost permise numai după abrogarea art. 781 C. civ.[23], dar ele sunt în principiu irevocabile, putând fi revocate numai în aceleași condiții ca donațiile obișnuite. Cu toate acestea, în practică, donațiile între soți sunt foarte rar întâlnite.

         Pentru că alte sisteme de drept nu permit revocabilitatea discreționară a donațiilor între soți sau o permit doar pe cale judiciară, în baza unui temei justificativ, considerăm că donațiile între soți ar trebui să fie considerate irevocabile și în dreptul român.

       Niciuna din legislațiile civile amintite mai sus, în măsura în care donațiile între soți sunt permise de legea statului respectiv, pentru că sunt și legislații civile mai restrictive care nu permit soților, căsătoriți în regim de comunitate, să încheie niciun act între ei, nu mai prevede actualmente revocabilitatea discreționară a donațiilor între soți. Până și dreptul francez, care a servit timp îndelungat ca inspirație pentru dreptul românesc, conform ultimelor modificări ale codului civil, a renunțat la revocabilitatea donațiilor între soți.

    5. Concluzii

           Suntem de părere că aplicarea principiului irevocabilității tuturor contractelor în general și al donațiilor în special ar corespunde mai adecvat nevoilor securității juridice și ar conferi o mai mare protecție libertății contractuale. Nu excludem posibilitatea reformării instituției contractuale a regimului juridic al donațiilor între soți, în sensul recunoașterii definitive a donațiilor perfectate între ei, în mod irevocabil. A lăsa soarta unui bun la latitudinea discreționară a dispunătorului nu este în măsură să confere certitudine regimului juridic al bunurilor în general. Raportat la regimul de protecție al libertății contractuale, fundamental în materia contractelor civile, apreciem că revocabilitatea donațiilor între soți nu este necesară.

        Notarul public ar trebui să aibă un rol activ în a lămuri părțile cu privire la consecințele juridice ale donațiilor pe care soții doresc să le încheie între ei. Ar trebui ca notarul să deslușească intențiile acestora, pentru a-i putea îndruma în mod adecvat, în funcție de specificul fiecărui contract în parte, date fiind consecințele în timp ale actului notarial.

      Revocabilitatea donațiilor între soți nu este necesară, ci mai degrabă susceptibilă de a genera incertitudini în securitatea circuitului civil. Cu toate acestea, actualmente ea nu poate fi înlăturată. Este perfect justificat ca soții să își poată dona unul altuia bunuri, inclusiv bunuri imobile de valoare considerabilă. Însă aceste donații ar trebui să fie definitive și, în principiu, irevocabile, din momentul încheierii lor, raliindu-ne astfel la prevederile mai multor legislații civile străine. Acest punct de vedere poate servi ca o propunere de lege ferenda în materia reglementării donațiilor între soți.

      Suntem de părere că în cazul unei donații, chiar dacă este încheiată între soți, ar trebui să primeze elementele esențiale ale oricărei donații valabile, intenția de a gratifica și acceptarea din partea soțului donatar, chiar dacă ulterior s-ar dovedi că donatarul nu a meritat gratificarea. Acest fapt rezultă din considerentul că revocarea donației între soți reprezintă, din punctul nostru de vedere, tot o sancțiune, chiar dacă ea nu trebuie justificată de către soțul donator. Aceste argumente vin să întărească propunerea ca donațiile între soți să fie recunoscute ca fiind irevocabile.

---

[1] Această reglementare decurge din ansamblul dispozițiilor art. 1.031 C. civ. care prevede că ,,orice donație încheiată între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei”. Legiuitorul prevede așadar imperativitatea acestei dispoziții, de la care nu se poate deroga prin voința părților. În acest sens, a se vedea și Florin Moțiu, Contractele speciale, ediția a VII-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2017, p. 145.

[2] Art. 937 din vechiul Cod civil statua că ,,orice donațiune făcută între soți în timpul maritagiului este revocabilă”, fără a limita perioada revocabilității, ceea ce însemna că revocarea putea fi solicitată și obținută pe toată durata vieții soțului donator, chiar dacă soții au divorțat ori soțul donatar a decedat. Prin urmare, donația devenea irevocabilă numai odată cu moartea soțului donator. Această prevedere a fost inspirată din codul civil napoleonian.

[3] A se vedea, Alina-Ana Stamate Tămășan, Comentariile Codului civil. Donația, Hamangiu, București, 2013, p.172.

[4] C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu,Tratat de drept civil român, Vol. III, All, București, 1998, p. 483.

[5] Octavian Căpățînă, Titlul gratuit în actele juridice. Monografie, Rosetti, București, 2003, p. 24.

[6] Bujorel Florea, Contractul de donație în noul Cod civil, Hamangiu, București, 2014, p. 83.

[7] Art. 937 din Codul civil din 1864 prevedea că ,,orice donație făcută între soți în timpul maritagiului este revocabilă; revocarea se poate cere de femeie, fără nicio autorizație”.

[8] Ionică Ninu, Efectele contractului. Practică judiciară și reglementarea din noul Cod civil, Hamangiu, București, 2015, p. 146.

[9] Potrivit art. 382 C. civ., ,,căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă”sau, după caz, la data decesului soțului, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, ori pe data eliberării certificatului de divorț de către notarul public, după caz.

[10] Adina R. Motica, Dreptul civil al familiei. Raporturile nepatrimoniale. Curs teoretic și practic, Universul Juridic, București, 2017, p. 106.

[11] Bujorel Florea, op. cit., p. 83 – 84.

[12] Florin Moțiu, Daniela Moțiu, Contracte civile speciale. Prezent și viitor, Mirton, Timișoara, 2009, p. 209.

[13] Art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările ulterioare prevede că ,,actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.” 

[14] Dan Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, C.H. Beck, București, 2014, p. 235 – 236.

[15] Clauza expresă stipulată în cuprinsul contractului de donație prin care se prevede că bunurile transmise vor reveni donatorului, în cazul în care căsătoria dintre donator și donatară se va desface prin divorț și din vina exclusivă a donatarei, are valoarea și caracterul unei condiții rezolutorii. Dacă această condiție s-a împlinit, soțul donator dobândește dreptul de a cere să se constate că efectele transmisiunii au încetat. A se vedea, Dumitru C. Florescu, Contractele civile. În noul Cod civil, ediția a V-a revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2015, p. 137, nota de subsol 1.

[16] O modificare substanțială adusă de Codul civil, cu impact asupra viitoarelor soluții jurisprudențiale, constă în consacrarea expresă cu privire la abuzul de drept. Potrivit art. 15 C. civ., ,,niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”.

[17] Într-o speță notarială, un teren dobândit prin donație de la celălalt soț a fost înstrăinat de către soțul donatar, acesta din urmă fiind proprietar intabulat în cartea funciară. Vânzarea către terț s-a făcut prin procură autentică, donatarul proprietar nefiind prezent la semnarea contractului, ci a fost reprezentat de către soțul care îi donase anterior terenul; în baza procurii autentice, mandatarul a încasat în contul său banii reprezentând prețul vânzării, iar terțul a fost intabulat în cartea funciară ca proprietar deplin. Desigur că, în acest caz, existența procurii ar putea fi valorificată ca reprezentând consimțământul tacit al soțului donator la înstrăinare, dat fiind că acesta a încasat și prețul vânzării, prin urmare ar fi de neconceput ca, ulterior, acesta să mai solicite și revocarea donației făcute anterior, în condițiile în care el însuși a participat la înstrăinarea bunului. Totuși, aceste argumente nu împiedică aplicarea dispozițiilor art. 1.030 C. civ., în sensul că orice donație făcută în timpul căsătoriei este revocabilă, iar situația dreptului de proprietate al terțului dobânditor este cu atât mai incertă, cu cât, în lipsa unor prevederi exprese, restituirea prin echivalent este prevăzută doar în cazul admiterii revocării donației pentru ingratitudine, nu și în cazul donațiilor între soți.

[18] Această reglementare o regăsim în cuprinsul art. 1.025 alin. (1) C. civ., care prevede efectele generale ale revocării.

[19] În ceea ce privește principalele efecte ale revocării, din momentul revocării, pentru că donația se consideră că nu s-a încheiat niciodată, donatarul este obligat la restituirea însăși a bunului donat. Dacă donatarul a înstrăinat bunul către un terț, revocarea va produce efecte și în ceea ce-l privește pe acesta, pentru că va fi obligat la restituirea bunului către donator, cu care nu are niciun raport juridic. Cu toate că donatorul nu poate promova acțiunea în revocare direct împotriva terțului dobânditor, pentru că nu are niciun raport juridic direct cu acesta, ci numai împotriva soțului donatar, totuși revocarea donației va atrage și anularea actului de înstrăinare încheiat ulterior de către soțul donatar cu terțul dobânditor. În cazul în care bunul înstrăinat este un imobil, terțul dobânditor se află în imposibilitatea de a putea opune donatorului un temei juridic pentru apărarea dreptului său. Ca urmare a revocării, soțul donator va putea pretinde restituirea bunului, în mâinile oricui s-ar afla. Codul civil nu prevede posibilitatea de restituire prin echivalent decât în cazul revocării donației pentru ingratitudine.

       Alta este situația în cazul bunurilor mobile. Terții de bună-credință vor putea opune donatorului dispozițiile art. 935 – 938 C. civ. relative la dobândirea proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință. Buna-credință poate fi dovedită în acest caz cu orice mijloc de probă.

[20] Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român. Cartea a III-a. Despre donaţiuni şi testamente, Atelierele Grafice SOCEC&CO, Bucureşti, 1916, p. 742.

[21] A fost consultat Code civil, Annoté, Á jour des réformes…, Dalloz, Paris, 2017.

[22] Această irevocabilitate este de ordine publică, a se vedea, Bernard Beignier, Sarah Torricelli-Chirifi, Libéralités et successions, ediția a 4-a, LGDJ, Paris, 2017, p. 121. Articolul 1.096 Codul civil francez actualizat statuează că donațiile de bunuri viitoare între soți făcute în timpul maritagiului sunt întotdeauna revocabile, pe câtă vreme donațiile de bunuri prezente, cu efecte imediate pe durata căsătoriei, făcute între soți, nu sunt revocabile decât în cazul condițiilor legale prevăzute de lege. Totodată, legiuitorul francez mai statuează că donațiile între soți, de bunuri prezente sau viitoare, nu sunt revocabile pentru surveniență de copil.

[23] Codice civile italiano, Utet Giuridica, Milano, 2006.