Rezumat:

La decesul unei persoane fizice patrimoniul acesteia se transmite moștenitorilor în virtutea legii și independent de acceptare sau renunțare din partea acestora, din momentul deschiderii moștenirii, la data decesului (dată care nu coincide cu data deschiderii procedurii succesorale). „Nimeni nu e obligat să accepte o moștenire care i se cuvine” (nemo invictus heres) principiu fundamental în materie succesorală. Moștenitorii au dreptul fie de a accepta, fie de a renunța. Spre deosebire de acceptare, care poate fi făcută atât tacit, cât și expres, renunțarea nu poate fi făcută decât expres. 

Renunțarea făcută in favorem nu reprezintă o veritabilă renunțare. Legiuitorul prevede în art. 1.110 două astfel de renunțări: renunțarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moștenitori determinați și renunțarea cu titlu oneros în favoarea tuturor comoștenitorilor sau a moștenitorilor subsecvenți.

Este important de subliniat că actul de opțiune succesorală este un act de dispoziție.

            În concordanță cu prevederile art. 956 C. civ., actele juridice având că obiect o moștenire nedeschisă, cum ar fi acceptarea (expresă sau tacită) sau renunțarea la moștenire sunt lovite de nulitate absolută, nulitatea în toate cazurile operând cu efect retroactiv. În acest caz, succesibilul trebuie să refacă actul după momentul deschiderii moștenirii.

             În caz de acceptare a moștenirii, moștenitorii universali și cu titlu universal vor răspunde pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral. În caz de renunțare, succesibilul își desființează cu efect retroactiv calitatea sa de moștenitor, devenind străin de moștenire.

            Un aspect important al actului de opțiune succesorală îl reprezintă acceptarea tacită a moștenirii, deoarece trebuie analizată de la caz la caz având în vedere că acceptarea moștenirii, spre deosebire de renunțare, nu poate fi retractată. Important este ca actul săvârșit de moștenitor să fie un act pe care nu îl putea face decât în această calitate și să rezulte că acesta și-a însușit expres, fără echivoc, titlul de moștenitor.

            La fel ca și moștenitorii legali și testamentari, și statul beneficiază de un drept de opțiune succesorală, dar doar în cazul în care a fost desemnat prin testament de către defunct, deoarece în cazul moștenirii vacante, statul nu beneficiază de un asemenea drept, acesta poate doar să accepte.

            De asemenea, Noul Cod civil oferă consacrarea legislativă a doctrinei din materie, a practicii judiciare și notariale, precum și reglementări deja existente în Legea nr. 36/1995.

Cuvinte-cheie: patrimoniu, expres, dispoziție, moștenire, opțiune

            La decesul unei persoane fizice patrimoniul acesteia se transmite moștenitorilor în virtutea legii independent de acceptarea moștenirii de către unii și de renunțarea din partea altora. Această transmitere are loc din momentul deschiderii moștenirii, la data decesului, dată care nu coincide cu deschiderea procedurii succesorale și care nu trebuie confundată cu aceasta din urmă. „Nimeni nu e obligat să accepte o moștenire care i se cuvine”(nemo invitus heres) – principiu fundamental în materie succesorală care evidențiază faptul că transmisiunea care are loc ope legis încă de la deschiderea succesiunii – nu are caracter absolut. Succesibilii au dreptul fie de a accepta, fie de a renunța la moștenire, ambele opțiuni având efect retroactiv. Dreptul de opțiune succesorală este un drept potestativ care aparține în egală măsură tuturor moștenitorilor indiferent de vocația pe care o au, astfel încât să scadă riscul ca o anumită moștenire să devină vacantă în cazul în care persoanele cu vocație efectivă nu ar accepta în termen. De asemenea, și creditorilor moștenitorilor le este recunoscut dreptul de a accepta o moștenire pe calea acțiunii oblice, însă numai în limita îndestulării creanței lor.

            Este important de subliniat faptul că actul de opțiune succesorală este un act de dispoziție, de unde rezultă condiția capacității depline de exercițiu a succesibilului, fiind incluși în această categorie atât minorul emancipat cât și minorul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu prin căsătorie, în vârstă de 16 ani.

Aceasta nu înseamnă că persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu ar putea moșteni, însă în cazul acestor categorii de persoane este necesară îndeplinirea unor condiții suplimentare. Astfel, în cazul minorului cu vârstă mai mică de 14 ani și în cel al interzisului judecătoresc, actul se îndeplinește de către părinți sau tutore, în calitate de reprezentanți legali, fiind necesare autorizarea instanței de tutelă și avizul consiliului de familie (atunci când acesta s-a constituit). Situația este diferită în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani. Aceștia având capacitate de exercițiu restrânsă, vor încheia actul singuri, dar cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, fiind necesare și în acest caz autorizarea instanței de tutelă și avizul consiliului de familie (atunci când acesta s-a constituit).

            Există situații în care pot apărea conflicte de interese între părinți sau tutore pe de o parte și minor pe de altă parte, ceea ce face necesară numirea unui curator special. În acest caz notarul public care ia cunoștință de o astfel de situație trebuie să solicite autorității tutelare prin intermediul unei adrese, numirea curatorului conform art. 150 din Codul civil.

            Succesibilului îi sunt recunoscute două posibilități: fie de a accepta moștenirea, fie de a renunța la succesiune. Spre deosebire de acceptare, care poate fi făcută atât tacit cât și expres, renunțarea nu poate fi făcută decât expres, în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României și pentru asigurarea opozabilității trebuie înscrisă în Registrul Național Notarial de Evidență a Opțiunilor Succesorale (RNNEOS).

            În legătură cu acceptarea expresă este important de subliniat faptul că manifestarea de voință se poate prezenta atât sub forma înscrisului autentic cât și a înscrisului sub semnătură privată, fiind un act formal, dar nu solemn. Și în acest caz opozabilitatea este asigurată prin înscrierea în RNNEOS, cu excepția cazului în care ea se face în cadrul procedurii notariale (declarație cuprinsă în încheierea finală) când această declarație nu trebuie înscrisă.

            Renunțarea făcută in favorem nu reprezintă o veritabilă renunțare. Legiuitorul prevede în art. 1.110 două astfel de situații: renunțarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moștenitori determinați și renunțarea cu titlu oneros în favoarea tuturor comoștenitorilor sau a moștenitorilor subsecvenți. În aceste situații are loc o acceptare, prin care succesibilul și-a consolidat titlul de moștenitor, însoțită de acte de înstrăinare inter vivos a drepturilor succesorale.

            Actul de opțiune succesorală este irevocabil. Cu toate acestea, Noul Cod civil permite în mod excepțional posibilitatea retractării/renunțării la moștenire, numai dacă termenul de opțiune succesorală nu s-a împlinit și dacă moștenirea nu a fost acceptată până la acel moment de un alt succesibil, pentru a se evita astfel vacanța succesorală. Astfel, retractarea revocării nu mai este posibilă în cazul în care succesiunea nu mai este vacantă, total sau parțial, prin acceptarea ei de către alți succesibili.

            Cu privire la acceptarea tacită a moștenirii, aceasta ridică mai multe probleme în practica notarială, deoarece trebuie analizată de la caz la caz având în vedere că acceptarea moștenirii, spre deosebire de renunțare, nu poate fi retractată. Important este ca actul săvârșit de moștenitor să fie un act pe care nu îl putea face decât în această calitate și să rezulte că acesta și-a însușit expres, fără echivoc, titlul de moștenitor.

Un aspect important în analiza actelor de acceptare tacită, o reprezintă momentul săvârșirii faptului sau actului care poate reprezenta acceptare. În concordanță cu prevederile art. 956 din Codul civil, actele juridice având ca obiect o moștenire nedeschisă, cum ar fi acceptarea (expresă sau tacită) sau renunțarea la moștenire sunt lovite de nulitate absolută, nulitatea în toate cazurile operând cu efect retroactiv. În acest caz, succesibilul trebuie să refacă actul după momentul deschiderii moștenirii.

Din analiza celor de mai sus, pentru ca un fapt sau act juridic să poată avea valoarea unui act de acceptare a moștenirii trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: să fie săvârșit după deschiderea moștenirii și prin acel act să rezulte acceptarea fără echivoc a moștenirii.

            Anumite cazuri de acceptare tacită sunt expres prevăzute de Codul civil, și anume, intentarea acțiunii în constatarea nedemnității judiciare, acțiune care sub sancțiunea decăderii trebuie introdusă în termen de un an de la data deschiderii moștenirii, caz prevăzut de art. 959 alin.(2) din Codul civil. Conform articolului 1.110 din Codul civil, toate actele de dispoziție juridică (cu titlu exemplificativ avem vânzarea, donația, ipotecarea, constituirea de drepturi reale, remiterea de datorie cu privire la o creanță succesorală etc.), privind o parte sau totalitatea drepturilor succesorale atrag acceptarea tacită a acesteia, cu excepția renunțării cu titlu gratuit în favoarea tuturor moștenitorilor. Aceste acte sunt înstrăinarea, atât cea cu titlu gratuit cât și cea cu titlu oneros a drepturilor succesorale (cu excepția situației în care succesibilul înstrăinează un bun acționând cu credința că acesta îi aparține) sau cazurile de renunțare in favorem care constituie acceptare. Nu interesează actul în sine, ci doar intenția moștenitorului, deorece este posibil ca acel act sa fie anulat, sau poate fi vorba doar de o promisiune unilaterală sau bilaterală, chiar dacă ulterior nu se autentifică vânzarea. Având în vedere că opțiunea succesorală este un act indivizibil, pentru a fi considerat acceptant tacit, este suficient să fi făcut un act de dispoziție doar cu privire la un bun singular din masa succesorală, dar dacă actul de dispoziție cu privire la bunul singular, raportat la întreg patrimoniul, este un act de administrare (ca de exemplu, bunul înstrăinat era supus degradării rapide sau distrugerii), acest act nu poate fi considerat un act de acceptare tacită. În alin. (2), al aceluiași articol, se prevede că actele de administrare definitivă ori de folosință a unor bunuri din moștenire pot valora acceptare tacită. Atât practica judecătorească, cât și practica notarială au stabilit anumite acte de folosință sau de administrare definitivă ca fiind de acceptare tacită, ca de exemplu: locuirea cu caracter de continuitate, după decesul autorului moștenirii, în casa ce formează obiectul moștenirii, sau efectuarea de lucrări utile sau voluptuare asupra bunurilor moștenirii, închirierea sau arendarea bunurilor pe o perioadă îndelungată, încheierea între succesibili a unui act de administrare cu privire la bunuri ce compun masa succesorală, locațiunea pe o perioadă îndelungată, plata taxelor și a impozitelor cu privire la bunurile succesorale, plata taxelor succesorale ș.a.m.d. Un caz particular îl reprezintă situația în care moștenitorul și defunctul aveau un drept sau o obligație comună asupra bunului succesoral cum este situația unui bun aflat în coproprietatea celor doi sau cazul în care moștenitorul era codebitor împreună cu defunctul sau fidejusor al acestuia. În această situație trebuie analizată intenția succesibilului, de exemplu, în primul caz, moștenitorul a efectuat anumite acte de dispoziție, administrare sau folosință asupra bunului doar în considerarea calității de coproprietar, iar în al doilea caz, acesta a executat obligația fiind obligat de raportul juridic generator, adică de obligația care a dat naștere raportului juridic; în aceste cazuri nu poate să fie considerat acceptant tacit al moștenirii.

            Conform art. 1.100 din Codul civil, „actele de conservare, supraveghere și de administrare provizorie nu valorează acceptare dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul și-a însușit prin ele calitatea de moștenitor”. Aceste acte urmăresc normala punere în valoare a unui bun, pe termen scurt și sunt determinate de motive imperios necesare pentru păstrarea în bune condiții a bunurilor ce compun patrimoniul succesoral, ca de exemplu: culegerea fructelor naturale, industriale și civile produse de bunuri, nu și a productelor, pentru că acestea consumă substanța bunului și sunt un atribut al dispoziției materiale, plata cheltuielilor urgente, efectuarea formelor de publicitate imobiliară, cererea de inventariere, în general toate actele necesare, nu valorează acceptare tacită, nu și cele utile sau voluptuare.

            Din definiția acceptării tacite oferită de art. 1.108 alin. (3) din Codul civil, rezultă că și unele acțiuni în justiție reprezintă acte de acceptare tacită, ca de exemplu acțiunea în revendicarea unui bun din masa succesorală, acțiunea în reducțiunea liberalităților excesive sau pentru raportul donațiilor, cererea pentru partajarea bunurilor succesorale etc. Conform art. 469 alin. (3) C. proc. civ., „apelul nu constituie prin el însuși un act de acceptare a moștenirii”.

            Succesibilul are posibilitatea conferită de Codul civil de a da o declarație autentică, anterior îndeplinirii actului ce poate avea semnificația unei acceptări tacite, pentru a nu fi considerat acceptant. Această declarație se dă numai înainte de îndeplinirea actului și numai pentru actele ce pot avea semnificația acceptării tacite – prevăzute la art. 1.110 alin. (2) –, deci nu se poate da în cazul în care succesibilul vrea să îndeplinească un act de dispoziție cu privire la unul sau mai multe dintre bunurile succesorale și nici în cazul în care legea prevede că un anumit act sau fapt echivalează cu acceptarea tacită – art. 1.110 alin. (1). Declarația se înscrie în Registrul Național Notarial de Evidență a Opțiunilor Succesorale. În cuprinsul declarației trebuie să se menționeze actul sau faptul pe care succesibilul vrea să îl îndeplinească, motivele care determină realizarea lui și faptul că prin declarație succesibilul nu și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală. Această declarație va fi însă lipsită de efecte juridice dacă actul săvârșit este un act de dispoziție și nu un act de administrare sau de conservare (fie prin raportare la bun fie la masa succesorală).

            În caz de acceptare a moștenirii, moștenitorii universali și cu titlu universal vor răspunde pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral. Observăm că în acest caz intervine o separație de patrimonii (mai corect spus, separația ca masă patrimonială a masei succesorale în patrimoniul moștenitorului, în interpretarea art. 31 C. civ.), în sensul că acceptantul nu va fi obligat să răspundă cu bunurile sale proprii, ci doar cu cele ce fac obiectul moștenirii. Această masă patrimonială se menține până la partajarea bunurilor sau până la lichidarea datoriilor moștenirii (în ipoteza existenței unui singur moștenitor). Această noțiune se aplică doar în ipoteza acceptării voluntare, deoarece în caz de acceptare forțată, are loc confuziunea patrimoniilor, moștenitorul fiind obligat să răspundă și cu bunurile sale proprii.

            În caz de renunțare, succesibilul își desființează cu efect retroactiv calitatea sa de moștenitor, devenind străin de moștenire. În acest caz, partea renunțătorului nu se transmite propriilor moștenitori și având în vedere că în dreptul român nu este admisă reprezentarea renunțătorului, descendenții acestuia vor putea veni la moștenire doar în nume propriu, nu și prin reprezentare. Un efect important al renunțării îl reprezintă faptul că renunțătorul nu va fi obligat la raportul donației primite de la defunct, decât în cazul în care defunctul a dispus contrariul și renunțătorul va fi obligat să „readucă la moștenire numai valoarea bunului donat care depășește partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moștenitor legal”. La data deschiderii moștenirii, în cazul în care defunctul avea un drept de creanță împotriva moștenitorului sau moștenitorul împotriva defunctului, acest drept se stinge prin confuziune sau consolidare; prin renunțare însă aceste drepturi renasc (aceste dispoziții se aplică și în privința drepturilor reale, dacă acestea subzistă la deces, nefiind viagere ale autorului moștenirii). Actele făcute de renunțător înainte de renunțare rămân valabile, cum ar fi cele de conservare, supraveghere sau administrare provizorie. De asemenea, în caz de renunțare, creditorii renunțătorului nu mai pot urmări bunurile din masa succesorală, după cum nici creditorii succesiunii nu au dreptul să urmărească bunurile ce-i aparțin renunțătorului.

            La fel ca și moștenitorii legali și testamentari și statul beneficiază de un drept de opțiune succesorală, dar doar în cazul în care a fost desemnat de către defunct prin testament ca legatar, deoarece în cazul moștenirii vacante, nici statul, nici unitatea administrativ-teritorială nu beneficiază de un asemenea drept, putând doar să culeagă moștenirea.

            Ca o concluzie, Noul Cod civil ne oferă consacrarea legislativă a doctrinei din materie, ca și a practicii judiciare și notariale, unele reglementări existând în Legea nr. 36/1995 înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.