Orice contract a cărui executare comportă o dependenţă de viitor este întotdeauna mai mult sau mai puţin marcat de hazard, pentru că viitorul este nesigur(1).
Acest gen de contracte constituie contractele aleatorii, în care existenţa sau întinderea obligaţiei care revine uneia dintre părţi depinde de un eveniment viitor şi incert.

Un astfel de contract aleatoriu este cel de rentă viageră, definit de noul Cod civil ca fi ind contractul prin care o parte, numită debirentier (debitorul rentei), se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier (creditorul rentei), prestaţii periodice constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile, pe durata vieţii credirentierului ori, după caz, pe durata vieţii debirentierului sau a unei terţe persoane determinate.

Situaţia care se întâlneşte cel mai frecvent în practică este aceea în care o parte, numită credirentier, înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (numită capital) celeilalte părţi, numite debirentier, iar aceasta din urmă se obligă să-i plătească credirentierului o sumă de bani în mod periodic până la data decesului credirentierului.

Încheierea valabilă a contractului de rentă viageră generează – în virtutea principiului forţei obligatorii – următoarele efecte (şi obligaţii specifi ce fi ecăreia dintre părţi):

• credirentierul are obligaţia de a transfera proprietatea bunului (ori a capitalului) către debirentier şi, în mod accesoriu, a-l garanta pe acesta de evicţiune şi vicii ascunse, aceste obligaţii corespunzând în mod identic celor ce revin vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare(2). În măsura în
care bunul transmis este unul imobil, în virtutea prevederilor art. 1.244 C. civ., contractul de rentă viageră trebuie să îmbrace ad validitatem forma impusă de lege, fi ind necesar a fi îndeplinite şi formalităţile de publicitate imobiliară; debirentierul are obligaţia de a achita ratele de rentă în cuantumul şi la termenele stipulate în contract şi de a-i garanta credirentierului plata acestora prin acordarea unor cauţiuni (garanţii), urmând ca şi acestea la rândul lor să fi e supuse formalităţilor de publicitate
imobiliară.

Este de menţionat faptul că, în situaţia contractului cu titlu oneros, potrivit art. 2.252 C. civ., debirentierul nu se poate libera de plata rentei oferind restituirea capitalului şi renunţând la a cere rambursarea ratelor plătite, oricât de împovărătoare ar deveni pentru acesta.

În acest context se ridică întrebarea dacă, dat fi ind caracterul aleatoriu şi irevocabil al contractului de rentă, părţile pot reveni asupra convenţiei
iniţial încheiate.

Răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ, însă condiţionat în mod categoric de acordul părţilor asupra opţiunii privind stingerea obligaţiei
debirenterului într-o altă modalitate decât cea prevăzută iniţial în contract. „Răscumpărarea”(3) unei rente viagere este astfel posibilă numai convenţional, prin încheierea unui alt act subsecvent şi accesoriu contractului iniţial de rentă.

Cu alte cuvinte, credirentierul este titularul unui drept liber şi absolut de a accepta oferta debirentierului şi nu poate fi constrâns în niciun mod să accepte o altă modalitate de executare a obligaţiei de plată iniţial asumate de debirentier.

Este de la sine înţeles că în situaţia în care renta a fost constituită în favoarea mai multor persoane se impune consimţământul unanim al
credirentierilor.

Dacă părţile au ajuns la un acord, se pune problema naturii juridice a actului ce urmează a fi încheiat.

Dacă părţile convin ca, în schimbul bunului sau capitalului iniţial, obligaţia de plată a rentei să se stingă şi să fi e înlocuită cu o nouă obligaţie, prin care debitorul urmează să transmită proprietatea unui bun al său, la un moment ulterior, renta viageră va fi supusă unei novaţii obiective(4).

În concret, obligaţia iniţială de plată a rentei se stinge – ca efect al novaţiei – şi se transformă într-o obligaţie nouă, prin care debitorul se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri determinate sau determinabile, prezente sau viitoare, executarea acestei noi obligaţii urmând să opereze ulterior, la un termen fi xat de părţi.

Pentru a se putea încheia contractul de novaţie se cer a fi îndeplinite condiţiile generale aplicabile în materie:

• Mai întâi, actul subsecvent, respectiv contractul de novaţie, trebuie să cumuleze, potrivit principiului simetriei în contracte, toate condiţiile de fond şi formă ale contractului iniţial.

• Totodată, se impune respectarea la momentul încheierii contractului şi a tuturor condiţiilor specifi ce novaţiei, cu următoarele precizări:
1) nu va fi novaţie doar dacă obligaţia veche există şi este valabilă, urmând ca aceasta să se stingă prin voinţa părţilor; „dacă această obligaţie veche ar fi nulă, novaţia nu ar putea să se producă şi datoria nouă nu ar putea să se
nască: ea ar fi la fel de nulă ca şi cea veche. Obligaţia veche este deci cauza obligaţiei noi”(5);
2) prin efectul voinţei părţilor să se nască o obligaţie nouă valabilă. Dacă obligaţia nouă nu este valabilă, se consideră că obligaţia nouă nu a existat niciodată, precum şi că cea veche nu s-a stins niciodată(6);
3) obligaţia nouă să aibă un element nou faţă de vechea obligaţie – acesta constând în transformarea obligaţiei de plată a rentei într-o obligaţie uno ictu, de transmitere a unui bun determinat sau determinabil;

4) voinţa părţilor de a nova trebuie să fie expresă, ea nu se prezumă(7) – urmând ca aceasta să fie consemnată în noul act subsecvent, încheiat de părţi. Totodată, este necesar ca în cuprinsul convenţiei să se consemneze acordul expres al creditorului privind liberarea debitorului de obligaţia iniţial asumată.

Cu toate acestea, la încheierea actului subsecvent de către debitor în alte condiţii decât cele iniţiale se impune a fi analizată cu deosebită atenţie cauza ce stă la baza încheierii noului act – aceasta pentru că debirentierul se declară a fi în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, ceea ce denotă o incapacitate de plată implicită.

Întrucât el oferă un bun al său în compensare – cu toate că se declară incapabil de executare a obligaţiei iniţiale –, există pericolul ca această situaţie să fi e prejudiciabilă intereselor altor creditori ai debirentierului(8).

Dacă la momentul realizării acordului părţile vizează atât înlocuirea prestaţiei iniţiale de plată cu o alta, cât şi stingerea acesteia, respectiv transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului aparţinând debitorului are loc la momentul realizării acordului, obligaţia va fi
atât stinsă, cât şi executată prin dare în plată.(9)

Darea în plată este acel contract şi totodată acel mijloc de stingere a obligaţiei care constă – prin interpretarea contrară a prevederilor art. 1.516 alin. (1) C. civ. – în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei pe care debitorul era ţinut iniţial să o execute(10). Tehnico-juridic s-a statuat că darea în plată este o operaţiune care aglutinează o novaţie şi o dare în plată simultane, ultima reprezentând totodată un act de dispoziţie menit să asigure o plată.(11)

Pentru a putea încheia în aceste condiţii un contract de dare în plată se impun a fi respectate condiţiile generale în această materie, respectiv:

1) acceptarea înlocuirii prestaţiei iniţiale trebuie să fi e concomitentă cu plata. Dacă acordul creditorului a intervenit înainte de momentul executării, nu poate fi vorba de o dare în plată, ci doar de o novaţie prin schimbare de obiect;

2) pe de altă parte, deşi textele legale în materie nu prevăd, este nevoie să existe o echivalenţă valorică relativă(12). În acest sens, la momentul încheierii contractului valoarea bunului pe care debitorul se obligă să îl dea în plată nu trebuie să fi e inferioară valoric capitalului iniţial transmis;

3) pentru încheierea contractului trebuie respectate toate condiţiile de fond pentru validitatea contractului iniţial încheiat (cu referire expresă la prevederile art. 1.244 C. civ.).

Este de menţionat faptul că, odată cu vechea obligaţie se vor stinge şi toate garanţiile şi accesoriile vechii obligaţii – ipotecile care garantau creanţa iniţială vor însoţi noua creanţă doar dacă există consimţământul expres al constituitorului.

Drept urmare, este important de urmărit ca la redactarea actului subsecvent aceste împrejurări să fi e consemnate, după caz, în mod expres.

Premisa prezentului studiu vizează astfel două ipoteze: prima, situaţia în care părţile au încheiat, cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate, un contract de rentă viageră cu titlu oneros, contract ce produce efecte depline între părţi, însă debirentierul se afl ă în imposibilitate de a-şi executa obligaţia de plată a rentei stabilită în bani sau alte bunuri fungibile – aşa cum s-a obligat iniţial – însă deţine în proprietate exclusivă un bun  individual determinat, pe care este de acord să îl transmită şi îl oferă credirentierului în contul creanţei sale. Cea de-a doua ipoteză vizează
varianta în care acest contract se încheie cu titlu gratuit, respectiv constituirea rentei se face fără o contraprestaţie din partea celeilalte părţi, ca liberalitate în favoarea cocontractantului.

Ca regulă, contractele de rentă sunt oneroase, însă este posibilă constituirea unei rente şi cu titlu gratuit în favoarea uneia sau a mai multor persoane.

Cum creanţa de rentă viageră poate fi constituită prin diferite acte juridice, inter vivos sau mortis causa, legiuitorul a prevăzut că această creanţă urmează regimul juridic specific actului juridic prin care a fost constituită.

Prin urmare, dacă renta a fost prevăzută printr-un contract de donaţie, atunci vor trebui respectate condiţiile de fond şi de formă ale acestui contract, iar problematica executării obligaţiei de plată a rentei va trebui analizată în contextul efectelor juridice ale donaţiei.(13)

În măsura în care debitorul obligaţiei de plată a rentei se obligă – cu acordul creditorului – să înlocuiască obligaţia sa iniţială de plată a unei rente cu un bun determinat prin încheierea unui contract de dare în plată, se impune a fi analizată în mod particular condiţia existenţei unei echivalenţe valorice între cele două prestaţii. Analiza acestei condiţii ridică probleme în contextul în care nu există reperul bunului sau capitalului pe care credirentierul îl transmite ca obligaţie iniţială şi în contextul incertitudinii duratei pentru care renta trebuia plătită în viitor. Un reper în acest sens l-ar putea constitui prevederile art. 2.250 alin. (2) C. civ. În concret, valoarea
bunului ce se transmite în contraprestaţie s-ar putea stabili pe baza unei expertize întocmite în conformitate cu metodologia de calcul aplicabilă în cazul asigurărilor de viaţă, ţinându-se seama, printre altele, de ratele deja încasate de credirentier, de vârsta şi de starea acestuia. Cheltuielile expertizei urmează a fi suportate – prin analogie faţă de textul anterior menţionat – de debirentier.

În concluzie, notarul căruia i se cere să autentifi ce un contract de rentă viageră trebuie să reflecteze asupra problemelor specifi ce pe care le ridică executarea de către debirentier a unei obligaţii cu o durată nedeterminată, căci stingerea ei va avea loc, de regulă, la data decesului credirentierului sau a terţului benefi ciar.

Notar public Andreea PETCU
Camera Notarilor Publici Cluj

(1) PHILIPPE MALAURIE, LAURENT AYNÈS, PIERRE-YVES GAUTIER, Drept civil, Contractele speciale, Ed. Wolters-Kluwer, București, 2009, traducere Diana Dănişor, coordonator al ediției în limba română Marius Şcheaua, p. 531.
(2) T. PRESCURE, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 227.

(3) PHILIPPE MALAURIE, LAURENT AYNÈS, PIERRE-YVES GAUTIER, op. cit., p. 548.
(4) Mod de transformare a obligaţiei prin care are loc stingerea unei obligații dintr-un raport obligațional, concomitent cu nașterea unei noi obligații care o va înlocui pe cea stinsă.
(5) PHILIPPE MALAURIE, LAURENT AYNÈS, PHILIPPE STOFFEL-MUNCK, Drept civil, Obligațiile, Ed. Wolters-Kluwer, București, 2010, traducere Diana Dănişor, coordonator al ediției în limba română Marius Şcheaua, p. 694.
(6) J. GHESTIN, M. BILLIAU, GR. LOISEAU, Le régime des créances et des dettes, Ed. LGDJ, Paris, 2005, citat în LIVIU POP,
IONUȚ-FLORIN POPA, STELIAN IOAN VIDU, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 472.

(7) Art. 1.610 C. civ.
(8) În condiţiile art. 1.562 C. civ. şi următoarele.
(9) LIVIU POP, IONUȚ-FLORIN POPA, STELIAN IOAN VIDU, op. cit., p. 545.
(10) Ibidem, p. 544.
(11) A. BÉNABENT, Droit des obligations, ed. a 13-a, Ed. Montchrestien, Paris, 2012, în LIVIU POP, IONUȚ-FLORIN POPA, STELIAN IOAN VIDU, op. cit., p. 545.

(12) LIVIU POP, IONUȚ-FLORIN POPA, STELIAN IOAN VIDU, op. cit., p. 545.
(13) FL. A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2.664, Ed. C.H.Beck, București, 2014, p. 2198.