Rezumat: Dintre cei nouă copii ai familiei preotului Blaga din Lancrăm, Lionel Blaga a fost al patrulea, iar poetul Lucian Blaga, mezinul. Între Lionel și Lucian au existat relații strânse, iar despre multe dintre cele de până în 1919 vorbește poetul în volumul autobiografic, Hronicul și cântecul vârstelor. Va finaliza studiile juridice în anul 1909, la Universitatea din Budapesta, iar în 1911 obține doctoratul, după care își deschide un birou de avocatură în Sebeș. În anul 1915, după izbucnirea Primului Război Mondial, Lionel este înregimentat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția, unde rămâne doar câteva luni, fiind otrăvit cu lapte. Este trimis acasă, la Sebeș, unde în toamna anului 1918 se implică în evenimentele premergătoare Adunării de la Alba Iulia, este ales primar provizoriu al Sebeșului și primește credențional pentru a participa oficial la Adunare. După Unire, Lionel Blaga se consacră carierei de notar public în Sibiu.

Cuvinte-cheie: avocat de prestigiu, Primul Război Mondial, autoritate publică

„Pentru marea, istorica adunare națională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineața zilei de 1 decemvrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume), pe jos și cu căruțele. Fratele meu, și cu mine luarăm și noi o trăsură. Am renunțat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scârțâind prin făgașele zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii. Soldații germani, fumegând liniștiți din pipe, se uitau mirați după căruțele noastre mai grăbite. Ei își luau răgaz. Nu s-a produs nici un incident. «Uite», îi spun lui Lionel: «așa – prin ger și zăpada – se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia».

La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegație, a intrat. Am renunțat cu o strângere de inimă și mă consolam cu speranța ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glasul prea mic pentru atâta lume, treceau pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiți totul, chiar și stângăcia și totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.

Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeași trăsura la Sebeș, atât eu, cât și fratele meu ne simțeam purtați de conștiința că «pusesem» temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să «participăm» tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria și atmosfera sa, ne comunica o conștiință istorică. Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul unde, lângă biserică, Tata își dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roților pătrundea desigur până la el și-i cutremura oasele. «Ah, dacă ar ști tata ce s-a întâmplat», zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir. Și cât a ținut drumul prin sat n-am mai scos un cuvânt, nici eu, nici Lionel. O emoție ne strânsese gâtul ca o mână care, încetul cu încetul, se înmuia, după ce voise aproape să ne sufoce. În sat era întuneric și liniște. Când dam să ieșim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neașteptat, în noapte, un strigăt de copil: «Trăiască România dodoloață!» (acest «dodoloț» era în Lancrăm cuvântul curent pentru «rotund»).” (1)

Am început articolul de față cu un fragment rememorat de Lucian Blaga(2) în volumul autobiografic Hronicul și cântecul vârstelor sub impulsul evenimentelor trăite la 1 decembrie 1918 alături de fratele său mai mare, Lionel Blaga, cel care avea să devină imediat după Unire notar public în Sibiu. Prezentând un capitol de istorie trăită, bogat în informații legate de familia Blaga și de viața cotidiană din Sebeșul Săsesc de la început de secol XX, însemnările memorialistice ale marelui poet se constituie într-un veritabil document istoric, pe baza căruia pot fi reconstituite experiențele, ideile și trăirile celui care ocupă un loc aparte în galeria notarilor publici participanți la evenimentul memorabil de la Alba Iulia − dr. Lionel Blaga, o personalitate complexă a cărui biografie se cere a fi redescoperită și valorificată.

Lionel Blaga s-a născut la 14 aprilie 1885 în satul Lancrăm (germană Langendorf, în dialectul săsesc Lankenderf [în traducere: „Satu-Lung”], în maghiară Lámkerék, azi o localitate componentă a municipiului Sebeș din județul Alba), din comitatul Sibiu, ca al patrulea copil al lui Isidor Blaga, preot ortodox, și al Anei Moga. Lucian Blaga a fost mezinul familiei și, cu o singură excepție, numele celor nouă copii ai familiei Blaga au rezonanțe latine și încep cu litera L: Letiția, Liviu, Leon, Lionel, Florin, Longin, Liciniu, Lelia, Lucian.

În ciuda mijloace lor materiale modeste ale familiei Blaga, fiii ajunși la maturitate au fost trimiși la studii, ajungând fie profesor de fizică-matematică la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (Liviu), fie avocat/notar public (Lionel), fie comerciant (Longin), fie farmacist (Liciniu). Lionel, asemenea fraților săi, a urmat cursurile prestigiosului Liceu „Andrei Șaguna” din Brașov (astăzi, Colegiul Național „Andrei Șaguna”), pe care le-a absolvit ca șef de promoție, în 1905.

Deși părinții săi ar fi dorit să ia calea preoției, Lionel Blaga va lua hotărârea de a urma cursurile Facultății de Matematică și Științe Naturale din cadrul Universității din Cluj. Renunță la această specializare după un semestru și începe să studieze dreptul la aceeași universitate, până în anul universitar 1906/1907, semestrul I. Din semestrul al II-lea s-a transferat la Academia Reformată de Drept din Kecskemét până în anul 1907/1908. În vara anului 1908, Isidor moare, iar Ana Blaga vinde casa din Lancrăm și se mută la Sebeș, cu copiii încă elevi sau studenți. Va locui opt ani în casa fiicei sale Letiția, căsătorită cu învățătorul Ion Pavel din localitate.

Lionel va finaliza studiile juridice în anul 1909, la Budapesta, cu ajutorul unei burse de la „Fundația episcopului Vasile Moga” date de Consistoriul Mitropolitan din Sibiu. Obține doctoratul în drept la Universitatea din Budapesta la 2 decembrie 1911.

După ce și-a satisfăcut serviciul militar, la insistența mamei, s-a întors în locurile natale. Promovează cu succes examenul de avocat definitiv la Târgu Mureș și se înscrie în Baroul avocaților din comitatul Sibiu, deschizându-și în anul 1912, „c-o inimă în care îndoiala și nădejdea nu-și prea țineau cumpănă” (3), un birou avocațial la Sebeș, în strada Mihai Viteazul nr. 27 (azi str. Valea Frumoasei).

„Mă duceam în fiecare dimineață la birou, într-una din străzile principale ale orașului. Îmi aveam și eu, acolo, măsuța mea, unde mă izolam ca sub un clopot de sticlă. Sub scutul invizibilei sticle îmi vedeam de fapt de însemnările și de lecturile mele. Numai când Lionel pleca la judecătorie pentru vreo dezbatere, trebuia să-i țin locul, să primesc clientela. Aveam mai ales îndatorirea de a sta de vorbă cu oamenii și, eventual, de a face hârtiile de primire ale vreunui nou proces. Lionel și-a spus dorința să nu accept decât procese cari, după bunul meu simț, «aveau șanse de a fi câștigate». Începător, el se voia cu orice preț un avocat al dreptății și atât. Mai degrabă decât îmi închipuiam, m-am deprins și cu aceste treburi. Țăranii nici nu remarcau că tânărul, cu care ei cădeau la vorbă, nu era avocatul, ci fratele acestuia. Lionel și cu mine, cu toate că el era cu 10 ani mai mare, cu toate că el avea ochi albaștri, iar eu căprui, eram în permanență confundați din pricina profi lurilor noastre și a siluetelor cu diferențele estompate de același aer familial. S-a întâmplat, odată, ca un țăran necunoscut să mă oprească pe stradă : «Apoi domnule, s-aduc și bâta?!». Am înțeles situația: țăranul era încredințat că l-a ajuns din urmă pe fratele meu. Și am înțeles că era vorba de-un proces și de-un corp delict. Am acceptat rolul și ca să nu produc omului vreo decepție, i-am răspuns: «Ad-o, omule, ad-o, în ziua judecății… că le arătăm noi…». Țăranul s-a despărțit de mine foarte satisfăcut și convins probabil, după tonul ce-l luasem, că a și câștigat procesul.

Biroul avocațial nu era tocmai o uzină, dar nu suferea nici de amorțeală pernicioasă. Numai câteodată veneau peste noi săptămâni pustii, pe care le numeam «vacile slabe», când nici un nou client nu mai bătea la ușă. În asemenea răstimpuri mă simțeam la măsuța mea ca scos din funcție, suspendat în «golul absolut», ceea ce nu era motiv de disperare. Dimpotrivă. Făceam haz de năcaz. Sub «consulatul» vacilor slabe, biroul fratelui meu purta, între noi, porecla de «Nirvana», iar eu însumi mă socoteam simbriaș al Nirvanei, ceea ce avea un dublu sens: eram adică simbriaș fără leafă într-un birou, pe care în gândul meu îl echivalam Neființei.”(4)

Formația sa intelectuală și culturală solidă, dublată de apetitul pentru investigarea problemelor sociale, i-au facilitat tânărului avocat abordarea unei palete largi de cazuri. Mărturiile vremii atestă faptul că Lionel Blaga devine treptat un avocat de prestigiu cu o numeroasă clientelă. Paralel cu activitatea profesională desfășoară și o intensă activitate culturală și socială. Alături de alți intelectuali români, sprijină material societățile sau reuniunile de lectură, cântări și muzică sau corurile sătești din zona Sebeșului.

Se căsătorește cu Wilhelmina Dahinten, cu care va avea 3 copii: Livia, Lionel si Lucia, toți cu aceeași inițială „Lˮ, ca și copiii lui Isidor Blaga, ai bunicului. Totul părea că merge cum trebuie în viața lui Lionel, însă lumea era cea care mergea prost. În septembrie 1914 izbucnea Războiul cel Mare, ceea ce urma să se numească ulterior Primul Război Mondial. Românii din Ardeal erau obligați să servească drapelul austro-ungar, iar frații Blaga – Liviu(5), Lionel, Longin și Liciniu(6) − sunt chemați pentru mobilizare. Pentru tânărul Lucian izbucnirea războiului însemna năruirea proiectului de continuare a studiilor − primise o bursă pentru studii universitare la Jena, pe care nu putea să o fructifice din cauza situației politice tensionate. În calitate de locotenent în rezervă al armatei austro-ungare, Lionel era trimis la regimentul său cantonat la Alba Iulia, acolo unde, regulat, primea vizitele familiei:

„Săptămână după săptămână, cât a ținut luna august, plecam, în fiecare duminică, cu Mama la Alba Iulia, să-l vedem pe Lionel. Avea loc de fiecare dată o întâlnire, pe care o credeam cea din urmă, și o despărțire la fel. Lionel ne privea îndelung din albastrul lui domolit de bunătate. Își curma vorba, parcă s-ar fi întrebat ce se alege de noi după plecarea lui! Dar se stăpânea și nu aștepta nici o consolare de nicăieri.”(7)

Prin dezastrele și traumele produse, Primul Război Mondial a fost un eveniment de cotitură, un moment de ruptură, cu efecte extrem de complexe asupra societății, în general, și a indivizilor, în particular. Lucian Blaga reușește să surprindă această stare prin redarea momentului plin de emoție al plecării lui Lionel pe frontul din Galiția:

„Am sosit cu Mama la Alba Iulia. Am însoțit pe Lionel la gară. Batalionul, alcătuit din ostași români, cu flori de circumstanță la șapcă, umplea până la refuz vagoanele trenului militar. În gară se lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor, ce se sfărmau în plângeri după feciorii lor destinați zărilor. Lionel se stăpânea și eu însumi, deși copleșit de sentimentul amenințării ce ne pândea, mă stăpâneam, pentru ca să izbucnim, cu Mama alături, în sughițuri sufocate, când trenul se puse în mișcare. Se urnea trenul anevoie, cu opintiri repetate. Căci pleca în necunoscut, în necunoscutul fără de Nord și Sud, fără de Răsărit și Apus, de a cărui neagră teamă se tânguiau mumele pe drumurile țării.”(8)

 Soarta lui Lionel era însă alta decât apărarea unei cauze care-i era absolut străină. Chiar dacă într-un mod puțin cinic, destinul îi va surâde prin faptul că reușește să se sustragă legal de pe front după ce este otrăvit cu lapte. Trimis la Sibiu, pentru a primi îngrijiri medicale în cadrul Spitalului Militar de Garnizoană, Lionel se reîntoarce bolnav la Sebeș, dar în afara oricărui pericol:

„Dintr-un vagon coboară Lionel. Era bărbos, cum nu-mi aminteam să-l fi văzut vreodată, cu umerii obrajilor ieșiți. Manifesta și un tremur muscular, mai ales în colțul gurii. «Ești rănit?», îl întreb. «Nu», răspunde el, liniștindu-mă, «sunt numai bolnav. Pe celălalt clin al Carpaților era să cad victimă unui pahar de lapte ce mi l-a dat un țăran rutean pe când treceam printr-un sat». «Va să zicăotrăvit? », îl întrerup eu. «Sunt în afară de pericol», continuă Lionel, «fericitul neajuns a intervenit tocmai în seara când batalionul nostru trebuia să intre în foc… Primisem ordinul de a lovi, când așa, dintr-odată, mi se făcu foarte rău… Nu m-am mai putut ridica…. Stam în iarba înrourată sub cerul înstelat… Dus apoi pe targă la un spital militar, m-am trezit numai a doua zi. Rătăceam gloanțele prin coperișul de tinichea al spitalului. În noaptea aceea batalionul avea să fie aproape complet măcinat de ruși… Nici un ofițer n-a mai scăpat!». – «Pe unde te-a ajuns norocul?», întreb eu. – «Pe la Halici, în Galiția.»”(9)

 Împrejurarea a fost descrisă de Lucian Blaga ca un moment de ușurare, de eliberare pentru familia Blaga, iar viitorul mezinului l-a făcut pe Lionel să uite și să treacă peste faptul că era suferind. Sosirii lui Lionel îi datorează Lucian sustragerea de la efectuarea serviciului militar, iar dialogul dintre cei doi frați purtat cu această ocazie este prezentat în hronic:

 „A doua zi mă luă cu ocoliri: «Ce-o să te faci? Războiul va dura. Vei fi curând recrutat și tu. Singura salvare ar fi să te înscrii la teologie la Sibiu. Numai acolo mai găsești un scut!». Povața mi se păru oportună, dar și ușuratică. Oportună, fiindcă mă îndruma pe o linie la care și eu mă gândeam uneori rușinat, ușuratică fiindcă mă scotea din toate frumoasele mele proiecte de studenție. «Vezi tu», îi zic, «sfatul tău vine dintr-un gând bun, fără îndoială. Îmi porți grijă, cum mi-o port și eu, că nu mai am nopți de odihnă. Numai cât totul ar putea să devină și o chestie de conștiință! Știi prea bine cât de profund îmi displace teologia!». «Dar nimenea nu te silește să te călugărești, nici să devii preot», îmi răspunde Lionel, «să scapi de melița războiului, despre asta-i vorba! Sau ai făcut oase, ca să ți le împrăștii pentru împăratu’ prin Galiția?»”(10)

 Mânat de un puternic instinct de conservare, împotriva propriilor principii și convingeri, pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară, Lucian se înscrie totuși la Institutul de Teologie din Sibiu, împreună cu ceilalți colegi de liceu și prieteni D. D. Roșca, Andrei Oțetea, Horia Teculescu.

În vara anului 1916, Lionel era chemat de urgență la Viena în fața unei comisii medicale, ce trebuia să hotărască dacă mai era apt pentru serviciul militar. Verdictul care îl lăsa definitiv la vatră a venit târziu, după mai bine de o lună, dar a determinat vizita precipitată a mezinului în capitala austriacă pentru a fi alături de fratele său. La Viena, din invitația lui Ion Clopoțel(11), frații Blaga intră în contact cu intelectualii români adunați la cafeneaua Palast, acolo unde se făcea și „altfel de politică, decât aceea la care puteau să tragă cu urechea chelnerii, ce ne dădeau dese și inoportune târcoale”(12), un moment semnificativ și crucial pentru formația și activitatea lor ulterioară în mișcarea de eliberare națională a românilor din Transilvania și Banat.

La sfârșitul lunii august 1916, frații Blaga se întorc acasă. În Vințul de Jos sunt așteptați de mamă, care le împărtășește o veste incredibilă: în doar câteva zile, România avea să intre în război! Vestea i-a găsit pe frații Blaga întrebându-se, firesc de altfel, ,,Ce va urma?”. Lucrurile se precipitau în Transilvania. Intelectualii, inclusiv cei din Sebeș care nutreau sentimente pentru România, sunt arestați și deportați în lagărele din Ungaria. Lionel, îngrijorat de soarta mezinului, îl va convinge să plece din nou la Viena, oferindu-i banii necesari pentru a se întreține timp de un an, după cum relatează Lucian Blaga:

 „Luni de dimineață, Lionel, hotărât să-și reînceapă activitatea avocațială, plecă la birou. Mă îmbrac și o țin și eu într-acolo. Lionel nu era în birou, dar am intrat și începui să citesc ceva. Nu trecu o jumătate de oră și Lionel da buzna, cam palid : «Ai auzit?». «Ce?» fac eu, așteptând să aud vestea, singura ce mai doream s-o aud. «România a declarat război ieri − după-amiază!». Ce just presentiment a avut Mama, când ne-a întîmpinat la Vințu. Vestea mi-a dat cu var peste față : «Va să zică a bătut ceasul acesta!». Noi, cei doi, ne mișcăm năuciți prin birou în linii drepte ce se întretăiau fără rost. Ne opream. Și iarăși ne mișcăm. Nu mai spuneam nici unul nimic. Se căsca între noi câte-o pauză, ca un răgaz, pe care luciditatea noastră și-l lua, ca să se adune asupra unui singur punct. Cumpăneam − fiecare pentru sine − ce putea să mai intervină în zilele noastre cu neprevăzute tăișuri, sau ca neașteptat adaos, căci soarta ieșea din micile, calmele ei cărări, la drum mare. «Fără îndoială că autoritățile vor lua măsuri ca să fi m evacuați și transportați cine știe unde», zice Lionel, «eu voi căuta să rămân aici la adăpostul uniformei mele de ofițer, atât cât se va putea. E cert că trupele române vor înainta repede. Poate că ne pomenim cu frații asupra noastră, într-o zi-două, sau chiar mai degrabă, dacă vor coborî și pe Valea Frumoasei! Mama va rămânea pe loc, orice s-ar întâmpla». Marți, în zorii zilei, după ce n-am închis ochii toată noaptea, aflarăm că o seamă de intelectuali români din localitate au fost ridicați de jandarmi și duși undeva… Nu se știa unde… Zvonurile cele mai grozave și mai necontrolate circulau… Spectrul furcilor pe gorgane umbla din vorbă în vorbă. Lionel era agitat, nu atât pentru el, cât pentru mine: «Știi, la ce mă gândii?» − îmi zise el, cu ocol − «trebuie să te salvezi cumva… Nu se poate ști ce se întâmplă cu cei duși între baionete. Se știe numai ce s-a întâmplat cu sârbii din Banat − la începutul războiului… Se vorbește că la noapte vor ridica un nou lot… Tu, la vârsta ta, nu ești prea deocheat, du-te la poliție și încearcă să obții o autorizație pentru a pleca din nou la Viena… Le spui că vrei să te înscrii la Universitate». M-am dus la poliție. Era forfotă acolo și năduf. Am străbătut totuși până în biroul șefului. Șeful se uită lung la mine, parcă ar fi dorit să mă scotocească și prin căptușeala cugetului. M-a întrebat distant ce doresc. Îi spun. Șeful ezită un moment. Se-ncruntă. Se gândește oare în clipa aceasta dacă eu sunt sau nu pe lista celor ce vor fi ridicați la noapte?… Apoi cu un gest, care arăta o totală desconsiderare, semnează autorizația. Să-mi cred sau nu ochilor ?… M-am întors aproape în goană, acasă : «S-a făcut!». De bucurie, Lionel sare de la masă: «Acum împachetezi. După-amiază, la ora două pleci la Viena. Uite, îți dau toți banii, ce-i mai aveam la bancă. Ai putea să ieși la liman timp de un an, dacă nu vei fi prea cheltuitor. S-ar putea ca frontul să ne despartă în curând, azvârlindu-ne pe planete deosebite… Dacă războiul va dura mai mult de-un an, ceea ce nu mai e de loc probabil, te vei ajuta cum te vei pricepe… îți vei căuta vreo slujbă… Dar să rămâi pe cât cu putință în Austria!». M-am despărțit de Mama și de Lionel ca pentru totdeauna.”(13)

 Lucian era în siguranță, dar Lionel este rechemat de urgență la regimentul său încartiruit la Palanka, în Serbia, un târgușor balcanic, ocupat de vreo doi ani de trupele austro-ungare. Ulterior este transferat la Viena, unde conduce biroul de cenzură al prizonierilor români. După cum remarca fratele său, sfârșitul războiului îl găsește în Sebeșul Săsesc, „tot în uniforma sa de locotenent austriac, ce mi se păru cu stelele de la guler, întâia oară, ilariant desuetăˮ(14), unde fusese repartizat în ultimele luni să supravegheze activitatea unei fabrici de hârtie din apropiere, luată sub control militar austro-ungar.

Ca și în alte centre urbane ale Monarhiei Dunărene, în orașul de pe Sebeș situația devenea deosebit de tensionată. Hronicul blagian oferă informații spectaculoase legate de manifestările anarhice consumate în primele zile ale lunii noiembrie 1918, de constituirea Consiliului Național Român din Sebeș și preluarea conducerii orașului de către Lionel. Starea de încordarea și de incertitudine domnea în oraș. Sub presiunea străzii, dar și după o serie de încercări eșuate de constituire a unui sfat orășenesc mixt, primarul Georg Acker era nevoit să apeleze la conducătorii românilor majoritari și în special la avocatul Lionel Blaga, cunoscut ca un om onest, liniștit și competent, care putea influența atât comunitatea românească, cât și pe cea germană a Sebeșului (fiind căsătorit cu o săsoaică), pentru a restabili ordinea de drept în oraș. Delegația Primăriei săsești îi oferea lui Lionel postul de primar al orașului: „fratele meu a tratat delegația cu toată deferența, dar a răspuns că în condițiile de față numai poporul ar avea dreptul de a-l însărcina cu conducerea primăriei, pe care desigur ar accepta-o bucuros până la așezarea vremii, dar nu mai mult, căci n-a aspirat niciodată la asemenea slujbe…”.(15)

 Încă din seara zilei de 2 noiembrie, Lionel împreună cu alți intelectuali fruntași din oraș și cu mai mulți tineri soldați români înarmați s-au postat la sediul primăriei pentru a întâmpina orice abuzuri. Cu toate că patrule militare erau trimise să inspecteze diferitele sectoare din oraș, în noaptea de 2 spre 3 noiembrie, populația românească din jurul Sebeșului, înarmată cu tradiționalele lor arme: topoare, furci, coase, însoțită de o parte a soldaților și ofițerilor întorși de pe front, a pătruns în oraș pe șoseaua ce ducea la Orăștie, devastând posturile jandarmilor, birourile, joagărul și lemnele firmei din Budapesta care exploata pădurile din Munții Sebeșului, magazinul de stat cu lemne și căldările de fiert rachiu aparținând primăriei, casele și pivnițele cu vinuri ale comerciantului Rudolf Dahinten.(16) De la Lucian Blaga ne-a rămas o descriere plastică a acestor evenimente:

„Negustorul sas, amintit acum norodului pentru atitudinea sa odioasă din timpul războiului, a simțit apropierea urgiei și fugi cu familia sa la Sibiu. Seara, după ce s-a întunecat de-a binelea, s-au prezentat la cârciuma negustorului câțiva soldați. Au cerut vin. Li s-a dat. Musafirii, aburiți, au cerut apoi cheile de la pivniță. Li s-au dat cheile. Coborând în pivnițele fără fund, au băut mai departe. În dezmățul beției, carabinele se descărcau aproape de la sine în buți. Vinul gâlgâia inundând fundul nisipos al pivnițelor. Soldații se întindeau pe burtă în gârlici, ca să bea vinul ca apa la pârâu. Văzând toate acestea, populația a prins patimă de jaf. Și s-au pomenit oamenii a veni cu carele, ca la zi de iarmaroc, și molipsindu-se unul de la altul fără împotrivire, au încărcat tot ce era de încărcat prin pivniți, au pustiit cârciuma, au golit cele vreo zece încăperi de belșug ale negustorului. După ce din cele mișcătoare nu mai rămăsese nimic, s-au pomenit oamenii a scoate ferestrele, ușile, sobele și a desprinde podelele. A fost o forfotă uriașă, lucrare fără stăvili și muncă pustiitoare din ceasul serii și până-n straja dimineții la curțile negustorului. Și cât a ținut domnia beznei, oamenii de omenie s-au pomenit a jefui ca-ntr-un vis, pe care-n zori ți-e rușine să-l spui. Trecuse o noapte, noaptea de coșmar a cetății. Dimineața, mi-am făcut cale de câțiva pași prin curțile negustorului, ca să văd. Totul era gol. Șuiera vântul prin ferestre și uși fără rame. Am străbătut prin jalea încăperilor. Fusese ridicată și scândura din praguri. Doar zidul a rămas, zid și cărămidă. Și într-un colț o grămadă de cărți. Alt nimic. Etajerele au luat drumul tuturor și-al nimănui, dar neatinse și disprețuite, într-un ungher, cărțile. Am ieșit din curțile prăpădului, clătinând din cap, și mă îndrumai spre centrul orașului. Într-un colț de stradă se hârjoneau câțiva soldați gureși și cam băuți. Purtau înfipte la șepci, la vedere, ca niște pene spectaculoase, fotografi i de-ale frumoasei domnișoare Mitzi, fiica negustorului sas. A negustorului atât de crunt încercat de vijelia unei nopți, în care a răbufnit fără nume o ură ținută sub pragul cugetului șapte sute de ani.”(17)

 La 3 noiembrie, în piața orașului, sub conducerea protopopului greco-catolic Ioan Simu, a fost organizată adunarea populară la care au participat mii de români din Sebeș și din satele din împrejurimi. S-au ținut mai multe cuvântări înflăcărate. Lionel Blaga a vorbit de separarea Transilvaniei de Ungaria, de preluarea de către România a puterii administrative. Trebuia să ia cuvântul și Lucian Blaga. S-a urcat pe schela improvizată ca tribună, dar, sugrumat de emoție, n-a putut scoate un cuvânt. Adunarea a hotărât preluarea provizorie a conducerii orașului și instaurarea ordinii și liniștii publice. În sala mare a Magistratului săsesc, care acceptase noile realități, au fost aleși dr. Lionel Blaga − primar, Ioan Băilă − senator, învățătorul Ioan Pavel (cumnatul lui Lionel) − notar, învățătorul Petru Ursu, lt. rez. − căpitan al poliției și alți 4 români pe diferite posturi administrative. În ședință s-a hotărât ca reprezentanța orășenească să fi e alcătuită în funcție de proporția numerică dintre naționalități și anume: 2/3 români și 1/3 sași și unguri. Atât în sală, cât și pe clădirea primăriei, au fost arborate drapele românești în aclamațiile românilor prezenți.

La 4 noiembrie, s-a hotărât constituirea grabnică a Consiliului Național Român, organism care avea rolul de a confirma în funcții pe fruntașii români aleși în ziua precedentă și, în paralel, a unei Gărzi  Naționale Române. Această organizare provizorie se va menține până la 24 noiembrie 1918, când Consiliul Național se va constitui „definitiv”, fiind alcătuit din 26 de membri, sub președinția protopopului greco-catolic Ioan Simu. În Consiliu au mai fost aleși un vicepreședinte, doi notari și 4 bărbați de încredere (membri ai conducerii). După constituire, membrii Consiliului au depus jurământul de credință față de Consiliul Național Român Central, în biserica ortodoxă din localitate.

 Ordinea era restabilită, dar „era o ordine capricioasă, gata să se răstoarne în fiece moment. Fratele meu, primarul, era foarte obosit, și mai ales nespus de plictisit de neajunsurile ce le întâmpina, la fiece pas, și de la ceas la ceas. Orașul își acordase, sub forța împrejurărilor, depline puteri și se oblăduia singur, fără de imixtiunile vreunei alte autorități superioare, care de altfel nici nu exista. Într-o zi Lionel mă întreabă cu un aer de autoironie: «Mi-ai putea spune în ce situație ne găsim?». «Cum nu?», răspund eu, «Sebeșul a fost un municipiu cu privilegii, acum e un stat independent, și anume: o republică anarhistă, iar tu nu ești primar, ci președinte!». Starea aceasta incertă a durat câteva săptămâni, ca să se curme aproape brusc după Adunarea Națională de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia.”(18)

După eșuarea tratativelor cu reprezentanții guvernului maghiar, Consiliul Național Român Central, care își stabilise sediul la Arad, anunța convocarea unei Adunări Naționale pentru ziua de 1 decembrie, la Alba Iulia. Potrivit hotărârilor adoptate, organizarea alegerilor de delegați revenea consiliilor naționale locale, respectându-se circumscripțiile existente la alegerile din anul 1910. Cu toate greutățile datorate războiului, într-o atmosferă plină de entuziasm, românii din cercul electoral Sebeșul Săsesc își aleg delegații. Sunt semnificative în acest sens protocoalele, procesele verbale încheiate, precum si mandatele cu care locuitorii si-au împuternicit reprezentanții.

 Întrunirea în cercul electoral Sebeșul Săsesc s-a desfășurat la 24 noiembrie, în localitate. Potrivit procesului-verbal încheiat, Adunarea a fost prezidată de dr. Lionel Blaga. Notari au fost desemnați Ioan Pavel și Gheorghe Crețariu, iar bărbați de încredere Nicolae Silișteanu și Ioan Drăghiciu. La sfârșitul scrutinului, care a decurs în ordine desăvârșită, președintele a făcut cunoscut celor prezenți că avocatul Lionel Blaga, medicul Ioan Elekeș, preotul Sebastian Stanca, proprietarul Nicolae Chirca (din Sebeș) și proprietarul Ioan Henegariu (din Lancrăm) au fost aleși cu unanimitate și aclamațiune. Pe lângă aceștia, au mai fost desemnați din partea diferitelor instituții și organizații locale: Aurel Bojiță, Iosif Goia (din partea Institutului de Credit și Economii „Sebeșana”), Ambrosiu Tătar, Ioan Pavel (din partea Conferinței Învățătorilor) și Dumitru Ștefan (din partea Societății Culturale ,,Casina Română”). În total, un grup de 10 delegați aleși, la care s-au adăugat cei doi protopopi: ortodox și, respectiv, greco-catolic (Sergiu Medean și Ioan Simu), în calitate de delegați de drept. În aceeași zi de 24 noiembrie, dr. Lionel Blaga s-a deplasat și printre consătenii săi, care, întruniți în număr mare la Primărie, îl primesc cu mare însufl ețire.

În plus față de trimiterea unor delegați la istorica adunare, comunitatea românească din Sebeș va redacta un manifest prin care își exprima voința de unire cu Regatul României, act semnat de peste 2400 de sebeșeni, și va confecționa numeroase stegulețe, cocarde și bande tricolore pentru delegații oficiali și pentru cei care urmau să participe la Adunare, dar și un imens steag tricolor, pe care au fost brodate numeroase însemne specifice evenimentului.

În dimineața zilei de 1 decembrie 1918, plecarea spre Alba Iulia a fost precedată de un Te Deum, oficiat în Piața Mare a orașului de către cei doi protopopi români. Întreaga delegație a pornit spre Alba Iulia, într-o adevărată procesiune, din zona locuinței primarului Lionel Blaga, precedată de carele și de căruțele împodobite cu pancarte și stegulețe tricolore, la care s-a adăugat și delegația românilor din Lancrăm. La loc de cinste, în fruntea delegației, s-a aflat un steag tricolor, brodat cu însemnele specifice evenimentului, care, pe măsura trecerii timpului, a devenit un adevărat simbol local. Frații Blaga porneau către Alba Iulia, iar fiecare moment este trăit cu intensitate, cu acea conștiință că au participat, deși „tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului, că au pus temeiurile unui alt Timp”(19).

 Până la mijlocul lunii ianuarie 1919, dată la care își va da demisia din funcția de primar, Lionel, alături de Consiliul Național Român din Sebeș, a fost ocupat cu procurarea banilor pentru achitarea salariilor restante ale învățătorilor români din localitate, cu repararea distrugerilor provocate de mișcările anarhice de la începutul lunii noiembrie 1918, cu întâmpinarea generalului Henri Mathias Berthelot afl at într-o călătorie prin Transilvania, primirea, încartiruirea și întreținerea trupelor române sosite în oraș la 1 ianuarie 1919, aprobarea arendării vămii târgului și a taxelor de import, combaterea diverselor abuzuri, organizarea manifestărilor dedicate zilei de 24 ianuarie.

 La 10 ianuarie 1919, Lionel Blaga, ,,[…] care se însărcinase doar să supravegheze cetatea în faza de incertitudine”, își depunea mandatul de primar. Demisia a fost raportată prefectului comitatului Sibiu, căruia i-a fost solicitată prezența la Sebeș pentru rezolvarea problemei: ,,[…] Primarul numit de noi pentru orașul Sebeșul Săsesc, dr. Lionel Blaga, avocat, în ședința de azi a sfatului a renunțat. E lipsă urgentă să se numească alt primar. În scopul acesta, vă rugăm să ne dați de urgent îndrumările necesare, respectiv vă rugăm să veniți la Sebeș pentru rezolvarea afacerii.”(20) Din documentele studiate, aflăm că prefectul comitatului Sibiu a insistat ca Lionel Blaga să fi e menținut în fotoliul de primar al Sebeșului; a fost ales în cele din urmă un nou primar, în persoana dr. Ioan Cușută (care a funcționat ca primar pentru o perioadă destul de scurtă, fiind urmat de fostul comandant al Gărzii Naționale Române din Sebeș, Danil Tecău).

Prin întreaga activitate depusă, primarul Lionel Blaga a reușit să se impună ca autoritate politică, având un rol important în realizarea actului de la 1 decembrie 1918. Alături de celălalt pol de putere din Sebeș, Consiliul Național Român, a avut o contribuție semnificativă la stingerea manifestărilor cu caracter anarhic din prima parte a lunii noiembrie, la administrarea orașului în faza de tranziție de la administrația austro-ungară la cea românească, precum și la întreținerea unor relații echilibrate între membrii comunității românești și germane.

După demisia din funcția de primar, pleacă la Sibiu, unde va activa ca notar public până la sfârșitul vieții. Va desfășura de-a lungul unei perioade de jumătate de secol o activitate notarială deosebit de susținută în biroul situat pe str. Regina Maria nr. 12 din Sibiu, completată în unele momente cu activități de factură politică sau administrativă.

După moartea primei soții, se recăsătorește în 1928 cu Carmen Dombora, fiica colonelului Iosif Dombora, șeful Școlii Militare din Sibiu, pe care o cunoscuse cu un an în urmă la o petrecere în Dumbrava Sibiului. Carmen îi va aduce, prin devotament și spirit de sacrificiu, o nouă speranță și un sprijin în creșterea copiilor. Vor locui pe str. Cristian la numărul 30, alături de Ana Blaga, care se va stinge din viață în 1933, și cei trei copii ai lui Lionel din prima căsătorie. Carmen Dombora își va aminti peste ani:

 „[…] În ianuarie 1928 împreună cu Lionel, în timpul voiajului nostru de nuntă, ne-am întâlnit cu Lucian și Cornelia la Praga, unde am petrecut zile neuitate. Cu câteva zile înainte vizitasem Italia, apoi Austria, unde ne-am întreținut într-o plăcută ambianță cu Veturia și Octavian Goga. Am acceptat să mă căsătoresc cu Lionel, deși era văduv și avea 3 copii mici, fiindcă era un om distins și valoros. Mi-a oferit o viață frumoasă și liniștită, i-am îngrijit și crescut copiii și acesta a fost scopul vieții mele. […]

 Între 1940 – 1945, când Universitatea din Cluj era în refugiu la Sibiu, Lucian ne vizita foarte des, și purta cu Lionel discuții asupra mersului războiului, ambii dorind și fiind de părere că puterile fasciste nu-l vor putea câștiga.

După retrocedarea Ardealului Lucian venea de la Cluj din când în când la Sibiu și în 1947 a fost naș la căsătoria fiului lui Lionel, Lionel L. Blaga.

După câțiva ani, la 20 noiembrie 1952, soțul meu avea să ne părăsească pentru totdeauna. În timpul bolii Lucian și-a vizitat fratele bolnav de mai multe ori. După ani de suferință, Lionel era atât de slab și sfârșit încât era numai oase iar Lucian cu prilejul unei vizite ce i-a făcut-o în 1951, profund îndurerat mi-a spus în șoaptă: «Oare cum poate suferi atât de mult un om? Oare mă voi sfârși și eu tot atât de îngrozitor?».”(21)

---

 1 Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, Humanitas (ediție digitală), 2013, p. 164. Datat 1946, Hronicul a fost publicat pentru prima dată în anul 1965, la Editura Tineretului, sub îngrijirea criticului literar George Ivașcu.

2 Lucian Blaga (1895 – 1961): poet, filosof, dramaturg, eseist, doctor în filosofie, diplomat (atașat de presă la Varșovia, Praga și Viena, consilier la Viena și consilier de presă la Berna, ministru plenipotențiar la Lisabona), profesor al Universității din Cluj, membru al Academiei Române, bibliotecar-șef al Bibliotecii Academiei Române, editor al revistei Saeculum.

3 Lucian Blaga, op. cit., p. 102.

4 Ibidem.

5 Liviu, fratele cel mai mare, moare în anul 1916.

6 Liciniu era din 1912 în Vechiul Regat, unde și-a făcut stagiul de farmacist și apoi anii de facultate; va dezerta în timpul războiului și se va înrola în armata română.

7 Lucian Blaga, op. cit, p. 108.

8 Ibidem, p. 109.

19 Ibidem, p. 111 – 112.

10 Ibidem, p. 112.

11 Ion Clopoțel (1892, Poiana Mărului − 1986): profesor și ziarist, a deținut și o serie de funcții politice. A fost redactor-șef la ziarul Românul, organul oficial al Comitetului național la Adunarea Națională de la Alba Iulia; redactor-șef și director al ziarelor Gazeta Transilvaniei și Patria; profesor la Școala Normală (preparandia) Confesională din Caransebeș; profesor la Școala Superioară de Comerț din Cluj; inspector general administrativ pentru Moți; consilier tehnic în Ministerul Propagandei; inspector în Institutul Central de Statistică din Președinția Consiliului; președinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat; deputat de Făgăraș. Membru al ordinului Ferdinand. Fondatorul și directorul revistei Societatea de Mâine de la 1924. A fost și autorul a 23 de volume tipărite și numeroase studii și articole.

12 Lucian Blaga, op. cit., p. 125.

13 Ibidem, p. 126 − 127.

14 Ibidem, p. 161.

15 Ibidem, p. 162.

16 Ioan Pleșa, „Constituirea și activitatea Consiliului Național Român din Sebeșul-Săsesc”, în Dacoromania, nr. 5, 2000, p. 18.

17 Lucian Blaga, op. cit., p. 162 − 163.

18 Ibidem, p. 163.

19 Ibidem, p. 164.

20 Apud Sebeșul și Marea Unire: Memorii, Acte și Documente, Antologie, studii introductive, note și indici de Mihai-Octavian Groza, Iuliu-Marius Morariu, Gabriela-Margareta Nisipeanu, Claudia Fechete, p. 259. 21 Bazil Gruia, Blaga inedit − efi gii documentare, vol. I, Dacia, 1981, p. 131, 133.