Este suficientă o întâlnire voită sau întâmplătoare a două celule germinative în lumea animală sau ajungerea unei seminţe într-un sol fertil şi, brusc, o forţă invizibilă va declanşa o înmulţire explozivă de noi celule pentru a da naştere la o nouă fiinţă sau la un nou fir de iarbă sau copac.

Este un mare mister cine declanşează aceste forţe, cine a creat acest mecanism genial de înmulţire şi cu ce sens.

Urmând acest proces în lumea speciilor care ne precedă filogenetic, constatăm că acolo se exercită o voinţă transcendentă sub forma unui instinct irepresibil, la care fiinţa nu se poate opune sub nicio formă.

Nu vom şti niciodată de ce trebuie să fie univers, de ce trebuie să fie viaţă, de ce trebuie să se ajungă la conştiinţă, inteligenţă şi instincte.

Ce sens are existenţa tuturor lucrurilor?

Şi dacă nu era ceea ce este, ce altceva ar fi fost?

„Nu e nimic şi totuşi e… / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe…”, spunea atât de inspirat, în alt context, cel pe care îl vom cita atât cât neamul românesc va dăinui.

Ni se spune că Spaţiul şi Timpul nu erau înainte de începutul Universului, ci au apărut odată cu naşterea sa prin acel ipotetic Big Bang, descris de astrofizica modernă.

Constatăm că şi ştiinţa îşi are absurdul său. Cum nu era Spaţiul? Raţiunea este bulversată. Nu era şi înainte un gol infinit în care „cineva a aşezat stele, sori şi planete”?

Nu contest ce ne spune ştiinţa, dar am dreptul să afirm că nu înţeleg, deşi, după Descartes, în valul entuziast al scientismului ni s-a spus mereu că „totul se ştie sau se va şti”. Dar, după câteva secole de evoluţie a cunoaşterii, aflăm că nu avem acces decât la 1% din Univers. Sunt şi câteva cifre mai generoase, mergând până la 30%, însă când, în numele acestui procent, ne arogăm drept de viaţă şi moarte asupra vieţii unui om, ne întrebăm oare ce poate fi în cei 70% din Universul pe care nu îl cunoaştem?

Trecem sub tăcere faptul că nu ştim de unde a apărut acel punct, mai mic „ca boaba spumei”, acel prim atom în care eram cu toţii prezenţi in nuce, în embrion.

Să trecem de această nebuloasă a începuturilor noastre şi să discutăm ce soartă i s-a hărăzit acestei fiinţe, cu statut de om, aruncate pe un bulgăr de pământ rătăcitor printre miliardele de stele din Calea Lactee.

Raţionând, am înţeles că nu putem trăi izolaţi, solitari, că avem nevoie de alţi semeni, de o comunitate pentru a beneficia de aportul tuturor în asigurarea existenţei.

Aşa a început civilizaţia şi, odată cu ea, a fost nevoie şi de statuarea modului de relaţionare a omului faţă de om şi mai ales faţă de comunitatea pe care astăzi o numim „stat”.

Relaţia omului cu statul este cea mai dificilă de rezolvat şi, după criza morală în care suntem astăzi, realizăm că nu i s-a găsit o soluţionare acceptabilă pentru toţi termenii.

În 1748, Montesquieu a publicat opera care, din acel moment, a fost încontinuu citată – Spiritul legilor.

Confruntat cu moravurile vremii sale, cu absolutismul regal şi presiunea religiei, Montesquieu recurge la ideea de lege văzută atât ca emanaţie de sorginte subiectivă umană, dar şi obiectivă, impusă de raportul natural dintre o cauză şi un efect. Prin respectul pentru lege, vedea o soluţie pentru moderarea puterii şi de evitare a dictaturii. Era în fond o pledoarie pentru statul de drept, bazat pe o constituţie care consfinţea drepturile civile ale tuturor cetăţenilor.

Este, fără îndoială, un mare progres în gândirea politică a timpului, mizându-se pe respectul pentru lege, dar care implică şi conştiinţa factorilor decidenţi. Ajungem, volens nolens, şi la implicarea psihologiei umane, însă psihologia ca ştiinţă s-a constituit abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

Pentru ca un sistem în care este implicată conştiinţa să funcţioneze, este nevoie de un feedback, de un autocontrol. Întreaga fiziologie umană se bazează pe mecanismul de feedback.

Să luăm un exemplu: pentru a dispune de energia necesară oricărui efort fizic sau intelectual, este nevoie ca inima noastră să reacţioneze prompt, trimiţând volumul de sânge strict necesar – prin conţinutul său în glucoză şi oxigen – cerut de acel efort. Acest rol de „supraveghere” îl are sistemul nostru nervos, natural deci, ca o condiţie a unei optime funcţionalităţi a organismului nostru. Este, altfel spus, vocea prudentă şi inteligentă a naturii.

Revenind la obiectul discuţiei, după exemplul naturii, acest control este nevoit să evite posibilele accidente, cum ar fi acela al hărţuirii cu mâna justiţiei de către puterea politică a unor adversari aflaţi în altă aripă a eşichierului politic sau execuţia la comandă a unor persoane incomode din cu totul alte motive. Repet, acestea pot fi doar accidente şi nu pun la îndoială onestitatea şi profesionalismul celor care au o misiune foarte grea pe frontul justiţiei. Generalizarea, plecând de la cazuri singulare, este nedreaptă şi trebuie evitată, putând provoca multe disfuncţionalităţi sociale. Personal, am multe cunoştinţe şi prieteni de mare probitate şi cu alese calităţi umane şi nu mi-aş permite să comit o astfel de eroare. Discuţia angajată aici are doar valoare de principiu şi nu are nicio intenţie incriminativă.

Un alt aspect care vine în contradicţie netă cu ştiinţa neurofiziologiei actuale îl constituie dezincriminarea juridică a calomniei.

Sunt neurofiziolog şi ştiu foarte clar că în prezent dispunem de instrumentele tehnice necesare pentru studierea efectelor favorabile sau nocive asupra sănătăţii noastre pe care le au gândurile, cuvintele, emoţiile şi sentimentele pe care le cultivăm. Aşa s-a ajuns la concluzia că sunt cuvinte care au o chimie favorabilă vieţii, sănătăţii noastre fizice şi psihice, cum sunt: iubirea, generozitatea, bunătatea, bucuria, fericirea şi iertarea. Sunt şi cuvinte care prin chimia lor ucid, îmbolnăvesc şi tulbură mintea, echilibrul nostru psihic. Enumerăm între acestea: ura, calomnia, răutatea, ironia, insulta, injuriile, stigmatizarea, batjocura. Chimia lor poate genera cancer, anxietate, depresie, boli somatice şi disperarea, care poate duce la suicid.

Nu exclud un principiu fundamental al democraţiei care permite diferenţa de opinie. Da, dar exprimată cuviincios, cu respect pentru adversarul politic, şi nu agresiv, violent, injurios sau cu ură.

Daniel Goleman, psiholog cu studii la Harvard şi jurnalist, numea acest comportament ca fiind distructiv, atât pentru cel care îl manifestă, cât şi pentru cel căruia i se adresează.

Cuvintele au nu numai chimie, ci şi energie, adecvate conţinutului lor semantic – util sau nociv.

Avem acum argumente în acest sens aduse de experimentele ştiinţifice din fizica cuantică. Unul dintre marii mentori ai fizicii cuantice, Werner Heisenberg, afirma că cel mai neînsemnat gând se transmite până în cel mai îndepărtat „colţ” de Univers. Avem demonstraţia clară că în Univers totul este interconectat şi că tot ceea ce facem şi gândim – bine sau rău – se reflectă asupra tuturor şi a noastră, inclusiv.

Un alt principiu al democraţiei îl constituie respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la soluţionarea definitivă din punct de vedere juridic. Cred că este absolut necesară respectarea acestui deziderat, tocmai pentru a se evita consecinţele dramatice asupra celor pe care justiţia îi exonerează de acuzaţiile aduse, dar au fost expuşi oprobriului înainte de a se pronunţa justiţia. Onoarea compromisă şi dramele suferite pot fi oare reparate, astfel, numai pe cale civilă?

Dacă îmi aduc bine aminte, însuşi Napoleon Bonaparte îi cerea justiţiei să pedepsească fapta, dar să nu defăimeze persoana.

Un alt concept mult discutat este acela al „statului de drept”.

Prin secularizare, religia şi-a pierdut autoritatea şi a fost înlocuită cu preceptele statului de drept.

Asupra relaţiei dintre om şi stat se discută continuu.

Thomas Hobbes (1588 – 1679) era de părere că, prin tendinţa lor despotică, oamenii pot deveni ceea ce s-a spus prin anticul adagiu – Homo homini lupus.

Oricum, prin formularea care îi aparţinea chiar lui Hobbes, existenţa între oameni a unui război al tuturor contra tuturor o pot confirma şi contemporanii noştri.

John Locke (1632 – 1741), precum şi J.J. Rousseau (1712 – 1778) susţin că ne naştem egali şi că avem dreptul la viaţă şi la libertatea care nu încalcă drepturile celorlalţi semeni. Vom vedea că şi alţi comentatori sunt de părere că, pentru a elimina inechitatea socială, ar trebui să existe legi care oferă omului dreptul la proprietate numai în limitele trebuinţelor sale, şi nu în exces. Excesul de acest gen implică pauperizarea altor semeni.

Prin sine însăşi, sărăcia este o umilinţă. De aceea, cred că aserţiunea unor comentatori că trebuie să se respecte „dreptul la sărăcie” este de un amarnic cinism. În condiţiile constrângerii materiale, şi dreptul la libertate este caduc.

Aceiaşi comentatori afirmă că în numele libertăţii de manifestare îşi asumă chiar şi crima. Serios? Chiar şi când este săvârşită asupra ta şi a familiei tale? Mă îndoiesc!

Constatăm că niciunul dintre sistemele sociale experimentate de om nu a reuşit să edifice o societate, nu spunem perfectă, dar apropiată de aspiraţiile umane.

În opinia mea, cauza insuccesului tuturor sistemelor sociale este însuşi omul pentru care au fost create. Ideile, chiar dacă sunt „mari”, ajunse pe mâna celor „mici”, se compromit. Se poate crea ceva perfect cu oameni imperfecţi? Toate sistemele sociale poartă amprenta celor care le-au creat, precum şi a celor care le-au aplicat.

Absenţa unei culturi, cel puţin pentru funcţia a cărei responsabilitate o are, defectele de caracter şi lipsa de experienţă a unui conducător ales după criterii subiective sau impus din alte sfere de influenţă nu pot fi decât păguboase.

Responsabilitatea şi conştiinţa civică sunt la fel de necesare tuturor membrilor unei comunităţi.

Platon spunea că o societate în care o parte dintre membrii săi doar se distrează pe seama muncii celorlalţi nu poate fi nici funcţională şi nici eficientă.

Vorbim continuu de morala drepturilor omului, dar nu spunem nimic şi despre dreptul moralei.

Nu există o morală sau o lege care să aibă ca obiect limitarea însuşirii excesive a bunurilor materiale. Orice exces, dincolo de necesar, îi pauperizează pe ceilalţi.

Matthieu Ricard, fiul filosofului francez Jean-François Revel, susţine ideea întâlnită la John Locke şi la Thomas Hobbes, că într-o societate democrată ar trebui, pentru a se menţine un echilibru între dorinţa unora de a se îmbogăţi în detrimentul celorlalţi, să existe legi care să limiteze aceste tendinţe considerate imorale, după opinia lor.

Jean-François Revel consideră că accentul nu trebuie pus doar pe ideea drepturilor omului, ci şi pe responsabilitatea cetăţeanului faţă de societate. Ne amintim că o astfel de opinie a exprimat şi preşedintele J.F. Kennedy. În concluzie, prin naştere obţinem o serie de drepturi naturale şi, pentru a ne fi respectate, avem nevoie de un stat de drept şi de o morală care să aplice legea în litera şi spiritul ei.