La cei 94 de ani împliniți de curând, domnul Mircea Ionescu este un interlocutor deosebit. Martor și participant activ la construirea notariatului modern și fin cunoscător al culiselor consolidării profesiei, domnia sa a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu care surprinde o epocă istorică mai puțin cunoscută celor care astăzi aleg notariatul ca vocație profesională.

BNP: Domnule Mircea Ionescu, numele, personalitatea dumneavoastră sunt bine-cunoscute în lumea notariatului, cu precădere printre membrii profesiei din generația care a făcut trecerea de la notariatul de stat de dinainte de 1989 la notariatul public, edificat odată cu intrarea în vigoare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995. Există însă și notari mai tineri, a căror intrare în profesie a avut loc după ce fusese deja câștigată „bătălia” pentru un notariat modern, armonizat ca proceduri economiei de piață. Pentru aceștia și nu numai, vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.

Mircea Ionescu: Privind în urma mea, la viața așa cum a curs sub bagheta destinului, la întâmplările și întâlnirile care m-au marcat profesional și personal, îmi dau seama că sunt privilegiat. De ce spun acest lucru? Practic, am trăit istorie și, dată fiind activitatea mea profesională, am participat nemijlocit la noi începuturi și la schimbări importante. Dar să încep cu începutul.

Tata era negustor, mama era casnică. Eram cinci copii, în viață. Fuseseră mai mulți înainte, dar decedaseră. Îmi amintesc că mama era extrem de preocupată de educația noastră, de mici copii încerca să își dea seama în ce direcție educațională am putea fi îndreptați, în funcție de calitățile noastre. Erau vremuri tulburi, vremuri în schimbare. Negustoria tatălui meu nu prea mai mergea, noi, copiii, creșteam, și trebuia să ne gândim serios ce dorim să facem mai departe. Nici nu se punea problema: toți, dar toți, urmam să mergem la facultate. Strictețea mamei în această privință era de neclintit. Ce facultate să faci? – se punea întrebarea. O facultate la care să studiezi și, în același timp, să poți lucra. O facultate care să îți dea o profesie utilă societății, semenilor tăi. Eram în anii 1947 – 1948, era greu din punct de vedere economic, era foamete în țară, situația era instabilă din toate punctele de vedere. Criminalitatea era în floare. Practic, după război, jafurile, crimele, tâlhăriile, faptele antisociale în general se întâlneau la tot pasul. Pentru oamenii obișnuiți, cum eram noi, străzile erau foarte nesigure, periculoase. Ca o paranteză, îmi amintesc că a apărut, la un moment dat, un comisar, Eugen Alimănescu. Autoritățile i-au dat mână liberă să facă ordine. Nu stătea la discuții, împușca pe loc răufăcătorii, în stradă. I-a potolit. Apoi a dispărut, dar a avut un mare merit. A curățat Capitala de criminali și pungași.

Dar să revin, trebuia să muncim cu toții. Afacerile private nu mai mergeau și, ca să te descurci ca tânăr, trebuia să muncești. Ne-a ajutat mult un unchi, funcționar la Ministerul de Interne de atunci. Aurel, fratele cel mare, a terminat liceul și a intrat la Academia Comercială. Al doilea frate a intrat ajutor de grefier la tribunal. Era băiat isteț, făcea și Dreptul la seral. A rămas grefier. Al treilea, Marius, era foarte capabil la matematică. Mama visa să aibă un fiu preot, așa că a lăsat matematica deoparte și s-a dus la seminar. A stat acolo patru ani de zile. A terminat primul ciclu și nu a vrut să mai continue. A fost supărare mare, dar tata l-a înțeles și l-a retras de la seminar. L-a dat la un liceu teoretic. A trebuit să susțină niște examene de diferență, dar nu a avut probleme, era foarte inteligent. A dat apoi la Politehnică. Concurență foarte mare, ingineria era necesară, se industrializa România și era nevoie de specialiști și tehnicieni calificați. A ajuns inginer mecanic. Sora mea, mezina, a făcut și ea Dreptul. A terminat șefă de promoție, vă dați seama ce realizare!

Eu eram al patrulea copil, eșalonul din mijloc, ca să zic așa. Unde să merg? La Drept, bineînțeles. Cu serviciul m-a ajutat fratele cel mare să intru pedagog la o școală. Apoi am fost secretar la școala respectivă. Ziua munceam, seara învățam. Până am terminat facultatea am lucrat acolo.

BNP: Cu ce vă ocupați ca pedagog?

Mircea Ionescu: Păstram disciplina. Era o școală de băieți, vă dați seama că era greu să îi potolești. Îmi amintesc și acum că unii erau de nestăpânit. Teribil de răi. Mă descurcam, totuși. Îi mai altoiam, ce să fac…

În fine, am terminat facultatea, am terminat și cu pedagogia. Am fost repartizat judecător.

BNP: Prin urmare, a fost o decizie pragmatică aceea de a urma cursurile Facultății de Drept…

Mircea Ionescu: Nu m-am gândit în acești termeni. Aveam ca modele frații mai mari, îi admiram. În același timp, vocea mamei, vocea rațiunii ca să zic așa, mă îndemna către o profesie utilă, concretă, necesară social. Am trecut fără probleme prin facultate, mi-a plăcut, m-am potrivit. Să fie destin, să fie pragmatism, nu știu. Așa a fost să fie.

BNP: Cum era tânărul student Mircea Ionescu? Cum l-ați descrie acum, după mai bine de șapte decenii de la terminarea facultății? 

Mircea Ionescu: Cuminte. Liniștit. Retras. Foarte studios. Îmi plăcea să învăț, să citesc, să analizez, eram ca un burete, absorbeam toate informațiile.

BNP: Ați fost numit judecător imediat ce ați terminat facultatea?

Mircea Ionescu: Da. Am terminat-o în vara anului 1951, la București. La începutul anului următor – începuse deja sistemul cu repartiții – cei de la Ministerul Justiției de atunci mi-au oferit două variante: la Tribunalul Târgoviște judecător-asistent, sau la Videle, ca judecător plin. Cum eram din București, am ales Videle, mai aproape de casă. Acolo, la Videle, am fost pus să fac inventarul arhivei vechi de peste 100 de ani. Era o mizerie mare să verifici arhiva, mai ales că aveam și niște probleme cu vederea.

BNP: Dar erați tânăr și entuziast…

Mircea Ionescu: Nu eram chiar entuziast să deretic printre hârțoage vechi…. dar șeful meu asta aștepta de la mine. Era un tip cam dificil, din unele puncte de vedere. Altfel, era un om deștept, foarte deștept. Am învățat multe de la el, pe drum. Nu mi-a fost ușor, dar am reușit. Am devenit chiar pasionat de munca mea.

După vreo doi ani de zile de la numirea în postul de judecător, a apărut un loc vacant la judecătoria din Ghergani, președinte de judecătorie. Mi-am făcut treaba acolo cât am putut de bine și am fost remarcat, așa că am fost promovat la tribunalul regional. Era în anul 1960, iar eu terminasem facultatea în 1951 și începusem să lucrez din februarie 1952. Îmi amintesc că în acești opt ani din cariera mea de magistrat am întâlnit oameni deosebit de deștepți. Îmi plăcea să ascult, să iau de la fiecare informațiile care mă puteau ajuta în profesie. Nu mă refer doar la judecătorii mai în vârstă, șefii mei, ci și la personalul din instanțe.

Cei de la minister m-au cerut la Inspecția judiciară, așa că, după patru – cinci ani la tribunalul regional am ajuns inspector delegat. Mi-a plăcut, m-am acomodat. Redactam rapoarte, mergeam în controale, susțineam bunul mers al justiției în interesul societății. Am rămas la Ministerul Justiției și, la un moment dat, am fost numit la Direcția Legislație. Consultant juridic se numea funcția. Până în anul 1980 am ocupat postul acesta.

Din funcția de consilier la legislație, am plecat, tot în Ministerul Justiției, ca șef al Direcției Instanțelor Civile, Avocaturii și Notariatelor. Cu ocazia asta am cunoscut mai bine notariatul de stat. Notariatele erau împânzite cu profesioniști valoroși din sistemul de dinainte, trași pe linie moartă de noul regim. Lefurile erau, însă, cele mai amărâte. Reflectau, într-un fel, valoarea pe care regimul comunist o atribuia notarilor. În Transilvania, de exemplu, chiar dacă notarii erau de stat, oamenii continuau să le acorde mare respect, ca profesie. Dincoace, în Regat, erau mai puțin vizibili. Notarii, cum spuneam, aveau cele mai mici salarii din sistem, dar mult, foarte mult de lucru. Cetățenii veneau cu tot felul de probleme de rezolvat la notariat. Gândiți-vă, vorbim despre Capitală. Au fost la început opt sectoare, apoi șase. La fiecare sector erau trei – patru notari, plus cei de la notariatul Municipiului București, erau în total cam 40 de notari de stat în tot Bucureștiul. Făceau treabă.

Pe Viorel Mănescu, actualul președinte al UNNPR, l-am cunoscut la Notariatul Capitalei. Era notar la un raion unde este acum sectorul 1. Mi s-a părut un tânăr isteț, era băiat de avocat. Era cultivat, politicos. Ceilalți, cei mai mulți, nu erau așa educați, veneau din medii mai defavorizate. Erau însă pricepuți profesional. El era și una, și alta. Mie mi-au plăcut dintotdeauna muzica simfonică și literatura clasică. Discutând cu el mai mult, mi-am dat seama că suntem pe aceeași lungime de undă. Aveam ce discuta, știa să spună și o glumă, știa să asculte. Comunica foarte bine, dar fără să depășească limitele respectului reciproc. Am apreciat asta la el. Gândiți-vă că era tânăr, vârsta la care bărbații sunt mai puțin atenți la felul în care dialoghează, dorind să se impună. Viorel Mănescu nu era genul acesta, era diplomat încă de pe atunci și știa să asculte și să accepte opinii contrare părerii lui, dacă ajungea la concluzia că sunt corecte, utile.

BNP: Mulți notari încă în activitate, dar la o anumită vârstă, se referă la dumneavoastră ca la un mentor. Ei spun că au evoluat profesional, dar și uman, prin contactul cu dvs și că erați sever, pretențios, dar corect în relații.

Mircea Ionescu: Orice om care pune pasiune în ceea ce face dorește să lase ceva în urma sa. Nu fac excepție de la regulă! Nu pot decât să mă bucur că am făcut bine, că am ajutat alți oameni să se dezvolte, să își atingă potențialul. Înseamnă că nu am trăit degeaba.

BNP: Ați avut un rol important în procesul istoric al trecerii de la notariatul de stat la notariatul public modern. Cu sprijinul și know-how-ul dumneavoastră a fost construită baza legală a notariatului public, mă refer aici la Legea nr. 36/1995.

Mircea Ionescu: Un notar de la Brașov, Petre Tănase, a intrat în politică după 1989 și a ajuns deputat, șef al Comisiei juridice. Era preocupat de trecerea de la notariatul de stat la notariatul public și considera, pe bună dreptate, că vechea formă de organizare a profesiei nu mai era adecvată momentului istoric. Sectorul privat se dezvolta accelerat, aveau loc privatizări, tranzacții imobiliare etc., era deci nevoie ca notariatul să țină pasul cu vremurile. Ei bine, deputatul Tănase mi-a cerut sprijinul pe linie juridică. Eram profesionist în domeniu. Am răspuns imediat propunerii lui de colaborare, eram conștient că notariatul trebuia să corespundă imperativelor economiei de piață și doream să fiu util, să pun la dispoziția profesiei experiența mea.

Ion Marin, și el notar brașovean, și Petre Tănase făcuseră la vremea respectivă un proiect de lege. Vorbea mai mult despre organizare și aproape deloc despre activitatea notarială propriu-zisă. Problema era de procedură: cum faci, ca notar public, ceea ce ai de făcut? Ce activitate are notarul? Cum faci o autentificare, un extras, o copie legalizată? Deci trebuiau definite procedurile. Era esențial. Am preluat cât am putut din proiectul de lege inițial și am adăugat procedurile la minister. Eu eram specializat pe legislație și aveam nevoie de cineva bun pe partea de practică notarială. Așa am ajuns să mă reîntâlnesc și să lucrez cu Viorel Mănescu. El era un practician desăvârșit, omul de care era nevoie pentru construirea notariatului modern.

BNP: Cum s-a desfășurat colaborarea?

Mircea Ionescu: Nu a fost ușor. Am suferit și o pierdere importantă pentru mine, pentru activitatea de adaptare a profesiei notariale la noile vremuri. Un consilier foarte bun de la minister, mâna mea dreaptă, a decedat. Din fericire, dacă mă pot exprima astfel, domnul Mănescu l-a înlocuit și a făcut echipă bună cu mine. Cât despre activitatea propriu-zisă, ce să vă spun, îi dictam procedura, iar el completa cu aspectele practice. Existau niște dispoziții generale, prevăzute de lege și existau și dispoziții de amănunt, care apăreau în instrucțiunile emise de minister.

BNP: Cum au primit notarii de stat schimbarea statutului lor? Au avut încredere în noua formă de organizare a profesiei?

Mircea Ionescu: În general, bine. Majoritatea a fost pentru schimbare. Să nu uităm condițiile grele în care își desfășurau activitatea, statutul ingrat al profesiei, veniturile mici, cozile, aglomerația, încărcătura profesională mare. A fost o necesitate obiectivă această evoluție a profesiei, s-a impus. Între timp, lumea s-a schimbat, generațiile de notari s-au schimbat. Pentru tinerii care intră astăzi în notariat este inimaginabil cum se lucra cândva și totuși, condițiile acelea dificile au clădit caractere.

BNP: Făcând comparație între notariatul public și cel de stat, care ar fi plusurile și minusurile fiecărei forme de organizare a profesiei?

Mircea Ionescu: Înainte de anul 1989, rolul notarului era insignifiant. Așa era construit sistemul, totul era etatizat. Așa cum am spus și mai devreme, se muncea în condiții improprii, pe salarii mici. Cu toate acestea, oamenii erau dedicați profesiei. Îmi amintesc că, mergând eu în controale prin toată țara, întâlneam tot felul de persoane, notari. Își făceau treaba și o făceau bine. După intrarea în vigoare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, lucrurile au intrat pe un alt făgaș pentru profesie. S-au organizat birourile notariale, notarii publici și-au asumat noi competențe, impuse de trecerea țării de la economia centralizată la cea de piață. Au crescut și câștigurile dar, trebuie să subliniez, odată cu ele a crescut și responsabilitatea pentru actul notarial.

BNP: Ce pasiuni vă animă? Ce v-a motivat în viața profesională? Sunteți acolo unde v-ați dorit să ajungeți?

Mircea Ionescu: Între viața mea personală și cea profesională linia de demarcație a fost mereu aproape insesizabilă. M-am implicat întotdeauna total în ceea ce făceam, fără jumătăți de măsură. Așa că, la capitolul pasiuni, eu bifez activitatea profesională. În puținul timp liber mă relaxam citind și ascultând muzică, mergând la concerte.

BNP: Sunteți fumător de pipă. Arhetipul fumătorului de pipă este: bărbat erudit, de vârstă mijlocie, cu prestanță, care pune preț pe clipele sale de liniște și de relaxare, făcând totul pe îndelete. Când spunem pipă, ne închipuim un univers aparte, cu biblioteci ticsite de cărți învelite în piele, meditație, calm și culori sobre. Vă regăsiți în aceste descrieri? Cum arată pentru dumneavoastră o zi perfectă?

Mircea Ionescu: Sunt fumător de pipă, într-adevăr. Acum fumez ceva mai rar, dar am avut o pasiune pentru pipă și cum aș putea spune că nu, nu mă regăsesc în descrierea pe care mi-ați prezentat-o? Este măgulitoare. Mă regăsesc, totuși, în linii mari, pentru că, până la urmă, suntem unici, fiecare în felul său, chiar dacă împărtășim pasiuni comune. 

BNP: În încheierea dialogului cu cititorii Buletinului Notarilor Publici, vă rugăm să adresați câteva cuvinte tinerilor care îmbrățișează nobila profesie de notar.

Mircea Ionescu: Am trecut prin vremuri grele, am fost martorul a două schimbări de regim, am fost implicat, ca profesionist, în proiecte care au clădit, nu au distrus. Totul este o chestiune de atitudine în viață, asta trebuie să rețină. Dacă ești serios, responsabil și decis să te angajezi social și profesional, la momentul bilanțului vei fi mulțumit.

Citate:

„Pentru tinerii care intră astăzi în notariat este inimaginabil cum se lucra cândva și totuși, condițiile acelea dificile au clădit caractere.”

„Între viața mea personală și cea profesională linia de demarcație a fost mereu aproape insesizabilă. M-am implicat întotdeauna total în ceea ce făceam, fără jumătăți de măsură.”Interviu realizat de Ioana Speteanu, șef Birou Comunicare al UNNPR