Se întâmplă, în mod obișnuit, ca soții să dorească să opereze un transfer al unui bun sau a unei fracțiuni dintr-un bun din patrimoniul unuia în patrimoniul celuilalt. În practică, se întâlnesc relativ frecvent următoarele situații:

1. Soțul A a dobândit înainte de căsătorie un bun și acum dorește să îl facă comun (în coproprietate devălmașă sau pe cote-părți).

Cum se ajunge de cele mai multe ori la această situație? Adesea este vorba de un bun care este achiziționat inițial de unul dintre soți înainte de încheierea căsătoriei (respectiv, momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este anterior momentului încheierii căsătoriei), însă achiziționarea apartamentului se face cu credit și ratele sunt, în fapt, plătite de către ambii soți. Ulterior, soții se căsătoresc și doresc ca situația juridică a bunului să reflecte realitatea modului în care s-a contribuit la achiziționarea acestuia. De asemenea, se mai poate întâlni această situație și în cazul în care unul dintre soți moștenește, de exemplu, o casă bătrânească pe care ulterior o extinde și o amenajează, având costuri ce depășesc cu mult valoarea inițială a acesteia, suportate de către ambii soți. Fără a avea pretenția ca această enumerare să fie limitativă, găsim dorința soților de a transforma regimul juridic al bunului în bun comun perfect justificată și fără a avea caracterul unei liberalități.

2. Soții doresc ca un bun achiziționat în timpul căsătoriei sub regimul comunității legale de bunuri să devină proprietatea exclusivă a unuia dintre aceștia, cu sau fără sultă. Se poate, de asemenea, ca soții să vrea ca bunul să devină coproprietate pe cote-părți determinate, în loc de bun devălmaș.

3. Soții doresc ca un bun achiziționat în timpul căsătoriei sub regimul comunității legale de bunuri să devină proprietatea exclusivă a unuia dintre aceștia, cu sau fără sultă, în situația în care acesta a fost achiziționat folosind un credit bancar ce încă nu este achitat.

1. Ipoteza analizată este cea în care transferul de proprietate are loc în contrapartida contribuției avute de celălalt soț la achiziționarea bunului, ipoteză diferită de cea în care unul dintre soți dorește să facă celuilalt o liberalitate. Această distincție trebuie făcută, întrucât, în situația în care bunul propriu devine bun comun fără contrapartidă și va fi încadrat juridic ca o liberalitate, practic ne aflăm în situația unei donații între soți cu toate implicațiile ce decurg din asta[1]. Mai mult decât atât, considerăm că există riscul ca prevederile aplicabile în materia donațiilor între soți să fie incidente chiar și în ipoteza în care acest lucru nu este menționat în mod expres iar transmiterea propriu-zisă a dreptului de proprietate are loc prin intermediul unui alt act juridic, de exemplu prin intermediul convenției matrimoniale[2].

Cea mai simplă variantă pentru ca bunul să devină bun comun (în coproprietate pe cote-părți sau devălmașă) rămâne folosirea mecanismului convenției matrimoniale, respectiv încheierea de către soți a unei convenții prin care se alege regimul comunității convenționale și se introduce o clauză prin care bunul X, anterior bun propriu al soțului A va fi introdus în comunitatea de bunuri a soților fie în devălmășie, fie devine bunul coproprietate a soților pe cote-părți (în cotă parte de 1/2 pentru fiecare sau orice altă cotă pe care soții o consideră corespunzătoare contribuției la achiziționarea bunului).

Apreciem că simpla menționare a faptului că un bun anterior propriu va fi inclus în comunitate fără alte mențiuni este de natură să conducă la concluzia că acest lucru s-a făcut fără o contraprestație și are caracterul unei liberalități. 

Cum se poate stipula în mod concret faptul că includerea bunului în comunitate este făcută în schimbul unei contraprestații, astfel încât actul să-și poată păstra caracterul oneros și să nu fie supus dispozițiilor privind donațiile între soți?

Se recomandă ca notarul public să facă vorbire în cuprinsul convenției matrimoniale despre rațiunile care au stat la baza includerii bunului în comunitate. De exemplu, se poate menționa faptul că, acest bun a fost introdus în comunitatea de bunuri întrucât ratele pentru achiziționarea acestuia au fost suportate în comun de ambii soți (este irelevant dacă achitarea acestor rate s-a făcut împreună exclusiv în timpul căsătoriei sau dacă cea mai mare parte a lor s-a achitat înainte de momentul încheierii căsătoriei).[3]

O altă metodă prin care se poate realiza această transformare a bunului propriu în bun comun al soților o reprezintă încheierea întâi a unei recunoașteri de datorie prin care unul dintre soți recunoaște dreptul de creanță al celuilalt cu privire la ratele achitate de către acesta. Ulterior, se poate încheia un contract de dare în plată, prin care, în vederea stingerii dreptului de creanță anterior recunoscut, soțul inițial unic proprietar asupra bunului x transmite celuilalt soț o cotă-parte din acesta.

Aceleași rațiuni se mențin și în situația în care vorbim de ipoteza în care bunul moștenit de unul dintre soți a fost renovat/extins considerabil folosind resursele celuilalt soț sau resursele comune.

Nu este exclusă nici posibilitatea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare între soți, dacă soții într-adevăr doresc să efectueze plata unui preț pentru transmiterea acestui drept de proprietate (NCC permițând încheierea unui asemenea contract) însă, pentru a evita discuțiile ulterioare despre faptul că sumele de bani folosite pentru achiziționarea bunului/cotei din bun provin de asemenea din comunitate –se recomandă folosirea acestei instituții în situația în care se poate trasa proveniența sumelor de bani folosite ca fiind bunul propriu exclusiv al soțului cumpărător.

2. Soții doresc ca un bun achiziționat în timpul căsătoriei sub regimul comunității de bunuri (legale sau convenționale) să devină bunul propriu al unuia dintre ei sau să devină bun în coproprietate pe cote-părți.

Rațiunile care pot conduce soții să considere ca fiind dezirabil acest demers pot fi multiple. Dintre acestea enumerăm: dorința ca soțul A să fie proprietar exclusiv asupra bunului astfel încât în situația în care ar surveni decesul soțului B, bunul X să nu intre în masa succesorală și să nu facă obiectul coproprietății cu ceilalți moștenitori; situația în care unul dintre soți este un profesionist ce dorește ca bunul X să facă obiectul patrimoniului său de afectațiune (întrucât patrimoniul de afectațiune este o diviziune a patrimoniului unei singure persoane considerăm că în această diviziune se pot include doar bunuri din patrimoniul acelei persoane și nu bunuri ce aparțin unor terți, fie ei și soții profesionistului); fiecare dintre soți are o clasă de moștenitori necomuni (de exemplu, copii din căsătoria anterioară) și doresc ca în ipoteza decesului unuia dintre ei anumite bunuri să nu ajungă în masa succesorală a celuilalt.

Cel mai elegant mod de a obține acest rezultat atunci când scopul este evitarea includerii unui bun în masa succesorală este folosirea mecanismului clauzei de preciput.

În concret:

În situația în care soții au optat inițial pentru încheierea căsătoriei sub regimul comunității legale se va proceda la lichidarea regimului matrimonial anterior încheiat prin încheierea unui act de lichidare prin care se va stabili care sunt bunurile și datoriile proprii ale fiecărui soț și respectiv, care sunt bunurile și datoriile comune ale soților precum și cota de contribuție la dobândirea acestora. Ulterior se va putea proceda la încheierea unei convenții matrimoniale în care se va include, în conformitate cu art. 333 C. civ. o clauză de preciput.[4]

Întrucât legea prevede că această clauză poate fi introdusă prin convenție matrimonială și în lipsă de stipulație contrară în prevederile din C. civ. ce vizează regimul separație de bunuri apreciem, alături de alți autori[5], că această clauză va putea fi inclusă atât într-o convenție prin care se optează pentru regimul comunității convenționale, cât și într-o convenție prin care se alege regimul separației de bunuri.

În situația în care soții sunt deja căsătoriți sub regimul comunității convenționale nu este necesară lichidarea regimului matrimonial anterior. Este posibilă doar ajustarea regimului prin încheierea unui act adițional la convenția matrimonială inițială, act adițional prin care se stipulează introducerea unei clauze de preciput ce vizează bunul în cauză.

Dacă se dorește ca bunul să revină exclusiv unuia dintre soți în ipoteza încetării regimului matrimonial, indiferent dacă încetarea regimului este cauzată de decesul unuia dintre ei, de schimbarea regimului matrimonial sau de încetarea căsătoriei prin divorț, este posibilă introducerea clauzei vizate de art. 367 lit. e C. civ., „modalități privind lichidarea comunității convenționale” în convenția matrimonială prin care se alege regimul comunității convenționale. Practic, soții pot conveni ca la momentul la care regimul matrimonial încetează, pentru unul sau oricare dintre motivele menționate mai sus, bunul X să revină în proprietatea exclusivă a soțului A. În cuprinsul acestei clauze pot fi incluse detalii precum faptul că bunul va reveni exclusiv lui A în considerarea contribuției sale la dobândirea acestui bun sau a altui bun (excluderea caracterului de liberalitate a clauzei), stipularea faptului că această partajare se va face cu impunerea plății unei sulte către celălalt soț, sultă căreia i se poate determina inclusiv cuantumul sau metoda de calcul etc.). 

De asemenea, în situația în care soții erau deja căsătoriți sub regimul comunității convenționale, nu este necesară încheierea unei convenții matrimoniale noi, ci este posibil ca această clauză să fie introdusă prin încheierea unui act adițional la convenția matrimonială inițială.

Nu în ultimul rând este posibilă încheierea unui act de partaj prin care unuia dintre soți îi revine în exclusivitate proprietatea bunului X cu menționarea faptului că acest partaj se încheie în considerarea unei obligații prestate anterior, în prezent sau în viitor. În situația în care se încheie un act de partaj prin care bunul X revine în exclusivitate soțului A fără sultă sau fără a se face discuție despre vreo altă contraprestație apreciem că notarul va trebui să facă vorbire în cuprinsul actului cel puțin despre faptul că s-au adus la cunoștință părților dispozițiile privind rezerva succesorală și dispozițiile articolului 1.031 C. civ. privind revocabilitatea donațiilor între soți.

Cu privire la situația în care actul de partaj se încheie fără a avea caracterul unei liberalități considerăm utile următoarele precizări:

– vor fi incidente prevederile art. 358 C. civ. prin care în timpul regimului comunității bunurile comune pot fi împărțite în total în parte prin act încheiat în formă autentică notarială. În lămurirea art. 358 alin. (2) trebuie spus că trimiterea la art. 357 alin. (2) C. civ., potrivit căruia „în acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală” nu înseamnă că regimul matrimonial trebuie lichidat pentru a putea fi efectuat partajul.

Ce dorește atunci legiuitorul prin acest alineat? Punem în vedere faptul că în regimul comunității (atât cea legală, cât și cea convențională) bunurile se dobândesc în devălmășie[6]. Având în vedere prevederile art. 680 C. civ. privind efectele juridice ale partajului, trebuie ca anterior partajului să se stabilească cotele pe care soții le-au avut anterior definitivării partajului (ocazie cu care se va stabili și care sunt cotele ce au fost atribuite prin actul de partaj față de cota avută inițial, la momentul dobândirii bunului).

Pe cale de consecință, în preambulul așa-numitului act de partaj se va introduce o clauză prin care soții, de comun acord, vor declara fiecare cota pe care au avut-o la dobândirea bunului. În urma acestei declarații devălmășia va fi practic transformată în cote-părți pentru bunul ce face obiectul actului de partaj, urmând ca, ulterior, prin actul de partaj să se stabilească faptul că acea cotă-parte ce îi revenise anterior soțului B se transmite prin actul de partaj către soțul A.

Amintim de asemenea prevederile art. 358 alin. (4) potrivit cărora regimul comunității nu încetează decât în condițiile legii, chiar dacă bunurile comune au fost împărțite potrivit acestui articol. Așadar, regimul de comunitate nu încetează prin încheierea unui act de partaj, chiar dacă prin acest act de partaj s-ar împărți singurul bun comun sau toate bunurile comune avute de soți.

3. Această ipoteză similară cu cea descrisă la punctul 2 apare adesea în practica notarială și prezintă niște implicații speciale, despre care credem că merită să facem vorbire separat.

În situația în care se dorește partajarea unui bun care a fost obținut prin credit și creditul nu a fost achitat integral, prin acest act de partaj va trebui stabilită nu doar situația bunului după încheierea actului, ci și situația creditului rămas de achitat.

Ce se întâmplă de fapt în mod uzual?

Nu de puține ori, personalul bancar, la auzul solicitării soților, în mod nejustificat și total eronat trimite soții la notar pentru a divorța și a motiva astfel încheierea ulterioară a actului de partaj cu privire la bunul comun. O asemenea practică este o ingerință adusă vieții de familie soților și este nu doar total nejustificată, ci și în mod evident abuzivă.

Partajarea acestui bun X și a obligațiilor aferente creditului se poate face de asemenea atât prin convenție matrimonială, cât și prin încheierea unui act de partaj.

Care sunt însă particularitățile distinctive în această ipoteză:

– în situația în care bunul este afectat de o clauză de inalienabilitate (așa cum este cazul în 99% din bunurile dobândite prin credit) va trebui să se obțină de la bancă acordul de înstrăinare prin care se permite transmiterea bunului către soțul A. Această transmitere poate avea loc cu plata unei sulte de către soțul A, din care o parte sau totalitatea sultei pot fi folosite pentru stingerea creditului.

De foarte multe ori acest partaj survine fără ca soții se dispună de resursele pentru achitarea integrală a creditului iar banca emite acordul de înstrăinare în care se menționează faptul că este de acord ca bunul să fie preluat de către soțul A în condițiile enumerate în cuprinsul acordului de înstrăinare. Dacă soții continuă să conviețuiască și înțeleg să își asume această obligație de plată a creditului ca fiind o obligație comună situația este relativ simplă, însă de multe ori, aceștia încheie un asemenea contract tocmai pentru că înțeleg că pentru un motiv sau altul trebuie să își separe bunurile (fie pentru că plănuiesc să divorțeze în viitor, fie pentru că deja au divorțat la o dată anterioară și la acest moment de fapt fac partajarea bunurilor ulterior divorțului, fie pentru că vor să opteze pentru un regim de separație). În situația în care obligația de plată a creditului este garantată cu ipotecă, soțul A (dobânditorul bunului) a fost verificat de către bancă și îndeplinește singur condițiile de creditare, soțul B nu mai păstrează niciun drept de proprietate asupra bunului astfel transmis, iar prin actul încheiat (act de partaj sau convenție matrimonială) soții înțeleg să lămurească situația juridică a bunului astfel încât atât bunul, cât și obligațiile corelative de plată a creditului să revină unuia dintre soți, refuzul băncii de a libera soțul B de obligația de plată a creditului este nejustificată și abuzivă. Ar fi de dorit ca instituțiile bancare să nu pornească de la premisa că o persoană căsătorită nu poate fi titular unic al obligaților dintr-un contract de credit.

Actul prin care bunul X va deveni proprietatea exclusivă a soțului A – fie el convenție matrimonială, act adițional la convenția matrimonială anterioară (în temeiul art. 367 lit. B) sau act de partaj poate face vorbire despre faptul că odată cu preluarea bunului X în proprietate exclusivă acesta va prelua și obligația corelativă de achitare a creditului (fie că acest lucru se va întâmpla prin act adițional sau prin refinanțare).

Pe parcursul vieții unui cuplu situația juridică a conviețuirii celor doi parteneri variază, la fel după cum poate varia și situația lor materială. Aminteam mai devreme despre faptul că în societatea actuală multe cupluri încep să-și construiască un viitor împreună cu mult înaintea încheierii căsătoriei la fel după cum de multe ori ei aleg să îmbunătățească un bun propriu al unuia dintre ei folosind resurse comune. Practica notarială trebuie sa vină în întâmpinarea acestor realități și să ofere cuplului modern mijloacele juridice adecvate prin care regimul juridic al acestor bunuri să fie în concordanță cu necesitățile lor și contribuțiile pe care le-au avut la dobândirea bunurilor.

---

[1] Art. 1.031 Revocabilitatea donaţiei între soţi: „Orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei.”

[2] Mai mult decât atât, trebuie luate în calcul și implicațiile pe care le are art. 1.033 C. civ. „(1) Este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi.”În sensul în care, introducerea în comunitate a unui bun prin intermediul unui alt act juridic decât donația, fără însă a califica explicit caracterul de liberalitate al actului, să dea posibilitatea ulterioară a invocării caracterului pretins simulat al acestui act – în scopul de a eluda prevederile legale referitoare la revocabilitatea donației între soți.

[3] Adesea, viitorii soți, înainte de a încheia căsătoria, conviețuiesc o perioadă îndelungată, perioadă în care împart efectiv toate cheltuielile.

[4] Art. 333

„Clauza de preciput

(1) Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei.

(2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile art. 1.096 alin. (1) şi (2).

(3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei.

(4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.

(5) Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.”

[5] Marieta Avram, Drept civil. Familia, p. 339, Hamangiu, București, 2013.

[6] Art. 339

Bunurile comune

„Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”.

Art. 368

Alte dispoziţii aplicabile

„În măsura în care prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu dispoziţiile legale privind regimul comunităţii legale.”