Rezumat
Legiuitorul interzice supravieţuirea unui dezmembrământ
al dreptului de proprietate momentului decesului titularului său. Dacă
uzufructul ar fi perpetuu (și s-ar putea transmite pe cale succesorală),
Rezumat
Lichidarea unui regim matrimonial – în primul rând, al celui legal – constituie probabil cea mai serioasă chestiune de drept patrimonial care priveşte pe foştii soţi. Momentul lichidării este momentul final în care toate mişcările patrimoniale care au putut avea loc în timpul căsătoriei între masa bunurilor comune şi masele de bunuri proprii ale soţilor vor trebui identificate şi evaluate. Datoriile dintre masele de bunuri vor trebui apoi regularizate. Aceste operaţiuni, de o complexitate deosebită, ar fi trebuit să fie însoţite de un mănunchi de reguli şi principii. Din păcate, şi legiuitorul din 1954, şi cel din 2011 le-au neglijat în totalitate. Evaluarea şi regularizarea acestor datorii constituie o piatră de încercare pentru foştii soţi. Din acest motiv, o lichidare voluntară este dificil de realizat azi în practica notarială. De altfel, nici jurisprudenţa nu are la îndemână vreun instrument adecvat în cazul unei lichidări judecătoreşti. Deşi domeniul este unul supletiv, foştii soţi sau moştenitorii ar fi avut totuşi nevoie de principii şi reguli cu rol de ghidare, căci arareori există un consens liniştitor. Inevitabil, am fost nevoiţi să ne uităm din nou către Luceafărul dreptului românesc: dreptul francez. Atât timp cât legislaţia noastră civilă s-a construit, încă de la început, pe o fundaţie franceză, iar această fundaţie a rămas chiar şi după anul 2011, cercetarea în paralel este nu numai firească, dar şi obligatorie. Această cercetare ne-a dezvăluit – nu surprinzător – un sistem legislativ (cel francez) de lichidare a regimurilor matrimoniale extrem de minuţios şi de bine pus la punct (în primul rând, conceptual), care a trecut proba timpului, unde practica notarială franceză are un rol deosebit de efervescent în această chestiune.
Două probleme ne-au preocupat în mod deosebit: care este obiectul lichidării şi care este locul lichidării în contextul succesoral. Pentru a afla răspunsurile, am urmat un parcurs ocolitor, pentru ca, la final, să putem să tragem concluzii pertinente.
Cuvinte-cheie: act de lichidare, regim matrimonial, procedura succesorală
1. Introducere. Problematica lichidării regimului matrimonial este atât de vastă şi de ofertantă[1] încât ar merita un studiu monografic de amploare, care ar avea darul de a aduce clarificări într-un domeniu încă puţin explorat. Acesta lipseşte astăzi[2], dar suntem convinşi că va veni şi momentul său. Până atunci, analize teoretice sau practice punctuale trebuie să răspundă unor probleme practice curente. Trebuie spus şi că practica notarială manifestă un interes special pentru problematica lichidării regimului matrimonial – inclusiv a clauzelor cu rol de lichidare – şi, din acest motiv, caută să afle răspunsuri într-un ritm mai alert, în acord cu dinamica socială a relaţiilor dintre soţi, care ni se dezvăluie zilnic. Evident că, la fel ca în orice analiză, ar fi fost de preferat să confruntăm trei perspective: a doctrinei, a jurisprudenţei şi a practicii. Această confruntare este azi săracă, iar aceasta nu poate să nu influenţeze – la un moment dat – concluziile demersului nostru.
În ceea ce ne priveşte, revenim azi la un subiect pe care l-am abordat pentru prima dată în urmă cu cinci ani şi care face parte din problematica, mai largă, a lichidării regimului matrimonial al comunităţii legale[3]. Din cauza complexităţii subiectului, la acel moment am surprins numai câteva elemente ale conceptului de regularizare a datoriilor dintre soţi, iar apoi am făcut o critică – pe care ne-o menţinem şi astăzi – referitor la proprietatea devălmaşă specifică dreptului matrimonial românesc. Am arătat, la acel moment, nu numai că transformarea devălmăşiei în coproprietate reprezintă un procedeu care scapă oricărei reguli, fiind chiar marcată de un profund caracter aleatoriu, dar şi că sistemul proprietăţii comune adoptat de dreptul matrimonial românesc (proprietatea devălmaşă) constituie o piedică în calea regularizării corecte a datoriilor dintre soţi. Nu ne-am propus să şocăm prin aceasta. Proprietatea devălmaşă (comună) a soţilor are totuşi o istorie scurtă în dreptul românesc, de numai şase decenii. Nu găsim că ar avea profunde rădăcini istorice, care să împiedice o schimbare de concepţie. Pe scurt, am demonstrat atunci cum, în loc să se procedeze la regularizarea datoriilor dintre masele patrimoniale – era vorba, în special, de datoriile unuia dintre soţi faţă de comunitate, ca urmare a folosirii fondurilor comune în interes propriu – problema era mutată, în multe situaţii – mai ales a datoriilor cu o valoare mare – pe tărâmul stabilirii cotelor de contribuţie. Adică, în loc ca soţul să fie debitor al comunităţii cu suma pe care i-o datora (iar datoria să fie regularizată în cadrul operaţiunilor de lichidare), se proceda la micşorarea cotei sale de contribuţie la dobândirea bunurilor comune (sic!). Iar aceasta, într-o manieră de-a dreptul aleatorie – nu mai puţin aleatorie decât procesul de stabilire a cotelor de contribuţie. Iată deci o suprapunere, dacă nu chiar o confuzie de idei, care, la un moment dat, va trebui să-şi găsească o rezolvare în primul rând legislativă.
Azi vom continua pe linia începută atunci şi vom intra în adâncurile lichidării regimului matrimonial legal. Stilul nostru va fi diferit, mai adaptat cerinţelor practicii notariale.
Două întrebări principale ne-am pus şi ne-am propus să le găsim răspuns în acest studiu. Miza lor este eminamente practică. Cum răspunsurile aveau nevoie de câteva explicaţii suplimentare, le-am însoţit şi de câteva întrebări accesorii, ale căror răspunsuri ne vor ghida către cele urmărite în principal. Explicaţiile vor avea astfel o cursivitate, care va face mai lesne de înţeles concluziile pe care le vom trage.
3. Motivaţia studiului. Nu putem să nu dezvăluim, încă de la început, că unul dintre motivele[4] pentru care ne-am aplecat atenţia asupra actului de lichidare a fost determinat de o constatare practică, care ne-a produs nedumerire: multitudinea de acte de lichidare a regimului matrimonial în context succesoral. Practic, orice certificat de moştenitor privind un defunct căsătorit la data decesului este însoţit, obligatoriu, de un act de lichidare a regimului comunităţii. Dar, probabil, nu această abundenţă de acte de lichidare ne-a făcut să ne interogăm, cât, mai degrabă, conţinutul acestora şi rapiditatea cu care erau întocmite. O lichidare – chiar voluntară – care în statele Europei dura luni de zile până să se finalizeze, cu implicarea neostenită a notarului, era azi finalizată în câteva minute. Fiecare procedură succesorală trebuia să conţină un act de lichidare a regimului matrimonial al defunctului. Cum era posibil? Ce ne scăpa? Prin ce se deosebea o lichidare autohtonă, astfel încât putea fi realizată atât de lesne? Aceste întrebări ne-au determinat să analizăm îndeaproape conţinutul unei lichidări matrimoniale.
Va fi nevoie să parcurgem un drum mai lung, însoţit de explicaţii şi exemple pentru a putea răspunde, la final, primei întrebări principale.
INTREBAREA 1. Ce înţelegem prin noţiunea de lichidare?
4. Noţiune. Întrebarea este pertinentă, din moment ce noţiunea de lichidare a pătruns, expres, în Codul civil abia în 2011. Până atunci, ea era specifică dreptului societar (art. 252 – 2702 din Legea nr. 31/1990; art. 145 şi urm. din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă[5]) şi mai era întâlnită în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor (art. 61 – 72 din OUG nr. 26/2000). În aceste reglementări, lichidarea avea ca obiect patrimoniul persoanei juridice. Ea consta în parcurgerea unei proceduri. Lichidarea (voluntară) se situa în preambulul dispariţiei persoanei juridice şi constituia o condiţie pentru proxima radiere a persoanei juridice. Nicio persoană juridică nu poate să dispară până ce patrimoniul acesteia nu a fost lichidat, adică golit de conţinut!
Rădăcina cuvântului lichidare provine din latinescul liquidus, care înseamnă clar, net, cert. Astfel, etimologia cuvântului trimite la o acţiune de clarificare, de limpezire.
Termenul lichidare se întâlneşte în domeniul dreptului financiar, al dreptului comerţului, al dreptului succesoral, al dreptului familiei. Un autor a arătat că lichidarea poate primi nu mai puţin de cinci accepţiuni[6]: 1) determinarea cu claritate a drepturilor părţilor; 2) fixarea valorii unui bun, evaluarea unei creanţe sau a unei datorii; 3) izolarea masei de împărţit creditorilor şi dezinteresarea acestora; 4) divizarea unor elemente; 5) vânzarea în scopul obţinerii preţului în bani.
Vocabularul juridic al Asociaţiei Henri Capitant reţine că lichidarea poate avea două accepţiuni diferite[7]. Într-o primă accepţiune, lichidarea este „operaţiunea globală de clarificare a unei mase de partajat sau urmarea operaţiunilor contabile prealabile partajului, care constă în izolarea masei de partajat şi fixarea drepturilor fiecărui copartajant.” În această primă accepţiune trebuie înţeleasă lichidarea unei societăţi, a unei succesiuni, a unui regim matrimonial.
În a doua accepţiune, lichidarea are un sens mult mai larg, fiind independentă de partaj. Un exemplu al acestei idei îl constituie lichidarea creanţei de participare din cadrul regimului separaţiei de bunuri. Aceasta constă în determinarea cuantumului creanţei care va fi datorată de către soţul care a realizat economii soţului a cărui îmbogăţire a fost mai redusă.
Lichidarea poate consta aşadar fie în izolarea unei mase de bunuri de partajat, în scopul determinării drepturilor părţilor asupra acesteia (operaţiune prealabilă partajului), fie în convertirea bunurilor în bani pentru obţinerea de lichidităţi sau în stabilirea cuantumului unei obligaţii prealabil reglării acesteia. În această a doua ipoteză, lichidarea este sinonimă noţiunii de evaluare.
Codul civil utilizează noţiunea de lichidare în trei cazuri:
– lichidarea patrimoniului profesional [art. 33 alin. (3) C. civ.]
– lichidarea regimului matrimonial comunitar (art. 355 – 357 C. civ.);
– lichidarea societăţii (art. 1.941 – 1.948 C. civ.)
Dintre acestea, lichidarea patrimoniului profesional [art. 33 alin. (3) C. civ.] şi lichidarea societăţii [art. 1.941 – 1.948 C. civ.] ascultă de aceleaşi reguli, pe care nu le vom dezvolta. Doar lichidarea regimului matrimonial ascultă de reguli, dar şi de principii diferite.
INTREBAREA 2. Ce înţelegem prin lichidarea (voluntară) persoanei juridice?
5. Noţiune. Scenariu: o persoană juridică trebuie să dispară (voluntar). Se apropie sfârşitul existenţei acesteia. Persoana juridică – o ficţiune – nu are continuatori. Înainte de a dispărea, patrimoniul acesteia trebuie golit de conţinut: de elemente active şi pasive. Datoriile – scadente sau nu – trebuie achitate integral. Activul net[8] trebuie distribuit persoanelor îndreptăţite (asociaţilor/membrilor). Nimic nu trebuie să rămână în patrimoniu la data dispariţiei persoanei juridice. Astfel, lichidarea patrimoniului este o condiţie obligatorie pentru ca dispariţia societăţii să poată produce efecte. Esenţa: odată cu dispariţia persoanei juridice dispare şi patrimoniul acesteia!
INTREBAREA 3. Ce înţelegem prin lichidarea patrimoniului persoanei fizice (a succesiunii)?
6. Noţiune. Situaţia este fundamental diferită în cazul persoanei fizice. De ce? În primul rând, pentru că persoana fizică are continuatori[9]. Dispariţia persoanei fizice nu antrenează dispariţia patrimoniului acesteia. În al doilea rând, este vorba, mai degrabă, de o opţiune a legiuitorului român (aceea de a nu se lichida organizat patrimoniul succesoral, adică de a nu se transmite un activ net), care este adeptul unei lichidări neorganizate a patrimoniului succesoral.
După deces, patrimoniul persoanei fizice se transmite – neschimbat – persoanelor îndreptăţite (moştenitori legali, moştenitori testamentari). Este o curgere, o continuitate, fără întreruperi. Patrimoniul persoanei fizice decedate se transmite moştenitorilor în starea în care se afla la data decesului. Cu elemente active şi elemente pasive. Moştenitorii moştenesc – în sistemul de drept românesc – un activ brut, din care vor plăti pasivul (la fel cum ar fi făcut-o şi defunctul). Din acest motiv, nu este nevoie de o lichidare a succesiunii în accepţiunea lichidării persoanei juridice. Nu este nevoie să se facă inventarul datoriilor, să se plătească creditorii, iar activul net să revină moştenitorilor pentru simplul motiv că nu aceasta a fost opţiunea legiuitorului român (nici a celui francez). Este ceea ce se numeşte lichidare neorganizată a succesiunii[10], spre deosebire de opţiunea altor legislaţii, unde moştenitorii moştenesc un activ net (ca urmare a unei lichidări organizate în care toţi creditorii defunctului sunt dezinteresaţi, iar activul net se distribuie apoi moştenitorilor). Dacă se utilizează totuşi termenul de lichidare a succesiunii, acesta are deci un alt sens.
7. Noţiune. Noţiunea de masă patrimonială – diviziune a patrimoniului persoanei fizice – a fost conceptualizată – sumar – abia în Codul civil din 2011 [art. 31 alin. (2)]. De lege lata, erau cunoscute până atunci mai multe mase patrimoniale, fără a fi fost denumite ca atare de legiuitor:
a) masele patrimoniale generate de regimul matrimonial al comunităţii legale (masa bunurilor comune şi masele bunurilor proprii ale fiecărui soţ, diviziune produsă ope legis în temeiul art. 30 – 31 din Codul familiei);
c) masa patrimonială succesorală (această diviziune se putea produce, cu caracter excepţional, sub imperiul vechiului Cod civil numai în cazul acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar, ceea ce avea ca efect împiedicarea confuziei patrimoniului defunctului cu patrimoniile moştenitorilor, menţinându-le autonome).
8. Lipsa unui drept comun al lichidării diviziunilor patrimoniale. Legiuitorul din 2011 nu a fost preocupat să instituie un drept comun al lichidării diviziunilor patrimoniale. Cu toate acestea, chiar şi în lipsa unei reglementări cu caracter general, este de înţeles că, în niciun caz, o masă patrimonială nu ar putea dispărea dacă ar mai conţine, la data dispariţiei, elemente active şi pasive. Aceasta deoarece nici eventuala dizolvare a acestora – subtilă – în restul patrimoniului nu este posibilă, căci contrazice regulile de funcţionare ale patrimoniului.
Ce presupune deci lichidarea unei mase patrimoniale deţinute de o persoană fizică? Am văzut că lichidarea patrimoniului persoanei juridice înseamnă golirea acestuia de elemente pasive şi active. Numai după ce patrimoniul a fost golit va fi posibilă radierea persoanei juridice. Lichidarea arată intenţia persoanei fizice de a dezintegra masa patrimonială, de a renunţa – pentru viitor – la diviziunea patrimonială existentă. O masă patrimonială a luat naştere la un moment dat. Acum, urmează să înceteze. Masa patrimonială „se va pregăti” de dezintegrare. Pentru aceasta, trebuie mai întâi golită de elementele pasive şi active. Acest lucru îl vedem foarte evident în cazul lichidării patrimoniului profesional, căreia legiuitorul i-a împrumutat – de principiu – regulile din materia lichidării societăţii [art. 33 alin. (3), art. 1.941 – 1.948 C. civ.], dar numai dacă prin lege nu se dispune altfel. Societatea care intră în dizolvare se lichidează [art. 1.930 alin. (2) C. civ.]. Lichidatorul va inventaria patrimoniul (art. 1.943 C. civ.), va plăti creditorii (art. 1.945 C. civ.), va vinde bunuri pentru a obţine fondurile necesare plăţii datoriilor (art. 1.944 C. civ.), va rambursa activul rămas după plata datoriilor (art. 1.946 C. civ.). După finalizarea lichidării, societatea poate să dispară. Se observă că prima dată apare intenţia de dizolvare a patrimoniului. Această intenţie este urmată de lichidare, care implică parcurgerea unor etape, la finalul cărora patrimoniul societăţii va fi golit de conţinut.
INTREBAREA 5. Ce înţelegem prin „lichidarea” unui regim matrimonial?
9. Noţiune. Am ales să punem între ghilimele cuvântul lichidare tocmai pentru a evidenţia, încă de la început, că deşi termenii sunt aceiaşi, noţiunile nu sunt identice!
Din studierea sumară a reglementărilor lichidărilor societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 şi a lichidării societăţii reglementate de Codul civil (şi, implicit, a lichidării patrimoniului profesional) a rezultat o concluzie clară: lichidarea acestor patrimonii, respectiv a masei patrimoniale profesionale, constituie o procedură prin care patrimoniul, respectiv masa patrimonială profesională, se pregătesc de dezintegrare, fiind golite de conţinut în acest scop. Abia după ce această procedură a fost finalizată, patrimoniul, respectiv masa patrimonială profesională este gata să dispară pentru totdeauna (să se dizolve). O reînviere a acestora nu va mai putea fi niciodată posibilă.
Ce vom decide în cazul „lichidării” regimului matrimonial comunitar? I se poate aplica aceeaşi concluzie? Răspunsul este negativ. De ce? Pentru că legiuitorul a întrebuinţat aici termenul de lichidare într-un sens diferit. Niciun moment nu s-a pus problema dizolvării masei patrimoniale comunitare[11]. Lichidarea regimului matrimonial comunitar nu este o procedură prealabilă dizolvării masei patrimoniale comune.După cum vom observa, ea nici nu are ca obiectiv golirea de elemente active şi pasive. Nu se plătesc creditorii acestei mase. Apoi, dacă lichidarea regimului matrimonial ar fi sinonimă cu dizolvarea masei patrimoniale, un eventual „supliment” la actul de lichidare – întâlnit în practica notarială – ar constitui un nonsens, căci o masă patrimonială odată dispărută nu mai poate fi reînviată[12].
Aşadar, departe de legiuitor ideea de a face – în materie matrimonială – o aplicaţie a unei teorii a lichidării – în sensul de dizolvare – maselor patrimoniale, pe care nu a făcut-o în alte ocazii. Sfârşitul, dizolvarea unei diviziuni patrimoniale pune probleme deosebit de importante, cărora trebuie să li se găsească în viitor un răspuns adecvat. Or, legiuitorul nu s-a preocupat niciunde de acestea şi nu a făcut-o nici în materie matrimonială[13]. Pe legiuitor l-au preocupat (strict) drepturile creditorilor indiviziunii la partaj [art. 679 alin. (2) C. civ.] şi după partaj [art. 678 alin. (3) C. civ.][14].
10. Obiectul lichidării. Scopul „lichidării” regimului matrimonial este acela de a se regulariza datoriile dintre cei doi titulari ai acestei mase. Numai în raporturile dintre soţi se va degaja un activ net, care să facă apoi obiectul partajului. Lichidarea regimului matrimonial priveşte aşadar strict desocotirea dintre foştii soţi (sau dintre moştenitorii acestora). Legiuitorul nu i-a obligat pe soţi să plătească pasivul comunitar înainte de a face partajul. Nici măcar nu i-a obligat să facă partajul. Dimpotrivă, le-a permis să partajeze activul brut şi apoi să-şi plătească pasivul comunitar. Şi atunci, este evident că regularizarea datoriilor nu se referă la datoriile către terţi, ci la datoriile dintre soţi, dintre masele de bunuri ale acestora[15].
În pregătirea partajului care urma să vină, declararea pasivului comunităţii în cadrul lichidării – deşi acesta nu era plătit – prezenta unele avantaje. În practica notarială franceză, lichidarea cuprindea adesea şi o masă pasivă (adică, pasivul comunităţii faţă de terţi), deşi creditorii comunităţii nu erau plătiţi. Era o recapitulare. Aceasta se făcea din considerente practice. În primul rând, moştenitorii soţului aveau o privire clară asupra activului net al comunităţii. Iar din punct de vedere fiscal, activul net era cel ce se impozita. Deci era util să fie cunoscut. Apoi, această inventariere a pasivului comunităţii le era utilă, căci adesea, din raţiuni de simplificare a partajului, moştenitorii conveneau atribuirea datoriei unuia sau altuia dintre ei. Chiar mai mult, în practică se obişnuia ca moştenitorii să lase bunuri în afara partajului, acestea fiind destinate pentru plata viitoare a pasivului. Nu în ultimul rând, se evitau contestaţii ulterioare în cazul descoperirii unui pasiv nedeclarat sau necercetat[16].
În doctrina franceză veche[17], s-a folosit – poate mai intuitiv – şi termenul de „lichidare a datoriilor” sau a „pasivului comunităţii”, termen care arată suficient de clar în ce constă lichidarea regimului matrimonial.
Lichidarea regimului matrimonial reprezintă, aşadar, acea „operaţiune globală de clarificare a unei mase de partajat sau urmarea operaţiunilor contabile prealabile partajului, care constă în izolarea masei de partajat şi fixarea drepturilor fiecărui copartajant”[18]. Lichidarea este o afacere privată între coproprietari.
Lichidarea regimului matrimonial a fost definită ca ansamblul operaţiunilor de „determinare, calificare, evaluare a bunurilor şi a creanţelor reciproce” dintre soţi[19] sau ca un mecanism care implică „partajul bunurilor comune şi lichidarea datoriilor”[20]. Același autor arăta că „sintagma «lichidarea regimului matrimonial» desemnează ansamblul operațiunilor juridice consecutive încetării sau schimbării regimului matrimonial al căsătoriei sau, după caz, a regimului matrimonial concret, prin care se realizează bilanțul economic între soți”[21]. În literatura de specialitate, s-a folosit și sintagma „lichidare prin împărțeală” a comunității legale[22]. Într-adevăr, finalitatea lichidării comunității o constituie ieșirea din indiviziune cu privire la bunurile comune.
În doctrina franceză lichidarea regimului matrimonial reprezintă o operațiune contabilă, prealabilă partajului, care constă în determinarea și evaluarea drepturilor fiecărui soț. În cadrul lichidării se stabilește compoziția activului și pasivului, operațiunea cea mai complexă fiind aceea de a calcula drepturile pe care comunitatea le datorează unuia sau ambilor soți sau, invers, cele pe care unul sau ambii soți le datorează comunității, denumite recompense[23]. Partajul urmează lichidării și constă în împărțeala activului între foștii soți sau între fostul soț și moștenitorii celuilalt soț. De aceea, lichidarea și partajul sunt analizate ca două etape distincte și succesive[24].
11. Motivaţia lichidării. De ce este nevoie de clarificarea, în prealabil, a masei de partajat? Pentru că sunt rare situaţiile în care „masa de partaj” să coincidă cu masa de bunuri existentă la data disoluţiei regimului. Rareori există identitate între aceste mase. Masa de bunuri existentă la data disoluţiei regimului este o masă „brută”[25]. Se porneşte de la ea, se fac calcule (scăderi, adunări), pentru a se degaja, în final, masa de partaj. Masa matrimonială comună „brută” ar putea fi grevată de un pasiv în favoarea unuia sau altuia dintre soţi – deci va cunoaşte o diminuare –, după cum la masa matrimonială comună „brută” se pot adăuga valori datorate de unul sau altul dintre soţi – deci va cunoaşte o adăugire. O reglare a contului este necesară. Or, tocmai aceste operaţiuni pregătitoare, de lichidare a masei „brute” fac obiectul lichidării regimului matrimonial. Abia la sfârşitul acestor operaţiuni se va vedea care este masa de partaj, adică activul net[26].
Lichidarea are, aşadar, rolul unui strung sau al roţii unui olar. În operaţiunile de lichidare intră un produs brut, iar la finalul acestora, va rezulta un produs finit, care va fi mai departe „trimis” spre masa de partaj.
Rezultatul lichidării datoriilor dintre soţi ne arată deci chiar masa de partaj[27]. Aşa cum afirma şi celebrul jurisconsult Pothier în secolul al XVIII-lea: prima oară, lichidăm datoriile dintre soţi[28] şi apoi partajăm!
Ar mai trebui spus că lichidarea acestor datorii nu este o chestiune specifică indiviziunii matrimoniale. Ea priveşte orice altă indiviziune, care se pregăteşte de partaj. Înainte de partaj, partajanţii vor întocmi conturile, vor vedea ce datorează fiecare indiviziunii şi ce datorează indiviziunea fiecăruia şi abia apoi vor obţine masa (finală) de partaj. Legiuitorul român din 2011 nu s-a preocupat de această chestiune decât pasager şi într-o manieră foarte simplistă. În art. 677 C. civ., legiuitorul – referindu-se numai la datoriile indiviziunii faţă de un coproprietar – arată modalitatea de regularizare a acestei datorii – prin preluare de către coproprietar a sumei pe care indiviziunea i-o datorează din preţul de vânzare al bunului comun – fără ca să stabilească criterii pentru determinarea acesteia.
12. Lichidarea în doctrina românească. Din păcate, pentru doctrina română, problematica lichidării regimului matrimonial al comunităţii legale este inexistentă[29]. Ceea ce a interesat, mai întotdeauna, doctrina şi jurisprudenţa a fost numai procesul de stabilire a cotelor-părţi, care pune şi cele mai multe probleme şi care absoarbe, din păcate, o parte din problematica regularizării datoriilor dintre soţi.
13. Operaţiunile de lichidare. Nu ne-am propus, în acest moment, să facem o analiză amănunţită a lichidării, dar vom emumera care sunt operaţiunile care formează, în ansamblu, lichidarea:
a) identificarea şi evaluarea patrimoniului comun (activ şi pasiv);
b) identificarea şi evaluarea datoriilor dintre masele de bunuri proprii şi cea comună;
c) regularizarea datoriilor;
d) partajul comunităţii.
INTREBAREA 6. Care este obiectul actului de lichidare a regimului matrimonial?
14. Obiectul lichidării regimului matrimonial. Faptul că noţiunea de „lichidare” a regimului matrimonial este diferită de lichidarea unui patrimoniu sau a unei mase patrimoniale se vede cel mai clar atunci când analizăm obiectul actului de lichidare a regimului matrimonial.
Obiectul lichidării regimului matrimonial îl constituie regularizarea datoriilor dintre soţi. Aceasta este operaţiunea principală şi cea mai complexă din cadrul lichidării[30]. Acesta este nucleul acestei proceduri! La sfârşitul unui regim matrimonial în care cu siguranţă că astfel de datorii au luat naştere a venit momentul ca soţii să le declare şi să se desocotească. Regularizarea acestor datorii „va limpezi” masa de partaj. După ce soţii s-au desocotit între ei cu privire la datoriile dintre masele patrimoniale, vor partaja surplusul rămas.
Pe durata regimului matrimonial, regularizarea datoriilor dintre soţi a fost suspendată[31]. Acesta este un principiu fundamental al regimului matrimonial[32]. Soţii nu se desocotesc pe durata regimului la fiecare transfer de valori între masele lor de bunuri. Pe durata regimului, nici comunitatea nu poate pretinde de la soţul debitor sumele întrebuinţate de acesta în scop personal şi nici soţul creditor nu poate pretinde de la comunitate sumele de bani proprii cheltuite de comunitate.
De fapt, marile întrebări ale lichidării oricărui regim matrimonial sunt două:
a) care sunt situaţiile când comunitatea datorează ceva unuia dintre soţi sau când unul dintre soţi datorează ceva comunităţii?
b) care este cuantumul acestor datorii?
INTREBAREA 7. Care sunt principiile şi temeiul regularizării datoriilor dintre soţi?
15. Plan. Pentru a se ajunge în punctul regularizării datoriilor dintre soţi, este necesară identificarea fluxurilor de valori dintre masele patrimoniale, care s-au produs pe durata regimului. Altfel spus, ce datorii regularizăm? Despre ce „datorii între soţi” este vorba?
Nici principiile – de fapt, un singur principiu, privind în oglindă –, nici temeiul regularizării datoriilor dintre soţi nu au fost precizate de legiuitorul din 2011! Acesta nu s-a interesat nici de alte aspecte cum ar fi cuantumul datoriei sau modalităţile de plată.
16. Principii. Principiile naşterii datoriilor dintre masele patrimoniale ale soţilor au fost relevate de doctrina franceză încă din secolul al XVIII-lea[33] şi sunt următoarele:
a) Principiul 1: ori de câte ori un soţ a folosit fonduri comune în interes propriu datorează comunităţii o indemnizaţie[34]. Soţul are o datorie faţă de masa comună şi este deci debitorul comunităţii.
Exemplu: Un soţ a folosit 10.000 lei din bani comuni pentru a plăti o datorie proprie (un împrumut propriu, o pensie de întreţinere datorată unui copil al său, preţul cumpărării unui bun propriu, sulta plătită în cadrul partajului având ca obiect bunuri proprii) sau pentru a aduce îmbunătăţiri unui bun propriu.
Explicaţii: Pe durata regimului matrimonial, toate veniturile obţinute de soţi (din muncă, din exercitarea unei profesii) sunt comune. Soţii au astfel o „casierie comună” pentru nevoile şi interesele căsătoriei (comune). Dar legiuitorul nu le interzice să folosească sume de bani comune în interes personal. Ar fi şi inexplicabil. De unde, din altă parte, ar putea soţii să obţină venituri proprii curente pentru a-şi putea executa eventualele datorii proprii care le revin[35]? Nimic nu îi împiedică să folosească fonduri comune în interes propriu, dar, la încetarea regimului matrimonial, în cadrul operaţiunilor de lichidare, soţul va datora comunităţii suma pe care a cheltuit-o în interes propriu[36].
b) Principiul 2: ori de câte ori comunitatea a folosit fonduri proprii alea unuia dintre soţi datorează acestuia o indemnizaţie[37]. Comunitatea are o datorie faţă de soţ şi este, acum, debitoarea soţului[38].
Exemplu: Un soţ vinde un bun propriu. Preţul vânzării constituie bun propriu al soţului, dar acesta îl foloseşte în interesul căsătoriei, achitând sarcinile curente ori efectuând reparaţii la un imobil, bun comun. Sau un soţ dă în plată un bun propriu pentru stingerea unei obligaţii comune a soţilor.
Explicaţii: Pe durata regimului matrimonial, se poate întâmpla ca anumite sume de bani proprii ale unuia sau altuia dintre soţi să fie folosite în interesul comunităţii.
c) Temeiul juridic: echitatea[39]
17. Justificare. Care este justificarea acestor principii? Echitatea! Comunităţii nu-i este permis să se îmbogăţească pe seama averii personale a unuia dintre soţi şi nici soţilor nu le este permis să se îmbogăţească pe seama (în detrimentul) comunităţii[40].
Şi atunci, în toate aceste situaţii, echilibrul trebuie restabilit. Iar aceasta va avea loc după încetarea regimului, cu ocazia lichidării.
Toate aceste mişcări între masele patrimoniale vor fi, cel mai probabil, evidenţiate de către foştii soţi în prezenţa notarului, în vederea desocotirii şi a restabilirii echilibrului. Scopul este ca, la final, să se stabilească componenţa acestor mase, cel puţin în valoare, ca şi cum transferurile dintre ele nu ar fi avut loc[41].
18. Regularizarea datoriilor dintre masele de bunuri proprii. Ce trebuie observat? Lichidarea regimului comunităţii nu se ocupă şi nu are ca obiect „regularizarea” datoriilor dintre masele de bunuri proprii ale soţilor, care nu au interesat masa comună[42]. Regularizarea acestor datorii ascultă de alte reguli. În principiu, ele sunt exigibile imediat şi plata lor poate fi cerută oricând, nu după încetarea regimului[43]. Apoi, evaluarea lor ar trebui să se facă la valoarea nominală, spre deosebire de evaluarea datoriilor dintre masa de bunuri comune şi masele de bunuri proprii, care se face după alte principii.
INTREBAREA 8. Ce trebuie să facă notarul lichidator?
19. Sarcinile notarului. Notarul însărcinat cu lichidarea regimului matrimonial, în colaborare cu foştii soţi sau cu moştenitorii acestora, are trei sarcini[44]:
1) să identifice existenţa datoriilor;
2) să evalueze datoriile;
3) să le stabilească modalitatea de regularizare (plată).
Nu vom insista asupra exemplelor de datorii care pot lua naştere între masele de bunuri şi nici asupra dovezilor care trebuie făcute, din raţiuni care ţin de respectarea obiectivului pe care ni l-am propus în acest studiu.
Ne vom apleca însă atenţia asupra evaluării datoriilor şi asupra modalităţii de regularizare a acestora, pentru că aceste două chestiuni reprezintă tocmai cei doi lobi care formează miezul lichidării matrimoniale, care au fost total ignorate de legiuitorul din 2011 (şi de cel din 1954).
INTREBAREA 9. Cum se evaluează datoriile dintre masele de bunuri?
20. Modalităţi de evaluare a datoriilor. Reţinem că aceste fluxuri de valori au avut loc pe durata unui regim matrimonial care poate a funcţionat 15 – 20 de ani sau chiar mai mult. Momentul lichidării se poate situa suficient de departe în timp faţă de data când datoria a luat naştere. Apoi, cheltuielile au fost diverse: unele au servit pentru a acoperi unele datorii, în timp ce altele au servit pentru achiziţia sau conservarea unor bunuri. Cum se evaluează acum, la data lichidării, aceste datorii?
Chestiunea este una dintre cele mai dificile de rezolvat în lipsa unei precizări legislative. Acesta este punctul unde legiuitorul din 2011 – printr-o gravă omisiune – a anulat orice posibilitate de a se lichida voluntar un regim matrimonial legal. Reţinem că ne aflăm în cadrul voluntar, acolo unde foştii soţi sau moştenitorii au nevoie de principii şi de reguli – chiar şi supletive – pentru a regulariza datoriile. Domeniul este prea complex pentru a fi lăsat la voia întâmplării[45].
La o scurtă privire, de lege lata nu s-ar putea decât să se facă aplicarea dispoziţiilor generale din materia obligaţiei de a da o sumă de bani. Astfel, potrivit art. 1.488 alin. (1) C. civ., debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate. Aşadar, nu au nicio importanţă noţiunile de profit sau de pierdere. Ceea ce este datorat este strict suma nominală care a fost utilizată. Acesta este principiul nominalismului monetar reţinut de Codul civil în materia obligaţiilor de a da având ca obiect o sumă de bani. Dar, cu această soluţie, transpusă – insensibil şi inflexibil – în această materie, ne aflăm exact cu 146 de ani în urmă, atunci când Codul civil a ignorat devalorizarea monetară! Este oare această dispoziţie adecvată specificităţii lichidării regimului matrimonial? Situaţiile de devalorizare a monedei sunt foarte frecvente. Nu trebuie neglijat că momentul în care se produc transferurile şi momentul lichidării comunităţii sunt, adesea, foarte îndepărtate unul de altul. Evaluarea datoriei ar putea ajunge să fie parţială, chiar simbolică la momentul lichidării raportat la momentul când cheltuiala a fost făcută[46]! Apoi, o eventuală indexare cu un indice general al preţurilor ar constitui o povară prea grea pentru masa debitoare.
Sau s-ar putea împrumuta regulile din materia îmbogăţirii fără justă cauză? Încă de la începutul secolului al XIX-lea, doctrina şi jurisprudenţa franceză relevaseră două principii ale evaluării datoriilor dintre soţi, care nu reprezentau altceva decât o aplicaţie a principiilor din materia (nereglementată atunci) a îmbogăţirii fără justă cauză[47].
a) pe de o parte, datoria trebuia să fie nu atât suma cheltuită, cât plusvaloarea adusă masei îmbogăţite. Excepţional, când cheltuiala era necesară, se datora valoarea nominală a acesteia.
b) pe de altă parte, un alt principiu era că datoria nu trebuia să depăşească valoarea sumei cheltuite de o masă în beneficiul altei mase patrimoniale.
Aceste principii au fost suficiente o lungă perioadă pentru a putea servi la evaluarea a zeci şi zeci de diverse exemple de datorii dintre soţi.
21. Alegere. Aşadar, două valori trebuiau să fie comparate: profitul adus masei patrimoniale debitoare, pe de o parte şi, pe de altă parte, pierderea suferită (cheltuiala făcută) de masa patrimonială creditoare. Dintre aceste două valori, valoarea datoriei era reprezentată, tradiţional, de cea mai mică dintre sume[48]. Iar, în situaţia cheltuirii unor sume de bani proprii (de exemplu, preţul rezultat din vânzarea unui bun propriu a fost folosit pentru a acoperi cheltuielile de menaj al soţilor), valoarea datoriei coincidea cu sumele cheltuite.
22. Insuficienţa principiilor din materia îmbogăţirii fără justă cauză. S-a dovedit apoi că nici regulile generale specifice restituirilor din materia îmbogăţirii fără justă cauză nu erau perfect adaptate contextului matrimonial. Astfel, în anul 1965, legiuitorul francez a intervenit pentru a dedica un cadru special acestei problematici, aducând unele nuanţări principiilor din materia îmbogăţirii fără justă cauză[49].
23. Îmbogăţirea fără justă cauză în noul Cod civil. Legiuitorul român din 2011 a reglementat, pentru prima dată, îmbogăţirea fără justă cauză, în art. 1.345 – 1.348 C. civ., consacrând principiile jurisprudenţiale de până atunci[50]. Astfel, restituirea în cazul îmbogăţirii fără justă cauză are o dublă limită[51]:
a) debitorul obligaţiei nu poate fi obligat să restituie decât în măsura îmbogăţirii sale, adică a profitului, dacă acesta mai există la data acţiunii;
b) creditorul obligaţiei nu poate pretinde mai mult decât diminuarea propriului patrimoniu.
24. Libertatea de alegere. Evident că, în cadrul voluntar, părţile au o libertate deplină în a-şi regulariza datoriile. Ele nu sunt ţinute de principiul nominalismului monetar, dar au nevoie măcar de o ghidare, căci sunt rare cazurile în care între aceştia există, de la început, un consens liniştitor[52]. Apoi, foştii soţi sau moştenitorii pot adapta regulile restituirii din materia îmbogăţirii fără justă cauză după exemplele pe care le vom oferi în continuare.
În concluzie, foştii soţi pot să convină orice modalităţi de evaluare a datoriilor dintre masele de bunuri, căci domeniul este lipsit de orice reglementare specială. Dar, care să fie acestea? Situaţiile nu sunt dintre cele mai simple: cheltuieli obişnuite, cheltuieli de conservare sau cu achiziţia unui bun, toate suportate de o altă masă decât cea căreia i-ar fi revenit sarcina. Pentru dreptul românesc, ele sunt total necunoscute şi neabordate.
25. Modelul francez. Iată care a fost opţiunea legiuitorului francez din 1965[53] privind evaluarea datoriilor dintre soţi cu ocazia lichidării. Trebuie spus că atunci s-a făcut trecerea de la nominalism la sistemul datoriei de valoare. Legiuitorul francez s-a inspirat, cert, din teoria îmbogăţirii fără justă cauză (aducându-i unele corecţii necesare). A pus o regulă şi trei excepţii. Care a fost scopul urmărit de legiuitor? Să revalorizeze datoriile într-un mod echitabil, ţinând cont tocmai de fenomenul deprecierii monetare, care este foarte prezent în economia modernă.
Este interesant de observat şi că legiuitorul francez nu a intervenit imperativ, ci supletiv[54], lăsând astfel soţilor opţiunea să deroge de la aceste reguli[55]! Amploarea problematicii este evidentă. Din acest motiv, le vom prezenta pe scurt, doar pentru a surprinde principiile adecvate regularizării datoriilor, care pot fi avute în vedere şi în dreptul românesc de către notarul lichidator[56]. În definitiv, într-un gol atât de mare, astfel de reguli sunt ca o mână salvatoare.
26. Conduita notarului în acest context. Rămâne ca notarul lichidator să facă foştilor soţi propuneri de metode de evaluare – pe care le vom prezenta în continuare –, iar aceştia să le analizeze şi să cadă de acord asupra acestora[57].
Reguli privind evaluarea datoriilor:
27. Modelul francez: o alegere. În esenţă, legiuitorul francez a propus o alegere între două sume: cheltuiala făcută de o masă patrimonială şi profitul[58] adus celeilalte mase patrimoniale. Una dintre aceste două valori, după o serie de distincţii în funcţie de natura cheltuielii va constitui valoarea datoriei pe care o masă patrimonială o datorează altei mase patrimoniale.
28. Regula: datoria este egală cu cea mai mică dintre cele două sume reprezentând cheltuiala făcută (de o masă patrimonială) şi profitul existent la data lichidării în cealaltă masă patrimonială (art. 1469 alin. 1 C. civ. fr.)[59]. Se vor compara cele două sume, iar valoarea datoriei va fi cea mai mică dintre ele.
29. Cheltuieli ordinare. Aceste cheltuieli nu au legătură cu bunuri, acestea din urmă (cheltuielile cu achiziţia, conservarea sau ameliorarea unui bun) fiind guvernate de reguli speciale.
S-a observat că în cazul cheltuielilor „ordinare” este aproape imposibil de identificat profitul subzistent în masa patrimonială care a beneficiat de pe urma cheltuielii[60].
Prin cheltuială „ordinară” se înţeleg – spre deosebire de o cheltuială de investiţie (cu bunuri) – toate ipotezele în care transferul de valori se reduce la o mişcare de fonduri dinspre o masă patrimonială către altă masă patrimonială, care nu are legătură cu bunuri. O masă patrimonială a achitat o datorie care incumba unei alte mase patrimoniale. De exemplu, un soţ a folosit fonduri comune pentru a plăti o datorie proprie. Sau invers, soţii au folosit sume proprii ale unuia dintre ei pentru a plăti o datorie comună sau pentru a face faţă cheltuielilor curente ale căsătoriei[61]. În aceste cazuri, cuantumul datoriei va fi chiar cheltuiala efectuată.
Valoarea cheltuielii se va determina la momentul la care a fost făcută[62], dar îmbogăţirea unei mase patrimoniale se va determina, în principiu, raportat la data lichidării[63]. Aici apare şi marea inovaţie a legiuitorului francez. Dacă, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză, îmbogăţirea se aprecia la data faptului generator, în cazul lichidării, îmbogăţirea (profitul subzistent) se apreciază la data lichidării.
30. Excepţii. Regula de mai sus comportă trei excepţii, în cazul:
a) prima excepţie: datoria nu poate fi mai mică decât cheltuiala făcută, atunci când aceasta a fost necesară (art. 1469 alin. 2 C. civ. fr.).
31. Cheltuieli necesare. În această situaţie, legiuitorul francez nu s-a mai inspirat din teoria îmbogăţirii fără justă cauză, ci din cea a cheltuielilor necesare. A fost nevoie însă să se precizeze conceptul de cheltuieli necesare, căci acesta nu este similar cu cel din materia bunurilor[64]. Conceptul de cheltuieli necesare, analizat în cadrul matrimonial, este mai larg. El comportă un element subiectiv şi un element obiectiv. Din punct de vedere subiectiv, cheltuiala este angajată în interes familial sau profesional. Din punct de vedere obiectiv, cheltuiala necesară este una obligatorie. Ea nu este o cheltuială voluptorie. Atunci când are ca obiect un bun, caracterul necesar se explică prin faptul că cheltuiala are ca obiectiv să asigure folosirea/locuirea curentă a bunului. Astfel, construirea unei piscine sau a unui teren de tenis în curte nu poate fi o cheltuială necesară, în pofida afectării familiale. Dimpotrivă, s-a decis că reprezintă cheltuieli necesare achiziţia unor instrumente de lucru profesionale de către un soţ, amenajarea mansardei în scopul creării unei camere suplimentare în vederea primirii unui nou-născut, instalarea de echipamente sanitare sau de încălzire şi chiar achiziţia de materiale şi utilaje destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi[65]. Distincţia dintre o cheltuială necesară şi o cheltuială voluptorie este greu de făcut. Dacă părţile nu se vor înţelege, delimitarea revine instanţei. S-a decis, surprinzător poate, că edificarea unui garaj şi a unei terase constituie o cheltuială necesară[66]. Problema se poate pune, în termeni asemănători, pentru instalarea unei porţi electrice sau a unei a doua băi într-o casă. Se observă deci că aria acestei noţiuni se află într-un permanent proces de evoluţie, în acord cu evoluţia familiei şi a nevoilor acesteia.
Din combinarea regulii (datoria este egală cu cea mai mică dintre cele două sume reprezentând cheltuiala făcută şi profitul existent) şi a excepţiei (datoria nu poate fi mai mică decât cheltuiala făcută atunci când aceasta a fost necesară), rezultă că, în toate cazurile, datoria va fi egală cu cheltuiala făcută (indiferent că cheltuiala este superioară profitului sau că, dimpotrivă, profitul este superior cheltuielii)[67].
Exemplu: Un soţ este proprietarul unui imobil, bun propriu. El realizează lucrări considerate necesare, din bani comuni. Costul lucrărilor este de 50.000. La data lichidării imobilul valorează 1.000.000. Dacă lucrările nu ar fi fost efectuate, valoarea imobilului ar fi fost de 980.000. Cheltuiala este de 50.000, iar plusvaloarea este de 20.000 (1.000.000 – 980.000). Datoria neputând fi mai mică decât valoarea cheltuielii, va fi de 50.000.
Exemplu: Un soţ este proprietarul unui imobil, bun propriu. El realizează lucrări considerate necesare, din bani comuni. Costul lucrărilor este de 50.000. La data lichidării imobilul valorează 1.000.000. Dacă lucrările nu ar fi fost efectuate, valoarea imobilului ar fi fost de 930.000. Cheltuiala este de 50.000, iar plusvaloarea este de 70.000 (1.000.000 – 930.000). Datoria nu poate fi mai mică decât cheltuiala, dar nimic nu o împiedică să fie egală cu valoarea profitului existent. Cu toate acestea, făcând aplicarea regulii principale, datoria va fi cea mai mică dintre cele două sume, în cazul nostru, valoarea cheltuielii (50.000).
b) a doua excepţie: datoria nu poate fi mai mică decât profitul existent atunci când cheltuiala a servit pentru achiziţia, conservarea sau ameliorarea unui bun (art. 1469 alin. 3 C. civ. fr.).
32. Cheltuieli cu achiziţia, conservarea sau ameliorarea unui bun. Astfel, datoria este întotdeauna egală cu profitul existent (indiferent că cheltuiala este superioară profitului sau că, dimpotrivă, profitul este superior cheltuielii)[68]. Aceasta a fost o a doua inovaţie majoră a legiuitorului francez din 1965. De altfel, în practică, importanţa acestei dispoziţii este şi cea mai mare. Acest text a avut rolul fundamental de a repara injustiţiile cauzate de deprecierea monetară, reprezentând o aplicaţie clară a datoriei de valoare[69]. Ideea acestui text este că patrimoniul care a contribuit la o cheltuială de investiţie în favoarea unui alt patrimoniu trebuie să profite de plusvaloarea procurată.
Noţiunea de cheltuială de achiziţie nu trebuie interpretată restrictiv, numai ca preţ. Astfel, în această categorie intră inclusiv rambursarea unui împrumut sau plata unei sulte în cadrul unui partaj[70].
Noţiunea de cheltuială cu îmbunătăţirea unui bun se referă la cheltuielile utile, care includ, de exemplu, extinderea sau supraetajarea unui imobil, construirea unei piscine sau a unui teren de tenis sau chiar edificarea unei construcţii pe un teren.
Exemplu: Un soţ este proprietarul unui imobil, bun propriu. În timpul căsătoriei, acesta instalează o piscină. Lucrările de construire costă 50.000. Valoarea casei incluzând şi piscina este de 600.000, iar în lipsa piscinei ar fi fost de 530.000. Cheltuiala este egală cu valoarea lucrărilor de construire, 50.000. Profitul subzistent este egal cu 70.000 (600.000 – 530.000). Datoria nu poate fi mai mică decât profitul subzistent, deci va fi egală cu acesta (70.000).
Exemplu: Un soţ este proprietarul unui imobil, bun propriu. În timpul căsătoriei, acesta instalează o piscină. Lucrările de construire costă 50.000. Valoarea casei incluzând şi piscina este de 600.000, iar în lipsa piscinei ar fi fost de 580.000. Cheltuiala este egală cu valoarea lucrărilor de construire, 50.000. Profitul subzistent este egal cu 20.000 (600.000 – 580.000). Datoria nu poate fi mai mică decât profitul subzistent, dar, potrivit regulii generale, trebuie să fie cea mai mică dintre cele două sume. În acest caz, va fi egală cu profitul (20.000).
33. Particularităţi în dreptul românesc. În preambul însă s-ar impune să facem câteva scurte precizări – specifice dreptului românesc – în legătură cu bunurile comune achiziţionate parţial cu fonduri proprii, respectiv în legătură cu bunurile proprii achiziţionate parţial cu fonduri comune[71]. Chestiunea ţine şi de aplicarea subrogaţiei reale cu titlu universal în cadrul masei bunurilor proprii [art. 340 lit. g) C. civ.] atunci când înlocuirea este parţială.
a) În ceea ce priveşte achiziţia unui bun comun, în timpul căsătoriei, există trei situaţii care se pot întâmpla:
– bunul este comun, iar preţul este achitat din fonduri comune ale soţilor;
– bunul este comun, dar preţul este plătit atât din fonduri comune ale soţilor, cât şi din fonduri proprii ale unui soţ care însă nu a invocat subrogaţia [art. 340 lit. g) C. civ.] sau chiar numai din fonduri proprii. La lichidarea regimului, soţul care a utilizat fonduri de bani proprii (de exemplu: dintr-o donaţie sau dintr-o moştenire) pentru a plăti, total sau parţial, preţul bunului comun (o datorie comună) are o creanţă faţă de comunitate. Aceeaşi situaţie se întâmplă şi atunci când soţii au contractat un credit pentru plata preţului (o datorie comună), care ulterior achiziţiei a fost achitat total sau parţial din fonduri proprii ale unuia dintre soţi (o datorie comună reglată cu fonduri proprii).
– bunul este parţial comun, parţial propriu, deci o indiviziune (suprapusă peste o devălmăşie), corespunzător părţii din preţ plătite din fonduri comune, respectiv din fonduri proprii, ca urmare a invocării exprese a subrogaţiei de către soţul care a utilizat fondurile proprii [art. 340 lit. g) C. civ.].
b) În ceea ce priveşte achiziţia unui bun propriu, există trei situaţii care se pot întâmpla:
– bunul este propriu [în temeiul art. 340 lit. c) C. civ.] şi este achitat fie cu fonduri proprii, fie cu fonduri comune sau este achitat parţial cu fonduri comune, parţial cu fonduri băneşti proprii. Comunitatea nu poate dobândi, nici măcar parţial, vreun drept de proprietate din acest bun, deoarece dispoziţia cuprinsă în art. 340 lit. c) C. civ. ar fi golită de conţinut. La lichidarea comunităţii, soţul care a folosit fonduri comune pentru a dobândi un bun propriu are o datorie faţă de comunitate, care se va evalua şi se va regulariza potrivit principiilor de mai jos. Doctrina română a recunoscut, în mod corect, în acest caz, dreptul de creanţă întemeiat pe „îmbogăţirea fără justă cauză”.[72]
– bunul este propriu, fiind achitat integral din fonduri proprii [în temeiul art. 340 lit. g) C. civ.]
– bunul este parţial propriu, parţial comun, fiind achitat atât cu fonduri proprii, cât şi cu fonduri comune. Pentru plata preţului din fonduri proprii, caracterul de bun propriu a fost dobândit ca urmare a unei subrogaţii [art. 340 lit. g) C. civ.], iar pentru plata preţului din fonduri comune, caracterul de bun comun a fost dobândit în temeiul prezumţiei de comunitate (art. 339 C. civ.). Aici se poate observa marele neajuns al concepţiei. Dacă un soţ utilizează, de exemplu, 100.000 fonduri proprii şi 10.000 fonduri comune, bunul va avea, obligatoriu, un regim juridic mixt, indiviz şi nu un regim unitar, în care bunul va fi propriu în totalitate, iar soţul va avea o datorie faţă de comunitate raportat la fondurile comune întrebuinţate. Când vine vorba de achiziţii, în dreptul românesc, utilizarea de fonduri proprii atrage întotdeauna o achiziţie comună, chiar şi pro parte. Acesta este puternicul efect de atracţie, asemenea unui supermagnet, al comunităţii de bunuri.
34. Soluţia clasică. Neatenţia legiuitorului din 2011. Ce putem observa? Tocmai aceste situaţii în care bunul devine parţial propriu (numai atunci când subrogaţia a fost invocată de soţul care a utilizat fondurile proprii), parţial comun nu au atras în niciun fel atenţia legiuitorului din 2011. Soluţia fusese degajată de doctrina de sub imperiul Codului familiei şi este specifică unei epoci pe care se pare că nici legiuitorul din 2011, nici jurisprudenţa nu au reuşit să o depăşească. Nu mai spunem de hidoşenia juridică – atât de greu de explicat – a unei indiviziuni suprapuse peste o devălmăşie, care se poate întâlni numai în dreptul românesc (aşa-numitul „regim juridic mixt”)[73]. Într-o primă opinie[74], care s-a pierdut în vremuri, s-a susţinut că se va aplica principiul major pars trahit ad se minorem, adică încorporarea unui bun comun într-un bun propriu sau invers. Într-o altă opinie[75], care s-a generalizat încă sub imperiul Codului familiei, s-a considerat că „se impune aplicarea prioritară a regimului comunităţii, deoarece numai în acest fel se asigură ocrotirea deosebită a intereselor comune ambilor soţi”. Astfel, azi se admite că subrogaţia va opera parţial, fără nicio distincţie. Singura „scăpare” o mai aflăm în interiorul masei de bunuri proprii, acolo unde soţul are un oarecare control asupra subrogaţiei[76]. Aşadar, se va crea o indiviziune între patrimoniul comun şi patrimoniul propriu al unuia dintre soţi![77] Probabil că ne-am obişnuit atât de mult cu această soluţie – care nu este nici pe departe cea mai bună – încât am renunţat involuntar la orice cercetare. Poate dacă legiuitorul ar fi meditat mai mult asupra acestei situaţii, ar fi luat în calcul aplicarea principiului major pars trahit ad se minorem[78]. Potrivit acestui principiu, atunci când un soţ foloseşte parţial fonduri băneşti proprii pentru a achiziţiona un bun[79]:
a) dacă contribuţia comunităţii este inferioară jumătăţii din valoarea bunului (preţ şi taxe), atunci bunul este propriu în integralitate, iar soţul proprietar va avea o datorie faţă de comunitate corespunzătoare fondurilor comune folosite, care se va regulariza la lichidarea comunităţii;
b) dacă, invers, contribuţia comunităţii depăşeşte jumătate din valoarea bunului (preţ şi taxe), atunci bunul este comun în integralitate, iar comunitatea va avea o datorie faţă de soţul care a folosit fondurile proprii, care se va regulariza la lichidarea comunităţii.
BIBLIOGRAFIE
Avram, M., 2013, Drept civil. Familia, Bucureşti, Hamangiu.
Baudry-Lacantinerie, G., Le Courtois, J., Surville, F., 1906, Traité théorique et pratique de droit civil. Du contrat de mariage ou des régimes matrimoniaux, tom I, Paris.
Carabasiu, T., 1997, Partajul, Constanța, Muntenia.
Colectiv, 1964, Căsătoria în Dreptul R.P.R., Bucureşti, Editura Academiei RPR.
Colin, A., Capitant, H., 1925, Cours élémentaire de droit civil français, tom III.
Cornu, G., 2003, Vocabulaire juridique, Association Henri Capitant, Quadrige/PUF.
David, St., Jault, A., 2013, Liquidation des régimes matrimoniaux, Dalloz.
Duranton, 1834, Cours de droit français suivant le Code civil, tom XIV, Paris.
Eliescu, M., 1964, în Căsătoria în Dreptul R.P.R. (colectiv), Bucureşti, Editura ARPR.
Filipescu, I.P., Filipescu, A.I., 2001, Tratat de dreptul familiei, ALLBECK.
Florian, E., 2016, Dreptul familiei, Bucureşti, C.H. Beck.
Frejaville, M., 1956, Cours de droit civil, Licence 3e année, 1955-1956.
Grimaldi, M. (coord.), Droit patrimonial de la famille. 2015-2016, Dalloz.
Hamiaut, M., 1965, La réforme des régimes matrimoniaux, Paris, Dalloz.
Isache, D., 2016, „Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale – etapa regularizării datoriilor”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 4, București.
Isache, D., 2016, „Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale – componentă a lichidării succesiunii”, în 5 ani de Cod civil. Perspectiva notarială, București, Monitorul Oficial.
Isache, D., 2017, „Discuţii cu privire la aplicarea subrogaţiei reale cu titlu universal în cazul prevăzut de art. 340 lit. g Cod civil, atunci când sunt folosite sume de bani proprii ale unui soţ”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 4, București.
Laurent, F., 1893, Principes de droit civil français, ediţia a V-a, tom XXII, Bruxelles/Paris.
Lipinski, P., 2002, La liquidation dans le régime de la séparation de biens, LGDJ.
Malaurie, Ph., Aynès, L., 2015, Droit des régimes matrimoniaux, LGDJ.
Mazeaud, H. și L., Mazeaud, J., 1969, Leçons de droit civil, tom IV, vol. I (Régimes matrimoniaux), ediţia a 3-a, Montchrestien.
Mennesson, M., 1853, Essai sur les récompenses sous le régime de la communauté égale, Paris.
Nicolescu, C.M., „Consideraţii privind lichidarea regimului matrimonial în sistemul Codului civil român”, în AUB, Seria Drept, 2012-II, C.H. Beck.
Planiol, M., Ripert, G., 1927, Traité pratique de droit civil français, tom IX, partea a II-a, Paris, LGDJ.
Pop, L., Popa, I.F., Vidu, S.I., 2020, Drept civil. Obligaţiile, Universul Juridic.
Popescu, T.R., 1965, Dreptul familiei, vol. I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Pothier, 1821, Oeuvres complètes. Nouvelle édition. Traité de la communauté, tom II, Paris.
Roland, H., Boyer, L., 1999, Adages du droit civil français, Litec.
Stătescu, C., Bîrsan, C., 2000, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ALLBECK.
Terré, Fr.,
Simler, Ph., 2019, Droit civil. Les régimes matrimoniaux et statut
patrimonial des couples non mariés, Dalloz.
[1] Mai ales acum, când suntem în prezenţa a trei regimuri matrimoniale.
[2] Nu putem să aducem totuşi critici însemnate doctrinei în această privinţă. Legiuitorul din 2011 a fost atât de ignorant în această materie (să ne gândim doar la lipsa unei teorii a avantajelor matrimoniale, care a făcut să nu existe niciun interes practic pentru comunitatea convenţională şi pentru lichidarea acesteia, la lipsa principiilor regularizării datoriilor, într-un domeniu unde era o nevoie urgentă de clarificări), încât demersul doctrinar ar fi fost, mai degrabă, unul de lege ferenda. Putem menţiona scurte analize ale lichidării regimului matrimonial, având, mai degrabă, un caracter introductiv în problematică, C.M. Nicolescu, Consideraţii privind lichidarea regimului matrimonial în sistemul Codului civil român, AUB, Seria Drept, 2012-II, C.H. Beck, p. 193 – 208.
[3] D. Isache, „Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale – etapa regularizării datoriilor”, în Buletinul Notarilor Publici, nr. 4/2016, p. 32 – 49. De asemenea, menţionăm şi o abordare în context succesoral a problematicii, D. Isache, „Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale – componentă a lichidării succesiunii”, în 5 ani de Cod civil. Perspectiva notarială, Monitorul Oficial, 2016, p. 207 – 238. Nu ne ferim să spunem că, în acest ultim studiu, am emis unele opinii cu care azi nu mai suntem de acord. Aceasta dovedeşte, poate, şi complexitatea subiectului tratat, care necesită analize amănunţite, nefiind apt a ni se dezvălui în toate tainele sale încă de la început.
[4] Un alt motiv – pe care nu ne ferim să-l facem cunoscut – este că la momentul redactării Ghidului de practică notarială, UNNPR (2011), analiza acestei probleme a fost în sarcina noastră. Purtăm, azi, o oarecare răspundere, care ne îndeamnă să continuăm analiza problematicii.
[5] Aceasta a fost precedată de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului.
[6] Pascal Lipinski, La liquidation dans le régime de la séparation de biens, LGDJ, 2002, p. 13, nota 1.
[7] Gérard Cornu, Vocabulaire juridique, Quadrige/PUF, 2003, p. 530 – 531.
[8] Dacă se constată că pasivul depăşeşte valoarea activului, lichidarea voluntară a societăţii nu va fi posibilă, ci vor deveni incidente dispoziţiile privind falimentul acesteia, precum şi dispoziţiile speciale cu privire la lichidarea pasivului, cuprinse în Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.
[9] Sau, chiar şi în lipsa acestora, entităţi autorizate să-i preia patrimoniul.
[10] Procedura lichidării pasivului succesoral, în procedura succesorală notarială, a fost reglementată în anul 2013 (art. 260 – 266 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin OMJ nr. 2.333/C/2013) şi este facultativă. Ea are vocaţie a se aplica atât atunci când activul succesoral este îndestulător, cât şi atunci când este insuficient pentru plata datoriilor succesorale. În această ultimă situaţie, ea urmăreşte acelaşi obiectiv ca în cazul lichidării persoanei juridice aflate în insolvenţă. Nu avem cunoştinţă, până în acest moment, de un caz de aplicare a acestei proceduri, mai ales în ipoteza în care activul este neîndestulător – când ni se pare că procedura ar fi trebuit să fie obligatorie – dar, evident, orice lichidare voluntară organizată, agreată de toate părţile implicate, prezintă avantaje importante faţă de o lichidare neorganizată.
[11] Evident că nu este exclus ca masa bunurilor comune să se dezintegreze, la un moment dat (cum nu este exclus ca mai multe diviziuni patrimoniale în mase comunitare de origine matrimonială să coexiste la un moment dat, ca urmare a unor căsătorii succesive, pe fondul nelichidării regimurilor matrimoniale anterioare). Dar nu acesta este obiectivul urmărit de legiuitor când a reglementat lichidarea regimului, operaţiune care îi priveşte numai pe cei doi titulari ai comunităţii.
[12] O lichidare suplimentară este oricând posibilă, atunci când soţii au omis să ia în calcul regularizarea unei datorii.
[13] Iată numai una dintre problemele lichidării maselor patrimoniale. Să presupunem că, la data decesului, patrimoniul succesoral se găseşte divizat în mai multe mase patrimoniale. De exemplu, o masă patrimonială de afectaţiune generată de exploatarea individuală a unei întreprinderi economice sau o masă patrimonială profesională ori o masă matrimonială comună. Aceste mase patrimoniale au avut o cauză legală sau convenţională, care le-a determinat naşterea şi le-a gestionat apoi întreaga existenţă. Odată încetată această cauză, a încetat şi cauza afectării care le-a justificat existenţa. Încetând cauza afectării, nici dreptul de a dispune de activul patrimonial ar trebui – în opinia noastră – să nu mai fie „liber”. În timpul vieţii, dreptul de a dispune de un bun afectat unei mase patrimoniale era subordonat îndeplinirii scopului pentru care fusese afectat bunul. După deces, apare cu mai multă evidenţă faptul că, încetând cauza afectării, dar şi personalitatea titularului masei patrimoniale, dreptul de a dispune de activul patrimonial al masei căreia i-a dispărut cauza afectării nu ar trebui să mai fie liber. O masă patrimonială „de afectaţiune” căreia i-a încetat afectaţiunea nu se transformă într-o masă patrimonială „ordinară”. Dimpotrivă. Ea se găseşte, din acel moment, într-o situaţie tranzitorie care urmăreşte un singur obiectiv: dizolvarea şi lichidarea. Astfel, moştenitorii ar trebui să nu mai poată dispune de elementele componente ale masei patrimoniale (de exemplu, nici nu mai pot contracta pasiv, dar nici nu pot dispune de activ), întrucât cauza care determina aceste acţiuni nu mai există. Consecinţa acestei idei ar fi una deosebit de importantă: până la lichidarea maselor patrimoniale, moştenitorul nu poate dispune de activul patrimonial al acestora (şi aceasta indiferent că masele patrimoniale au sau nu în componenţă elemente de pasiv). Aceste diviziuni, după dispariţia cauzei pentru care au fiinţat, mai supravieţuiesc doar pentru a le fi lichidat pasivul. Activul patrimonial al acestor mase va fi destinat în exclusivitate plăţii pasivului specific. Moştenitorii ar trebui să achite pasivul specific fiecărei mase patrimoniale numai cu activul respectivei mase patrimoniale. Singurele operaţiuni/transmisiuni permise în legătură cu activul ar trebui să servească unui singur scop: plata pasivului specific. Iată câteva probleme de care legiuitorul nu s-a preocupat. Nu numai că nu a făcut-o, dar azi nu există un termen în care o masă patrimonială ar trebui să fie lichidată şi nici principii ale acestei lichidări. Moştenitorii unor astfel de mase par a fi liberi să dispună de activul masei „însuşite”, ca şi cum aceasta ar fi o masă ordinară. Evident că subrogaţia universală funcţionează în continuare şi permite menţinerea individualităţii masei. Dar, dacă vor risipi activul patrimonial al unei mase, ne întrebăm din ce vor fi plătiţi creditorii acelei mase patrimoniale? În ce condiţii ar putea aceştia să se îndrepte asupra activului unei alte mase patrimoniale? Când ne gândim la transmisiunea succesorală şi la noile efecte ale acceptării succesiunii [art. 1.114 alin. (2) C. civ.], vedem că situaţia acestora este una destul de restrictivă. Nu cumva, în aceste situaţii, ar fi fost de dorit ca lichidarea să fie una organizată, pasivul să fie plătit din activul brut, iar activul net să fie împărţit?
[14] Aceasta este de înţeles. Dar nu credem că la baza reglementării acestor drepturi a stat motivaţia dizolvării masei patrimoniale. Partajul ar putea reprezenta momentul dizolvării masei comune, cu unele amendamente. Partajul va realiza, cert, o extragere a bunurilor comune şi o mutare a lor în masele de bunuri proprii. Dar, golirea de elemente de pasiv nu se poate realiza decât prin plata datoriilor comune, chiar şi anticipată („plasarea” unei datorii în lotul unui partajant are altă semnificaţie). Aşadar, chiar dacă elementele de activ au fost extrase, atât timp cât mai există elemente de pasiv, masa patrimonială nu se poate dizolva. Şi susţinem aceasta, chiar dacă creditorii comuni au dreptul de a urmări, în continuare, „fostele” bunuri comune, indiferent de masa în care se vor afla.
[15] Aceste scurte explicaţii erau furnizate, la începutul secolului al XX-lea, şi în doctrina franceză (M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tom IX, partea a II-a, Paris, LGDJ, 1927, p. 156).
[16] M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 183.
[17] Pothier, Oeuvres complètes. Nouvelle édition, Traité de la communauté, tom II, Paris, 1821, nr. 582, p. 105; M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 154.
[18] În acelaşi sens, F. Laurent, Principes de droit civil français,ediţia a V-a, tom XXII, Bruxelles/Paris, 1893, p. 461.
[19] E. Florian, Dreptul familiei, C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 142.
[20] M. Avram, Drept civil. Familia, Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 316.
[21] E. Florian, op. cit., p. 142.
[22] Titus Carabasiu, Partajul, Muntenia, Constanța, 1997, p. 14.
[23] Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit des régimes matrimoniaux, LGDJ, 2015, p. 261.
[24] A se vedea capitolul intitulat „Liquidation et partage”, în Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 261 și urm.
[25] M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 153.
[26] Ibidem, p. 154.
[27] Ibidem, p. 159.
[28] Mai există o a treia categorie de raporturi juridice, despre care nu vom discuta în acest studiu şi care ar trebui lichidate după principii diferite: raporturile juridice născute între masele de bunuri proprii ale soţilor (şi care nu implică comunitatea).
[29] Într-un curs recent, un cunoscut autor alocă o pagină acestei probleme (C. Nicolescu, Dreptul familiei, Solomon, 2020, p. 312 – 313). În doctrina franceză chestiunea este una dintre cele mai importante. I se alocă capitole consistente în tratate (de exemplu, M. Planiol, G. Ripert, op.cit., 1927, p. 152 – 228; A. Colin, H. Capitant, Cours élémentaire de droit civil français, tom III, 1925, p. 189 – 215; Henri și Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçons de droit civil, tom IV, vol. I (Régimes matrimoniaux), ediţia a 3-a, Montchrestien, 1969, p. 397 – 440; Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les régimes matrimoniaux et statut patrimonial des couples non mariés, Dalloz, 2019, p. 513 – 565) şi este frecvent abordată în monografii cu caracter practic (de exemplu, St. David, A. Jault, Liquidation des régimes matrimoniaux, Dalloz, 2013; B. Beignier, J.-M. do Carmo Silva, A. Fouquet, Liquidations de régimes matrimoniaux et de successions. Méthodes, exercises et corrigés, Defrénois, 2013; R. Le Guidec, Liquidations. Exercices corrigés, Ellipses, 2017; M. Grimaldi (coord.), Droit patrimonial de la famille. 2015-2016, Dalloz).
[30] Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 261.
[31] Se pare că măcar într-o privinţă nu a fost suspendată (art. 352 C. civ.).
[32] G. Baudry-Lacantinerie, J. Le Courtois & F. Surville, Traité théorique et pratique de droit civil. Du contrat de mariage ou des régimes matrimoniaux, tom I, Paris, 1906, p. 727; M. Frejaville, Cours de droit civil, Licence 3e année, 1955-1956, Les cours de droit, 1956, p. 1002; M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 173.
[33] Cum legiuitorul român de la 1864 nu a preluat regimul comunităţii legale din dreptul francez, aceste situaţii au fost total străine de dreptul românesc. Abia în 1954 a fost introdus în România regimul comunităţii legale, dar societatea de tip comunist a constituit o frână considerabilă în calea dezvoltării unor relaţii de amploare între patrimoniile soţilor pe durata căsătoriei. Fără îndoială că partajele judiciare cunoşteau cazuri de regularizări de datorii dintre soţi, dar ponderea importanţei acestora era vădit redusă. Astfel, nu a părut necesar că ar fi trebuit degajată o teorie a lichidării acestor datorii. Până astăzi, nimic nu s-a schimbat semnificativ în această privinţă.
[34] Duranton, Cours de droit français suivant le Code civil, tom XIV, Paris, 1834, p. 454; Henri și Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, op. cit., p. 397, M. Grimaldi (coord.), op. cit., p. 275 – 277. Principiul era edictat de Codul civil francez de la 1804 în art. 1437, care are şi azi aceeaşi formă cuprinzătoare („Toutes les fois qu’il est pris sur la communauté une somme, soit pour aquitter les dettes ou charges personelles à l’un des epoux, telle que le prix ou partie du prix d’un immeuble à lui propre, ou le rachat de services fonciers, soit pour le recouvrement, la conservation ou l’amélioration de ses biens personels, et généralement toutes les fois que l’un des deux époux a tiré un profit personnel des biens de la communauté, il en doit la récompense”).
[35] Bineînţeles că, excepţional, soţii pot obţine sume de bani cu titlu de bunuri proprii prin moştenire, donaţie sau prin obţinerea de venituri din folosirea bunurilor proprii. Dar veniturile curente ale acestora obţinute din muncă merg în comunitate.
[36] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 515.
[37] Henri și Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, op. cit., p. 398, M. Grimaldi (coord.), op. cit., p. 273 – 274. Evident, dacă fondurile proprii au făcut obiectul unei subrogaţii, atunci acestea au rămas proprii ale soţului şi nu se pune problema niciunei datorii. Principiul era înscris în art. 1433 C. civ. fr. de la 1804 în legătură cu folosirea în interes comun a unor sume de bani proprii ale unuia dintre soţi provenite din vânzarea unui bun propriu al acestuia – „S’il est vendu un immeuble appartenant à l’un des époux, de même que si l’on s’est rédimé en argent de services fonciers dus à des héritages propres à l’un d’eux, et que le prix en ait été versé dans la communauté le tout sans remploi, il y a lieu au prélèvement de ce prix sur la communauté, au profit de l’époux qui était propriétaire, soit de l’immeuble vendu, soit des services rachetés.”
[38] Art. 1433 alin. 1 C. civ. fr. – „La communauté doit récompense à l’époux propriétaire toutes les fois qu’elle a tiré profit des biens propres.”
[39] La baza acestei concluzii stă teoria îmbogăţirii fără justă cauză. Este, mai degrabă, o sursă de inspiraţie, căci mecanismul indemnizaţiilor din legislaţia franceză nu este o aplicare a actio de in rem verso, ale cărei condiţii stricte nu sunt întotdeauna îndeplinite, Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 516.
[40] M. Mennesson, Essai sur les récompenses sous le régime de la communauté égale, Paris, 1853, p. 2; M. Grimaldi (coord.), op. cit., p. 271.
[41] M. Grimaldi (coord.), op. cit.
[42] De exemplu, un soţ a plătit din bani proprii o datorie proprie a celuilalt soţ sau a contribuit cu bani proprii la îmbunătăţirea unui bun propriu al celuilalt soţ.
[43] M. Grimaldi (coord.), op. cit., p. 272. Chiar dacă, în practică, un soţ nu cere plata acestei datorii pe durata regimului, ci la momentul lichidării, aceste datorii nu fac parte din masa de lichidat.
[44] Bineînţeles că acestea nu pot fi îndeplinite decât având la bază declaraţiile şi consensul părţilor, inclusiv cu privire la evaluare.
[45] A spune că soţii pot convenţional să traseze aceste reguli fie printr-o convenţie matrimonială [art. 367 lit. e) C. civ.], fie chiar la momentul lichidării, reprezintă o dovadă de iresponsabilitate juridică şi o gravă necunoaştere a realităţilor economice şi matrimoniale. Soţilor care se supun regimului comunităţii legale – într-o majoritate covârşitoare – trebuie să li se pună la dispoziţie reguli clare de lichidare a indiviziunii matrimoniale, pe care să le cunoască de la data adoptării regimului. Apoi, nu este greu de observat că după 10 ani de aplicare a (noului) Codului civil, numărul convenţiilor matrimoniale prin care soţii se supun regimului convenţional este infim. Fără o teorie a avantajelor matrimoniale, materia este moartă şi nu şi-a găsit nicio aplicare coerentă (nici nu ne propunem să numărăm printre aceste puţine convenţii şi pe cele prin care soţii încearcă – cu mai mult sau mai puţin succes – diferite modalităţi de a ocoli unele constrângeri fiscale punctuale). Când a introdus în 2011 convenţia matrimonială, legiuitorul era dator să le spună soţilor, in concreto, „ce să facă cu ea”. Altfel spus, legiuitorul are şi o răspundere pentru o educaţie juridică corectă a cetăţenilor. Or, se pare că astăzi utilizarea acesteia nu numai că este minimă, dar este şi departe de a urmări, în practică, un obiectiv matrimonial.
[46] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 540.
[47] Duranton, op. cit., p. 455 – 456.
[48] A. Colin, H. Capitant, op. cit., p. 194.
[49] La baza modificării legislative a stat un raport dedicat în mod special acestei probleme, M. Hamiaut, La réforme des régimes matrimoniaux, Dalloz, Paris, 1965, p. 127, nota 1 subsol.
[50] Pentru detalii, C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ALLBECK, 2000, p. 115-120. Recent, L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligaţiile, Universul Juridic, 2020, p. 315.
[51] Art. 1.345 C. civ. – „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri.”
[52] O ceartă în afara unor principii este o simplă flecăreală. Dimpotrivă, o ceartă având la bază nişte principii are şanse să se transforme într-o înţelegere.
[53] Anul 1965 a marcat probabil cea mai amplă reformă din dreptul matrimonial francez (Legea nr. 65-570 din 13 iulie 1965), care a vizat inclusiv aspecte legate de lichidarea regimului matrimonial. Pentru detalii, M. Hamiaut, op. cit., p. 126 – 140. Reforma mai fusese precedată de un alt proiect iniţiat în anul 1959 şi discutat timp de câţiva ani în Senat.
[54] Dispoziţiile legale privind recompensele nu sunt obligatorii în dreptul francez. Soţii sunt liberi să lichideze regimul după orice alte reguli, inclusiv să renunţe la a regulariza vreo datorie, St. David, A. Jault, op. cit., p. 46; M. Grimaldi (coord.), op. cit., p. 273. Astfel, soţii pot deroga de la aceste dispoziţii chiar prin convenţia matrimonială, stabilind alte reguli care se vor aplica la lichidarea regimului sau cu ocazia lichidării regimului.
[55] Dacă soţii nu convin alte reguli de lichidare, atunci cele prescrise de legiuitor se impun judecătorului sau notarului, care nu pot calcula valoarea datoriei după alte criterii, St. David, A. Jault, op. cit., p. 94.
[56] Art. 1469 C. civ. fr. „(1) La récompense est, en général, égale à la plus faible des deux sommes que représentent la dépense faite et le profit subsistant.
(2) Elle ne peut, toutefois, être moindre que la dépense faite quand celle-ci était nécessaire.
(3) Elle ne peut être moindre que le profit subsistant, quand la valeur empruntée a servi à acquérir, à conserver ou à améliorer un bien qui se retrouve, au jour de la liquidation de la communauté, dans le patrimoine emprunteur. Si le bien acquis, conservé ou amélioré a été aliéné avant la liquidation, le profit est évalué au jour de l’aliénation ; si un nouveau bien a été subrogé au bien aliéné, le profit est évalué sur ce nouveau bien.”
[57] M. Grimaldi (coord.), op. cit., p. 278.
[58] Profitul este îmbogăţirea sau, mai larg, avantajul de care a beneficiat masa matrimonială debitoare.
[59] Noţiunea de cheltuială nu trebuie privită strico sensu. Este vorba despre orice sărăcire (în natură sau în valoare) a unei mase patrimoniale pe seama altei mase patrimoniale. Profitul este opusul cheltuielii. Este îmbogăţirea de care a beneficiat masa debitoare.
[60] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 541; St. David, A. Jault, op. cit., p. 82 – 84. De exemplu, plata din bani comuni a unei amenzi sau a unei datorii proprii a unui soţ nu procură acestuia un profit. Cu toate acestea, s-a susţinut şi faptul că profitul ar constitui, de fapt, economia făcută de patrimoniul debitor prin faptul că alt patrimoniu i-a plătit datoria. Îmbogăţirea o constituie deci tocmai evitarea unei cheltuieli.
[61] Art. 1412 C. civ. fr.–„Récompense est due à la communauté qui a acquitté la dette personnelle d’un époux.”
[62] St. David, A. Jault, op. cit., p. 61; M. Grimaldi (coord.), op. cit., p. 278.
[63] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 540; St. David, A. Jault, op. cit., p. 62; M. Grimaldi (coord.), op. cit.
[64] Este evident că această analiză revine instanţei dacă părţile nu se înţeleg. În doctrina şi jurisprudenţa franceză a apărut absolut necesară distincţia dintre cheltuiala necesară şi cheltuiala de conservare. La origine, cheltuiala necesară includea şi cheltuiala de conservare. Dar, cum cheltuielii de conservare a bunului legiuitorul îi rezervase o dispoziţie aparte (art. 1469 alin. 3 C. civ. fr.), era evident că cele două noţiuni trebuiau acum să fie delimitate şi să li se precizeze aria de aplicabilitate. Pentru detalii, St. David, A. Jault, op. cit., p. 84 – 86.
[65] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 543.
[66] St. David, A. Jault, op. cit., p. 86.
[67] St. David, A. Jault, op. cit., p. 86.
[68] Ibidem, p. 89.
[69] Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 543.
[70] Ibidem, p. 545.
[71] Chestiunea este una complexă, iar demersul nostru nu vizează (acum) dezvoltarea acestui subiect.
[72] I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ALLBECK, 2001, p. 71. Cum corect s-a subliniat, pentru stabilirea naturii juridice a unui bun propriu din această categorie, nu are nicio relevanţă sursa fondurilor utilizate la achiziţie.
[73] Vrând-nevrând acesteia a trebuit să i se găsească explicaţii şi să fie posibilă şi admisă. În această alipire de forme de proprietate comună, evident că devălmăşiei trebuie să i se recunoască un fel de autonomie. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când soţii achiziţionează o cotă-parte dintr-un bun, ce va fi deţinută în devălmăşie!
[74] M. Eliescu, în Căsătoria în Dreptul R.P.R. (colectiv), Editura ARPR, Bucureşti, 1964, p. 217.
[75] I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 76; E. Florian, op. cit., p. 98 – 99.
[76] O altă chestiune de care legiuitorul din 2011 nu s-a interesat deloc este modalitatea în care funcţionează subrogaţia reală cu titlu universal în interiorul maselor proprii. Pentru unele discuţii, D. Isache, „Discuţii cu privire la aplicarea subrogaţiei reale cu titlu universal în cazul prevăzut de art. 340 lit. g Cod civil, atunci când sunt folosite sume de bani proprii ale unui soţ”, în BNP, nr. 4/2017.
[77] Această soluţie fusese admisă de Curtea de Casaţie franceză prin decizia din 21 martie 1873, Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 283, nota de subsol 1. Cum inconvenientele unei astfel de soluţii erau evidente, legiuitorul francez din 1965 a intervenit şi a făcut aplicarea principiului major pars trahit ad se minorem, care era deja cunoscut în cazul schimbului cu sultă (art. 1407 C. civ. fr.).
[78] Acesta a fost generalizat în anul 1965 de legiuitorul francez şi în materie matrimonială (art. 1436 C. civ. fr.). Principiul s-a făcut cunoscut la începuturi în materia bunurilor mobile. Pentru detalii, H. Roland, L. Boyer, Adages du droit civil français, Litec, 1999, nr. 210, p. 411 – 413.
[79] S-a propus ca acelaşi principiu să se aplice şi atunci când soţii utilizează simultan fonduri proprii pentru achiziţia unui bun (situaţie care nu a fost avută în vedere de legiuitorul francez), Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 284.
Rezumat
Legiuitorul interzice supravieţuirea unui dezmembrământ
al dreptului de proprietate momentului decesului titularului său. Dacă
uzufructul ar fi perpetuu (și s-ar putea transmite pe cale succesorală),
Rezumat: Regulamentul nr. 650/2012 deja nu mai reprezintă o noutate pentru niciunul dintre practicienii dreptului. Cu toate acestea, în practică, încă apar probleme