Ca să înțelegi un popor, trebuie, mai întâi, să-i cunoști trecutul. Istoria dreptului românesc reprezintă o parte din însăși istoria poporului român, din care a luat ființă statul de drept, format, la origini, ca o universalitate de reguli cutumiare, în permanentă evoluție, adaptate civilizației românești și pliate pe nevoile sociale, economice și politice ale vremurilor.

Istoria dreptului românesc arată profesioniștilor dreptului că, în aplicarea legilor fundamentale, subzistă diferențe nuanțate conceptual între dreptate și justiție. Noțiunea de „dreptate” implică principii de ordin abstract cu caracter relativ, subiectivizat prin prisma faptului că nu poate fi constatată, evaluată, apreciată unanim și măsurată cu aceeași unitate colectivă, fiind un atribut de facto al realității interpretabile. În schimb, actul de justiție implică de jure aplicarea legilor în vigoare corelate cu întreg ansamblul principiilor de drept și dispus de organele de jurisdicție dintr-un stat. În acest context operează principiul dura lex, sed lex (legea e dură, dar aceasta este legea) – expresie latină care a apărut pentru prima dată în scrierile lui Ulpian, om politic și jurist roman de la începutul secolului al III-lea, preluată, se pare, de la filozoful grec Socrate.

Istoria dreptului românesc își propune o incursiune istoriografică ce caută, spre studiu, rădăcinile dreptului, parcurgând retrospectiv cadrele istorice ce conturează ansamblul de reguli morale care au dat consistență evoluției sistemului de drept românesc actual, transmise și dezvoltate din generație în generație. Deși dreptul cutumiar a fost treptat înlocuit de legislația scrisă în sistemele juridice contemporane, cutuma – cel mai vechi izvor de drept, alături de alte izvoare nescrise (obiceiul sau norma socială) – reușește să supraviețuiască sistemelor moderne în virtutea faptului că reprezintă o formă de exprimare a unor reguli formate în timp sau a unor deprinderi îndelungate neimpuse.

Pornind de la Legile Tutedanilor, plasate cu aproximativ 6.000 de ani înainte de Hristos, de la teoriile privind inscripțiile de pe plăcuțele de lut descoperite în localitatea Tărtăria și datate 5.300 î.H., de la izvoarele mitice grecești care par să susțină că însăși denumirea cetății Sarmizegetusa își are originea în numele legiuitorului Hermes: Sarmis-Armis-Hermes, relevând ipoteza potrivit căreia primele legi ale geților erau cele ale lui Hermes, autorul încearcă să deslușească influența dovezilor istorice din și în spațiul țării noastre care au avut efect de reguli de conviețuire socială. Sursele narative grecești au reprezentat un consistent izvor de inspirație, pe de o parte, în susținerea ideii că Zamolxe, legiuitor al traco-geto-dacilor, este primul mare reformator al Legilor Belagine care au inspirat toți marii regi daci, iar, pe de altă parte, cu privire la Anacharsis, unul dintre cei șapte înțelepți ai Antichității, care a publicat un cod de legi, fiind unul dintre primii mari legislatori de pe actualul teritoriu al României.

Din analiza dreptului cutumiar și a izvoarelor istorice care au rezistat până în prezent, autorul a identificat cutume referitoare la proprietate și instituția familiei, legate de obște și de rolul deținut de Sfatul bătrânilor, privind forma de conducere care în Antichitate era democrația militară, în care deciziile erau dezbătute și adoptate în baza unor cutume strămoșești, precum și faptul că din scrierile lui Ovidiu rezulta că geții practicau duelul judiciar, în care își făceau dreptate în urma unei confruntări.

Dintr-o altă perspectivă, analiza scoate la iveală asemănările dintre Jus Valachicus și alte legiuiri vechi, cum ar fi Legile celor douăsprezece tabele sau Lex Romana Utinensis, iar, din perioada fanarioților, autorul extrage informații privind măsurile de prevenție, căsătoria timpurie, principalele motive de divorț, precum și rolul adevărat al Tribunalului Ecleziastic.

Materialul tratează, de asemenea, măsurile luate de Alexandru Ioan Cuza în ceea ce privește codurile de legi adoptate pentru a înfăptui Unirea de la 1859, legile de deznaționalizare privind românii din Transilvania, precum și analiza Constituțiilor din 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, apropiindu-se de contemporaneitate prin considerațiile elaborate privind influența normelor europene asupra sistemului de drept românesc ca urmare a adoptării legislației UE transpuse în legea internă. Cartea Istoria dreptului românesc a fost lansată oficial de autorii prof. univ. dr. Petre Buneci, fondator al Societății Civile de Avocați „Buneci & Buneci”, și istoricul Cristian Moșneanu, în luna iulie 2021, fiind invitați să ia cuvântul prof. dr. h.c. Nicolae Popa, membru titular al Academiei de Științe Juridice, prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca, dar și reputatul prof.univ.dr. Nicolae Volonciu.