1835-1923

Avocat,  judecător, preot

            Este unul dintre cei zece copii ai preotului Ioan Pușcașu și ai Smarandei Enescu, născut la 11 decembrie 1835 în Sohodol-Bran. Aici urmează școala primară, iar din 1847 își continuă pregătirea la gimnaziul românesc și luteran din Brașov, apoi la Sibiu. La Brașov este coleg cu Titu Maiorescu.

            Din cauza evenimentelor din 1849, la numai 14 ani, fuge în Țara Românească și se refugiază la Câmpulung.

            Își continuă studiile la Sibiu, unde obține licența în Drept în anul 1861. În anii studenției redactează Calicul, foaie umoristică bine apreciată la Sibiu.

            Funcționează apoi ca preot la Veneția – comitatul Făgăraș, dar și ca judecător la Făgăraș, Veneția de Jos și la Bran.

            Se căsătorește în 1863 cu Eufrosina Ciurcu și se instalează ca avocat la Brașov. Este momentul în care intră în viața publică și literară a orașului, cunoscând îndeaproape elita sa intelectuală. A luat parte ca fruntaș la toate manifestările vieții publice românești. Ca avocat renumit, ca membru fondator al unora dintre societățile culturale din Ardeal, ca reprezentant de elită al forurilor școlare și bisericești ale românilor și ca membru in Direcțiunea Albinei, Iosif Pușcariu a devenit una dintre cele mai cunoscute personalități ale ținutului Brașovului, fiind stimat nu doar de români, ci și de concetățenii lor de altă limbă.

            Fire boemă și plină de umor, tânărul avocat a fost înzestrat cu talent literar, a militat pentru cauza și unitatea poporului său într-o epocă în care națiunea română era tolerată în Transilvania.

            A editat cu succes, în anii 1874-1878 și 1881, jurnalul umoristic și literar Cocoșul roșu, care a fost interzis din cauza atacurilor virulente la adresa autorităților. Este prima foaie politico-umoristică din Brașov.

            În anul 1909 vede lumina tiparului lucrarea Povestiri de ale lui Moș Barbă-Albă, în care apar date autobiografice, dar și cu privire la zona Branului. Lucrarea este considerată prima monografie etnografică a Branului.

            Pușcariu „cel cu barba albă” a încetat din viață la 22 decembrie 1923 la venerabila vârstă de 88 de ani. Dorind să evidențieze atașamentul pentru meleagurile natale, fiul său, lingvistul Sextil Pușcariu, consemna cu nostalgie: „Branul, cu farmecul Bucegilor, pe care le cutreierase în lung și în lat în copilărie, revine mereu în reveriile lui și îl face să mai trăiască o viață, ca prunii care înfloresc uneori toamna a doua oară.”

            Avocatul Iosif Pușcariu rămâne în memoria colectivă ca un strălucit promotor al curentului de eliberare socială și culturală a românilor de la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea.
           

Referiri:

• Breazu, Ion, Povestitori ardeleni și bănățeni până la Unire, Cluj, 1937, p. 286.
• Diaconovich, C., Enciclopedia română, vol. III, Sibiu, p. 699.
• Gazeta Transilvaniei, Brașov, anul 86, nr. 159, 26 decembrie 1923, p. 2.

• Grămadă, Livia, Presă satirică românească din Transilvania 1860-1918, Cluj-Napoca, 1974, pp. 14-15.
• Moga, Constantin, „Avocat dr. Iosif Pușcariu”, în Gazeta Juridică a Transilvaniei, anul I, nr. 16, 15 august 1943, pp. 353-356.
• Moraru, Olivia, „Date etnografice puțin cunoscute privind satele brănene într-o lucrare publicată din anul 1908”, în Cumidava, VI, Brașov, 1973, pp. 217-225.
• Pușcariu, Ioan A., Biografia lui Iosif Pușcariu, mss. Fond Pușcariu, Biblioteca Gh. Barițiu, Brașov.
• Pușcariu, Ioan Cavaler de, Notițe despre întâmplările contemporane, Sibiu, 1913, pp. 5-12.
• Pușcariu, Sextil, Călare pe două veacuri, Editura pentru literatură, București, 1968, p. 377.
• Pușcariu, Sextil, Memorii, Minerva, București, 1978, p. 301, 511, 528, 583, 626.
• Pușcariu, Sextil, Brașovul de altădată, Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 220, 309, 313; ed. II. p. 194, 215, 244.
• Pușcariu, Sextil, Spița unui neam din Ardeal, CLUSIUM, Cluj-Napoca, 1998, pp. 31, 52, 54, 66, 81, 88, 98, 104-119, 122, 136, 137, 187, 219.
• ***, Cărturari brașoveni, Brașov, 1972, p. 198.