La poalele munților Bucegi, în căsuța din lemn a preotului Ioan Pușcariu, din Sohodolul Branului, în grinda înnegrită de vremuri, a dăinuit cuiul de care a fost aninat leagănul în care au văzut lumina zilei doi membri ai Academiei Române: Ioan Cavaler de Pușcariu, Ilarion Pușcariu.

            Ioan s-a născut în 28 septembrie 1824 în neamul Puşcăreştilor, „patriarhal de numeros”, după cum zicea Nicolae Iorga. Familia a avut de suferit în urma luptelor lui Dimitrie Cantemir cu otomanii, motiv pentru care se refugiază în Secuime și apoi, primind pământ de la magistratul Brașovului în Sohodolul Branului, se stabilește aici.                                                                                                                                                         

Oameni bine înarmaţi şi vânători iscusiţi au fost numiţi „Puşcaşi”. În 1848, viitorul cavaler  este ales inspector şi asesor la Oficialatul districtului Făgăraş, împrejurare în care doi „înalţi comisari ai comandei generale din Ardeal” – August Treboniu-Laurian şi Ioan Bran de Lemeny i-au trecut numele mai romanizat în forma Puşcariu. Cu acest nume va primi toate titlurile şi va intra în istorie.

Începe şcoala în Sohodol, în 1834 continuând să înveţe la şcoala normală germană din Braşov, iar în 1837 devine unul din primii elevi ai gimnaziului catolic din Braşov, înființat de Iacob Mureşanu. Aici rămâne până la „clasa de retorică”, din 1841 îl găsim la Sibiu unde va absolvi ultima clasă gimnazială – „clasa de poezie”.

Din 1842 urmează cursul teologic de la Sibiu în intenţia de a se face preot. Începând cu 1843 este elev al Liceului din Cluj la clasele filozofice, numite „logica şi fizica”.

În toamna anului 1846 intră la Facultatea de Drept din Sibiu pe care o absolvă în 1848.

Se angajează ca ajutor la tiparniţa de carte a călugărului Nicolae Bălăşescu din Sibiu.

Noul curent de emancipare naţională şi politică a românilor îl influenţează puternic şi îl determină să desfăşoare o activitate intensă pe multiple planuri ale vieţii publice şi sociale, pentru promovarea cauzelor naţionale, culturale şi bisericeşti ale românilor.

Este un animator al învăţământului şi al vieţii culturale româneşti, iniţiator şi ctitor al ASTREI, fiind şi secretar al comitetului de înfiinţare a Asociaţiunii Transilvane.

Cavalerul Ioan de Puşcariu este unul din fruntaşii evenimentelor socio-politice din Transilvania anului 1848, fiind ales în comitetul naţional alături de Avram Iancu şi George Bariţiu. Va rămâne în istorie ca „purtătorul steagului celui mare naţional de pe Câmpia Libertaţii de la Blaj”. În acest timp scrie poezia Ce e patria română, care a circulat pe foi volante pe Câmpia Libertăţii.

Pentru a putea să-i înţelegem meritele, activitatea, cât şi modul cum a apărat interesele neamului său, trebuie să le raportam la epoca deosebit de grea pe care a trebuit s-o înfrunte.

Amintim o parte din funcţiile sale: profesor, inspector şi asesor oficial, jurist, deputat, comisar cezaro-regal, judecător, jude cercual, înalt funcţionar la Cancelaria Aulică de la Viena, prefect al comitatului Cetatea de Baltă, consilier în Ministerul Culturii al Ungariei, deputat în prima Dietă a Transilvaniei, printre puţinii români – deputat în Senatul imperial, membru al Curţii Supreme de Justiţie din Budapesta, în calitate de judecător.

Dintre scrierile sale menţionăm selectiv:

– Comentar la Patenta urbariala din anul 1854, Tom. I, 1858, Tom. II, 1859;

– Die Romӓnische Amts-Sprache, Ediţia I, 1860, Ediţia II, 1863;

– Formulare de acte şi documente publice, Viena, 1861;

– Proiect despre împărțirea politică a Ardealului cu respectarea naţionalităţilor pregătit pentru dieta ţării 1864,

– Oare libere – studii istorice 1867;

– Memorand prezentat dietei din Pesta pentru apărarea drepturilor Românilor de pe fundul regesc – 1868;

Cauza Românilor la 1872 – studiu politic; Consideraţii asupra timpului şi spațiului – 1878;

Date istorice despre familiile nobile române, partea I, 1892, partea a II-a, 1895.

Fragmente istorice despre Boierii din „Ţara Făgăraşului” dimpreună cu documente istorice  I, II, III, IV, anii 1904-1907;

– Negru-Vodă, 1898;

– Fragmente din istoria bisericească a Românilor, 1903;

– La Ierarchia românilor din Ardeal și Ungaria, Sibiu, 1905;                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

– Reminiscențe din anul 1860, broşură, 1897;

– Numeroase manuscrise cu conținut istoric, bisericesc, discursuri la Academia Română, discursuri politice.

– Poezii – 6 volume în mss.

Activitatea pe tărâm bisericesc, administrativ, şcolar, literarşi cultural a fost recunoscută prin mai multe distincţii şi afilieri:

– 10  iulie 1864, este decorat cu Ordinul Coroana de fier, cl. III, şi i se conferă rangul de cavaler cu valoare şi pentru urmaşi;

– Signum laudis;

– Bene merenti, cl. I;

– membru al Academiei Române;

– membru al Ateneului Român;

– membru fondator al ASTREI.

În calitate de preşedinte al Fundaţiei „Gozsdu” a ajutat mulţi tineri să-şi desăvârşească studiile. După 1890, marele învaţat şi om politic se retrage în Branul său natal, unde timp de 22 de ani duce o viaţă patriarhală, bucurându-se de linişte şi încântarea naturii. Aici se dedica scrisului, dar şi unor activități destinate dezvoltării economico-sociale şi edilitare a localităţii.

Pe „eremitul de la Bran” – cum îl numiseră prietenii – îl iubeau oamenii locului şi era vizitat de numeroase personalități ale epocii.

A renunțat la avantajele vieții de la oraș, iar din Branul natal pleca doar la nevoie la Pesta, pentru ședințele Fundației „Gozsdu”, la București, la Academia Română, la sinod sau la congres în Sibiu. Se stinge din viață la Bran, în 24 decembrie 1911/6 ianuarie 1912, fiind înmormântat la 28 decembrie cu onoruri în cripta cavalerilor de Pușcariu.