Rezumat: Regulamentul nr. 650/2012 deja nu mai reprezintă o noutate pentru niciunul dintre practicienii dreptului. Cu toate acestea, în practică, încă apar probleme și nelămuriri în interpretarea termenilor cuprinși în Regulament și în aplicarea lor. Prin prezentul articol se doresc a fi aduse scurte lămuriri cu privire la înțelegerea noțiunii și stabilirea „reședinței obișnuite”, astfel cum a fost până acum discutată în literatura juridică și în jurisprudență.

Cuvinte-cheie: Regulamentul nr. 650/2012, succesiune cu element de extraneitate, reședința obișnuită, punct de legătură

Ce este reședința obișnuită? Cum o denumim și cum o probăm? Cred că este una dintre multiplele întrebări pe care ni le punem în practică atunci când interacționăm cu situații având elemente de drept internațional privat sau mai ales atunci când suntem în fața unei spețe referitoare la o succesiune cu element de extraneitate.

Deși a apărut și se aplică deja de câțiva ani, Regulamentul nr. 650/2012[1] nu definește explicit noțiunea de „reședință obișnuită”.

În reglementările europene, în general, termenul de reședință este folosit ca punct de legătură în mai multe regulamente, cum ar fi Regulamentul Bruxelles II bis[2], Regulamentul nr. 4/2009^[3], Roma I[4], Roma II[5] și Roma III[6], inclusiv în regulamentele europene apărute cu incidență în acest domeniu, Regulamentul (UE) nr. 1103/ 2016 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale^[7] și Regulamentul (UE) nr. 1104/ 2016 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate^[8].

În contextul Regulamentului Bruxelles II bis, instanțele din Anglia și Wales au reținut că reședința obișnuită în Uniunea Europeană este definită mai mult înspre centrul de interes al unei persoane decât de durata efectivă a șederii. Regulamentul Bruxelles II bis utilizează anumite criterii temporale specifice, limitând schimbarea unei reședințe obișnuite după 6 sau 12 luni de rezidență.

Jurisprudența Curții Europene de Justiție a statuat prin deciziile sale[9] că, în domeniul de reglementare al Regulamentului Bruxelles II bis, noțiunea de reședință obișnuită se va stabili în legătură cu o serie de factori care pot fi luați în considerare în determinarea acesteia, precum: perioada de timp a efectivei șederi în acel stat, regularitatea, condițiile, motivele prezentei în statul respectiv, cunoașterea limbii naționale a acelui stat, relațiile de familie și gradul de implicare socială în acel stat.

În cazul Regulamentului nr. 650/2012, această noțiune trebuie să aibă o interpretare autonomă, iar stabilirea ei trebuie făcută cu privire la unele elemente mai apropiate decât interpretarea noțiunii date deja în cazul celorlalte regulamente europene. Regulamentul reține această lege a ultimei reședințe obișnuite în loc de legea naționalității, deoarece, de cele mai multe ori, coincide cu centrul de interes al defunctului și, cel mai adesea, cu locul în care acesta își are majoritatea bunurilor. O asemenea conexiune este mai favorabilă integrării în statele membre a noțiunii de „reședință obișnuită” și evită orice discriminare vizând persoanele care au reședința într-un stat fără a avea și o cetățenie relevantă. Astfel, se consideră în literatura de specialitate europeană că o legătură mai strânsă este necesară pentru a stabili reședința obișnuită în domeniul succesoral decât în restul regulamentelor europene[10].

Considerentele 23 și 24 ale Regulamentului nr. 650/2012 enumeră o serie de elemente ce pot fi utile în stabilirea reședinței obișnuite. În acest sens, pentru a stabili reședința obișnuită, „autoritatea care se ocupă de succesiune ar trebui să efectueze o evaluare de ansamblu a circumstanțelor vieții defunctului în cursul anilor anteriori decesului său și la momentul decesului, luând în considerare toate elementele de fapt relevante, în special durata și regularitatea prezentei defunctului în statul vizat, precum și condițiile și motivele acestei prezente. Reședința obișnuită astfel stabilită ar trebui să demonstreze o legătură apropiată și stabilă cu statul în chestiune, luând în considerare obiectivele specifice ale Regulamentului. În anumite cazuri poate fi dificil de stabilit reședința obișnuită a defunctului. Un astfel de caz poate apărea, în special, atunci când defunctul a plecat din motive profesionale sau economice să trăiască și să lucreze într-un alt stat, uneori pentru o perioadă lungă, dar a menținut o legătură strânsă și stabilă cu statul de origine. Într-o astfel de situație, s-ar putea considera, în funcție de circumstanțele cazului, că defunctul își are încă reședința obișnuită în statul său de origine în care s-a aflat centrul de interes al familiei sale și și-a desfășurat viața socială. Alte cazuri complexe pot apărea și atunci când defunctul a trăit alternativ în mai multe state sau a călătorit dintr-un stat în altul fără a se fi stabilit permanent într-un anumit stat. În cazul în care defunctul era cetățean al unuia dintre statele respective sau își avea toate bunurile principale în unul dintre acele state, cetățenia sa sau locul unde sunt situate bunurile sale ar putea constitui un factor special în evaluarea de ansamblu a tuturor circumstanțelor de fapt”.

Textele din considerente vor trebui interpretate împreună. Poate exista situația în care naționalitatea defunctului și locația bunurilor sale vor trebui luate în considerare pentru a confirma sau infirma ipoteza în care centrul de interes al defunctului încă exista în țara lui de origine. Totodată, și locul în care se află familia defunctului, viața sa socială și profesională sunt elemente importante în a stabili reședința obișnuită, nu doar naționalitatea sa sau localizarea bunurilor. Mai mult, în cazul în care defunctul și-a schimbat reședința obișnuită cu scurt timp înainte de data decesului, trebuie luată în considerare și intenția de a se muta dintr-o tara în alta, dacă acest fapt a avut ca finalitate mutarea efectivă și permanentă într-un alt stat.

Amintim pe aceasta cale că, în sensul Regulamentului, defunctul putea avea doar o singură reședință obișnuită, chiar și în cazul în care acesta a locuit în mai multe state în cursul ultimilor ani sau luni ale vieții sale[11].

Conchizând, determinarea ultimei reședințe obișnuite a defunctului necesită o analiză concretă a fiecărei situații sub multe aspecte. Din Considerentele 23-25 ale Regulamentului, în literatura de specialitate s-au conturat o serie de factori pe care ar trebui să îi avem în vedere când vom stabili reședința obișnuită:

• durata efectivă a prezentei defunctului într-un anumit stat (câte ore/zile pe an, câți ani);
• în ce loc se află familia defunctului și relațiile sociale ale acestuia;
• locația bunurilor defunctului;
• locația în care defunctul își desfășura viața profesională și activitățile economice;
• naționalitatea defunctului;
• intenția defunctului de a se muta în alt stat, însoțită de dovezi obiective, motivele lui de a fi prezent într-un anumit stat.

Drept urmare, neexistând o definiție clară a noțiunii, rămâne la aprecierea autorității în fața căreia se invocă noțiunea ca, în raport de textele existente, criteriile arătate mai sus și situația de fapt, să stabilească în concret existența efectivă și aplicarea „reședinței obișnuite”.

[1] Regulamentul nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor.

[2] Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 („Bruxelles II”) – numit „Bruxelles II bis” – al Consiliului, publicat în JO L 338 din 23 decembrie 2003.

^[3] Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, publicat în JO L7 din 10 ianuarie 2009.

[4] Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), al Parlamentului European și al Consiliului, publicat în JO L nr. 177 din 4 iulie 2008.

[5] Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II), al Parlamentului European și al Consiliului, publicat în JO L nr. 199 din 31 iulie 2007.

[6] Regulamentul (CE) nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp („Roma III”), al Consiliului, publicat în JO L nr. 343 din 29 decembrie 2010.

^[7] Publicat în JOUE L 183/1 din 8 iulie 2016.

^[8] Publicat în JOUE L 183/30 din 8 iulie 2016.

¹⁰ A se vedea interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Hadady, CJUE, 6 iulie 2009, C-168/08, și în cauza Mercredi, CJUE, 22 decembrie 2010, C-497/10.

[10] R. Frimston, în U. Bergquist, R. Frimston, F. Odersky, D. Damascelli, P. Lagarde, B. Reinhartz, Commentaire du Règlement européen sur les successions, Dalloz, Paris, 2015, p. 53-55.

[11] A se vedea, pentru detalii, B. Lurger, Habitual Residence, în M. Wilmus (coord.) ş.a., Europe for Notaries – Notaries for Europe, publicație în cadrul programului Civil Justice – Notaries d’Europe, CNUE, Bruxelles, 2015-2017, p. 18-33.

[1] Prezentul articol este parte din lucrarea „Repere actuale în dreptul internațional privat. Persoanele, succesiunile și familia” – Ana-Luisa Chelaru, Universul Juridic, București, 2018, p. 238-240.