REZUMAT

Înainte de a autentifica un act de dare în plată între o societate și un asociat persoană fizică, care a creditat societatea de-a lungul timpului cu diferite sume de bani, notarul public va trebui să verifice dacă datoria societății către asociat este una reală, ce se reflectă în contabilitatea societății și nu a fost creată doar pentru a face posibilă încheierea actului de dare în plată.

Chemat să autentifice un act de dare în plată între o societate, proprietară a bunului imobil, și un asociat persoană fizică – care a creditat societatea de-a lungul timpului cu diferite sume de bani – notarul public va trebui să se asigure că datoria societății către asociat chiar există și că nu este una fictivă, menită a face posibilă încheierea actului de dare în plată.

Operațiunea de dare în plată este o modalitate de stingere a obligației de plată și constă în executarea de către debitor a unei alte obligații decât cea inițial asumată, fiind reglementată în art. 1.492 Cod civil.

Pentru a se putea autentifica un act de dare în plată, notarul public va trebui să verifice în prealabil următoarele aspecte:

a) existența unei obligații valabile pe care părțile au interes să o stingă;

b) părțile să aibă calitate și să întrunească cerințele legale pentru a putea face o plată valabilă;

c) debitorul care transferă dreptul de proprietate cu privire la un bun cu titlu de dare în plată să fie proprietarul acestui bun și totodată să dețină capacitatea necesară pentru a încheia în mod valabil acte juridice de dispoziție cu privire la bunurile sale;

d) concomitența plății cu cea a acceptării înlocuirii prestației inițiale de către creditor;

e) existența unei echivalențe valorice între prestația datorată și cea oferită cu titlu de dare în plată;

f) respectarea condițiilor esențiale pentru validitatea contractului (conform art. 1.179 Cod civil), precum și a formei autentice (art. 1.244 Cod civil)[1].

Prin urmare, părțile trebuie mai întâi să facă dovada existenţei unei obligaţii valabile, pe care urmăresc să o stingă prin actul de dare în plată.

În demersul de analiză a înscrisurilor pe care părțile le prezintă pentru a dovedi existența creanței, este esențial ca notarul public să poată verifica dacă documentele sunt evidențiate în contabilitatea financiară a societății.

Pentru a se putea autentifica un act de dare în plată, părțile trebuie mai întâi să facă dovada existenţei unei obligaţii valabile pe care urmăresc să o stingă prin actul de dare în plată. Pentru a dovedi existența creanței, este esențial să se poată verifica dacă operațiunea juridică – creditarea societății cu diferite sume de bani în baza unor contracte de împrumut – este reală și este evidențiată în contabilitatea financiară a societății.

Stabilirea existenței neîndoielnice a creanței va reprezenta premisa de la care se pornește în determinarea oportunității autentificării actului de dare în plată.   

Ținând cont de răspunderea care îi incumbă notarului public în procedura de autentificare a înscrisurilor, precum și de complexitatea documentelor contabile, ar fi util ca notarul public instrumentator să solicite părților prezentarea unei expertize financiar-contabile, întocmite de către un expert contabil[2], membru al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România. Expertiza va trebui să lămurească data nașterii datoriei societății față de asociat, precum și cuantumul exact al acesteia.

În cauză se va impune analizarea situaţiilor financiare anuale ale societății, precum și a altor documente contabile pentru a se verifica dacă toate contractele de împrumut încheiate sub semnătură privată au fost înregistrate în contabilitatea firmei după ce au fost încheiate[3].

În privința modului de organizare și de ținere a evidenței contabilității financiare a unei societăți sunt incidente următoarele prevederi:

– din Legea contabilităţii nr. 82/1991, relevante sunt art. 1, alin. (1), art. 6 , art. 20, art. 21, precum și art. 25;

– din Legea societăților nr. 31/1990, relevante sunt art. 201, alin. (1), precum și art. 185.

Potrivit art. 1, alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, societăţile comerciale […] au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi. Astfel, art. 6 din aceeași lege prevede: (1) Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. (2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

În continuare, Legea contabilității mai prevede:

Art. 20. – Registrele de contabilitate obligatorii sunt: Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi Cartea mare. […] 

Art. 21. – Registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia acestora şi se prezintă în mod ordonat şi astfel completate încât să permită, în orice moment, identificarea şi controlul operaţiunilor contabile efectuate.

Pentru verificarea înregistrării corecte în contabilitate a operaţiunilor efectuate se întocmeşte balanţa de verificare, cel puţin la încheierea exerciţiului financiar, la termenele de întocmire a situaţiilor financiare, a raportărilor contabile, precum şi la finele perioadei pentru care entitatea trebuie să întocmească declaraţia privind impozitul pe profit/venit, potrivit legii. 

De asemenea, potrivit art. 25, alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, registrele de contabilitate obligatorii şi documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhiva persoanelor prevăzute la art. 1 timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia statelor de salarii, care se păstrează timp de 50 de ani.

În funcție de vechimea înscrisurilor, este posibil ca dovada existenței creanței să nu se mai poată realiza la acest moment. Într-o astfel de situație, dacă documentele justificative care au stat la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară nu mai sunt deținute de către persoana juridică, deoarece s-a împlinit termenul legal de păstrare, apreciez că notarul public ar avea temei pentru emiterea unei încheieri de respingere a cererii de autentificare a actului de dare în plată, în temeiul art. 86 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată și modificată, deoarece nu se poate face dovada îndeplinirii primei condiții pentru a se putea încheia actul de dare în plată și anume existența unei obligații valabile pe care părțile au interes să o stingă.

În cazul în care s-a împlinit termenul legal de păstrare doar pentru unele dintre înscrisurile doveditoare ale creanței, notarul public va fi chemat să decidă dacă apreciază că poate autentifica actul ce i se cere, iar, în cazul unui răspuns afirmativ, efectuarea unei expertize financiar-contabile apare cu și mai mare stringență; într-un asemenea caz, expertiza va trebui să lămurească inclusiv proporția creanței ce era dovedită de înscrisurile „date la topit”. În cazul excepțional prevăzut de art. 25, alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, consider că doar dacă în baza altor documente, ce se mai află încă în arhiva societății (sau pe care expertul le poate obține de la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice), expertul contabil va putea determina cu precizie data nașterii creanței și cuantumul acesteia, notarul public nu va putea fi tras la răspundere pentru că a autentificat actul de dare în plată.

Totodată, este important să evidențiem obligația reprezentantului legal al unei societăți cu răspundere limitată de a depune situațiile financiare anuale la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, obligație reglementată prin art. 201, alin. (1)[4] din Legea societăților nr. 31/1990, care prevede următoarele: situaţiile financiare se întocmesc potrivit normelor prevăzute pentru societatea pe acţiuni, prevederile art. 185 aplicându-se în mod corespunzător.

Art. 185 din sus-citata lege prevede: (1) În condiţiile prevăzute de Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, consiliul de administraţie […] este obligat să depună la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, în format hârtie şi în format electronic sau numai în formă electronică, având ataşată o semnătură electronică extinsă, situaţiile financiare anuale […]. (2) Consiliul de administraţie […] este obligat să depună la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice copii ale situaţiilor financiare anuale consolidate[5] […]. (3) În vederea efectuării publicităţii legale, Ministerul Finanţelor Publice transmite, electronic, la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului copii de pe următoarele acte, în formă electronică: situaţiile financiare anuale şi, după caz, situaţiile financiare anuale consolidate, raportul şi, după caz, raportul consolidat al consiliului de administraţie […]. Publicitatea legală se realizează prin menţionarea în registrul comerţului a depunerii situaţiilor financiare anuale, însoţite de raportul consiliului de administraţie, […] precum şi prin publicarea indicatorilor economico-financiari extraşi din acestea. 

Potențialul conflict de interese în cazul încheierii contractelor de împrumut

Existența conflictului de interese se analizează prin raportare la calitatea persoanei care împrumută bani unei societăți, pentru ca aceasta din urmă să își poată desfășura activitatea. Din istoricul societății de la registrul comerțului se poate afla dacă, la momentul încheierii contractelor de împrumut, împrumutătorul era nu doar asociat, ci și administrator al societății. 

În privința conflictului de interese vor trebui analizate următoarele texte legale:

– art. 1.303 C. civ. care prevede: Contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului;

– art. 1.304, alin. (1) C. civ.: Contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese;

– art. 127 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile care dispune: (1) Acţionarul care, într-o anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va trebui să se abţină de la deliberările privind acea operaţiune. (2) Acţionarul care contravine acestei dispoziţii este răspunzător de daunele produse societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.     

Scurte considerații asupra unui posibil conflict de interese ce ar putea rezulta în cazul inexistenței unei echivalențe valorice între prestația datorată și cea oferită cu titlu de dare în plată

Dacă părțile vor proba existența obligației valabile pe care urmăresc să o stingă prin actul de dare în plată, va trebui analizată o altă condiție a acestei operațiuni juridice, respectiv existența unei echivalențe valorice între prestația datorată și cea oferită cu titlu de dare în plată. Cu privire la această condiție, în literatura de specialitate au fost evidențiate următoarele: dacă se constată faptul că se încalcă echivalența valorică rezonabilă, în sensul în care prestația oferită cu titlu de dare în plată este inferioară ca valoare obligației inițiale, debitorul va fi obligat la plata unei sulte, în caz contrar această prestație putând fi considerată o liberalitate (iertare parțială de datorie) realizată de creditor în favoarea debitorului. În cazul încălcării echivalenței valorice rezonabile prin oferirea cu titlu de dare în plată a unei prestații net superioare obligației inițiale, creditorul obligației inițiale va deveni debitorul excedentului valoric în favoarea fostului său debitor ori acesta din urmă va apela la instituția remiterii de datorie pentru acest excedent[6].  

Ținând cont de valoarea de piață estimată a proprietății, ce trebuie determinată în baza unui raport de evaluare întocmit de către un evaluator autorizat A.N.E.V.A.R.[7], precum și de cuantumul creanței pe care părțile îl vor proba prin înscrisuri, va trebui stabilit dacă există o echivalență valorică între prestația datorată și cea oferită cu titlu de dare în plată.

În funcție de rezultatul analizei celor două valori, vor trebui avute în vedere și următoarele texte legale (având în vedere că reprezentantul legal al societății va fi chemat să decidă ce poziție va adopta societatea în privința diferenței de valoare):

– art. 144³ din Legea societăților nr. 31/1990 (dacă din înscrisurile prezentate rezultă o legătură de rudenie între părți): (1) Administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau indirect, interese contrare intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau auditori interni şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la această operaţiune. (2) Aceeaşi obligaţie o are administratorul în cazul în care, într-o anumită operaţiune, ştie că sunt interesate soţul sau soţia sa, rudele ori afinii săi până la gradul al IV-lea inclusiv, precum și

– art. 215 Cod civil: (1) Este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru. (2) Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) are interes într-o problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.

În literatura de specialitate s-a reținut că interesele contrare afectează obiectivitatea decizională și, deci, suprimă buna-credință a membrilor organului de administrare față de societatea pe care o gerează și o reprezintă legal. […] Interesul contrar este nepersonal în procesul decizional atunci când este al altcuiva, cum ar fi un membru al familiei administratorului, cu condiția ca interesul contrar al respectivei persoane să fie cunoscut administratorului[8].

Față de toate aspectele evidențiate, se impune, în primul rând, dovedirea unei obligații valabile a societății pe care părțile doresc să o stingă prin intermediul actului de dare în plată.

De asemenea, notarul public va trebui să se asigure că obiectul contractului este determinat şi licit, mai ales prin raportare la dispozițiile art. 1.225, alin. (2) C. civ.[9] și ale art. 1.258 C. civ.[10]

Dacă nu sunt îndeplinite condițiile ce ar face posibilă încheierea actului de dare în plată, notarul public va elibera o încheiere de respingere conform art. 86 din Legea nr. 36/1995, dacă părțile stăruie în cerere, deși li s-au explicat motivele pentru care se refuză îndeplinirea actului notarial. Încheierea de respingere se impune cu atât mai mult a fi eliberată în cazul în care notarul constată că nu sunt îndeplinite condițiile ce permit darea în plată, întrucât dispozițiile art. 1.258 C. civ. sunt cât se poate de categorice.

În concluzie, notarul public instrumentator este pe deplin îndreptățit să facă o analiză juridică a argumentelor mai sus prezentate și să decidă asupra modalității în care va soluționa cererea formulată de către părți.

Bibliografie

Tratate și studii de specialitate

1. Adam, I., 2014, Drept civil: teoria generală a obligațiilor, ediția a 2-a, București, C.H. Beck.

2. Bodu, S., 2017, Legea societăților comentată și adnotată, București, Rosetti International.

3. Săuleanu, L., Rădulețu, S., 2011, Dicționar de termeni și expresii juridice latine, ediția a 2-a, București, C.H. Beck.

Acte normative

1. Codul civil, aprobat prin Legea nr. 287/2009.

2. Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 18 iunie 2008.

3. Legea societăților nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.

4. O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 8 ianuarie 2008.

5. Ordonanța nr. 24 din 30 august 2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 2 septembrie 2011.

6. Ordinul MFP nr. 1.802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 30 decembrie 2014.

---

[1] I. Adam, Drept civil: teoria generală a obligațiilor, C.H. Beck, București, ediția a 2-a, București, 2014, p. 707.

[2]Conform art. 6, lid. d) din O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, republicată.

[3]Non esse et probari non posse, vel non esse, idem sunt, et qui non probat dicitur ius carere – „A nu exista sau a nu se putea proba sau a nu fi sunt același lucru, iar celui care nu probează, spunem că-i lipsește dreptul” – L. Săuleanu, S. Rădulețu, Dicționar de termeni și expresii juridice latine, ediția a 2-a, C.H. Beck, București, 2011, p. 203.

[4] Art. 201 face parte din Capitolul VI – Societăţile cu răspundere limitată.

[5] Pentru detalii, a se vedea Ordinul MFP nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate. 

[6]I. Adam, op. cit., p. 707.

[7]Conform art. 3, alin. (3), lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 24 din 30 august 2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, aprobată prin Legea nr. 99/2013 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor.

[8]S. Bodu, Legea societăților comentată și adnotată, Rosetti International, București, 2017, p. 779 – 777.

[9]Art. 1.225 C. civ.: (2) Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute. (3) Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.

[10]Art. 1.258, a cărui denumire marginală este: Repararea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică, prevede: În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.